A l’encontre de la pensée unique roumaine : Vasile Ernu
Ştiu că acum cîţiva ani nişte docotoranzi stăini s-au ocupat tangenţial de Născut în URSS. Unul se cocupa de wc-urile comuniste, altul de postcomunism, altul de ceva antropologie sovietica etc. Acum primesc asta. Un studiu publicat în Franţa. E car. Trebuie să fac rezervare la cimitir.
Gina Puică, « A l’encontre de la pensée unique roumaine : Vasile Ernu », in Hélène Lenz (dir.), Ecrire ailleurs : deux Moldavie(s), ReCHERches, Culture et Histoire dans l’Espace Roman, n° 11, automne 2013, Université de Strasbourg, ISSN : 1968-035X, ISBN : 978-286-820-560-5, pp. 223-241.
Notice bio de l’auteur : Gina PUICĂ est docteur en langue, littérature et civilisation françaises de l’Université de Nice-Sophia Antipolis. Assistante à la Faculté des Lettres et des Sciences de la Communication de l’Université de Suceava (Roumanie), elle a également été de 2007 à 2013 lectrice de roumain à l’Université de Strasbourg. Auteur de quelques dizaines d’articles universitaires et de nombreuses chroniques publiées au fil des années, Gina Puică est également traductrice littéraire. Parmi ses domaines et thèmes de recherche récents : la littérature francophone d’origine roumaine, les littératures de l’exil, le bilinguisme littéraire, les idéologies à l’œuvre dans la littérature, les rapports entre médias et intelligentsia, médias et pouvoir politique, respectivement médias, politique et justice en Roumanie.
Alexandru Mamina / Vasile Ernu: Sînt un om de stînga
Alexandru Mamina / www.argumentesifapte.ro
Într-o cultură dominată încă de referinţele vulgatei friedmaniene şi de fixaţiile anticomunismului de serviciu, în care conformismul ideologic (şi social) prevalează în raport cu atitudinea critică, volumul lui Vasile Ernu, ce reuneşte şi grupează problematic articolele publicate în ultimii ani, reprezintă un eveniment editorial demn de semnalat.
Este vorba de o evaluare a sistemului existent, pornind implicit de la întrebarea dacă trăim cu adevărat în „cea mai bună dintre lumile posibile”, sau dacă această convingere nu este decât o modalitate ideologică de a ne face să acceptăm necondiţionat capitalismul, identificat de unii în mod indistinct cu liberalismul? Este cea mai bună lume posibilă aceea în care tatăl său, în Republica Moldova, a primit la un moment dat pensia în umbrele în loc de bani? Comunismul, cu victimele şi sacrificiile respective, constituie un fel de alibi pentru capitalismul sălbatic. Volumul de faţă ne propune să ieşim din schema binară comunism sau capitalism, tertium non datur; să gândim nuanţat, adică să gândim, nu să repetăm clişee propagandistice prefabricate; să acceptăm că orice sistem este perfectibil, dar numai cu condiţia să-l confruntăm permanent cu aşteptările noastre, altminteri ne acaparează, ne impune logica lui supraordonatoare, disimulată în cazul acesta printr-o metafizică a pieţei care anulează voinţa individuală pozitivă şi controlul public. Poţi să nu fii de acord cu răspunsurile sau cu o parte din argumentele autorului, însă interogaţia ca atare trebuie apreciată.
Dintre chestiunile discutate, ne oprim asupra celei de care se leagă fundamental gestiunea activităţii sociale: chestiunea politicului, adică a structurii şi exercitării puterii. Aici remarcăm în special observaţia referitoare la denaturarea statului normativ, bazat pe reguli formalizate şi răspunsuri instituţionale, într-o formulă de conducere premodernă, care înlocuieşte procedurile cu autoritatea personală şi expertiza cuantificabilă cu discursul metaforic marca Serbastian Lăzăroiu (p. 37-46). Fenomenul este caracteristic României, dar unele manifestări sunt recognoscibile şi în alte societăţi, acolo unde aşa-numitelele „partide-cartel” îşi împart exerciţiul guvernamental în limitele aceleaşi clase politice endogame, organizată pe criterii clientelare.
România regresează aşadar către o specie de „feudalism” în beneficiul „baronilor” locali, în care fidelitatea se recompensează cu funcţii administrative sau prin firmele prietenilor de afaceri. Este însă un „feudalism” adaptat intereselor capitaliste, golit de onoarea nobiliară şi paternalismul de inspiraţie creştină, cărora li se substituie spiritul mercantil şi exploatarea indiferentă a muncii. Dacă ar fi să identificăm instrumentele noii puteri, credem că se disting descentralizarea accesului la resurse şi votul uninominal, ambele de natură să asigure supremaţia potentaţilor teritoriali. (A se vedea sub acest aspect şi aprecierile Gabrielei Creţu, din Reinventarea stângii).
Împotriva acestei tendinţe, ca om de stânga Vasile Ernu întrevede în principal soluţia revalorizării acţiunii statului, mai ales în domeniile culturii şi educaţiei, pe fondul mobilizării populare în apărarea drepturilor câştigate – indignarea despre care scria Stephane Hessel (p. 36, 194-195). Soluţia etatistă e corectă în sine, dar ni se pare insuficientă. Este adevărat că majoritatea celor cu opţiuni de stânga, mai puţin anarhiştii, susţin rolul statului în limitarea efectelor negative ale pieţei. Totuşi esenţa stângii nu este etatismul ci ideea egalitară, indiferent ce înţelesuri i se atribuie într-o doctrină sau alta. A te limita la intervenţia autorităţii publice înseamnă a rata miza accesului social la decizie, miză conţinută în problematica democratizării economice. Orice proiect egalitar trebuie să clarifice, măcar cu titlu principial, chestiunea participării salariaţilor la gestiunea întreprinderilor respective, or tocmai această chestiune lipseşte din volumul de faţă.
Un alt punct criticabil, din perspectivă conceptuală acum, este cantonarea cvasiexclusivă în limitele paradigmei marxiste, care îi prescrie autorului să explice evoluţiile politice în relaţie cu interesul de clasă. Interpretarea marxistă nu este valabilă în toate împrejurările istorice, ca de pildă în cazul Rusiei putiniene. Vasile Ernu consideră că înlocuirea puterii oligarhilor precum Boris Berezovski cu autoritarismul prezidenţial, se datorează trecerii capitalismului din faza individualismului aventuros, în faza corporativ-birocratică (p. 260). Fără a intra în amănunte, pe care spaţiul restrâns al unei recenzii nu le permite, credem că ascensiunea lui Vladimir Putin se clarifică mai bine în termeni weberieni, ca reacţie sistemică a complexului militaro-industrial autonom regrupat, ca să nu mai amintim alte motivaţii geo-politice sau mental-afective, fără conotaţii de clasă.
Altminteri, în volum se găsesc mai multe aprecieri interesante, în special cu privire la mediul cultural (reţele, institute, edituri, publicaţii). Sunt cu atât mai interesante, cu cât istoria structurărilor sociale postdecembriste, în funcţie de prietenii şi vasalităţi, de bani şi prestigiu, reprezintă o temă de cercetare ce îşi aşteaptă încă analistul. Cu titlu personal, ne bucurăm să constatăm că autorul reia exact punctul de vedere pe care l-am exprimat într-un articol despre Dan Puric şi Andrei Pleşu, în legătură cu fractura de rol a intelectualilor puterii ce se pretind intelectuali critici (p. 210-211).
Stilul e accesibil – un fel de jurnalism al bunului simţ aplicat existenţei cotidiene, chiar dacă trimiterile incidentale certifică şi referinţe subtextuale mai pretenţioase, dacă ar fi să-i amintim numai pe Andrei Tarkovski şi Martin Heidegger. Este un exerciţiu retoric adaptat scopului, şi anume crearea unei „mase critice” de stânga dincolo de micile grupuri universitar-publicistice vizibile actualmente. Ce şanse are un asemenea demers în afara politicii de partid – aşa cum preconizează Vasile Ernu – este deja altă problemă.
Cele mai bune filme ruseşti 2013
Scurt. O radiografie succintă a ceea ce s-a întîmplat în filmul rusesc în anul 2013. E subiectiv şi fără pretenţiile unui “specialist”. Ordinea de jos nu e un top ci o listă. Anul 2013 a fost mai bogat şi mai consistent decît ultimii ani. Linia patriotică este continuată şi se alocă mulţi bani pentru asta dar efectul nu e cel scontat. Au apărut cîteva debuturi, experimente şi filme independente foarte bune. Aici e marea speranţă. Au apărut cîteva filme “de masă” de bună calitate. Şi aici e o mare speranţă. Important şi trist e faptul că în 2013 au decedat doi dintre regizorii cei mai importanţi ai filmului rus: Aleksei German (senior) şi Aleksei Balabanov.
1. E greu să fii Dumnezeu – regia Aleksei German (senior).
German nu are nevoie de nici o prezentare. Cine nu a văzut filmele Moy drug Ivan Lapshin sau Hrustaliov, Mashina! ar trebui urgent să facă acest lucru. E greu să fii Dumnezeu este ultimul său film la care se lucrează de aproape 14 ani şi anunţat de 3-4 ani că tot apare. A apărut. A terminat filmul dar nu a mai apucat să-i vadă premiera pentru că între timp a decedat. Filmul este făcut după o poveste cu acelaşi nume a fraţilor Strugaţki . Critica îl anunţă ca fiind o capodoperă. Umberto Eco care a participat la premiera de la Roma spunea ceva de genul: “După ce am văzut acest film, Tarantino mi se pare că face parte din categoria Disney”. Eu sînt un fan declarat al lui German aşa că aştept cu nerăbdare să-l văd…
2. Rolul – regia Konstantin Lapuşinsky
Este filmul rusesc care mi-a plăcut cel mai mult din tot ce am văzut pînă acum din anul trecut. Început de sec. XX, vin bolşevicii şi e în plin Război Civil. Un mare actor de şcoală veche cade în mîinile “roşilor” şi seamănă izbitor de mult cu ofiţerul. Se complică lucrurile şi el trebuie să joace “pe bune”, în viaţa reală rolul acestui ofiţer. Astfel de roluri şi scenarii se plătesc cu viaţa ca în orice film rusesc bun. Are ceva din Bulgakov. Filmul e alb-negru.
3. Zece – regia Vladimir Kozlov
Film independent despre o nouă generaţie de tineri debusolaţi. Kazlov este un tînăr scriitor care s-a apucat să facă film şi o face foarte bine. Acesta este debutul lui. Apreciez mult ce face.
4. Doctorul – regia Fladimir Pankov
Surpriză mare. Regizorul, actorul şi muzicantul Pankov lucrează în teatru de ceva vreme în stilul SounDrama. De data asta vine în film cu un musical social fără precedent în Rusia. Practic avem puse în scenă, cîntate, urlate, strigate toate problemele sistemului sanitar din Rusia. Marile probleme ale sistemului spuse radical, tranşant. Ele sînt aceleaşi ca şi în România doar la o scară mai mare. E un soi de Moartea domnului Lăzărescu programatic, cîntat … e un adevărat Manifest social…
5. Setea – regia Iurii Tiurin
Film independent care povesteşte în două registre viaţa şi drama unui tînăr: înainte de războiul din Cecenia şi după. Războiul cel mare însă nu e pe cîmpul de luptă ci în viaţa de zi cu zi.
6. Ruşinea – regia Iusup Razîkov
Da, un film pur rusesc. Margine de lume, nordul veşnic îngheţat, mame, soţii, amante îşi aşteaptă bărbaţii care sînt plecaţi pe mare. Dramă, morală, psihologie. Tot ce vrei. Dar e un film puternic.
7. Legenda Nr.17 – regia Nikolai Lebedev
Avem iarăşi nevoie de eroi. Unde să-i căutăm? Liberalismul rus nu a putut produce decît VIP-uri şi bandiţi gen Hodorkovski şi Berezovski. Păi hai în URSS că acolo avem cu nemiluita pentru toate gusturile şi orientările ideologice. Sportul, de exemplu, e o mină de aur. Se ia o legendă a hocheiului sovietic, Valerii Harlamov, şi se face un blockbuster romantic care amestecă în doze bune filmul sovietic, postsovietic şi american. Şi avem cocktail-ul Legenda nr 17. Harlamov merită… doar că avem unul foarte hollywoodian.
8. Gagarin. Primul în Cosmos – regia Pavel Parhomenko
Aceaşi formulă. Să reciclăm eroii. De data asta Cosmosul şi Gagarin pe care-l visau femeile şi copiii în somn. Azi Gagarin pare un erou din vremurile antice. Dar ruşii mai au însă de luat lecţii la acest capitol de la americani…
9. Stalingrad – regia Fiodor Bondarchiuk
De data asta avem patriotism de speţă nouă: Gazprom production. Adică mulţi bani şi să-i împăcăm pe toţi, să se simtă bine toţi dar mai ales elita glamour a Rusiei. Dar să-l poată vedea şi pricepe şi cei de peste ocean. Totul pe picior mare şi cu ochelari 3D ca să nu care cumva să vedem şi altceva.
10. Celestial Wives of Meadow Mari – regia Aleksei Fedorcenko
Un regizor în care am mare încredere şi care m-a impresionat cu Ovsynki în 2010. Vine cu o altă poveste stranie şi apelează de data asta la mitologii siberiene şamanice. Filmul are 23 de mini-nuvele iar fiecare nuvelă are numele unei fete-personaj.
11. Locuri intime – regia Natalia Merkulova, Aleksei Ciupov
Cei doi regizori au “recidivat” şi vin cu un nou experiment curajos. O temă foarte delicată pentru cultura şi cinematografia rusă: corpul şi mai ales partea “de jos” a corpului gol. Cu umor negru şi ironie. Experiment curajos.
12. Nepal foreva – regia Aliona Polunina
Comedie bună. Ironie bună. Comuniştii postcomunişti deveniţi capitalişti din Rusia vor să salveze comunismul din Nepal. Şi aventura începe…
13. Amar – regia Jora Krîjovnikov
Comedie “populară” de bună calitate. Surprinzător de bună. O banală nuntă rusească cu toate ingredientele unui chef monstru filmată în stil “Dogma”.
14. Drum de iarnă – regia Liubovi Livova, Serghei Taramaev
Cei doi sînt actori şi acum debutează cu un film de lung metraj. O dramă socială care explorează pe de o parte rupturile sociale tot mai mari, iar pe de altă parte problema grupurilor marginale gay din Rusia.
15. Geograful care a băut tot globul – regia Aleksandr Veledinsky
Filmul a avut mare succes la public, critică şi a cules ceva premii. Un profesor scăpătat care mai trage la măsea, un oraş de provincie, se ceartă cu şefii dar se pare că se împacă cu adolescenţii bine. Un lucru e sigur: îi place viaţa şi încercă să-i înveţe şi pe tineri cîte ceva din geografia vieţii.
16. Metroul – regia Anton Megerdichev
Trebuia să avem şi un Russian Disaster Movie. Cam aşa arată.
17. Lunga viaţă fericită – regia Boris Hlebnikov.
Filmul a fost selectat şi la Berlinală. Greu de încadrat undeva. Mai degrabă un soi de redescoperire a vieţii la sat sau o revenire la Şukşin. Pentru mine a fost o surpriză plăcută să regăsesc tema satului rus care se confruntă cu probleme asemănătoare cu cele ale satelor noastre.
18. Pe cuvînt de pionier – regia Aleksandr Karpilovsky
O încercare de a face un film despre şi pentru copii pe modelul sovietic şi folosind trucurile sovietice. Nu merge aşa. Aşteptăm ceva mai bun.
19. Kin Dza Dza – regia Gheorghi Danelia (film animat)
Kin Dza Dza este un film cult al cinematografiei sovietice care acum revine sub formă de animaţie. E bun dar eu rămîn la varianta veche care este poate cel mai inteligent SF sovietic. Este însă un eveniment.
20. Dezgheţul – regia Valeri Todorovsky (serial)
În ultimii ani cinematografia rusă produce tot mai mutle seriale şi tot mai bune. Acum vine cu o un serial numit Dezgheţul. O parte a criticii ruse susţine că ar fi o replică la serialul american Mad Men. Nu e chiar aşa dar e un eveniment important. Sînt anii 60, e „dezgheţ”, totul se întîmplă în jurul studioului Mosfilm pe parcursul a 12 serii. Oamenii se iubesc, se urăsc, se despart, cîntă, dansează, beau şi din cînd în cînd se mai intersectează cu diverse forme de represiune. Dar avem doar viaţa unei anumite pături sociale văzute ca într-o vitrină de lux. O încercare aprope reuşită dacă vrem să vedem film şi nu „adevărul istoric”.
şi
Cele mai bune filme ruseşti 2012
Cele mai bune filme rusești în 2011
Traian Băsescu în dialog cu scriitorul Vasile Ernu
Întîi am fost la TVR1 pe tema Unirii, după care am explicat aici o parte a problemelor: Unirea Basarabiei cu România se amînă. EuroCiocoii şi Unirea..
şi a urmat asta…
Top 10 muzică etno-folk / Ex-URSS
Expert.ru ne propune un top al muzicii etno-folk actuale din fosta URSS. Sînt ceva scăpări din punctul meu de vedere dar habar nu am care a fost criteriul. Marea parte sînt referinţe deja clasice. Să vedem ce ne propun…. (melodiile sînt selectate de mine)
1. Djivan Gasparean / Armenia / genul etno
2. Huun Huur Tu / Tuva / genul etno
3. Sergei Starostin / Rusia / genul etno
4. Zdob si Zdub / Muldova / genul folk-rock
5. Sevara Hazarhan / Uzbekistan / genul etno-pop
6. Zulea kamalova / Udmurtia / genul etno
7. Nino Katamadze / Georgia / genul etno-jazz
8. Ptiţa Tîloburdă / Udmurtia / genul folk experimental
9. Tamila Sagaipova / Cecenia /genul etno-pop
10. Aidamir Mugu / Adîgheia / genul pop
Oameni de stînga într-o ţară de dreapta
Autor: Emanuel COPILAŞ / Observator Cultural
Un nume tot mai cunoscut în literatura şi în publicistica politică românească, Vasile Ernu revine cu o nouă carte, o culegere de texte publicate în principal pe platformele CriticAtac şi HotNews şi în presa culturală: Dilema Veche, revista 22. Bazîndu-se pe un discurs radical şi percutant, sincer şi uneori retoric (drept dovadă: menţionarea abruptă a numelui lui Lenin doar pentru a analiza reacţia interlocutorului), scriitura lui Ernu este inspirată de o formulă prea puţin prezentă în spaţiul cultural românesc: limbaj accesibil, idei puternice. La noi, discursul intelectual dominant inversează regula, exprimarea fiind preţioasă, suprasaturată în manieră snoabă de neologisme şi figuri de stil care nu par a avea alt sens decît acela de a oferi consistenţă unor idei anemice şi vetuste. Mai mult, „corifeii dreptei conservatoare“, aşa cum îi numeşte Ernu, căci despre ei este vorba, „nici nu dau sursele din care citează, ci doar fac trimitere cu subînţelesuri ironice. O abordare aproape mistică: nu le rostim numele ca să nu ia fiinţă“. Cu alte cuvinte, dialogul – firesc în orice cultură democratică – la care sînt invitaţi de către grupurile intelectuale liberale sau, mai nou, de către cele de stînga este respins de pe poziţii uneori ludice, alteori aproape agresive. Dar întotdeauna condescendente.
___________________
1. Vezi excelenta lucrare a lui Tony Judt, Europa postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
2. Alain Badiou, Alain Finkelkraut, Explicaţia, Cluj, Tact, 2012.
Vasile ERNU
Sînt un om de stînga
Prefaţă de G.M. Tamás
Editura Cartier, Chişinău, 2013, 312 p.
În sfârşit, l-am înţeles pe Vasile Ernu!
de Dumitru Crudu
Pe Vasile Ernu îl cunosc încă din anii 80 ai secolului trecut, când ambii eram de dreapta, anticomunişti şi antisovietici convinşi, frecventam aceleaşi cafenele, Moldova şi Fulguşor, eram îndrăgostiţi de aceeaşi fată, de Livia, mergeam la mitinguri şi demonstraţii şi nu ratam nicio şedinţă a cenaclului Mateevici. Gaşca din care făceam parte, pe care o mai întregea Gioni, Lilian Negură, Dzan şi mulţi alţii, se aduna în garaje, în curţi sau pe străzile Chişinăului, unde cântam la chitară cântece româneşti. Sau scandam poezii de Tuchilatu, Blaga, Stănescu, Muşina; Păunescu sau Doinaş. Aveam şi un cenaclu al nostru, Sol, unde discutam creaţiile noastre. Dar marca distinctivă a grupului nostru erau dispoziţiile noastre antisovietice. După care am plecat care şi pe unde. Ion la Riga, eu, la Tbilisi. Apoi în România.
Ne-am reîntâlnit peste ani. Foarte mulţi dintre noi schimbându-se radical. Inclusiv, Vasile. Foarte mult timp nu l-am înâţeles cum a putut deveni de stânga, când, în tinereţea noastră revoluţionară, am fost nişte antisovietici şi anticomunişti convinşi. Dar, într-o bună zi, am avut o iluminare, despre care am şi vorbit într-un interviu pe care mi l-a luat Anca Mănescu pentru SemneBune. Iată ce spuneam acolo:
„Povestea lui Anton este, pe undeva, povestea generaţiei mele, a celor care au trăit în două lumi diametal opuse; au copilărit şi şi-au consumat, vorba cuiva, „adolescenţa ca un drog” în comunism şi şi-au trăit avântul tinereţii şi nemulţumirile vieţii de adult în post-comunism, adică într-o altă lume. O lume pe care au visat-o, pe care şi-au dorit-o să vină, pentru care au ieşit în stradă şi au stat flămânzi zile în şir, pentru care au putut îndura cele mai inimaginabile lipsuri şi umilinţe, numai să vină, dar când a venit, au cunoscut o mare dezabuzare. Nu asta era lumea după care lor li s-a scurs ochii. Nu asta era lumea la care ei au visat. Ei, adică noi. Inclusiv eu. E ca şi cum ai aştepta un autobuz, dar în staţie ar apărea o căruţă. E ca şi cum ai deschide uşa unui castel, dar ai intra într-o cocioabă. Şocul discrepanţei, contradicţiei, nepotrivirii între lumea la care am visat şi cea care ne-a învăluit după 90 fu aşa de mare, încât unii dintre noi au rămas buimăciţi pentru foarte mult timp de acum încolo, iar alţii şi-au schimbat radical opţiunile, renunţând la valorile liberale în favoarea celor de stânga, revenind în braţele vechii lumi din care încercaseră cu disperare să se smulgă. Alţii, în schimb, şi acum mai stau cu un picior în lumea de azi şi cu altul în lumea de atunci, codindu-se pe ce drum să meargă. Şi nu e vorba, repet, despre odrasle de nomenclaturişti, care au gustat din dulceaţa bunăstării şi confortului comunist. Nu. Cei mai mulţi dintre colegii mei de generaţie se trag din oameni săraci şi sărmani, din oameni năpăstuiţi de kismet, vorba musulmanilor, fără de nostalgii după comunism, pentru că în comunism au cunoscut pe propria lor piele umilinţa. Aceşti colegi de-ai mei, ca şi mine de altminteri, s-au născut în nişte comune netrecute pe hartă, spre care nu rula niciun autobuz din lumea asta. Ca să ajungi din centrele raionale în acele sate, trebuia să parcurgi distanţe kilometrice. Mai norocos fu pictorul Ştefan Coman care mergea cu ruta până în satul vecin. Dar, într-o zi, s-a răsculat şi contra lui karma şi a pierdut cursa şi a mers pe jos, din Comrat şi până acasă, 35 de kilometri. A plecat din autogară la ora 13.00 şi a ajuns acasă un om kaput exact la miezul nopţii. Au fost câteva ierni extrem de geroase pe care le-am trăit îmbrăcat doar într-un fîş subţire de toamnă. Şi au fost alte ierni în care nu am avut bocanci în picioare. Iar la antrenamentele de la Clubul de Fotbal Speranţa din satul vecin nu numai că o întindeam pe jos, dar tot echipamentul sportiv îl căram într-o pungă de celofan, nici măcar într-o pungă de rafie, dar într-o pungă de celofan, care în mod sistematic rămânea fără torţi. Ca atare, asemenea oameni nu pot avea nostalgii după timpurile de altădată. Cu atât mai spectaculoasă este reconvertirea unor prieteni de-ai mei foarte buni, care au cunoscut şi ei pe propria piele custura unor experienţe similare, la valorile stângii. Am o singură explicaţie pentru asta: uriaşa dezamăgire şi marea scârbă pe care le-a provocat-o noua lume de după 90. Pentru că nu la această lume au visat ei. O lume condusă şi diriguită tot de foştii nomenclaturişti de cândva sau de fii lor. O lume în care numai ambalajul s-a schimbat, nu şi conţinutul. În care o dictatură s-a schimbat cu alta, în locul dictaturii ierarhice, piramidale, instaurându-se dictatura marginalităţii şi a marginii. În plus, am mai trăit o dezamăgire. Basarabenii în raport cu românii din ţară şi invers. După ce au urzit o grămadă de vise legate de Basarabia de-a lungul vieţii, după ce au fost la Chişinău, foarte mulţi români din ţară au revenit acasă cu un gust de cenuşă în gură. Au rămas şocaţi să audă atâta vorbă rusească în stradă. În magazine li se răspundea în ruseşte. Au găsit, după cum au şi scris unii dintre ei, o Basarabie rusificată. Dar nu asta fusese Basarabia pe care ei sperau s-o regăsească dincolo de Prut. La fel şi noi, basarabenii. În perioada sovietică, eram înnebuniţi după tot ce era românesc. Tot ce era românesc fiind un ideal pentru noi. Într-o iarnă, un român venise la Chişinău să-şi cumpere o căciulă cu urechi. O cuşmă, cum îi spunem noi. Dar cuşme nu se găseau nicăieri, nici la piaţă şi nici în magazine şi atunci mi-am scos eu cuşma din cap şi i-am dăruit-o, eu rămânând în continuare să înfrunt gerurile cu capul gol. Ce nu făceam de dragul unui român? A venit un român! A venit un român în vizită la Vitalie, un prieten de-al nostru, îmi spuse odată Gion. Era un văr de-al său, din Bacău. Am lăsat totul baltă şi am mers să văd… un român. O zi întreagă l-am urmat prin oraş şi i-am sorbit cuvintele din gură. Ceea ce spunea Ciprian mi se părea a fi fascinant. Orice spunea, doar de aceea că era român. Foarte mulţi dintre colegii noştri au luat-o rău în barbă după ce au mers în România. Din cauza discrepanţei dintre aşteptările noastre şi realitate. România din realitate fiind complet alta decât România din visele noastre. În România din realitate eram priviţi chiorâş şi eram taxaţi drept kaghebişti, doar de aceea că aveam accent sau că mai utilizam din când în când regionalisme.”
Abia după ce am meditat la toate aceste lucruri, l-am înţeles şi pe prietenul meu Vasile Ernu şi i-am dat dreptate. Nu la această lume am visat noi, în care doar ambalajul s-a schimbat, nu şi conţinutul. Ei bine, stângismul lui Vasile Ernu este o expresie a uriaşei dezamăgiri pe care am trăit-o de după destrămarea iluziei comuniste, vorba lui Mihai Şleahtiţchi, şi o formă a revoltei contra manipulării la care am fost supuşi în toţi aceşti ani.
Citindu-i cartea lui Vasile Ernu Sunt un om de stânga, care e o carte adrmirabilă, am mai priceput un lucru, că prietenul meu înţelege prin a fi de stânga a fi o conştiinţă critic faţă de toate derapajele lumii contemporane. A fi critic, a nu închide ochii, a sancţiona ceea ce nu merge, a te întoarce cu faţa spre problemele lumii contemporane, asta înseamnă în opinia lui Vasile Ernu a fi de stânga.
Deşi eu nu sunt de stânga, dar atitudinea sa îmi place. Îmi place foarte mult şi cartea sa, în care am auzit zbuciumul lumii de azi şi vocile celor mulţi.
În loc de încheiere, aş vrea să spun că volumul lui Vasile Ernu e ca un cazan în clocot.
TOP 10. Cele mai vîndute cărţi ale Editurii Cartier la Gaudeamus 2013
1. Vintilă Mihăilescu – Povestea maidanezului Leuțu. Despre noua ordine domestică şi criza omului
2. Vasile Ernu – Sînt un om de stînga
3. Matei Cazacu, Dan Ioan Mureșan – Ioan Basarab, un domn român la începuturile Țării Românești
4. F. Scott Fitzgerald – Visuri de iarnă și alte povestiri
5. Jean-Pierre Vernant – Universul, Zeii, Oamenii. Mituri grecești ale originilor
8. Daniel Gicu – Fetiță inocentă sau seducătoare fatală. O Istorie a Scufiței Roșii
9. Roland Barthes – Gradul zero al scriiturii
10. Michael Ferber – Dicționar de simboluri literare, ediția a II-a
Lansare Gaudeamus 2013 / Vasile Ernu–Sînt un om de stînga / Costi Rogozanu–Carte de muncă
Editura Cartier & Editura Tact
Vasile Ernu – Sînt un om de stînga / Costi Rogozanu – Carte de muncă
Sîmbătă 23 Noiembrie
Ora: 17.00
Stand Editura Cartier
Invitaţi: G. M. Tamás, Vasile Ernu, Costi Rogozanu
Munca – Dezbatere şi lansare de carte
Miercuri, 20 noiembrie, 2013
Ora: 19.00
PLATFORMA, MNAC- Anexa, Calea Moșilor 62-68, etaj 1, București
Muncitorul nu mai există. Există corporatişti, colaboratori, oameni pe drepturi de autor, pe contract determinat, bugetari, zilieri. Investitorul e adevărata vedetă. El trebuie îngrijit şi ocrotit ca o specie rară. În rest, dacă ai un job, spune mersi şi dă-i înainte. Dacă munceşti în străinătate, taci şi spune mersi că eşti injectat cu civilizaţie zi de zi. Într-o hărmălaie ba anticomunistă, ba anticorupţie, ba anti-taxe, vă invităm la o dezbatere despre MUNCĂ în România de azi.
Cu două cărţi noi:
C.ROGOZANU – CARTE DE MUNCĂ, Editura Tact 2013
VASILE ERNU – SÎNT UN OM DE STÎNGA, Editura Cartier 2013