Interviu cu Vasile Ernu: „Romanii au obosit sa rada si sa planga. Suntem in mare pericol“

Răzvan Chiruță în Suplimentul de cultură

Despre marginali si sectanti cu…. Vasile Ernu, la Brasov

sursa: Libris.ro

La Librăria Şt.O.Iosif Braşov am propus  un eveniment organizat împreună cu Facultatea de Litere de la Universitatea Transilvania Braşov şi cu CenaKLUBUL TIUK!, un eveniment dedicat nonconformismului şi istoriilor alternative, cu un autor îndrăzneţ, obişnuit să invite la polemică, să provoace prejudecăţi.

JOI, 18.06.2015, în Salonul Şt.O.Iosif Braşov am lansat primul volum dintr-o trilogie care se anunţă a fi promiţătoare (Mică trilogie a marginalilor). E vorba de volumul SECTANŢII (Editura Polirom, 2015) semnat de eseistul, şi prozatorul VASILE ERNU.

Am deschis evenimentul, amintind câteva repere biografice şi profesionale ale autorului: Vasile Ernu a demontrat că se poate scrie şi altfel despre viaţa din comunism, cu ironie şi tandreţe, în volumul Născut în URSS (proaspăt tipărit, la Editura Polirom, într-o nouă ediţie) pentru care a fost recompensat cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România şi cu Premiul pentru debut al revistei România Literară. Absolvent de filosofie, colaborator la numeroase publicaţii, autor al volumelor Ultimii eretici ai Imperiului, Intelighenţia rusă, Sunt un om de stânga, Vasile Ernu a propus braşovenilor astăzi un volum despre o comunitate religioasă care a supravieţuit fascismului şi stalinismului, o comunitate prin care cititorii pot descoperi libertatea de la periferia sistemului, o concepţie radicală în ceea ce priveşte disidenţa şi o perspectivă interesantă în ceea ce priveşte construcţia societăţilor alternative în mijlocul dictaturilor.

ADRIAN LĂCĂTUŞ, Decanul Facultăţii de Litere a sugerat că volumul lansat reprezintă o apariţie inedită, fără tradiţie în literatura română, publicat de un intelectual care pune viaţă în ideile despre care vorbeşte. SECTANŢII este o carte de maturitate în care se evocă un model de viaţă proiectat în afara timpului. Vasile Ernu este un narator care vorbeşte în numele unei comunităţi, asumând apartenenţa la grupul analizat, livrând o carte sensibilă, alcătuită din poveşti de viaţă care, în ciuda caracterului documentat şi amănunţit, se ţine voit departe de tonuri şi pretenţii scorţos academice.

CRISTIAN PRALEA a amintit că volumul lansat este dificil de încadrat: include elemente de etnografie, antropologie, ar putea foarte bine să fie un roman autobiografic. Vasile Ernu face parte din acea categorie de scriitori şi istorici de şcoală nouă, care abordează, în tradiţia dezvoltată de unii cercetători americani, istoria celor învinşi, vânaţi sau dispăruţi. Pentru a reuşi în acest demers, în lipsa unor documente şi arhive suficiente, un autor trebuie să îşi asume şi statutul de scriitor iar Vasile Ernu reuşeşte cu brio: Sectanţii este o carte care oferă un puzzle istoric alcătuit din contexte, din povestiri care construiesc împreună o imagine coerentă a experienţei frontierei.

MIHAIL VAKULOVSKI a remarcat faptul că Vasile Ernu este fascinant prin tematicile de care se apropie şi prin perspectivele pe care le propune, prin felul în care reuşeşte să croşeteze biograficul şi socialul, ca pe un covor moldovenesc, într-o formă cât se poate de seducătoare. Tema principală, a sectelor, din volumul lansat e dublată de autobiografia unei familii. Chiar şi problemele sensibile şi grave (precum foametea de după cel de Al Doilea Război Mondial, care atinge şi comunitatea din Bugeac) sunt apropiate de cititorul contemporan prin note personale care completează povestea, cel mai adesea tandre, pline de umor.

VASILE ERNU a mărturisit că a dorit ca acest volum să fie receptat de publicul larg, inclusiv de oamenii simpli, atâta timp cât spune o altfel de istorie, greu accesibilă, a celor marginali, a celor cu care adesea prea puţin vrem să avem de a face. Eticheta de sectant care dă şi titlul volumului este o etichetă dură pusă de majoritate şi asumată de comunitatea despre care vorbeşte Vasile Ernu. Lumea acestor sectanţi, a acestei comunităţi religioase care a preluat elemente de la evreii mesianici, de la rascolnici şi de la germanii protestanţi e una diferită, tehnicile lor de organizare şi supravieţuire sunt paralele cu cele ale majorităţii dominante. Această istorie e aşezată de autor într-o desfăşurare pe patru generaţii şi e urmărită prin poveşti de viaţă. Despre stalinismul ca perioadă de glorie a creştinismului (în ideea în care a reprezentat ultima posibilitate de martiraj pentru comunităţile sectante), despre felul în care dictatura şi gulagul au întărit comunitatea aşezată mereu într-un raport de contradicţie cu puterea, despre provocările şi posibilul impact al politicilor globale de integrare ne-a vorbit invitatul nostru.

Evenimentul s-a încheiat cu o sesiune de autografe.

Mulţumim lui Vasile Ernu pentru că a ales să îşi încheie lungul turneu de promovare a volumului SECTANŢII, la Librăria Şt.O.Iosif Braşov. Mulţumim publicului pentru participare, sperăm că a fost o după amiază interesantă, o după amiază în care am constatat că sectele, chiar dacă rămân inconfortabile pentru majoritate, pot deschide poarta spre istorii alternative ale unor perioade aşezate poate prea confortabil în manualele de istorie.

„Mică trilogie a marginalilor. Sectanții”, Vasile Ernu

De Nona Rapotan în 17 iunie 2015 / bookhub.ro

Am așteptat cu mare nerăbdare să citesc Mică trilogie a marginalilor. Sectanții. Știam cât de bine scrie Vasile Ernu, cât de articulat și de argumentat își construiește orice discurs. Dar mai știam că era nevoie de această carte. Pentru că despre istoria acestui colț de lume nu (prea) s-a scris, sau, dacă s-a scris, demersul a fost unul parțial și înglobat într-unul mai larg. Când spun „colț de lume” mă gândesc la sudul Basarabiei, la lumea celor care trăiesc între Ismail și Bolgrad, reperele geografice stabilite încă din primele rânduri de către autor. Și nu orice lume, ci cea a marginalilor. În România, studiile despre grupurile marginale au început să apară cu precădere după 1989, sunt parțial recuperatorii și, de regulă, bine țintite (afirmarea unei identități mai mult sau mai puțin conturate prin raportare la populația majoritară). Din păcate, la ora actuală prin grup marginal se înțelege, de obicei, fie grup de etnici minoritari, fie grup de oameni cu alte orientări sexuale decât cele obișnuite. Despre cei de altă religie prea puțin se vorbește și prea puține studii sociologice există; dar să sperăm că nu vor întârzia să apară.

Mă interesa cartea din perspectiva celei care s-a născut și a trăit mai bine de 30 de ani în Galați, adică în imediata vecinătate a Basarabiei sudice, care a avut în copilărie drept model de viață un cuplu de basarabeni refugiați în urma războiului; la poveștile lor m-am tot gândit de când am început să citesc cartea lui Vasile Ernu. Și am regăsit în paginile ei multe dintre cele povestite în copilărie de cei doi oameni frumoși.

Prima carte: Geneza; Cartea a doua: Exodul; Cartea a treia: Leviticul; Cartea a patra: Numeri; Cartea a cincea: Deuteronomul. Acestea sunt părțile cărții Mică trilogie a marginalilor. Sectanții. Nu întâmplător sunt denumite astfel capitolele, după cum sunt denumite și cărțile din Vechiul Testament. Asta pentru că întreaga viață a sectanților este organizată în jurul și în funcție de Biblie. Nimic nu se face, nimic nu se hotărăște fără a se consulta Biblia; acolo se găsesc răspunsurile la dilemele zilei, acolo își găsesc sursele cele mai drastice decizii. E sursa lor (a sectanților) de putere și de supraviețuire de-a lungul vremurilor. Și altfel nici nu aveau cum să supraviețuiască, din moment ce acest mic teritoriu a cunoscut mai multe regimuri politice și mai multe „stăpâniri” decât ar fi fost nevoie:

„ Întâmplarea a avut loc la Biroul de Pașapoarte. Merge omul la acest birou și acolo începe un interogatoriu cum numai instituțiile evreiești actuale știu să facă.

– Locul nașterii?

– Imperiul țarist.

– Școala?

– România Mare.

– Muncă?

– URSS, profesor de muzică.

– Pensia?

– Republica Moldova….

– Sînteți umblat prin lume, cetățene Șalom Isakovici, constată domnul de la biroul de pașapoarte.

– Da de unde? răspunde abătut bătrânul evreu. Nu am părăsit cartierul nici măcar o singură dată în toată viața mea. Acum am ieșit prima dată din oraș…”

Dacă vă întrebați cum de au reușit oamenii aceștia să supraviețuiască marilor încercări ale istoriei, vă recomand Mică trilogie a marginalilor. Sectanții. Veți găsi aici multe din răspunsurile căutate. Pentru că e scrisă din interior, dar fără subiectivism. Frumusețea cărții e dată și de faptul că Vasile Ernu se declară agnostic, deci rupt de tradiția alor lui, dar nu-și reneagă sub nicio formă originile sau rădăcinile, lucru de neînțeles pentru marea majoritate dintre noi. El își dorește scoaterea la lumină a faptelor și evenimentelor trăite de sectanți, pentru că și ei fac parte din istorie și, mai ales, pentru că și ei au scris capitole întregi din istorie.

„Dacă vreți totuși să înțelegeți cu adevărat sensul evenimentelor dintr-o perioadă istorică, cercetați grupurile marginale, cei care au, poate, cel mai acut simț al istoriei și al realității. Istoria povestită de cel vânat este mult mai adevărată decât cea povestită de vânător. Vânatul trăiește și citește istoria prin prisma morții, prin prisma ultimei clipe din viață, a speranței că se va putea salva. Pentru a se salva însă trebuie să vadă și să înțeleagă totul. E ultima lui șansă.”

Sunt povestite marile evenimente istorice ale sfârșitului de secol XIX și cele ale secolului XX, astfel încât să cuprindă și evenimentele specifice comunității sectanților. Veți descoperi detalii și amănunte despre care nu aveați de unde ști, veți afla întâmplări și fapte despre care nu povestește (aproape) nimeni, dar care au avut rol hotărâtor în schimbarea firului istoriei. Ce frapează este folosirea cuvântului „noi”. Tot timpul Vasile Ernu face apel la acest „noi”, astfel încât nu-ți mai dai seama dacă vorbește despre „noi – comunitatea” sau despre „noi – familia mea”. Și asta pentru că, la sectanți, familia este parte integrantă a comunității, trăiește în mijlocul comunității și face parte integrantă la ritualuri, rituri, obiceiuri etc. Viața comunității este dată de fiecare individ în parte, dar acest individ trebuie să facă dovada că este un bun „sectant”; în primul rând, nu trebuie să bea, sub nicio formă; în al doilea rând, trebuie să renunțe la multe din obiceiurile locului (cum ar fi, mersul la film sau vizionarea emisiunilor TV); în al treilea rând, trebuie să studieze, mult, cât mai mult, astfel încât să fie cel mai bun. În al patrulea rând, trebuie să fie în opoziție cu puterea/statul, indiferent de regimul politic. Pentru ei, studiul a fost cea mai bună formă de rezistență în fața istoriei! Doar așa sectanții nu au dispărut! Și, cu toate acestea, sectanții fac parte din marea comunitate a locului. Ei comunică cu majoritarii, îi ajută, participă la evenimentele culturale și sociale ale locului, dar, atunci cât religia nu le permite mai mult, o fac din perspectiva de spectator. Exact așa se întâmplă toamna, când se culege via.

„Pentru a înțelege însă farmecul acestui miros, trebuie explicat întregul proces, care e mult mai complicat. Acesta pornește de la cules, când mâinile îți devin lipicioase și negre de la colbul care se așază și se lipește atât de tare de pielea îmbibată de sucul de struguri, încât ai impresia că porți mănuși de cauciuc. Continuă cu linul, teascul, spălatul butoaielor și se încheie cu adăpostitul butoaielor pline în beciurile reci. Pe lângă această mireasmă inconfundabilă, aici mai întâlneai un miros specific perioadei: cel al fumului de toamnă. În acest anotimp, când străbați câmpiile Bugeacului sau ale Basarabiei, vezi grămezi de frunze și crengi care fumegă zi și noapte. Ard mocnit, cu un firicel de fum albăstrui, care unește pământul și cerul într-un dans lasciv de cadână. Și acest miros e inconfundabil și memorabil, format dintr-un amestec de frunze uscate, crengi și diverse plante din grădinile țăranilor, care sînt arse. Era ceea ce un mare filozof rus care a călătorit prin zonă numea balkanski dîmok, fum balcanic. Noi încă nu eram în Balcani, ci eram doar o poartă pentru călătorul slav în drumul său spre Balcani. Mirosul era însă divin.”

Vasile Ernu își iubește familia, marea familie, începând cu Culachi, întemeietorul comunității la sfârșit de secol XIX. Și această iubire devine și mai evidentă când construiește portretele tatălui, mamei, bunicilor, unchilor. Este și acesta un mod de a recupera istoria familiei și de a o încadra în marea istorie a comunității. Ceea ce au în comun aproape toți acești oameni este pasiunea pentru cunoaștere, cunoașterea profundă a vieții; o altă pasiune este cea pentru muncă (aici găsim explicația pentru nivelul de trai peste medie al sectanților – veți găsi în carte și explicația pentru supraviețuirea după Marea Foamete din 1946 – 1947). Dar, în opinia mea, cea mai mare pasiune a lor este călătoria! Și veți vedea că oamenii aceștia, în ciuda faptului că-și construiesc viața în sudul Basarabiei, călătoresc mii de kilometri, străbat mai bine de jumătate de lume, doar pentru a ști cât mai multe. Pentru ei, inclusiv pentru Vasile Ernu, călătoria este cea mai sigură cale de a cunoaște. Doar așa îți poți păstra obiectivitatea și deschiderea spre nou, în ciuda conservatorismului dictat de preceptele religioase.

Sunt savuroase rândurile dedicate descrierii modului de organizare a vieții cotidiene; cheia succesului unui sectant stă în organizare (ah, și câtă dreptate le dau!!!). Nu lasă nimic la întâmplare, nu privesc niciun aspect al vieții cu superficialitate, nu lasă niciun ungher al vieții neexplorat. Și toate, pe un fond muzical adecvat. Veți afla la ce instrumente cântă, de regulă, cum se completează prin muzică, cu ceilalți membri ai comunității celei mari din sudul Basarabiei, pentru că, nu-i așa, muzica trebuie cântată împreună cu ceilalți și pentru ceilalți.

„În familie am păstrat doar câteva amintiri de la ei. Câteva fotografii, cântece și un samovar care se pare că e un cadou de la ei. Un samovar vechi de peste 100 de ani ce funcționează pe bază de cărbuni aprinși. Alături de Biblia familiei, fizgarmonia și abacul tatălui meu, samovarul face parte din relicvele valoroase ale familiei. Mai avem de la ei un soi de pânză albă dantelată, pe care e scris cu litere roșiii croșetate un verset din Biblie: Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:16).”

Este o încântare să citești Mică trilogie a marginalilor. Sectanții. Este una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru familie. Aștept cu nerăbdare continuarea trilogiei, care, știu sigur, va fi la fel de alertă, de spumoasă și frumos scrisă. Și da, este nevoie de marginali pentru a afla care și unde este centrul lumii!

”Doar o sectă ne mai poate salva….”. Interviu cu Vasile Ernu

Varianta rusă

Dragă Vasile Ernu, vii cu o nouă carte, cu un nume incitant: ”Sectanții. Mică trilogie a marginalilor”. De ce sectanţi și de ce marginali?

De mult timp mă gândesc să scriu ceva depsre marginali dintr-o perspectivă puțin diferită de cea întâlnită des pe la noi. Altfel de marginali. Mă pasionează marginalii și am lucrat destul de mult cu câteva grupuri. Am ”dormit într-un pat cu ei” ca să pot să-i înțeleg, să-i pricep. Mă interesează foarte mult să înțeleg societatea și istoria prin ochii lor. Totul arată altfel. Lumea văzută prin ochii lor arată radical diferit faţă de cea văzută prin ochii majoritarilor. Felul lor de organizare e diferit, tehnicile de supravețuire, care mă interesează în mod special sunt foarte diferite. Sunt chiar opuse tehnicilor grupurilor majoritare. E mai ceva ca în Matrix.

Practic trilogia mea va încerca să spună povestea a trei grupuri marginale. Primul volum se ocupă de sectanți. Al doilea de bandiți. Despre al treilea grup mai discutăm la anul: sunt niște grupuri mai speciale.

Primul volum deci e dedicat sectanților. Îi cunoști? Cine sînt ei?

Volumul cuprinde istoria de mai bine de 100 de ani a unei comunități religioase marginale și radicale din zona Bugeacului și Transnistriei. O comunitate care în decurs de 100 de ani locuiește sub diferite regimuri politice și diverse construcții statale: Rusia țaristă, Romania Mare, URSS, Republica Moldova sau Ucraina. Fără a părăsi zona, o zonă de periferie în continuă schimbare. Au cunoscut două regimuri devastatoare: fascismul și stalinismul, care, culmea, nu au reușit să-i distrugă, ci chiar i-au făcut mai puternici.

Și ei, această comunitate mică, au de dus o bătălie atât cu statul, Leviatanul sau Cezarul, cum îl numesc ei, cît și cu biserica ortodoxă majoritară care îi tratează și ea cu un alt tip de violență. Mai au de dus o bătălie și cu lumea laică modernă și cu toate formele moderne de hegemonie culturală și economică.

Bătăliile lor sunt foarte diferite de bătăliile grupului majoritar. Violența care se răsfrînge asupra lor este mult mai mare decât cea care se răsfrânge asupra grupului majoritar. Din această cauză ei sînt nevoiți să-și contruiască viața altfel, să aibă alte tehnici de supravețuire. Cum? Asta încerc să povestesc în carte.

Tu ești „sectant”? Vorbești la persoana întîi, dai senzația că ești parte a acestor grupuri…

Următorul volum va fi despre bandiți. Chiar dacă va fi scrisă și construită total diferit de Sectanţii voi păstra acest aer familiar, din interior. Mă vei întreba şi atunci dacă nu cumva sunt bandit? Glumesc.

Acum revenind la „sectanţii mei”, chiar la începutul volumului am nişte note explicative. Explic mai întîi că termenul de „sectant” este numele dat de majoritari grupurilor religioase marginale. În spațiul ex-sovietic acesta a fost termenul dominant. Este ca un stigmat. În România există acest termen însă cel care este foarte cunoscut şi care a devenit popular este cel de „pocăit”. Eu îl folosesc neutru, doar ca un nume pentru a se înțelege despre cine e vorba.

Chiar dacă aceste grupuri există şi azi într-o formă sau alta, mult schimbate după anii 90, eu nu le dau numele exact. Le păstrez un anonimat. Eroii la care mă refer nu trebuie „identificaţi” nominal. La fel procedez cu pozele care mai degrabă dau un aer, o atmosferă acelor grupuri. Nu e o „ilustrare”. Încerc să fac mai degrabă un ”portret robot”, un ”prototip” al unor grupuri religioase marginale bine definite istoric, geografic și cu o genealogie destul de clară.

Ce ştim însă sigur e că aceste grupuri au rădăcini foarte clare şi fac un cocktail specific. Sunt un amestec din trei componente și tradiții puternice.

La ce tradiții te referi? Unde își au ele originea?

Mai întîi avem tradiţia rascolnicilor ruşi, cei care s-au rupt şi s-au răzvrătit împotriva bisericii ortodoxe ruse. Aici avem mai multe secte, curente religioase marginale, ieşite din grupul majoritar pravos­lavnic ca formă de revoltă faţă de reforma religioasă introdusă de Patriarhul Nikon al Moscovei în secolul al XVII‑lea. Nikon al Moscovei (1652‑1658) a propus în esenţă „reformarea slujbelor şi textelor slavone, cu sco­pul de a le alinia la practicile greceşti contemporane, diferite de cele vechi, primite de ruşi de la Sf. Vladimir din Kiev (anul 988 d.Hr)“. Scopul era mai degrabă unul politic: transformarea Moscovei în cea de‑a III‑a Romă. Rascolnicii refuză radical, chiar şi cu preţul vieţii, accep­tarea noilor dogme, rămânând „de rit vechi“. Mulți dintre ei din cauza prigoanei s-au refugiat la gurile Dunării. De aici avem și lipovenii. Pentru comunitatea mea, molocanii sunt poate cei mai importanți. Din păcate în România nu am avut fenomene asemînătoare în mediul ortodox.

Mai avem o tradiţie puternică în Basarabia care influenţează aceste grupuri despre care scriu eu: evreii mesianici. Să nu uităm că la început de sec. XX, zona urbană era controlată administrativ de ruși iar urban, de la business la meşteşuguri şi de la muzică la meserii liberale, în mare parte de evrei. Moldovenii dominau doar zona rurală. Evreii mesianici sunt un grup religios apărut în rîndul evreilor urbani, dar extins şi la membrii altor confesiuni şi etnii, care com­bină tradiţia iudaică şi credinţa creştină, încercînd să refacă creştinismul primar. În Imperiul Rus, iniţiato­rul şi promotorul acestui curent este Iosif Davidovici Rabinovici, un evreu născut în gubernia Basarabia, la Rezina, şi care a locuit la Chişinău. Avea să devină cel mai important evreu mesianic al secolului al XIX‑lea. El a fost unul dintre ”patriarhii” comunității despre care scriu.

Şi nu în ultimul rând îi avem prezenţi pe coloniştii germani din Basarabia, cei care erau protestanţi iar în peisajul local păreau nişte „sectanţi radicali”. Erau priviţi ca nişte străini din alte lumi.

Sectanţii mei din Bugeac combină foarte bine cele trei tradiţii şi produc un anumit tip de comunitate folosind practicile şi tipul de organizare a celor trei grupuri religioase.

În ceea ce mă privește, da, sunt crescut şi educat în acest tip de comunitate, deci cunosc intim acest model social, politic şi cultural. Am copilărit lângă acești bătrâni cu barbă care îmi spuneau poveşti nu cu Ştefan cel Mare și Lenin, ci cu Avraam, Isac și Iacov. Am învățat muzică la greu. Ştiu ce înseamnă să fii oaia neagră a societăţii, să stai la periferie, în subterană etc. Sunt familiar cu toate tehnicile lor de supravieţuire. Ai mei au fost foarte implicaţi în aceste mişcări şi am cunoscut tot ce se putea cunoaşte în domeniu de la Vladivostok la Tallinn şi de la Taşkent, la Odesa, Bişkek, Omsk sau Erevan. Indirect, cartea este şi o saga de familie pentru că e vorba de patru generații ale familiei și comunității. Însă cartea mea nu e despre mine, ci despre această comunitate. Și mă interesează mai puțin partea teologică și religioasă a poveștii. Ea e doar subînțeleasă.

Ce le este specific celor trei grupuri? Ce-i definește în mod special?

Dacă aș simplifica mult aș spune așa. Pe rascolnici îi definește în primul rând buntul. Buntul este acel tip de revoltă, de protest, de nesupunere din care se va naște și se va dezvolta cea mai puternică formă de revoltă specific rusească. Eu cred că aici, în această ruptură își are originea spiritul protestatar rusesc, aproape anarhic, despre care s-a scris atâta și care a devenit emblematic. Tehnica lor de organizare socială, politică și economică este însă foarte asemănătoare cu cea a protestanților din spațiul occidental. Pentru a arăta și demonstra că sunt ”aleșii”, cei ”adevărați”, ei au oferit o comunitate model, radical opusă celei majoritare, printr-o etică a muncii și a comportamentului cotidian foarte severă şi legalistă. Într-o perioadă foarte scurtă aveau să devină ”evreii” Rusiei, pentru că ei controlau o mare parte a finanțelor, sau ”protestanții” spațiului rus, din cauza felului lor de a se raporta la educație, organizare și etică puritană. Însă nu au reușit pentru că puterea avea să aibă grijă de asta, iar ei nu au putut să construiască o masă critică care să producă o ”cucerire a puterii” așa cum s-a întîmplat într-o mare parte a spațiului occidental cu protestanții care luptau împotriva catolicilor.

Evreii mesianici însă mi se par că sunt puternici printr-un soi de radicalitate totală. Ei practic refac cumva traseul creștinismului primar. Ei luptă cu toți, iar pe ei îi prigonesc toți. Până și evreii. Tehnica lor se bazează, cred eu, pe ruptura radicală, pe diferențierea radicală, pe refuzul total de a colabora cu ”această lume”. Ei sunt ”oamenii din subterană”, ”creștinii din catacombe”. Ei pornesc de la o premiză radicală: noi și Dumnezeu construim majoritatea și de aceea trebuie să schimbam radical lumea. Noi nu colaborăm cu ea. Ea trebuie distrusă și refăcută din nou. Istoria occidentului ne arată că această tehnică a învins până la urmă. Majoritarii au fost cuceriți în final de o mână de ”nebuni radicali” care le-au schimbat fundamental viața și societatea. Poate de asta ei sunt puțin mai exaltați, au un soi de mistică raţională și au un tip de logică foarte stranie, paradoxală, pasională. Astăzi sunt foarte greu de înțeles. Mișcările revoluționare radicale de la finele sec. 19 au foarte mult din acest tip de demers și din tehnicile lor de rezistență și luptă.

Al treilea grup, cel al protestanților coloniști germani, e puternic printr-un soi de organizare exemplară și legalism puritan. În spațiul pravoslavnic, și mai ales în cel de periferie unde totul curge în toate direcțiile, legea și ordinea nu sunt punctul forte. Sau, mă rog, aici funcționează alt tip de lege și ordine. În anumite doze, legea și ordinea au puteri magice și pot face minuni. Sectanții la care mă refer combină cele trei componente destul de bine.

Cum arată viaţa lor obişnuită? Ce le este specific comunităţilor despre care scrii?

Sunt cîteva puncte forte pe care ei le dezvoltă şi reuşesc să le transforme într-un soi de ritual-instituţie. Educaţia este primul lucru. Educaţia lor are două direcţii foarte importante. Prima este bazată pe studiul, lectura şi interpetarea textelor din Biblie. Ei ştiu foarte bine să citească şi să comenteze textele biblice. De mici învaţă asta şi orice enoriaş ştie să facă asta indiferent de gradul de educaţie. La pachet vin argumentarea şi polemica, susţinute de o excelentă retorică. Retorica e punctul forte. De mici ştiu să ţină adevărate predici publice. Al doilea element al educaţiei e muzica. Se cântă foarte mult şi orice enoriaş, indiferent de nivelul lui de edcucaţie, știe abc-ul muzical. În comunitățile din satele amărâte din Bugeac ei aveau coruri și orchestre instrumentale care cântau după partituri. După o zi de muncă istovitoare în colhozurile sovietice oamenii se strângeau seara și învățau să cânte pe note. Nu e deloc specific spațiului pravoslavnic și țăranilor noștri.

Partea organizatorică e foarte importantă. Aici trebuie ţinut cont că sistemul de organizare nu este ierarhic, ci mai degrabă democratic, organizat orizontal. Acolo fiecare are o anumită funcţie, îndeplineşte un rol şi nimeni nu e lăsat pe dinafară. Acolo fiecare e „preot” şi are legătura directă cu Dumnezeu, deci nu au neovie de mediatori „cu centrul”. Există un activism destul de intens şi un autocontrol bine organizat: fiecare știe despre fiecare, se discută nevoile fiecăruia, cu riscurile de rigoare. Există un sistem social destul de bine pus la punct. Decid în comun pe cine şi cum ajută, cum colectează banii şi unde-i distribuie. Au reţele foarte bine organizate şi eficiente. Totul e pe bază de încredere şi recomandări care au o putere incredibilă. Fireşte, sunt legalişti cu o puternică tendinţă puritană, ceea ce în spaţiul pravoslavnic sare puternic în ochi, legea şi etica fiind total altfel înţelese şi practicate. Dar asta e o altă temă.

Prima oară când m-am intersectat cu spaţiul american am rămas şocat. Brusc am înţeles că MTV-ul e un pur produs al şcolii duminicale „pocăite”, iar oamenii lor politici vorbesc ca pastorii sectanţilor. Da, America este un produs eminamente sectant al marginalilor religioși care au fugit acolo din Europa şi au devenit majoritari. Asta simplificînd foarte mult. Dar cam aşa arată lumea câştigată de sectanţii deveniţi majoritari. Eu îi simpatizez doar când sunt minoritari, când devin majoritari îmi displac profund pentru că repetă cam aceleaşi paternuri ale majoritarilor.

Spui undeva, chiar ai un capitol, în care afirmi că ”stalinismul este ultima epocă de aur a creștinismului”. Cum explici această afirmație destul de paradoxală?

Da, este o idee mai veche de-a mea. De fapt ea vine din tradiția comunităților despre care scriu. Și această idee pare azi tot mai bine conturată. Mult timp mi-a trebuit să înțeleg logica unor lucruri. De exemplu, bunicul meu mi-a tot explicat că trebuie să mă tem și să fiu mai precaut cu cei care-mi dau, decât cu cei care-mi iau. Că e mult mai ușor să lupți și să reziști în fața celor care-ți iau, decât în fața celor care-ți dau.

De fapt ce au înțeles ai mei din toată experiența stalinistă și comunistă, mai ales privită acum dinspre experiența liberală sau a veșnicei tranziții? Mai întîi au învățat că e mai ușor de luptat cu un regim cu reguli fixe și mai ales cu unul cu care te confrunți direct, decât cu unul ”democratic” în care totul e în continuă ”inflație” și oferă daruri otrăvite. Când un regim te ia și te bagă la pușcărie pentru ceea ce ești și crezi asta e de bine, nu e de rău. Doar două comunități în comunism au valorificat pozitiv această experiență din câte știu eu: sectanții și bandiții. Asta presupune să ai un anumit tip de înțelegere a puterii și un anumit mod de a te delimita de ea total.

În plus, există şi tradiția martirajului care e un soi de stare politică de excepție. A fi martir în comunitățile acestea era maximum ce puteai atinge în viață. Evident că nu toți rezistă, dar pe scara ierarhiei valorice era ceva excepțional. Stalinismul, susţin cei din aceste comunități, a oferit această ultimă mare ocazie: să devii martir pentru credinţă. Rezultatul: ei au devenit poate cei mai radicali luptători antisistem, fără a-și propune o clipă asta și fără a-și aroga mari merite anticomuniste. Prin urmare, dacă vrem să analizăm grupurile antisistem din comunism, nu trebuie să mergem la disidenți, ci la sectanţi, bandiţi şi alte grupuri marginale. Ce spun eu s-ar putea să deranjeze pe anticomuniștii din Prămăverii sau de pe Calea Victoriei…

Disidenții au fost şi ei martiri? Disidenţii nu au fost antisistem?

Disidenții, chiar dacă-i respect, mă cam plicitisesc. Ei au fost mereu parte a puterii. Aș spune ceva mai dur chiar, cu tot respectul meu imens pe care-l am față de unii din ei: ei au fost simultan parte a celor două sisteme de putere hegemonice ale acelor vremuri. Un soi de dicționar, limbă de uz intern pentru cele două regimuri. Uneori, prinși în această menghină politică cu interese diverse, au fost striviți. Dar au avut o funcție pozitivă în acel moment și nu prea erau conștienți de ce li se întîmplă.

Sectanții însă, în felul lor, erau radical împotriva oricărei forme de putere hegemonică. Această lume trebuie aruncată în aer și construită o lume fundamental nouă. Din păcate, sectanții nu prea au știut să-și valorifice această experiență după anii 90. Intelighenția estică a știut însă bine să monopolizeze ideea de disidență și să o transforme în marfă și bâtă ideologică, și mai ales să devină avangarda discursului hegemonic occidental trădând în totalitate interesele poporului pe care aveau pretenția că-l reprezintă. Disidența din România și URSS (în mod special cea din anii 70-80) este joacă de copii pe lângă ce au făcut aceste grupuri religioase. Însă ele lipsesc din manualele de istorie pentru că alții sunt cei care scriu istoria, iar aceste grupuri trăiesc puțin în afara istoriei. Până şi bandiţii erau mult mai anti-regim decât disidenţii care se scăldau la noi în mai multe ape cu puține excepții. Citiţi Şalamov. El explică foarte bine aceste lucruri şi poate de asta establishmentul liberal nu-l prea înghite. Dar într-adevăr cum să pui gdsiștii&păltinișienii în aceași panoplie cu sectanții și bandiții. Nu dă bine…

În ce constau practicile acestea despre care tot vorbești? Tehnicile de rezistenţă…

În primul rând, lucrul cel mai important ține de un anumit fel de a înțelege puterea. Ce este puterea și unde se află ea? Ca să răspunzi la o astfel de întrebare nu trebuie să mergi la Bruxelles, la Moscova sau la New York, nu trebuie să discuţi cu politrucii-experţi sau profesorii de la SNSPA despre asta, ci doar să mergi câteva străzi mai la periferia orașului tău sau în satele și orășelele amărâte de provincie. Trebuie să cauți grupurile marginale. Ele știu cel mai bine ce este puterea și cum funcționează ea acum. Ele nu pot să explice sofisticat ce e cu această ”putere hegemonică”, însă știu de minune să o indice fără greș. Emigranții sînt în acest moment poate cei mai buni cunoscători ai puterii și modului ei de a funcționa.

Ei bine, comunitățile despre care vorbesc au fost timp de peste 100 de ani niște indicatori perfecți. Puterea pentru ei era împărțită în aceste trei categorii mari și late, cum am mai spus: Stat, biserică majoritară și ”această lume”. Tehnica lor de a lupta și rezista era simplă: o combinație între cele trei tradiții. Când toți se mișcă spre centru, ei se mișcă spre margine, când toți vor sus, ei intră în catacombe. Când toată lumea care azi se declară anticomunistă intra în UTC și Partid pentru carieră sau pentru că ”toată lumea așa făcea”, ei refuzau deschis orice colaborare cu riscurile de rigoare. Nici ei, nici copiii lor nu intrau în PC sau UTC. Refuzau radical orice colaborare. Puterea îi arunca în puşcărie, iar pentru ei asta era un semn de respect și un indicator al calității și valorii lor. Ne arestează, deci suntem „aleşii” şi ne-am salvat.

Ei au înţeles foarte repede că la periferia sistemului este mult mai multă libertate și chiar se pot găsi destule resurse. Ei au reușit foarte repede să înțeleagă sistemul comunist mult mai bine decît toți kremlinologii și intelectualii de tot felul. Ei au dovedit că se poate construi chiar o mică economie alternativă fără a intra în conflict direct cu statul. Ei au arătat cum se poate construi autonomia şi „societatea civilă” într-un sistem totalitar. Ei își luau joburi prost plătite, dar care le dădea o acoperire legală și care le oferea mult timp liber. În comunism, după cum știm, nemunca era pedepsită prin lege iar statul era obligat să-ți ofere un loc de muncă. Nu puteai fi șomer că deveneai imediat penal. De aceea ei aveau multe joburi gen paznici. Lucrai 24 de ore la o gradiniță, unde mai degrabă te odihneai și după aceea aveai trei zile libere. În cele trei zile libere tu aveai mica ta afacere semiprivată: meşteșuguri, agricultură proprie, cooperative etc. Exista o zonă gri bine dezvoltată despre care nimeni nu prea scrie. Istoria comunismului scrisă de neoconservatori şi liberali este în mare parte o tristeţe şi o mare revanşă a lor. Ca să-i liniştesc le spun că în comunism a fost mai multă suferinţă decât îşi imaginează ei însă din cu totul alte cauze. Dar pe cine interesează cauzele, când urmăreşti doar scopuri şi profituri.

Dar să revenim. Mai era şi tipul de organizare. Aceste comunități erau autosuficiente. Ele se autoeducă, au tot soiul de școli duminicale, au sistem de ajutorare etc. Dacă statul ar dispărea, nu ar simți acest lucru. Ele au o tradiție foarte puternică în acest sens. Sunt opusul tradiției pravoslavnice atât în felul de a înţelege şi a se raporta faţă de putere, această tradiție confundîndu-se mai degrabă cu puterea, cât și în cea legată de relația cu educația, practica socială și economică.

Eu mă minunez când văd cum la noi pravoslavnicii convinși predică mantra neoconservatoare americană cu statul minimal. Pai cine să îndeplinească aici funcţiile pe care le îndeplinește statul? BOR? Vă rog, mă faceți să râd. Ei nu sînt în stare să-și învețe enoriașii nici măcar abc-ul religios. Atâta analfabetism teologic și biblic cât este în mediul pravoslavnic nu am văzut nicăieri. Noroc că se mai învață Crezul ca poezie.

Practic cele două comunităţi produc ritualuri şi instituţii destul de diferite. Nu spun că mai bune sau mai proaste. Ci doar diferite. Și eu nu sînt weberian…

Practic e vorba de organizare, resurse şi timp?

Grupurile marginale de care mă ocup eu au înțeles un lucru foarte bine: ca să devii liber și independent trebuie să controlezi resursele, mijloacele de producţie și timpul. Ele sunt grupuri comunitariste. Pentru asta e necesar să găsești resurse alternative controlate mai puțin de putere. Iar bătălia pentru timp este una esențială. Regimurile moderne, fie că e vorba de comunism sau capitalism, vor să-ți controleze timpul: munca, mijloacele de producţie, educația, odihna etc. Tu trebuie să dispui de cât mai puțin timp liber. Când au mult timp liber oamenilor le vin idei, încep să se organizeze și devin periculoși pentru putere. În general, mişcările antisistem sînt făcute de oameni care au timp liber. Comunismul, fie vorba între noi, a căzut în mare parte pentru că nu a reuşit să le ia omenilor timpul liber. Nu ştia cum să-i ţină ocupaţi cu adevărat. Oamenii în comunism aveau enorm de mult timp liber dacă ar fi să facem o comparaţie cu vremurile actuale. A câștiga acest timp liber este destul de complicat. Sectanții mei sunt maeștri în a-și gestiona timpul, în a folosi timpul. Un sectant folosește enorm de mult timp pentru el și comunitate, capătând astfel o autonomie destul de mare. Nu întâmplător ei au fost simpatizaţi de mișcările revoluționare. Eu spun mereu că leneşii vor salva lumea. Harnicii sunt nişte roboţei plicticoşi şi total neimportanţi:sânt piese de schimb. E adevărat că ei vor avea o înmormântare fastuoasă şi un catafal scump. ”Doamne-ajură!”

Apropo, de ce îi simpatizau mişcările revoluționare pe sectanţi?

Relația mișcărilor revoluționare cu sectanții e veche, încă din sec. 19. Deja Marx şi Engels dau semne la acest capitol. Un apropiat al lui Lenin, Bonci‑Burevici, s-a ocupat de analiza lor și era un mare simpatizant al lor. El îi dădea mereu exemplu. De ce? Era una din cele mai democrate forme de organizare religioasă: orizontală, lipsită de ierarhie, prin vot, cu participarea egală a fiecărui membru. Erau „internaţionalişti” adică universalişti, elementul naţional fiind secundar în povestea lor, chestiune foarte delicată în acea perioadă. Îi mai impresiona exact tipul lor de organizare și gestionare a timpului și resurselor despre care vorbeam mai înainte. Erau autonomi și aveau un potențial enorm antiputere tocmai prin refuzul de a participa la funcționarea ei. Și îi mai impresiona enorm tipul de rețele pe care puteau să le organizeze și să funcționeze. Aceste tehnici, care au aparținut și creștinismului primar, aveau să fie utilizate foarte mult de mișcările radicale revoluționare europene, şi mai ales de cele ruseşti. Dar asta e o altă poveste.

Din carte reiese că în perioada fascistă și legionară, sectanţii au dus-o mai rău dăcât în perioada stalinistă? În ce sens? Au fost mai persecutați?

Bun, să explicăm niște lucruri simple. Cum am spus, acești oameni nu se tem de persecuții, de pușcărie și de moarte. În educația lor spune simplu: dacă ești persecutat, asta e un semn că ești ”ales”, că ”ești de partea cea bună”. E un semn bun.

Persecuțiile șunt foarte diverse și foarte parșive uneori. Ah, ce simplu ar fi dacă ar veni mașina neagră noaptea și te-ar lua și te-ar duce: simplu, clar și transparent, chiar dacă e noaptea. Ce e mai simplu decât să împuști sau să arestezi un om. Dar cum reacţionezi ca tată dacă încep să-ți sufere copiii din cauza unor gesturi ale tale? Se complică lucrurile? Da, foarte mult. Dar cum începi să te comporți când nu statul cu aparatul său de represiune apasă asupra ta, ci întreaga societate: de la primar la vecin și până la ultimul tau prieten sau coleg de școală? Asta schimbă radical situaţia.

Ei bine, din experiența comunității de care vorbesc știu un lucru: cel mai greu e atunci când ești oaia neagră pentru toți, când nu mai găsești un gram de compasiune în jur, cânt toți fac presiune pe tine. Acest lucru nu s-a întîmplat în stalinism, când presiunea cea mare venea din partea organelor de represiune, însă găseai compasiune în diverse cotloane ale societății. În stalinism violenţa se distribuia cumva pe mai multe segmente, paliere. Învăţai repede regulile şi tehnicile de apărare chiar dacă violența deseori era absurdă..

În perioada legionară însă s-a întîmplat un alt fenomen: diabolizarea ”evreului”, „ţiganului” și sectantului în fața întregii comunități. Întreaga violenţă a fost îndreptată practic către câteva grupuri restrânse şi venea din partea întregii societăţi, nu doar din partea organelor statului. Practic nu mai puteai ieși în public, iar când ieșeai, trebuia să simți această violenţă direct, psihic și fizic. Nu mai găseai un gram de compasiune şi sprijin, iar asta distruge o persoană mai dur decât orice aparat represiv de stat.

Ai mei mărtruisesc că ei erau tratați mai rău chiar decât evreii, dacă e posibil așa ceva. Pentru că evreii erau ”inumanii stăini”, pe când sectanții erau ceva mai rău: erau ”inumanii trădători” care și-au schimbat și trădat credința și neamul etc. Ştim de la Ahmatova că moartea nu e cel mai tragic lucru care ţi se poate întîmpla.

Ce-au făcut atât de rău legionarii și nu au făcut staliniștii?

Legionarii au făcut un lucru de care comuniștii nici măcar sub Stalin nu s-au atins. Comuniştii nu s-au atins de ritualurile morții. I-au lăsat pe oameni să-și îngroape morții cum au vrut. Da, cu abuzuri, violenţă, dar moartea a rămas neatinsă. Până și oamenii din CC își îngropau părinții după ritul pravoslavnic. Vedeţi cazul lui Ceauşescu. Mergeți în cimitirele anilor 70-80 și vedeți că crucile domină fără drept de apel. Sectanților însă legionarii au început să le boteze cu forța copiii, ei primind botezul la maturitate, și le-au interzis să-și îngroape morții în același cimitire cu majoritarii. Ei trebuiau să-și îngroape morții prin cimitirele de animale, să meargă în cimitirele evreiești sau al altor comunități minoritare. Iar când au fost nevoiţi să accepte să-i îngroape în cimitirele locale ale majoritarilor din lipsă de alternative, atunci le-au găsit un spațiu separat pentru a nu „spurca pămîntul sacru al neamului”. A apărut fenomenul pe care eu îl numesc: ghetoizarea cimitirelor. Până și astăzi se păstrează acestă tradiție. Cimitirele depun mărturie. Mergeţi în satele şi oraşele din RM (și în RO pe alocuri) unde avem „pocăiţi” şi vedeţi că aceştea au un loc separat, undeva în fundul cmitirului. Iar asta spune multe. În acest sens, pentru aceste comunități a fost mult mai greu să reziste în perioada legionară, decât în perioada stalinisă. În același timp cred că aparatul stalinist de represiune era mai sofisticat, mai complex, mai pervers și mai irațional decît cel fascist. Am scris în Ultimii eretici ai Imperiului despre asta.

În ce cred ei în definitiv? Care sunt eroii sectanților?De ce vor să se salveze?

Salvarea este pentru mine un act eminamente politic pentru că el produce un anumit tip de societate şi practică. Să nu uităm că la început creştinismul nu era decît o oarecare sectă iudaică care trăia prin catacombe. De o radicalitate nemaiîntîlnită. În cîţiva ani aceşti amărâți de pescari evrei au schimbat faţa lumii. Cum?

La sectanți salvarea nu e ceva câştigat definitiv. E o luptă continuă, zi de zi, clipă de clipă. Iar când cineva „trădează”, cade, ”deviază” intervine o instituţie care la ei funcţionează perfect şi este total necunoscută în spaţiul pravoslavnic. Instituţa (po)căinţei, care este un gest public, în faţa comunității. Existenţa sau lipsa unei astfel de instituții produce lumi sociale şi politice diferite pe temen lung. Această instituţie, alături de cea a jertfei, întemeiază legea şi funcţionarea ei. Cum? E o poveste tare lungă, foucauldiană&girartdiană…

Credinţa e o chestiune delicată şi foarte intimă. Temerea cea mai mare a lor este pierderea credinţei. Ei sunt dispuşi să piardă orice, chiar şi viaţa, însă se tem să nu piardă credinţa. Credinţa dă sens, produce lumi, salvează. Mai ales că ei trăiesc sub un soi de teroare a escatonului, a sfârşitului iminent al acestei lumi. Care e semnul cel mai mare al „sfârşitului acestei lumi”? Pierderea și neputința de a crede. Când oamenii îşi pierd temeiul de a crede, sfârşitul deja a venit, e aici. Credinţele pot fi însă foarte diferite. Eu citesc toate aceastea printr-o cheie socială şi politică.

Aceste grupuri marginale au câţiva eroi şi cărţi biblice preferate. Ei sunt mari fani ai apostolului Pavel şi al modului lui de a înţelege şi interpreta lucrurile. Mai simpatizează câţiva proroci şi pe Iacov, cel care s-a bătut cu îngerul. Citesc şi studiază cu multă pasiune cartea lui Iov. Ce-i uneşte pe toţi aceştia? În primul rând un anumit tip de universialism: nu mai eşti iudeu sau grec, bărbat sau femeie, sus sau jos. Eşti om universal egal în faţa lui Dumnezeu, cu relație directă și personală. Şi au un anumit fel de a se raporta la Dumnezeul lor. Ei nu sunt umili, supuşi și docili, ci se iau la harţă, se bat şi îl mai trag și la răspundere pe Dumnezeul lor. Orice sectant trăieşte cu o convingere fermă: eu şi Dumnezeu creez majoritatea. Iar El e un soi de partener cu care se negociază, se dezabate, se luptă. Nimeni nu are nevoie de mediator. Şi salvarea, adică „împărăţia cerului” nu se dă, nu se primeşte în dar, nu te milogeşti să o capeţi, ci se ia cu forţa, e o chestiune de putere, de bătălie care se dă clipă de clipă, pas cu pas. A înţelege şi a practica asta e un pas mare şi important.

Ce s-a întîmplat cu această comunitate după cădera comunismului?

Eu mă opresc practic la anii 90. Vorbesc puţin despre anii de după 90. Dau doar anumite semnale. Experienţa lor este foarte interesantă şi complexă și se mai păstrează multe elemente valoroase şi astăzi. Eu sunt destul de sceptic şi critic faţă de evoluţia lor. Ei mai degrabă s-au contopit şi au devenit un soi de promotori ai discursului hegemonic actual. Mai ales cei din zona urbană. Au devenit foarte apropiaţi de putere, de discursul neoliberal conservator de tip american. Propovădusesc un soi de teologie a prosperităţii care din punctul meu de vedere aparţine „teologilor puterii” şi este antiprogresistă și în dezacord cu spiritul inițial al sectei lor. Ei visează la o lume „ca-n America”, iar asta e deja total neinteresant. Au emigrat în masă în SUA. Devenind parte a majorităţii, ei repetă aceleaşi greşeli ale majoritarilor. Regimul care a vrut să-i distrugă, i-a întărit, iar cel care le-a oferit „liberatea” se pare că-i va distruge. Acum înţeleg perfect ce vroia să spună bunicul când afirma: ce-i care îţi dau daruri şi te scot din puşcărie sunt mult mai periculoşi decât cei care-ţi iau ce ai şi te bagă în puşcărie. Despre puşcării însă în următorul volum dedicat bandiţilor. Însă e tot mai clar că religia capitalistă este astăzi infinit mai puternică decît comunismul sau creștinismul.

E capitalismul o religie?

Oho, cea mai tare religie modernă! Are tot: cult, ritualuri, idoli, temple, preoți și mulți supuși. Prea mulți. Din păcate puține erezii și tot mai puține secte. Capitalismul dizolvă tot, pînă și sectele. Spre deosebire de comuniști, ei au învățat lecția bine: pe om nu-l bagi în pușcărtie dacă vrei să-l controlezi eficient și definitiv, ci îl duci la templul-bancă și-i dai o ofrandă-împrumut. Capitalismul știe cel mai bine să-ți supună mintea, voința și să-ți ia timpul liber. Cînd ai o clipă liberă după cele trei joburi istovitoare te gîndești nu la copiii, prietenii și comunitatea ta ci la darul luat la tempu, numit credit.

Bunicul meu avea o vorbă pentu politrucii vechiului regim care-l tot prelucrau: pe voi doar o sectă vă mai poate salva. Cred că avea în felul lui dreptate. Oare ce sectă radicală ar putea să ne salveze de idolii și ritualurile actualei religii majoritare care a cucerit și domină tot?

Platzforma /CriticAtac

Varianta rusa

Sectanții & Ernu la Brașov / Joi 18 iunie, ora 18.00, Librăria: Șt.O.Iosiv

Vasile Ernu: “Cred ca textele mele reusesc sa puna multe intrebari incomode.”

Autorul lunii la Libris.ro / reduceri cît cuprinde (aici)

Sunteti curiosi sa aflati cum arata biblioteca unui scriitor? Cate volume contine? Care este cartea, din biblioteca personala pe care o indrageşte cel mai mult? Sunteti curios sa aflati ce carti si-au propus scriitorii romani sa citeasca in perioada urmatoare? Va doriti sa aveti in biblioteca proprie carti cu autograful autorului?

Incepand din 01.02.2013, Libris propune  proiectul Lumea cartilor din perspectiva scriitorului, proiect care aduce mai aproape de public cei mai importanti scriitori romani ai momentului. In luna iunie din 2015, scriitorul care isi dezvaluie relatia sa cu lectura si biblioteca personala  este… VASILE ERNU!

LIBRIS.RO:  Sunteţi bibliofil? Cum arată biblioteca dumneavoastră? Câte volume conţine? Care este cea mai valoroasă carte pe care o aveţi în bibliotecă? Care este cartea, din biblioteca personală, pe care o îndrăgiţi cel mai mult? De ce?

VASILE ERNU: Am crescut de mic între cărţi. Citesc de cînd mă ştiu. Mult. Am început să-mi fac propria bibliotecă, cred, de pe la 12-13 ani. Deja eram conştient ce cărţi vreau să am, ce să comand. În URSS exista o reţea de librării care avea puncte de lucru peste tot, inclusiv în sate. Acolo găseai multe lucruri bune şi puteai să te abonezi la diverse serii de cărţi care apăreau în oraşele mari. Îmi făceam aceste abonamente şi primeam cărţile pe care le doream. Fireşte că existau nişte limite impuse de regim, dar aveam acces la cărţi destul de bune. Clasica era prezentă. Mai tîrziu m-am împrietenit cu un “buchinist”, anticar bătrîn, care îmi făcea rost de cărţile pe care nu le puteam găsi nicăieri. El ştia să facă rost de orice carte. Nu ştiu cîte cărţi am, dar e clar că nu-mi mai încap în casă. Mă dau cărţile afară din casă. Cele mai dragi cărţi sînt cele din copilărie, cele cu care ai crescut. Sînt cărţi ruseşti sau “moldoveneşti”, scrise în română, cu litere chirilice. Sînt cărţi cu valoare sentimentală.

LIBRIS.RO: Cât timp alocaţi zilnic lecturii? Ce vă place să citiţi? Ce cărţi v-aţi propus să citiţi în perioada următoare?

VASILE ERNU: Nu-mi dau seama, dar intru în panică dacă nu am o carte la distanţă de un metru. De asta am mereu geantă cu mine, în care sînt minimum două cărţi. Nu ştiu cum se numeşte boala asta. Citesc mai multe cărţi simultan. Dezordonat. Acum citesc cărţi pentru a mă documenta pe tema marginalilor de care e legată trilogia la care lucrez şi în care a apărut deja primul volum – Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor. Dar paralel citesc şi ce primesc, autori români şi ruşi contemporani. Încerc să mă ţin la zi cu tot ce se scrie acum în cele două spaţii.

LIBRIS.RO:  Ce le putem transmite tinerilor care nu citesc, şi nu numai tinerilor, pentru a-i face să prindă drag de carte, de lectură?

VASILE ERNU: Cartea e cel mai ieftin şi mai la îndemînă instrument pentru educaţie. Cartea este arma perfectă pentru că te ajută să învingi în orice fel de luptă. Cine are acces la carte, această lume magică, are acces la toate secretele lumilor posibile şi imposibile. Nimic nu e mai fascinant decît acest obiect magic, aparent atît de banal.

LIBRIS.RO: Cum vedeţi autorii români în contextul literaturii universale?

VASILE ERNU: Avem mulţi scriitori tineri de bună calitate. Mulţi talentaţi. Literatura română însă nu e prea curajoasă. Scriitorii români sînt prea cuminţi şi nu le place să rişte. Dar asta vine cu timpul. În schimb avem o poezie de de foarte bună calitate. Chiar avem poeţi foarte buni.

LIBRIS.RO: Ce autori români aveți în bibliotecă? Ce autori români vă place să citiți?

VASILE ERNU: Am în primul rînd clasicii. Am cam toate cărţile importante scrise de autorii români contemporani. Ce-mi place să citesc dintre români? Istrate, Caragiale, Aldulescu, Preda, Teodorovici, Vakulovski asta-mi vine în minte aşa… la o primă strigare.

LIBRIS.RO: Ce s-a schimbat, din punct de vedere cultural, în România, în ultimii 25 de ani?

VASILE ERNU: Oh, foarte multe. S-a schimbat timpul, felul lui de a curge. Are o viteză mare şi devine tot mai greu de păstrat acest timp. Nu mai avem timp liber. Societatea capitalistă în care trăim are o capacitate enormă de a-ţi fura timpul. Asta afectează indirect şi literatura. Romanul, ca gen literar, aparţine unei societăţi în care timpul curge mai încet. S-a schimbat tipul de muncă, tipul de infrastructură, tipul de organizare socială, tipul de proprietate, tipul de relaţie cu capitalul. Toate acestea se răsfrîng şi asupra culturii, asupra felului nostru de a gîndi şi a ne comporta.

LIBRIS.RO: Pentru cititorii care încă nu v-au descoperit, ce le puteţi spune pentru a-i determina să vă lectureze cărţile? Cum îl recomandă Vasile Ernu pe Vasile Ernu?

VASILE ERNU: Un bun prieten, traducătorul meu în rusă Oleg Panfil, spunea că textele mele sînt o necesitate ca periuţa de dinţi. Zilnic simţi nevoia să-ţi speli dinţii, însă periuţa mea nu e pentru dinţi ci pentru creier. Curăţă circumvoluţiunile foarte bine. Cred că textele mele reuşec să pună multe întrebări incomode. Să chestioneze lucruri pe care noi sîntem obişnuiţi să le vedem ca adevăruri sau dogme prestabilite.

LIBRIS.RO: Dacă nu aţi scrie, cum altfel v-aţi elibera de “chemarea muzelor”?

VASILE ERNU: Călătorind. Îmi place mult să fiu pe drum.

Interviu realizat de Loredana Tudor, pentru www.libris.ro.

Desculț, despre salvare

Horea Băcanu

În primele minute ale conferinței despre cartea sa, “Sectanții”*, participanții s-au uitat la Vasile Ernu puțin mirați, căci dincolo de blugii tip bermude cu care a apărut, a și renunțat foarte repede la sandale, rămânând desculț. Stupoarea nedisimulată a publicului s-a mai estompat după acele minute de introducere, căci autorul cărții a trecut foarte direct și natural la un dialog despre ce a încercat să povestească în carte, cu gesturi, cuvinte și rupturi de planuri intersectate, așa cum i-au venit, semnificative și explicative, chiar ironice, cu trimiteri la credințe personale și la percepții sociale, primite cu interes de public.

De ce e mai bună persecuția decît indiferența

Cristian Teodorescu pe VoxPublica & Catavencii

De-abia acum, cînd i-am citit cartea despre sectanți mi-am explicat cîteva dintre ciudățeniile lui Vasile Ernu, cel născut în URSS și convins om de stînga, pentru care Biblia, imaginați-vă, e un izvor de pilde pentru orientarea sa ideologică. Ernu, care se declară mai degrabă agnostic, face parte dintr-o familie de sectanți, evreii mesianici, cu o istorie care se întinde de-a lungul a patru generații.

Povestea familiei începe în Bugeac, unde bunelul autorului se așază vremelnic, își zice el, ca negustor venit din Transilvania, cu gînd să se rostuiască în altă parte. Culachi, patriarhul familiei, va rămîne toată viața în Bugeac, intrînd în secta întemeiată de Iosif Davidovici Rabinovici spre sfîrșitul secolului 19, fiindcă s-a îndrăgostit de fata unui cizmar evreu, căsătorit cu o creștină din partea locului. Cizmarul era sectant, adică îl recunoștea pe Isus ca Mesia, încît se stricase cu evreii din cauza asta, dar fiindcă respecta Sabatul ca evreii era privit chiorîș și de pravoslavnicii locali.

Astfel că din ideea ecumenică a întemeietorului sectei, Davidovici Rabinovici, de a face din evrei, creștini și din creștini, evrei, adepții săi s-au trezit numai cu ponoase: evreii îi țineau drept renegați, iar creștinii, drept evrei care umblau să-și facă prozeliți printre ortodocși. Și pe deasupra îi mai vînau și autoritățile țariste, care vedeau în secte inamicii ordinii statului.

Din acest motiv molocanii au emigrat în America, scapeții și streliții au ajuns în România, iar unii dintre evreii mesianici s-au răspîndit și ei în lumea largă. Și astea sînt doar cîteva dintre sectele din Rusia pravoslavnică, printre care se mai numărau raskolnici, bezpopovți, staroveri. Cei mai vînați de autorități au fost raskolnicii, ceea ce nu înseamnă că celorlalte secte le-a fost mai bine.

În primii ani după revoluție, sectanții au fost lăsați în pace de bolșevici, ba mai mult, unul dintre apropiații lui Lenin era de părere că, pentru a-și extinde autoritatea fără să recurgă la măsuri de forță, puterea sovietică trebuia să urmeze exemplul sectelor. Lenin n-a acceptat ideea, dar în timpul războiului civil n-a găsit de cuviință să introducă sectele în categoria adversarilor, mulțumindu-se să persecute religia oficială.

Pentru Stalin în schimb, sectele au intrat și ele în categoria inamicilor regimului, astfel că membrii lor au fost trimiși în Gulag, cînd n-au fost executați de poliția secretă. Relaxarea politică din timpul lui Hrușciov, cu reabilitări și repuneri în drepturi, nu numai că i-a ocolit pe sectanți, dar aceștia au continuat să fie tratați la fel de dur ca pe vremea lui Stalin. De ce? Fiindcă disidența lor era ireductibilă. Se țineau la margine, iar aceia dintre ei care acceptau să facă pactul cu Leviathanul, erau respinși de comunitatea lor. Asta s-a întîmplat și mai tîrziu, încît sectanții, cel puțin cei pe care-i cunoaște Vasile Ernu, se simt mai bine ca prigoniți în URSS-ul lui Stalin decît ca acceptați, fără probleme, în altă parte. Căci dacă stalinismul vrea să-i asimileze cu forța, capitalismul care nu-i pune în condiția de marginali, ajunge să-i asimileze fără efort și, de fapt, fără să-i pese de ei.

Încît pentru unii dintre ei, vîrsta de aur a sectei lor e perioada progoanei, cînd sînt supuși la mari încercări , care-i fac să se simtă puternici în credința lor de minoritari. Indiferența celor din jur față de ei, care nu-i mai face să se simtă altfel, e o încercare mult mai puternică și mai subtilă, căreia sectanții admit că nu știu cum să-i facă față. O carte impresionantă care face din Vasile Ernu unul dintre cei mai importanți romancieri pe care-i avem.

*Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor. Sectanții, Ed. Polirom, 2015

Iesenii au facut cunostinta cu Sectantii lui Vasile Ernu

Suplimentul de cultur[ / Andra Petrariu / Nr.486, 08-06-2015

„Eu ma ocup de marginali. Atata timp cat sunteti marginali sunteti prietenii mei“, le-a spus razand Vasile Ernu iesenilor. Prezent in orasul in care si-a petrecut cei mai frumosi ani ai studentiei, acesta si-a lansat saptamana trecuta, la Librarium Palas, o noua carte, cu titlul Sectantii. Volumul este primul din Mica trilogie a marginalilor, in care vor mai aparea Banditii si Izgoi-Jidi. Publicata de curand la Editura Polirom, cartea prezinta povestea fascinanta a unei comunitati religioase din Bugeac care reuseste sa supravietuiasca de patru generatii, cu toate ca a trebuit sa treaca prin regimuri diferite: imperiul tarist, Romania Mare, URSS si Republica Moldova.

In cadrul intalnirii, alaturi de autor, si-au prezentat perspectiva asupra volumului si invitatii George Bondor, Bogdan Cretu, Ovidiu Gherasim-Proca si Vasile Danut Jemna. „Recunosc ca acum o saptamana eram intr-un context foarte diferit, langa mine nu erau patru profesori, ci patru mineri“, a subliniat Vasile Ernu. Prins in mijlocul universitarilor, acesta a mai spus amuzat ca „prietenii mei foarte radicali de stanga ma intreaba: «Bai, da cum stai cu aia la masa?». Pai daca Hristos a stat cu vamesii, cu pacatosii, eu de ce nu as sta cu ei la masa? Sunt curios sa aud pareri sincere despre ceea ce am scris eu, de asta si gama de oameni e foarte diversa“. Mai mult, George Bondor a facut o marturisire, in aceeasi nota comica: „Cand ne-ati prezentat ca fiind patru profesori universitari, Vasile Ernu a soptit in barba: «Bai, eu ma compromit cu ei». Acum, ascultand muzica ce se derula pe fundal (n.r.: folclor romanesc de la un festival care se desfasura in gradina Palas), am crezut la un moment dat ca Vasile a vorbit cu muzicantii pentru a nu parea ca e foarte inclus in mainstream-ul nostru universitar si a ramane cu imaginea lui de excentric“.

Luat prin surprindere de Adrian Botez, moderatorul evenimentului, Bogdan Cretu a fost nevoit sa fie primul care sa vorbeasca despre volumul proaspat aparut al lui Vasile Ernu: „Vasile Ernu e genul acela de autor – cand zic autor e neutru; nu i-am zis nici memorialist, nici scriitor, nici publicist, nici macar antropolog – care, inca de la prima carte, s-a incapatanat sa nu se stabileasca intr-o categorie de asta anchilozata. El isi alege un subiect, intotdeauna alunecos, despre care cu totii stim cate ceva, dar nimeni nu stie totul. Tema este extrem de generoasa si cuprinde cumva un miez exotic pentru noi, ceilalti, crearea unei identitati aparte, portretul unei comunitati care este altfel. Este pe de o parte cartea unei reconstituiri. Desi dizident, oaie neagra, desi nu mai respecta in litera aceasta traditie a comunitatii din care vine, cred ca Vasile Ernu ii face un mare bine pentru ca umanizeaza foarte mult ceea ce de regula e perceput schematic si sarac“. Pe de alta parte, Ovidiu Gherasim-Proca a afirmat ca: „Sunt sigur ca printre lecturile pe care le va avea aceasta carte va fi si una foarte simplista care se va rezuma la ideea ca Vasile Ernu apartine unei secte. Daca cineva insista totusi citind in modul asta, s-ar putea sa aiba surpriza sa descopere ca nu e foarte usor sa afli care e acea secta. In carte sunt mai multe descrise, iar de fiecare data Vasile Ernu se identifica personal“. Desi nu a stiut de apartenenta autorului la aceasta comunitate, asa cum „nimeni nu a stiut pentru ca lucrurile bune trebuie sapate adanc“, dupa cum spune Ernu, George Bondor sustine ca, citind cartea fara sa stie ca este vorba despre un filon autobiografic, si-a pus mereu intrebarea „cum reuseste sa insceneze literar o asemenea cantitate de povesti si de informatii, punandu-le totodata in joc cu emotie si vorbind mereu la persoana intai. Pentru mine a fost o necunoscuta si trebuie sa spun ca m-a pasionat lucrul acesta. Daca as fi prezentat eu primul cartea asta ati fi avut impresia ca este un tratat filozofic“. De aceeasi parere a fost si Vasile Danut Jemna, aratand ca una dintre chestiunile interesante din aceasta carte „este incercarea lui Vasile Ernu de a face o analiza din pespectiva filosofiei-politice cu privire la o comunitate, la ceea ce el numeste generic sectanti. Este o carte cu un subiect sensibil, sa zicem ca avem la indemana un fel de roman autobiografic, construit cu toate ingredientele specifice stilului, cu toate elementele care tin de zona esteticului, a constructiei pesonajelor, a povestii in sine ca sa te capteze“.

Fascinat de comunitatile marginale, Vasile Ernu sustine ca de fapt problema cartii sale este despre salvare, „o problema fundamentala care tine de esenta vietii noastre. Cred ca ne salvam personal, dar nu cred ca ne salvam singuri. Una dintre problemele foarte mari legate de toata povestea asta cu marginalii starneste intrebarea: Dar daca ei au dreptate si noi nu, dar daca ceea ce fac ei, ceea ce ne deranjeaza pe toti – imigratii, hotii, tot soiul de decazuti – sau modul in care vad ei lumea e de fapt lumea adevarata?“.

„De ce marginalii ar avea dreptate?“

Desi cei din public au fost destul de retinuti, invitatii au fost cei care au tinut mortis sa ii adreseze intrebari lui Vasile Ernu cu privire la cartea sa. Astfel, cu toate ca a sustinut ca „Vasile Ernu stie foarte bine ca nimeni nu detine monopolul adevarului“ si ca „daca imi place ceva la el este ca isi sustine cauzele si ideile in mod relaxat, fara incrancenare, dar cu convingere“, Bogdan Cretu a incercat sa afle „De ce marginalii ar avea dreptate?“. Autorul a mentionat ca nu cine are dreptate e important, ci procesul in sine: „Hai sa vedem lumea si prin ochii lor si sa comparam ce stim. Eu ma tem cel mai mult de adevaruri stabile. De asta, in general, in geanta port doua lucruri, periuta de dinti si o carte buna. Prima pentru ca nu stiu unde o sa dorm diseara si civilizatia ne-a stricat, trebuie sa fim mereu fresh, iar cartea pentru a curata creierul care rugineste si se murdareste cel mai repede, avand tot felul de prejudecati. Procesul e mai interesant, eu incerc prin aceste instrumente sa arat ca poate nu e asa, ca poate e invers“.

Intrebat daca personajele sale au citit cartea, acesta a tinut sa precizeze ca foarte putine dintre ele mai sunt in viata, rugand cititorii sa nu incerce sa le identifice. Mai mult, acesta a specificat ca noua carte este „un omagiu adus acestor oameni, pe care i-am cunoscut, dar si parintilor in primul rand.“ „O sa faci o lansare si acolo in comunitate? Ai curaj?“, a insistat unul dintre participantii la eveniment. „Eu in general am curaj, dar cu intelectualii e mai lejer, pe astia ii prostesti cel mai usor. Cu oamenii astia simpli e mai greu pentru ca ei simt cel mai bine, e la fel ca la copii, nu poti sa ii minti. Eu sper sa ma primeasca la fel ca pe fiul risipitor intors acasa, dar nu se stie daca au si alte tehnici“, a raspuns Ernu.

In final, acesta a promis ca la intrebarea „Unde sunt sectantii astazi?“ vor raspunde Banditii –  al doilea volum din Mica trilogie a marginalilor, anuntand ca peste un an se va intoarce la Iasi pentru o noua lansare. „Voi fi si bandit data viitoare, va trebui sa ma pun in pielea lor, sa fac cercetare. Evident ca una e sa cercetezi si una e sa fii inchis in puscarie – experienta principala a acestor marginali. A fi inchis e cu totul altceva, puscaria e un fel de ultimul spatiu al metafizicii. De asta zic ca ar fi bine ca macar un an sau doi din viata, intelectualii sa ii stea la puscarie, e util si sanatos“, a spus acesta zambind.

FOTO: Stefan Diaconu

Sectanții de Vasile Ernu la Cluj / lansare

La CLUJ: vineri 12 iunie, ora 18.00 / tranzit.ro/cluj

Invitați: Alex Cistelecan, Aurel Codoban, Marius Lazăr.

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare