Interviu Vasile Ernu: ”Credinţa este o chestiune personală şi intimă şi nu mă deranjează atîta timp cît nu invadează spaţiul public şi cel privat”

Jovi Ene / Filme-carti.ro / 4 august 2015

Nu am scris încă despre cea mai recentă carte a lui Vasile Ernu, ”Sectanții”, primul volum din Mica trilogie a marginalului, apărut de curând la Editura Polirom, în colecția Ego-grafii. Va veni și timpul acestei recenzii, dar până atunci am stat de vorbă cu autorul, iar interviul născut din această discuție atinge câteva teme deosebit de interesante, precum religia, influența acesteia asupra comunității, marginalii religiei, dar și actuala literatură românească și basarabeană.

-Să intrăm brusc în atmosfera celei mai recente cărți scrise de tine-”Sectanții”. Despre ce sectă este vorba? În carte am descoperit o descriere exactă a acesteia, dar parcă nu am regăsit nicăieri denumirea ei; cum își spuneau ei?

Să intrăm abrupt. Bine. La lansarea din Iaşi, Ovidiu Gherasim-Proca observa că dacă citeşti cartea atent este foarte greu să identifici despre ce sectă e vorba. E foarte greu de pus degetul pe una din ele şi mai ales nu e deloc simplu să-l identifici pe Ernu acolo cu toate că el spune „noi”, „comunitatea noastră”, „eu”.

Aşa e. Am avut grijă de asta pentru că pe mine mă interesează să construiesc cumva un prototip al „marginalului sectant” din această parte a lumii, din această periferie de istorie şi geografie numită Bugeac. Pentru mine asta e foarte importat. Ce ştim însă bine, din toată povestea expusă pe 350 de pagini, este genealogia lor. Adică ştim clar care este compoziţia lor, de unde se trag, care este genealogia lor, care sînt elementele centrale ale crezului lor şi mai ales ale practicilor lor cotidiene în raport cu Puterea şi cu grupurile majoritare.

Şi ce ştim? Ştim că la baza „sectei prototip” de care mă ocup stau trei comunităţi: raskolnicii ruşi, cei ieşiţi din revolta împotriva bisericii pravoslavnice oficiale şi fugiţi spre gurile Dunării pentru a se ascunde de mîna lunga a ţarului şi bisericii majoritare, o comunitate care cred că a inventat „buntul”, tipul de revoltă rusească;evreii meisanici, cei care reinventează un soi de creştinism primar, cel de catacombă, de o radicalitate fără precedent; şi comunitatea germanilor colonişti care sînt nişte protestanţi, dar care în acest context par din alte lumi, radicali prin puritanismul şi practicile lor cotidiene.

Deci pracitic avem un cockteil compus din cele trei ingrediente care au dat un „produs” exploziv foarte diferit de tot ce avem în această „faună” etnică şi religioasă din Bugeac. Totul se întîmplă pe parcursul a 100 de ani în patru structuri statale diferite: Imperiul Ţarist, România Mare, URSS şi RM/Ucraina.

E mult mai fecund acest tip de literatură care de multe ori nu spune, ci creează „secrete”, pe care cititorul le tot caută, pune întrebări care îl fac pe cititor să caute.

-Îmi aduc aminte din satul în care mi-am petrecut copilăria că acolo erau mai mulți ”pocăiți” – Adventiști de ziua a șaptea -, iar lumea îi privea distant, ba chiar cu neîncredere. Nici acum nu s-au schimbat prea multe în această (pre)concepție, am observat zilele trecute, cei din jurul meu, când au văzut titlul cărții pe care o citeam, au exprimat direct sau indirect o anumită formă de retincență, dacă nu o spaimă sau un dezgust. De ce crezi că există această stigmatizare a pocăiților, a sectanților, mai ales în România? Vina e în integralitate a Bisericii ortodoxe?

E foarte semnificativ ce spui şi cumva de aici au venit multe reţineri şi temeri ale mele legată de munca la această carte, de titlul şi cuvîntul delicat „sectanţii”. Am discutat mult cu amici care se pricep în aceste domenii. Cum să numesc cartea, Pocăiţii sau Sectanţii? Cum utilizez acest cuvînt în carte? Pentru că eu cunosc destul de bine toate aceste clişeee. Pînă la urmă, am mers pe acest termen-stigmat dat de majoritari (Biserică, Stat, spaţiu laici) minoritarilor religioşi din Bugeac (Rusia Ţaristă, URSS, RM).

Reacţia şi mărturisirea ta îmi confirmă cumva ceea ce gîndeam eu şi îmi susţine anumite idei de bază pe care mi-am construit întreaga carte. Este foarte vizibil că majoritarii nu cunosc mai deloc formele acestea marginale şi radicale religioase. Şi le tratează cu un întreg arsenal de clişeee, obsesii şi fobii. Aceştia sînt „străinii” de lîngă noi,TOTAL necunoscuţi. Şi să nu uităm că în joc este şi elementul religios foarte sensibil într-o cultură dominată excesiv de o singură biserică.

Însă pe mine mă interesează mai puţin partea religioasă, care este prezentă mereu ca un fond sau context, şi urmăresc mult mai mult tot soiul de mecanisme de protecţie, tipuri de organizare, moduri de a fi al unora în raport cu alţii. Este o carte puţin mai complicată, pe mai multe planuri, dar povestită prin istorii de viaţă.

Nu cred că vina este doar a Bisericii ortodoxe şi a majoritarilor. Ei, sectanţii, au ales o tehică de supraveţuire prin închidere, prin fuga dinspre centru spre periferie. De aici şi o anumită dificultate de a pătrunde în mediile lor şi de a-i cunoaşte. Închiderea şi fuga de centru e o formă de rezistenţă, protecţie, apărare. Confruntarea e riscantă pentru că forţele sînt inegale. Cu toate că în anumite momente au fost astfel de confruntări. Şi de multe ori David l-a învins pe Goliat.

-De altfel, la adresa bisericii pravoslavnice/ortodoxe folosești, mai ales în relația cu comunitatea descrisă în carte, cuvinte destul de dure. Deși mie mi s-au părut foarte pertinente. Care este relația ta cu această biserică, cu membrii ei, cu adepții ei?

Da, comunitatea acesta mică este destul de critică şi are o opinie radicală faţă de biserica pravoslavnică majoritară, fie că e vorba de fostul spaţiu sovieitic, fie că e vorba de România. A avut şi de pătimit destul de mult de pe urma ei.Dar criticile dure nu sînt legate neapărat de această formă de violență care vine dinspre majoritarii ortodocşi, cu care, în diverse situaţii de viaţă, dincolo de instituţia bisericii, ei au trebuit să se înţeleagă şi convieţuiască. Cu excepţia perioadei legionare, care a fost cea mai violentă perioadă pentru ei, pentru că aceştia au reuşit să instige întreaga comunitate majoritară împotriva sectanţilor, dîndu-i afară pînă şi din cimitire, în rest ei au convieţuit relativ „suportabil”.

Problema mare e legată de modul de a înţelege şi practica credinţa. Pentru un sectant, pentru un pocăit, ortodocşii sînt nişte păgîni atît prin modul lor de a crede, cît şi prin practicile lor, prin viaţa şi prin etica lor diluată şi confuză. La rîndul lor, ortodocşii cred despre sectanţi că sînt nişte „eretici”. Deci e o excluziune reciprocă. Chiar dacă în ultima perioadă de „europenizare” se mimează un soi de ecumenism, noi trebuie să fim conştienţi că nucleul dur al celor două comunităţi se neagă reciproc, ca să nu spunem mai mult. Întreabă la o mănăstire ce cred călugării despre sectanţi şi o să înţelegi esenţa poveştii.

Ce cred eu despre BOR este cu totul altă discuţie. Cartea nu e despre mine, ci despre o comunitate. Pe mine personal mă interesează BOR strict ca o instituţie socială, politică şi economică. Şi celelalte biserici la fel. Credinţa este o chestiune personală şi intimă şi nu mă deranjează atîta timp cît nu invadează spaţiul public şi cel privat. Însă la BOR sînt foarte atent pentru că este o instituţie cu o putere imensă în România.

-”Sectanții” a apărut în Colecția Ego-grafii a Editurii Polirom, deci se presupune că mare parte din acest volum este o confesiune a autorului. Cum a fost ”să te dezbraci” în fața cititorilor și cu un subiect atât de greu, atât de delicat, atât de intim cum este religia personală? Există pericolul ca publicul să te judece altfel, acum că te consideră parte a unei secte?

Ideal era să apar într-o colecţie mai puţin „ego-grafică”. Dar editura Polirom, cu care colaborez foarte bine, au decis asta şi am acceptat. Riscurile sînt foarte mari pentru că din experienţă cunosc tipul de reacţii pe care le poate produce un text de o asemenea factură. Născut în URSS mi-a adus o mulţime de etichete de tipul „comunist”, „nostalgic după comunism” eu de fapt făcînd cu totul altceva. Dar şi un succes pe care nu aveam cum să-l anticipez dacă ne uităm la cît text s-a scris pe acest subiect, cîte ediţii are cartea şi cîte traduceri. E genul de carte după care poţi să nu mai scrii nimic. Dar e uşor să pui etichete pentru a încerca să-l desfiinţezi pe celălalt.

Sectanţii împinge „ego-grafia” într-o direcţie aproape opusă. Dar nu prea. Deodatădescoperim un Ernu foarte diferit care poate speria atît „stînga”, cît şi „dreapta”, atît zona „marginală” cît şi zona „mainstream”. Subiectul e delicat, acest tip de marginali sînt damnaţi cam de toată lumea şi nu e deloc comod să te pui în pielea lor. Ce poate fi mai damnabil într-o România de azi în care să ai eticheta: „și comunist, şi sectant”? Doar să mai vii cu cîteva stigmate clasice. Dar în următoarele cărţi s-ar putea să descoperim şi un „bandit” Ernu, şi un naiba ştie ce minoritate „straşnică”. Terenul e mare, iar din păcate establishmentul nostru e destul de puţin creativ pînă şi la stigmate, el fiind unul ultraconservator. O fi bine? Discutabil…

Mie personal îmi place acest gen de risc şi joc, „pe muchie de cuţit”. Ştiu la ce tip de risc mă supun. Ştiu că pot uşor pierde într-o astfel de bătălie. Însă numai cine riscă poate avea cu adevărat o viaţă palpitantă, autentică.

Ce e mai plictisitor decît să fii parte a unei majorităţi comode, confortabile şi automulţumite: în comunism să fii comunist, în capitalist să aplauzi bancherii şi Troica, în viaţa obişnuită să fii etnic, religios, lingvistic, social etc. în grupul celor majoritari şi puternici, să aiJOB bine plătit şi stabil. E banal şi plicitisitor. Prefer de departe marginalii, excluşii, rataţii, leneşii, bolnavii. Cînd trăieşti lîngă ei simţi că eşti viu şi gîndeşti. Lîngă majoritari, simţi că moartea e deja în tine. Nu-mi place starea de „Cadavru viu”, cum ar spune Tolstoi. Iar primul nostru organ care devine obez şi burghez e creierul de aceea trebuie să găsim formule prin care să-i ardem grăsimile şi să-l ţinem viu şi treaz, fie şi puţin mahmur.

-Ai scris în carte că a existat un moment în care tu te-ai îndepărtat de comunitate, nu numai fizic, urmare plecării la studii sau a mutării definitive în România, dar mai ales la nivel principial. Ai devenit ”oaia neagră”, ”fiul risipitor”. Ne poți descrie acest moment, nu ți-a fost teamă de ”excomunicare”?

În text sînt multe lucruri. Multe poveşti. În carte îmi este mai simplu să vorbesc pentru că naratorul, Ernu, „eu”, „noi” îndeplinesc diverse funcţii, se suprapun, se amestecă şi mai bagă cititorul în ceaţă pentru a-l pune în situaţia de a gîndi şi re-trăi alături de autor.

Acest element de „excomunicare” este foarte important, dureros şi radical. În comunităţile majoritare, el nu prea există pentru că aceste coduri, reguli sînt destul de fluide, negociabile, neluate în serios. Comunitatea majoritară, culmea, reacţionează mai dur cînd un membru al ei fuge la „radicalii periferici”, pentru că ei sînt „străinii” şi „duşmanul” care dă un sens majoritarilor.

În comunităţile mici şi marginale, regulile sînt foarte severe şi foarte greu de negociat. Severitatea codurilor şi a regulilor fac ca aceste comunităţi să reziste. E un soi de act de identitate, indiciu că ele sînt cele „alese” şi nu majoritarii „rătăciţi”. E ceva ce unifică. Orice încălcare a regulilor şi a codurilor îl pune pe cel care le încalcă într-o poziţie de a trece printr-o instituţie numită „pocăinţă”. Eu analizez acest mecanism ca pe un act socio-politic. Partea religioasă rămîne secundară. De aici le vine şi numele. Această instituţie a „căinţei”, care lipseşte cu desăvîrşire în mediul pravoslavnic, instituie un mecanism al legii. Instituie legea. Mă rog, e o temă mai complicată la care lucrez. E o temă obsesivă în filmografia ţărilor scandinave protestante.

În momentul în care această instituţie nu mai are efect asupra „fiului risipitor”, el este alungat din comunitate. Comunitatea se delimitează de el. Însă rămîne deschisă într-un soi de aşteptare şi negociere de la distanţă. Din păcate eu nu m-am ocupat mult de povestea asta pentru că e o temă separată pe care cîndva sper că o voi trata aparte. Dar tema este prezentă, subînţeleasă. Însă, în cartea mea, secretul „ego-grafic” tehnic este următorul: nu ştii niciodată unde se începe sau se termină Ernu şi unde începe „celălalt”. E mai multă tensiune aşa. Şi oare nu asta vrea citirorul? Mă întreb…

-”Sectanții” nu se putea realiza fără oMUNCĂ de documentare enormă, mai ales că nu ai mai trăit în ultimii ani în comunitate, aceasta se află la o distanță mare față de locul în care locuiești, iar arhivele sunt greu de cercetat. Cum a decurs această documentare, cum ai reușit să ajungi din nou în fața amintirilor familiei și prietenilor?

O documentare de vreo patru ani. Ea decurge pe cîteva planuri: lectura cărţilor de specialitate, de analiză, de antropologie, istorie etc. aplicată pe sectanţi. Mai sunt cărţi legate de istoria zonei pe toate palierele ei: religios, etnografic, folclor rural şi urban etc. Cînd lucrezi cu o comunitate mică şi marginală trebuie să lucrezi cu multe detalii exacte pentru că ele sînt lipsite de un anumit „universalism local” şi ţin de un anumit „specific”. Practicile lor sînt însă destul de universale. Pentru asta mai lucrezi cu oamenii din comunitate care îţi oferă pe de o parte materiale scrise, jurnale, însemnări, dar şi istorii orale, poveşti de viaţă din care trebuie să sustragi esenţa unor situaţii. Din păcate, ei au lăsat foarte puţine documente scrise. Însă există totuşi destul de mult material încît să poţi afla lucrurile esenţiale. Mai există martori. Dar ei vor muri şi va dispărea şi lumea lor. Ca peste tot, fenomenul dominant este cel de distrugere a diferenţelor. Ei nu şi-au produs propria istorie, iar majoritarii preferă să-i scoată din istorie. Vînătorii nu se ocupă de istoria vînatului. Şi toţi vor să fie vînători.

-Spuneai în acest volum că aproape toate aceste comunități de oameni credincioși și muncitori au început să se disipeze odată cu căderea comunismului. Comunitatea descrisă de tine mai există sau a dispărut? Mai există posibilitatea, în aceste timpuri moderne și foarte adaptate tehnologic, ca o astfel de comunitate restrânsă și autoreglementată, să reziste?

Cel mai mare duşman al acestui tip de comunitate se pare că nu este nici violenţa, nici represiunea, nici marginalitatea, ci un soi de împingere a acesteia spre centru, spre establishment, spre Putere. Comunismul de tip stalinist a fost mai prielnic dezvoltării acestor comunităţi decît liberalismul de tip capitalist. Cel puţin ca mod de a fi marginal. ÎnCAPITALISM, aceste grupuri tind să între în centru şi să devină identice cu grupurile centrale. Adică ele se transformă şi mor. Sau devin ceea ce nu şi-au dorit şi împotriva căruia au luptat. Iar orice grup care ajunge în centru şi repetă ritualul puterii şi centrului pe mine nu mă mai interesează decît ca un simplu obiect/subiect al criticii. Iar grupurile marginale nu dispar, ci apar eltele. Centrul produce alte grupuri marginale.

Astea sînt paradoxurile. Eu constat acest lucru fără să fac o teorie din asta. Cititorii mei sînt destul de deştepţi încît să tragă singuri concluzia. Am văzut că mulţi s-au impacientat, mai ales cei din zona conservatoare, cînd explic fenomenul: „Stalinismul este ultima epocă de aur a creştinismului”. Da, pentru că vorbim de starea de martiraj, de starea de excepţie a credinţei acestei comunităţi, de martiraj ca garant al salvării lor. Un fenomen deosebit de fecund şi care încă aşteaptă cercetătorii. Dar nu e un subiect interesant pentru anticomuniştii din Primăverii sau de pe Calea Victoriei.

Unul din eroii mei preferaţi din carte, bunicul din poveste, spune: „Teme-te nu de cel care-ţi ia, ci de cel care-ţi dă. Nu de cel care te bagă în puşcărie, ci de cel care te scoate. E mult mai uşor să lupţi cu cel care-ţi ia decît cu cel care-ţi dă”. Acum ceva vreme frazele lui păreau o nebunie. Acum ele devin tot mai actuale. Priviţi cazul Greciei. Stalin e mic copil: să controlezi, să subjugi şi să distrugi doar prin cifre fără să foloseşti un foc, asta e deja „next level”. Şi cu instituţii precum Eurogrupul care nu are nici o bază legală. Mă scuzaţi, dar asta e fie mistică, fie nebunie, fie un război care se anunţă. Bandiţii numesc asta altfel, dar o să vă spun data viitoare.

-Care este miza lui Vasile Ernu prin publicarea acestei trilogii (le reamintim cititorilor că ”Sectanții” este primul volum din ”Mica trilogie a marginalilor”)?

Miza reiese, cred, din conţinut, nu din “obiectivul” propus. Sînt teme care pe mine mă obsedează. Sînt întrebări la care caut răspuns, mă frămîntă. Eu nu scriu “cărţi cu miză”, ci mai degrabă cred că sînt obsedat de “teme cu miză” şi de subiecte care ar trebui să ne frămînte în vederea înţelegerii actualităţii şi a viitorului.

Tema majoră a trilogiei este despre felul în care văd marginalii lumea. Eu cred că lumea arată radical diferit prin ochii marginalilor. Eu cred că tehnicile lor de luptă şi rezistenţă sînt foarte diferite de cele ale majoritarilor. Şi noi nu ştim mai nimic despre istoria, viaţa şi modul lor de a rezista. Mie mi se par teme foarte actuale, care vor fi tot mai acute. Cum îmi place mie să spun: cartea mea este despre salvare, însă o salvare care nu este despre religie, ci despre social, economic, politic, lăsînd religiosul în seama fiecăruia. Salvarea de acest tip este individuală, dar nu poate avea loc în afara grupului.

-Iei în considerare opiniile bloggerilor sau consideri importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?

Citesc pe toată lumea cît apuc. Nu contează că e blogger sau critic profesionist. Eu „nu mă uit la faţa oamenilor”. Mă interesează textul. Încep însă să fiu mai imun emotiv la critici, dar ţin cont de opiniile oamenilor în a căror părere am încredere. Am primit texte care chiar m-au pus pe gînduri. Mi-au ridicat nişte întrebări consistente. Fireşte că meditez la ele. Nu am probleme cu criticile bune. Pe cele inutile încerc să le arunc la gunoi şi să nu le pun la inimă, căci strică tenul şi ficatul.

Însă primesc foarte multe reacţii de la „simpli” cititori. Încurajator de emoţionale.

-Merită a fi citită literatura română contemporană? Mai ai timp să citești? Dacă se poate, recomandă cititorilor noștri trei cărți românești recente pe care le-ai lua cu tine pe o insulă, în concediu. Și, pentru că ești mereu la curent cu ceea ce mișcă în spațiul literar rus, recomandă-ne și trei autori ruși contemporani, care ar merita să fie traduși în limba română.

Da, cum să nu. Eu citescm marea parte a literaturii române contemporane. Mă rog, asta cu insula e mai greu că-mi trebuiesc mai multe cărţi. Dar cîţiva autori buni pe care îi recomand fără probleme din cei încă tineri: Adrian Schiop – Soldaţii, Florin Lăzărescu – Proza scurtă, Dan Sociu – Poezie, Gianina Cărbunariu – teatru. Am ales genuri diferite că nu poţi trăi numai cu un fel . Poezia noastră bate însă proza.

Rusi: Zahar Prilepin; Mihail Elizarov, Alexei Ţvetkov. Aici pot spune o listă de 20 de autori care pot fi traduşi şi care fac faţă oricărei literaturi. Se scrie foarte multă proză bună în Rusia. La ei proza bate poezia.

-Am pus această întrebare lui Mihail Vakulovski, dar sunt sigur că ne poți da și tu informații interesante: Poți descrie, pentru cineva care are foarte puțină informație, cum arată peisajul literar din Basarabia de astăzi? Cât și ce se scrie în limba română? Cât și ce se scrie în limba rusă? Care sunt relațiile între cele două comunități de scriitori?

Uh. Un subiect durut. În Basarabia se face poezie de foarte bună calitate. Eu aş distinge dintre basarabenii care stau aici în România de cei care stau acolo în Basarabia, nu pentru că sînt mai buni sau mai nuştiucum, ci pentru că au contexte social-economice diferite, instrumente diferite etc. Unii pendulează între cele două spaţii. Cei din Basarabia sînt de multe ori dezavantajaţi. Dar în definitiv toţi sînt scriitori de limba română. Pentru scriitor, limba este definitorie.

La poezie fireşte că toată lumea ştie pe Emilian Galaicu Păun sau pe Dumitru Crudu. Însă sînt mulţi tineri foarte talentaţi: Alexandru Cosmescu, Aurelia Borzin, Anatol Grosu, Ion Buzu, Victor Ţvetov, Hose Pablo şi mulţi alţii. Cred că în poezie scriitorii din RM sînt o voce mai aparte, puţin diferiţi de cei din ţară.

La proza din cei mai tineri sînt iarăşi nume cunoscute (unii nu mai sînt aşa tineri): Sandu Vakulovski, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Pavel Păduraru, Ştefan Baştovoi etc Şi asta aşa în fugă cîteva nume pe care îi citesc şi urmăresc. Încă nu m-am documentat asupra celor sub 30 de ani. Dar cred că merită o discuţie separată pe tema asta. Mai există eseu de bună calitate. Critica de acolo esteTOTAL necunoscută. Iar generaţia anilor 60, de foarte bună calitate, este total necunoscută aici şi ignorată pînă şi de revistele de specialitate. Un scriitor viu este totuşi unul ale cărui cărţi sînt citite, se vînd şi circulă că doar nu vrem să ajungem piese de muzeu.

Există şi o literatură rusă de bună calitate în Basarabia, dar iarăşi foarte puţin cunoscută. Cele două comunităţi nu se prea cunosc între ele din păcate. Cenaclul Republika din cîte văd încearcă o apropiere: Moni Stănilă şi Sandu Vakulovski fac o treabă bună. Personal ţin legătura cu cîţiva foarte buni scriitori rusi: Oleg Panfil, Oleg Krasnov, Vladimir Lorcencov, Vadim Lungul, Vika Chembartseva etc. Ar merita să-i cunoaştem mai bine şi să-i traducem. Mulţi dintre ei scriu pe teme foarte actuale şi legate de RM. Mai este şi comunitatea găgăuză şi evreiască. Deloc de ignorat. Dar cred că e prea mult pentru cititorul român mainstream care crede că totul se face la Londra şi New York.

-Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrii, unde scrii, ai superstiţii în legătură cu scrisul?

Scriu în biroul care, acum, după naşterea copilului, este un balcon special amenajat.Scriu doar cu uşa închisă. Prefer să nu fie nimeni în apropiere căci altfel îmi vin alte idei decît cele legate de text. E obligatoriu să am multe cărţi în jur. Lucrez după program cînd sînt în faza scrierii efective. Am perioade de documentare care sînt din păcate foarte lungi. Cînd scriu, îmi place să fac duş după fiecare pagină. Uite asta nu am mai spus-o nimănui. Mă uit la multe poze. Mă ajută să mă concentrez. Facebook-ul este unul din cei mai mari duşmani al literaturii şi cred că începe să devină şi unul dintre cele mai mari focare de prostie. Cu toate că e doar un instrument, care între timp a devenit altceva…

Mulţumim!

(Sublinierile ne aparțin.)

Tolstoi este un criminal pentru că a omorît-o pe Anna Karenina

Văd că cei de la Noua Româie mare-ILD sînt ”turbați” și în august. S-au apucat de ”critică literară”. Anonimii neofa de la ILD taie, montează, citează pe principiul: un text scos din context este un pretext. Un pretext pentru calomnie. Acum au ajuns la concluzia halucinantă: cartea Sectanții este un elogiu adus lui Stalin pentru că undeva un erou spune ceva: ”stalinismul este ultima epocă de aur a creștinismului” & ”că în perioada fascistă și legionară, sectanții au dus-o mai rău decât în perioada stalinistă”. Concluzia lor e ceva de genul: Tolstoi este un criminal pentru că a omorît-o pe Anna Karenina. Am primit cîteva întrebări așa că răspund în fugă (sînt în vacanță, totuși) cu cîteva citate explicative din ultimele interviuri pentru cei interesați:

• Despre ILD nu am ce spune. Pot trece cu vederea orice formă de calomnie și violență. Sînt obișnuit. Nu pot ierta ânsă faptul că îmi este insultată inteligența. Atenție că următorul volum e cu bandiți și ăia nu știu de gluma: sectanții iartă, bandiții nu.

Am văzut însă că zona fundamentalistă Noua România Mare-ILD e confuzată rău. Pînă acum urlau mereu, prin texte nesemnate, prin amenințări stupide: Ernu-comunist. Și acum brusc află două lucruri: Ernu are cel mai tare pedigree anticomunist, cît toata comisia Tismaneanu împreuna nu poate aduna. Și că Ernu e ”sectant” și mînuiește cunoștințele teologice și biblice că l-ar invidia și Pleșu. Da, în acest sens, m-am gîndit si la „dușmanii mei“. Cum eu însă sunt băiat finuț și mult prea inteligent pentru a răspunde la grobianismele lor, m-am gîndit să le fac un soi de tehnică-terapie: ariciul in ceata. Pe astfel de fundamentaliști trebuie uneori să-i amețești, să-i bagi în ceață, ca să vezi cum începe să le curgă clișeele ruginite, cum se lovesc cap în cap, iar unele atacuri în loc să lovească în Ernu, lovesc de fapt în patronii lor „civilizați“. Văd cum mai nou dau citate din carte fără sa aibă habar unde e Ernu, unde e naratorul, unde sunt eroii. E comic. Devin ridicoli și asta e tehnica cea mai buna cu astfel de cazuri. De cazurile și mai grave se ocupa medicina, iar la acest capitol nu ma pricep. Cu toate ca uneori „critica rațiunii pure“ se ascunde intr-un pumn sau o palma. (sursa)

• Spui undeva, chiar ai un capitol, în care afirmi că ”stalinismul este ultima epocă de aur a creștinismului”. Cum explici această afirmație destul de paradoxală?

Da, este o idee mai veche de-a mea. De fapt ea vine din tradiția comunităților despre care scriu.   Și această idee pare azi tot mai bine conturată. Mult timp mi-a trebuit să înțeleg logica unor lucruri. De exemplu, bunicul meu mi-a tot explicat că trebuie să mă tem și să fiu mai precaut cu cei care-mi dau, decât cu cei care-mi iau. Că e mult mai ușor să lupți și să reziști în fața celor care-ți iau, decât în fața celor care-ți dau.

De fapt ce au înțeles ai mei in toată experiența stalinistă și comunistă, mai ales privită acum dinspre experiența liberală sau a veșnicei tranziții? Mai întîi au învățat că e mai ușor de luptat cu un regim cu reguli fixe și mai ales cu unul cu care te confrunți direct, decât cu unul ”democratic” în care totul e în continuă ”inflație” și oferă daruri otrăvite. Când un regim te ia și te bagă la pușcărie pentru ceea ce ești și crezi asta e de bine, nu e de rău. Doar două comunități în comunism au valorificat pozitiv această experiență din câte știu eu: sectanții și bandiții. Asta presupune să ai un anumit tip de înțelegere a puterii și un anumit mod de a te delimita de ea total.

În plus, există şi tradiția martirajului care e un soi de stare politică de excepție. A fi martir în comunitățile acestea era maximum ce puteai atinge în viață. Evident că nu toți rezistă, dar pe scara ierarhiei valorice era ceva excepțional. Stalinismul, susțin cei din aceste comunități, a oferit această ultimă mare ocazie: să devii martir pentru credință. Rezultatul: ei au devenit poate cei mai radicali luptători antisistem, fără a-și propune o clipă asta și fără a-și aroga mari merite anticomuniste. Prin urmare, dacă vrem să analizăm grupurile antisistem din comunism, nu trebuie să mergem la disidenți, ci la sectanți, bandiți şi alte grupuri marginale. Ce spun eu s-ar putea să deranjeze pe anticomuniștii din Primăverii sau de pe Calea Victoriei…

• Din carte reiese că în perioada fascistă și legionară, sectanţii au dus-o mai rău decât în perioada stalinistă? În ce sens? Au fost mai persecutați?

Bun, să explicăm niște lucruri simple. Cum am spus, acești oameni nu se tem de persecuții, de pușcărie și de moarte. În educația lor se spune simplu: dacă ești persecutat, asta e un semn că ești ”ales”, că ”ești de partea cea bună”. E un semn bun.

Persecuțiile șunt foarte diverse și foarte parșive uneori. Ah, ce simplu ar fi dacă ar veni mașina neagră noaptea și te-ar lua și te-ar duce: simplu, clar și transparent, chiar dacă e noaptea. Ce e mai simplu decât să împuști sau să arestezi un om. Dar cum reacţionezi ca tată dacă încep să-ți sufere copiii din cauza unor gesturi ale tale? Se complică lucrurile? Da, foarte mult. Dar cum începi să te comporți când nu statul cu aparatul său de represiune apasă asupra ta, ci întreaga societate: de la primar la vecin și până la ultimul tău prieten sau coleg de școală? Asta schimbă radical situația.

Ei bine, din experiența comunității de care vorbesc știu un lucru: cel mai greu e atunci când ești oaia neagră pentru toți, când nu mai găsești un gram de compasiune în jur, cânt toți fac presiune pe tine. Acest lucru nu s-a întâmplat în stalinism, când presiunea cea mare venea din partea organelor de represiune, însă găseai compasiune în diverse cotloane ale societății. În stalinism violența se distribuia cumva pe mai multe segmente, paliere. Învățai repede regulile şi tehnicile de apărare chiar dacă violența deseori era absurdă..

În perioada legionară însă s-a întâmplat un alt fenomen: diabolizarea ”evreului”, „ţiganului” și sectantului în fața întregii comunități. Întreaga violență a fost îndreptată practic către câteva grupuri restrânse şi venea din partea întregii societăți, nu doar din partea organelor statului. Practic nu mai puteai ieși în public, iar când ieșeai, trebuia să simți această violenţă direct, psihic și fizic. Nu mai găseai un gram de compasiune şi sprijin, iar asta distruge o persoană mai dur decât orice aparat represiv de stat.

Ai mei mărturisesc că ei erau tratați mai rău chiar decât evreii, dacă e posibil așa ceva. Pentru că evreii erau ”inumanii străini”, pe când sectanții erau ceva mai rău: erau ”inumanii trădători” care și-au schimbat și trădat credința și neamul etc. Ştim de la Ahmatova că moartea nu e cel mai tragic lucru care ţi se poate întîmpla.

• Ce-au făcut atât de rău legionarii și nu au făcut staliniștii?

Legionarii au făcut un lucru de care comuniștii nici măcar sub Stalin nu s-au atins. Comuniștii nu s-au atins de ritualurile morții. I-au lăsat pe oameni să-și îngroape morții cum au vrut. Da, cu abuzuri, violență, dar moartea a rămas neatinsă. Până și oamenii din CC își îngropau părinții după ritul pravoslavnic. Vedeți cazul lui Ceauşescu. Mergeți în cimitirele anilor 70-80 și vedeți că crucile domină fără drept de apel. Sectanților însă legionarii au început să le boteze cu forța copiii, ei primind botezul la maturitate, și le-au interzis să-și îngroape morții în același cimitire cu majoritarii. Ei trebuiau să-și îngroape morții prin cimitirele de animale, să meargă în cimitirele evreiești sau al altor comunități minoritare. Iar când au fost nevoiți să accepte să-i îngroape în cimitirele locale ale majoritarilor din lipsă de alternative, atunci le-au găsit un spațiu separat pentru a nu „spurca pămîntul sacru al neamului”. A apărut fenomenul pe care eu îl numesc: ghetoizarea cimitirelor. Până și astăzi se păstrează acestă tradiție. Cimitirele depun mărturie. Mergeți în satele şi oraşele din RM (și în RO pe alocuri) unde avem „pocăiţi” şi vedeţi că aceştea au un loc separat, undeva în fundul cimitirului. Iar asta spune multe. În acest sens, pentru aceste comunități a fost mult mai greu să reziste în perioada legionară, decât în perioada stalinistă. În același timp cred că aparatul stalinist de represiune era mai sofisticat, mai complex, mai pervers și mai irațional decît cel fascist. Am scris în Ultimii eretici ai Imperiului despre asta. (sursa)

Vasile Ernu: „Sunt un însingurat în mijlocul mulţimii”

De Nona Rapotan în 13 iulie 2015 pe BookHub

Cu Vasile Ernu nu poți avea un dialog decât „altfel”, dar plin de miez, sinceritate și cât se poate de serios. Ideea a pornit de la „Adevăr sau provocare”, joc care, se pare, i-a plăcut. Cât despre bragă, vă spun eu, dacă nu ați băut niciodată o asemenea licoare, nu știți ce ratați: băutură mai răcoroasă ca asta nu există!

Ce apreciez eu la Vasile Ernu (înainte de orice) este sinceritatea. Cât de greu este să vă păstrați această calitate, într-o lume în care mercantilul pare că pune în balanța trocului aproape orice?

Da, sinceritatea este una din trăsăturile mele specifice care nu ştiu de unde vine. Eu şi cînd fac prostii mari sînt sincer. Nu pot ascunde nimic. Ştiu că e riscant, mai ales într-o cultură ca a noastră foarte diferită la acest capitol de cea rusească, însă asta e. Îmi asum. E un mare risc pentru că poţi fi uşor etichetat, stigmatizat sau luat în derîdere, băşcălios, cum numai aici poţi întîlni. Dar sinceritatea uneori şi dezarmează, trezeşte sentimente puternice. În literatură e mult mai utilă decît în viaţă unde poate lăsa răni adînci. Dar la sinceritate, cînd e vorba de scris, mai echilibrăm şi cu ironia, autoironia, umorul sau tragismul. Se poate şi în viaţă. Sînt tehnici mai subtile de protecţie.

Scriitor sau activist politic? Sau ambele?

Scriitor mai mult decît activist, cu toate că mi-ar plăcea să fiu implicat mai mult în acţiunile politice. E adevărat că eu muncesc mai mult cu textele decît cu practica, dar asta e cumva şi funcţia noastră. Alt tip de proletariat. Ştiu că termenul „activist” sună rău în mentalul postcomunist, dar politicul ţine în mod fundamental de praxis, fără a ignora deloc partea teoretică. Dar recunosc că eu sînt de felul meu mai „narodnicist”, pentru că îmi displace atitudinea elitistă şi sînt pasionat şi interesat de păturile de jos şi, mai ales, de grupurile lipsite de protecţie. De aceea vizitez multe astfel de pături sociale, discut cu ele, încerc să ajut. Asta vine şi din tradiţia mea de familie: o zi pe săptămînă se dedica pentru ajutorarea unor bătrîni, nevoiaşi etc., aveam familii concrete pe care le ajutam sistematic cu ce se putea. Asta face parte dintr-un soi de practică obişnuită de viaţă, fără a fi privită ca ceva excepţional. Cumva pe acest fond vine şi această trilogie a marginalilor pe care o scriu. Mă interesează lumea văzută prin ochii marginalilor, tehnicile lor de supraviețuire şi luptă. În curînd vor fi foarte utile, tot mai utile.

Cum e să scrii radiografia propriei tale descendențe? Mi se pare foarte greu să-ți păstrezi luciditatea, să nu te pierzi prin labirintul subiectivității.

Este un exerciţiu destul de delicat şi dificil. De aceea a şi durat mult timp pînă am scos această carte. Aproape patru ani. Dar mă bucur că este primită cu o notă atît de pozitivă de categorii foarte diferite de cititori.

Mi-a luat mult documentarea de teren, dar, mai ales, am avut probleme cu alegerea stilului şi tipului de naraţiune. A ieşit un gen compozit în care ai de toate: de la proză la eseu etc. Dar cel mai dificil şi delicat lucru e legat de decizia mea de a scrie la persoana întîi şi de a implica un soi de „eu colectiv” prin acest „noi” folosit foarte mult.

Tema sectelor e o temă totuşi sensibilă, cu conotaţii negative şi stigmatizări, cu elemente religioase lunecoase, cu clișee care domină mentalul colectiv majoritar. Pe bună dreptate lumea se întreabă: unde se termină Ernu şi începe secta? Despre ce sectă e vorba? Care e crezul ei, de fapt? Nu mai înţelegem nimic din Ernu cel de pînă acum şi Ernu-sectantul. Dacă oamenii au astfel de neclarităţi şi rupturi de planuri şi înţelegeri, totul e bine. Eu am avut grijă ca lucrurile să nu fie uşor de priceput, să fie multă ceaţă în anumite locuri. În ceaţă nu e foarte clar ce vezi, iar pentru a vedea trebuie să faci mai multe mişcări reflexive, e nevoie de întrebări. În ceaţă e uşor să te înşeli asupra a ceea ce vezi şi ţi se prezintă. Însă mai apare, din cînd în cînd, soarele şi ceaţa se risipeşte, dacă ai răbdare şi pui întrebările corecte.

Însă totul se construiește în jurul unor istorii de viață care ridică multe întrebări. Cartea mea e o mare întrebare legată de salvare. Care sînt condițiile salvării? Cum se poate realiza salvarea? Şi am luat acest grup marginal de la marginea geografiei, periferic, pentru a-l povesti şi chestiona. Salvarea, însă, pentru mine este un act eminamente politic care se leagă de social, economic, politic, cultural şi, fireşte, indirect, are şi un element religios, care la mine e doar ca un sunet de fond.

Până la urmă „Sectanții” este o carte care vine să completeze un șir de apariții editoriale început acum ceva ani. Cum e: a crescut interesul cititorilor pentru toate cărțile scrise de Vasile Ernu? Sau a crescut interesul pentru activitățile dvs. din spațiul public? Reușesc oamenii să deceleze între cele două componente ale personalității dvs.?

Eu sînt pasionate de teme. De mari teme care mă obsedează şi la care caut un răspuns. Unele din aceste răspunsuri pot fi gesturi practice, acţiuni concrete, iar altele necesită timp pentru a scrie o carte. Eu încerc să-mi răspund, în primul rînd, mie la nişte întrebări care mă frămîntă. Uneori la astfel de întrebări stai ani de zile fără un răspuns, fără un rezultat. La unele probabil nu vei răspunde niciodată şi va trebui să trăieşti în această continuă căutare. Unele căutări capătă forma şi conţinutul unor cărţi. Acestea pot fi citite şi apreciate: pozitiv sau negativ. Eu sînt mai existenţialist, aşa că amestec de foarte multe ori textele cu viaţa şi invers. Cu toate că ştiu care e diferenţa dintre cele două. Sau mă înșel?

Am citit „Sectanții” cu o curiozitate nedisimulată și cu un simț critic peste medie. Am căutat cu acul să găsesc ceva greșeli de care să mă agăț, însă în afara unor mici scăpări de editare, nu prea am găsit motive. Cartea „curge” din punct de vedere narativ, personajele sunt la locul lor, trăsăturile acestora sunt extrem de bine conturate, detaliile de ordin socio-politic completează firesc tabloul. Cât a durat documentarea, având în vedere că vorbim de o comunitate destul de numeroasă?

Documentarea a durat trei ani. Nu neapărat continuu, dar pe parcursul acestei perioade am citit, m-am documentat, am făcut teren, am avut discuţii cu oamenii locului, am bătut satele şi oraşele la picior. Partea aceasta ultimă e cea mai fascinantă. Din această hălăduire prin cătunele din Bugeac vin şi multe povestiri de detaliu (pe care nu l-am mai încercat pînă acum).

Bănuiesc că au fost și critici negative pe marginea „Sectanților”. (Eu am avut în facultate doi colegi de alte religii, ambii membri a două culte neoprotestante, care au fost ținta multor prejudecăți de-a lungul anilor, deși nu ar recunoaște asta niciodată). Cum e să vii cu o asemenea carte pe o piață literară plină de prejudecăți și stereotipuri? Să recunoaștem, românii mai au mult de recuperat la capitolul toleranță.

Spre surprinderea mea, au venit multe laude din zone foarte diferite. Antropologii şi sociologii au reacționat primii cu aprecieri bune şi chiar cu invitații de a ține prelegeri la Universitate pe această temă. Critici literari importanți au scris de bine şi laudativ. Mulți cititori, lucru poate cel mai important, mi-au scris în privat aprecieri neașteptat de elogioase. Mai periculos e cînd încep să te laude duşmanii…

Recunosc că eu am avut temeri şi multe reţineri legate de această carte din motivele pe care le spuneam mai sus: tema şi stilul ridică anumite riscuri. Deci, cumva, reacţiile pozitive m-au încurajat şi surprins, în acelaşi timp. Cred însă că vor veni şi critici, cum altfel? Unele au şi început să apară de pe filiere diferite, însă încă destul de firave şi cuminţi. Că scot în evidenţă mai mult legionarismul decît stalinismul, că ideologic nu e foarte „cuşer”, că istoric lucrurile au fost puţin altfel. Posibil că sînt anumite inadvertențe istorice, elemente de detaliu discutabile, însă eu nu mă ocup de factualitatea acestor lucruri, cu toate că ţin la detalii, ci de memoria unui grup, de felul lor de a înţelege, explica şi reacţiona la nişte fenomene. Mă interesează în mod special sensul unor poveşti. Dar criticile sînt întotdeauna binevenite, dacă sînt făcute asumat şi cu argumente. Nu m-am temut de critici niciodată. Oricum, oamenii de care m-am temut eu cel mai mult, cei din comunitate despre care scriu şi cîţiva amici la care ţin, au dat deja nota. Şi am trecut examenul acesta cu brio. Pentru mine asta contează mult. Şi mai contează enorm de mult cititorul şi reacţiile lui. Faptul că primul tiraj s-a epuizat în doar 7 săptămîni şi deja a apărut tirajul al doilea e un semnal bun. Pentru un scriitor asta e o mare bucurie pentru că vede că are cititori. Oare nu asta ne dorim cel mai mult?

Urmează în completarea Trilogiei un volum despre bandiți. Cum se realizează documentarea pentru un astfel de volum? Știu fotografi, mă refer la Cosmin Bumbuț, care merg efectiv în mijlocul comunității; din punct de vedere al științelor sociale, noi numim asta observație cu observator uitat sau ascuns. Care sunt tipurile de bandiți de care se va ocupa Vasile Ernu în carte? De unde provin ei?

Ştiu proiectele lui Cosmin, ne cunoaştem, îl urmăresc. E un fotograf foarte talentat şi am fost implicat în organizarea primei lui expoziții din Cluj. Prin 1999 (?) la Insomnia. Însă noi facem lucruri destul de diferite. Poate complementare cumva.

Documentarea pe care o fac eu se petrece în ani de zile. Eu am teme mari pe care lucrez şi de-a lungul timpului adun materiale. „Marginalii” e o temă în lucru de 4-5 ani. Ea creşte odată cu documentarea. Cum se face? Sînt cîteva paliere pe care lucrez. Pe de o parte, literatura de specialitate pe care e musai să o cunoşti. Mai e literatura marginală a domeniului: jurnale, memorii, tot soiul de reportaje. Mai e istoria locului unde se petrece acţiunea şi o mulţime de alte istorii de detaliu. De exemplu: tipurile de instrumente muzicale folosite de sectanţii din Bugeac. Sau: tipurile de pistol sau cuţit folosite de bandiţii din Odesa la începutul sec. XX, sau tipurile de lacăt şi cum se deschid ele, altfel decît cu cheia. Astea sînt informaţii de detaliu care trebuiesc culese în timp.

Mai există o parte foarte importantă în procesul de documentare: mărturiile, întîlnirile şi discuţiile lungi cu diverse comunităţi despre care vrei să scrii. Da, trebuie să stai cu aceşti oameni să povesteşti şi să discuţi ca să-i poţi înţelege mai bine cum gîndesc, cum se comportă, cum acționează în diverse situaţii. Pentru mine foarte important e să le simt transpiraţia, mirosul. Să le văd culoarea pielii sau ochii. Aici e, însă, o mare problemă, pentru că grupurile marginale sînt grupuri închise şi foarte greu te primesc şi e nevoie de timp şi multă persuasiune inteligentă pentru a căpăta încrederea lor. Bandiţii şi sectanţii se pricep foarte bine la oameni: te citesc în cîteva clipe. E foarte greu să-i minţi, iar mediul intelectual le displace. Oare de ce? Pentru că există multă falsitate şi minciună în aceste medii „culte”.

Dar, evident că atunci cînd pui totul în scris ai o cu totul altă realitate. Ce fac eu nu e istorie, antropologie, sociologie, reportaj, ci mai degrabă un soi de ficţiune documentată, roman documentar. E totuşi ficţiune, dar care are în spate toate cele enumerate mai sus bine ascunse.

Despre bandiţi încă e prematur să discut căci sînt în lucru. Dar vreau să-ţi spun că sînt oameni foarte interesanţi, mai ales cei de modă veche. Sînt oameni cu care poţi să discuţi lucruri deosebite şi de la care poţi învăţa enorm de multe. Ei gîndesc foarte diferit de noi, majoritarii „legali şi civilizaţi”. Sînt oameni care gîndesc după cu totul alte norme şi repere. Au o cu totul altă etică. O să afli la anul cine sînt şi ce au în cap. Şi mai ales poveştile lor fascinante.

Cum e să fii „de stânga” într-o țară care confundă în continuare atitudinea stângistă cu totalitarismul? Influențează calitatea scriiturii această apartenență politică?

La început e foarte greu, după care e insuportabil, după care te obişnuieşti. Dar nu e bine să te obişnuieşti pentru că nu e bine şi nu e sănătos deloc ca întreg establishmentul cultural şi jurnalistic să aibă această atitudine arogantă şi absurdă în care stînga e tratată ca o boală şi ca ceva ciumat. Eu spun mereu că a fi de stînga sau dreapta ţine de un anumit mod de reflecţie şi de înţelegere a lumii şi nu e o boală. Nu se ia, nu se transmite. Acest fel primitiv şi provincial de a înţelege politica din păcate face imposibilă orice discuţie şi dialog. E trist. Dar încercaţi să scoateţi elementul „stîngist” din cultura, literatura, politica şi economia mondială a modernităţii şi nu mai rămîne mare lucru. Doar în România mai rămîne probabil cîte ceva, dacă e să vorbim ironic, dar lipsit de orice element de universalism şi interes pentru astfel de creaţii. Dar, într-o tradiţie profund conservatoare cum e cea românească, lipsită pînă şi de un element liberal mai consistent, stînga într-adevăr pare un „mutant” periculos. Dar sper că vine o generaţie nouă care va fi tot mai periculoasă, tot mai puţin dispusă să meargă pe tradiţia compromisului şi oportunismului local, tot mai dispusă să rişte. Noi, cei cîţiva de stînga, care încăpem într-o dubă, nu facem decît să contribuim la „extinderea teritoriului de luptă”. Chiar aşa „ciumaţi” cum sîntem.

E vară și oamenii își caută spații de relaxare mentală dintre cele mai diverse. Scriitorul Vasile Ernu cum se relaxează? Are vacanță sau nu?

O da, cum să nu. Eu sînt un mare promotor al odihnei, vacanţelor organizate de mine sau prieteni. Nu mă las niciodată pe mîna agenţiilor. Eu sînt adeptul lenei. Leneşii sînt cei mai interesanţi oameni pe care i-am întîlnit. Mereu spun că numai leneşii pot schimba lumea pentru că dispun de timp, ei controlează timpul. Cine controlează timpul controlează şi au puterea de a schimba ceva în lumea asta. Marea bătălie este bătălia pentru controlul timpului. Sectanţi şi bandiţii mei, şi mai toţi marginalii de altfel, sînt maieștri în controlul timpului. Cu cît eşti mai „harnic şi eficient” în temenii culturii actuale, cu atît dispui de mai puţin timp şi, fireşte, de mai puţină libertate. Modelul „corporate” al noului om de succes mi se pare groaznic. Unde sînt „luzării” şi rataţii de altădată???

Revenind, mie îmi plac serile de vară pe terase cu prieteni sau necunoscuţi. Nu contează. Important e să ai cu cine discuta şi regîndi lucrurile. Îmi plac drumurile, starea de a fi în drum, în mers. Prefer, fireşte, sudul, marea, Bărăganul, Bugeacul, stepa. Dar merg mult şi la munte, cu toate că nu e locul meu preferat. Îmi plac orăşelele mici de provincie şi satele cu toate că nu pot trăi în sat mult timp. Însă orăşelele mici de provincie sînt fascinante. Îmi place să mă opresc în astfel de orăşele şi să stau la poveşti cu oamenii prin crîşmele lor obosite. Aici poţi lua pulsul ţării şi poporului pe care nu-l mai ştim aproape deloc. I-aș lua pe toţi jurnaliştii noştri şi intelectualii cu pretenții care țin lecții de morală prin Bucureşti şi i-aş duce într-o crîşmă ieftină, adică bună, din Tecuci şi i-aş ţine cîteva zile acolo. Cu siguranţă au ce învăţa.

Din atitudine și din cele scrise pare că omul și scriitorul Vasile Ernu e un singuratic. Deși îi place să trăiască în mijlocul mulțimii.

Da, formula bună asta ar trebui să fie: sînt un însingurat în mijlocul mulţimii. Îmi place mult să fiu între oameni, să ascult, să observ, să înţeleg lîngă ei. Datorez enorm de mult oamenilor pe lîngă care am trăit. Sînt un însingurat, dar ştiu că „salvarea”, chiar dacă este un gest individual, nu se obţine decît în grup.

Ce-ar trebui să mai știe cititorii despre Vasile Ernu?

Că iubesc cultura rusă, dar urăsc toate formele de imperialism şi structuri autoritare ruseşti şi de tot felul, că sînt mult mai apropiat de valorile stîngii (radicale fireşte), decît de cele liberale, ca să nu mai zic de cele conservatoare, pe care nu le am la inimă. Dar asta nu însemnă că nu pot vorbi şi discuta cu oameni de altă orientare; că îmi place să petrec timp cu oameni pe care societatea îi marginalizează şi stigmatizează; că nu înţeleg cum poţi să fii creştin şi să ai convingeri de dreapta, că nu înţeleg deloc lupta pentru profit şi acumulare, mi se pare o barbarie; cred că e o mare artă să fii sărac şi demn; că îmi displace orice e elitist şi care se prezintă ca atare; eu cred că salvarea vine mereu dinspre locul şi zona de la care te aştepţi cel mai puţin: trebuie să trăieşti cu ideea că cerşetorul de la colțul străzii s-ar putea să fie salvatorul tău; că nu am învăţat mai nimic de la oameni bogaţi şi pretinşi școliţi; ador leneşii şi cred că numai ei pot salva lumea, pentru că dispun de timp; şi mai cred că orice intelectual care se respectă ar trebui, măcar o dată în viață, să stea în puşcărie şi am suficiente argumente pentru a explica acest lucru. Şi, în general, îmi plac oamenii radicali, marginali, cu convingeri pentru care sînt gata să sacrifice şi să rişte ceva în viaţă. Din păcate, la noi e moda pentru intelectuali: comozi, oportuniști, slujitori ai puterii care nu-şi asumă nimic şi nu riscă nimic. Modelul omului actual de succes îl compătimesc pentru că nu am voie să-l disprețuiesc… Ce plictiseală…

Cum vede scriitorul Vasile Ernu încheierea acestui interviu?

Fierbinte. Afară e caniculă. Dar imediat se termină de făcut braga pe care o pregătesc printre întrebări şi o bem să ne răcorim. Trimit un litru cu prima ocazie. Dar, în general, îmi plac interviurile, discuţiile, pentru că sînt momente de reflecţie.

MicroRecenzii

Florin Poenaru pe CriticAtac

Vasile Ernu. Sectanții. Mică trilogie a marginalilor. Polirom. 2015

Noul volum al lui Vasile Ernu reprezintă o continuare, nu o ruptură, cu volumele anterioare ale sale, atât ca stil, cât și ca dimensiune identitară. De această dată aflăm istoria familiei sale lărgite, o familie de sectanți din Bugeac, din a doua jumătate a secolului 19 până la finalul comunismului. Autorul surprinde această istorie din perspectiva câtorva personaje cheie, arătând atât originile sociale și istorice ale formării sectei, cât și vicisitudinile prin care aceasta trece de-a lungul timpului, pe fondul prefacerilor sociale ale secolului 20. Interesul principal al lui Ernu este de a reliefa raportul dintre sectanți și putere – fie puterea politică ca atare, fie cea a majorității, a normalității, în raport cu care sectanții apar drept marginali și diferiți. Volumul este în definitiv anunțat ca prima parte a unei trilogii a marginalilor.

Deși se declară la un moment dat un fiu risipitor al comunității de sectanți, este indubitabil faptul că autorul este complet sedus de modelul sectei, elevând raporturile ce se stabilesc între aceasta și puterea politică la rangul de teorie politică sui generis. Marginalitatea, fuga de confruntarea cu politicul, abandonul spațiului social al normalității, închiderea în comunitate și fidelitatea față de aceasta sunt descrise nu doar drept forme prin care această comunitate a rezistat presiunilor istoriei, ci și modalități de rezistență politică cu caracter universal. Ignorarea puterii, fuga de acțiunea și instituțiile statului, fidelitatea strict doar față de comunitate și cutumele sale sunt ingredientele de bază pe care Ernu le-ar vrea salvate pentru o practică mai amplă.

Fiind prea preocupat să dea glas personajelor sale, autorul nu mai găsește loc și pentru formularea unor rezerve critice la acest model, sau măcar pentru exprimarea propriei experiențe de ruptură cu această comunitate. Astfel, nu devine deloc clar de ce o comunitate mică, ierarhică, rurală și fanatică ar putea face pasul de la acest particularism feroce la universalism emancipator. Mai mult, autorul pare pe alocuri că dă prea mult spațiu personajelor sale, fără o contrapondere corespunzătoare. Cele mai problematice pagini din carte sunt cele în care personajele oferă propria perspectivă asupra comunismului de tip sovietic: o folk theory asupra comunismului și asupra puterii politice în cel mai bun caz. Cum practicile de rezistență ale sectei, precum și simțul practic al acesteia, par derivate din astfel de teorii, devine și mai neclar de ce aceasta prezintă vreun minim caracter emancipator și nu confirmă de fapt intenția sovieticilor de a o desființa, ca fiind reacționară și retrogradă. Toate acestea rămân în aer deoarece autorul nu își asumă decât un rol de cronicar-povestitor-(auto)-memorialist și nu intervine în narațiune cu propria perspectivă.

În carte sunt însă câteva pagini vintage Vasile Ernu. Imaginea Bugeacului de la sfârșitul secolului al 19-lea, dominată de un haloimăs de limbi, etnii, îndeletniciri și credințe religioase – dar și mereu amenințat și afectat de pogromuri – este extrem de evocatoare și este important de reamintit astăzi când această tradiție e complet ocultată. Chișinăul ca centru al unui pogrom ce are ecouri în The New York Times, precum și evoluția sa de-a lungul granițelor și imperiilor recrează o epocă ce astăzi pare ireală. Călătoriile autorului cu tatăl său prin pustă sau mersul la cinematograf cu frații săi aduc aminte de cele mai bune pagini din Născuți în URSS.

Cine citește această carte cu gândul la cărțile anterioare ale lui Vasile o va găsi prea serioasă și prea didactică pe alocuri. Cine o citește strict cu gândul la subiectul cărții -sectanții- va găsi mult prea puțin pentru o discuție aplicată de teologie politică dar mai multă memorialistică și istorie. Vasile Ernu râmâne un trickster.

Puțin din mult. „Sectanții“ lui Vasile Ernu

de Mirel Banica in Revista 22

Sectanții, y compris cei descriși de Vasile Ernu, aleg să părăsească universul contractual al societății. Se disting de „ceilalți“, membrii bisericilor majoritare, prin gradul ridicat de exigență spirituală și comportamentală.

Sectele au presă proastă, în general. Bi­se­ri­cile majoritare nu le acceptă, nu pot fi de acord cu „ereziile“ conținute în mesajul lor sau comportamentul membrilor co­mu­nităților. Raționaliștii și li­ber cugetătorii nu le iubesc prea mult nici ei. Excesele teribile ale anilor 1990 (si­nu­ciderile colective ale Tem­plului Solar din Canada și Elveția, atentatul cu gaz sa­rin al AVM Shinrikyo) sau practici medicale (trans­fu­zia) nu au favorizat nici ele o apropiere cât de cât neu­tră față de problematica lor. Din acest punct de vedere, Sectanții, car­tea inoxidabilului Vasile Ernu (mai de­par­te, V.E.) constituie o ruptură binevenită.

Puțină sociologie a diferenței

După cum aflăm chiar din primele pagini, V.E. spune povestea unei secte fondate de un negustor din Transilvania în regiunea Bugeacului basarabean, la cumpăna dintre secolele XIX și XX. Bugeacul, acest ve­ri­ta­bil melting pot de populații, religii, stiluri de viață. Evenimentul fondator al con­ver­siunii îndepărtatului strămoș, pe lângă con­tactele cu rușii rascolnici și molocani, co­loniști germani și elvețieni cu forme ra­di­cale de protestantism și enigmaticii evrei mesianici, a fost constituit de gestul ex­trem al unei comunități debezpopovți (fără pre­ot), o ramură a mai vechilor rascolnici. Aceasta refuză net un recensământ țarist și aleg nici mai mult, nici mai puțin decât să se îngroape de vii în mormântul săpat chiar de ei. O mică paranteză foarte per­so­na­lă: în perioada în care pregăteam teza de doctorat, frecventam intens presa rel­i­gioasă interbelică. În ea se găseau nu­me­roase astfel de relatări din „necunoscuta“ și excentrica Basarabie, care tocmai se adău­gase României Mari. Astfel de gesturi pro­vocau stupoare, milă, incapacitate to­tală de a înțelege. Plus sentimentul de mul­țu­mire că „noi“, ceilalți, de dincolo de Prut, nu cunoaștem astfel de excese.

Volumul lui V.E. verifică, pas cu pas, toate teoriile din marea literatură sociologică dedicată sectelor, de la Weber și Troelsch până astăzi. În creștinism a existat mereu o tensiune teribilă între două viziuni di­fe­rite ale sfârșitului lumii. Un eschaton di­ferit. O minoritate de fideli a avut mereu sen­timentul că sfârșitul lumii este aproa­pe, iar „purificarea“ trebuie realizată ur­gent, indiferent de mijloace. Majoritatea (ci­tiți „bisericile oficiale“) plasează Ju­de­cata finală la o distanță rezonabilă. Ea în­curajează o atitudine moderată, cultivă cre­dincioși respectuoși; nu-i plac ex­tre­me­le de niciun fel. Mai mult, în cazul Or­to­doxiei, încearcă să compună din mers cu puterea seculară, dând naștere faimoasei „simfonii bizantine“.

Sectanții, y compris cei descriși de V.E., aleg să părăsească universul contractual al societății. Se disting de „ceilalți“, membrii bisericilor majoritare, prin gradul ridicat de exigență spirituală și comportamentală. Dincolo de stigmatul care rezultă astfel (și resentimentele asociate, care lasă urme adânci în viața individuală, când este pă­ră­sit coconul protector al comunității), din­colo de practicile religioase percepute ca „exotice“ de majoritate, ia naștere o te­ri­bilă eficacitate în func­țio­narea sectei. Prin­tr-o uti­li­zare rațională a Timpului, printr-o altfel de etică a muncii și prezenței în lume – sau, mai prozaic, în cazul des­cris de Ernu, abstinență și eliminarea alcoolului, fla­gelul Basarabiei – se ajunge rapid la o logică antre­pre­no­­rială. Sectanții lui V.E. au vrut și au știut să facă bani indiferent de re­gi­mu­rile pe care le-au traversat, cu toate că „nu citiseră nici Weber și nici Marx (sic!)“ – Ernu dixit. Ei se găsesc însă într-o profundă di­le­mă față de acumularea de capital – au­to­rul vor­beș­te de „disprețul profund față de banii adu­nați“. Într-un cadru mai larg, cei plasați în exteriorul sectelor simt o anu­mi­tă „dorință de acumulare“, sen­za­ția ciu­dată că se intră într-un mod de func­­ționare negustoresc, străin religiei. Acest spirit antreprenorial a putut fi pus la lu­cru fără opreliști după căderea comu­nis­mului. V.E. nu ne mai spune cum per­cep acummembrii comunităților acum­u­larea de capital. Dar mi-ar fi făcut plăcere să o aflu. Libertatea „deplină“ are un preț, chiar și spiritual.

Una dintre cele mai interesante di­men­siuni ale cărții este relația cu Ortodoxia (Bi­serica Pravoslavnică, după cum o de­nu­mește V.E.). De fapt, nu dispunem de prea multe priviri din partea „celuilalt“ asupra ei. V.E. scoate în evidență lipsa de edu­ca­ție religioasă, generalizată, iar nivelul de incultură religioasă al „pravoslavnicilor“ îl „îngrozește“. Ierarhia complicată, com­pro­misul ridicat la rang de artă și, mai ales, „flexibilitatea morală“ apare și ea ca fiind  „înspăimântătoare“. Interesante sunt și considerațiile despre diferențele din­tre„ortodocșii români“ și „prav­oslav­nicii ruși“. Primii „plutesc pe suprafață grațios“, în timp ce pravoslavnicii neagă totul, radical și „se aruncă în adâncuri învolburate cum numai ei știu“. Știu să ce? – îmi permit eu să adaug nedumerit.

Puțină istorie a Basarabiei

Firul fragil al conviețuirii cedează atunci când vine vorba de cimitir, locul con­fruntării interconfesionale finale. A vorbi despre moarte, rituri de înmormântare, prac­tici corporale funerare nu este un exer­cițiu prea plăcut, odată ce ieși din sfe­ra specializată a antropologiei. În Orto­do­xie există canoane stricte cu privire la ci­mitir, acest spațiu incert, sacralizat al spai­mei de Dincolo. A șterge totul din condei, după cum face V.E., arătând că „locul sec­tanților“ din cimitirele Basarabiei a fost controlat de „legionari“ mi se pare un exer­cițiu de bungee jumpingmemorial des­tul de imprudent.

Benedict Anderson a legat sentimentul de apartenență națională de existența unor frontiere imaginate, compuse din valori, ritualuri sau practici politice cu ajutorul că­rora națiunile se disting unele de altele. Particularitatea comunității de tip sectă este aceea că se implantează pe un te­ri­toriu național, dar nu împărtășesc valorile acestuia. Au altă „imaginație“, ba chiar contestă legitimitatea – „Leviathanul“ apa­re des citat de V.E. Tocmai această distanță critică dată de neapartenență provoacă nu­meroase reacții de ostilitate. Secta și sec­tanții apar ca o „forță de ruptură“; ea di­namitează consensul implicit la societății, adeziunea la valorile comune devenind „fa­cultativă“. Cred că în descrierea acestei „rupturi“ stau de fapt forța și slăbiciunea cărții lui V.E. Am mai afirmat acest lucru, dar mă văd nevoit să o repet: cunoaștem (pu­țin!) istoria Basarabiei, dar deloc me­moria ei. V.E. cultivă ruptura, se plasează deasupra acestei falii de comunicare și li­vrează, în stilul său, mai multă informație pe care noi nu vrem să o primim sau o tre­ce sub tăcere. Mozaicul etnic și con­fe­sional al Imperiului Țarist a lăsat urme adânci, eliminându-i pe alocuri pe „bunii moldoveni“ ai lui Ștefan cel Mare. Un sen­timent al spațiului infinit și al apartenenței imperiale, greu de înțeles de românii de la București. Pogromul de la Chișinău, con­se­cințele sale dramatice. Antropologia po­li­tică a sectelor, care se pare că l-a inspirat pe Lenin în perioada de cucerire a puterii, via etnograful V.D. Bonci-Burevici.

Dar cea mai evidentă problemă de co­mu­nicare memorială din carte se găsește în referințele la Basarabia interbelică, atunci când aparținea României Mari. Trei ima­gini revin obsesiv. Prima este cea a „jan­darmului român“ și a durității sale ex­ce­sive. A doua este calitatea școlii românești, rămasă în memoria colectivă cu expresia „am făcut patru clase la români“. În fi­ne, ultima și cea mai delicată este cea re­feritoare la „legionarii“ români, cei care le-au pus cele mai mari probleme sec­tan­ților. Personal, întâlnesc aici o mare pro­blemă de interpretare. În perioada statului național legionar, regiunea nu mai apar­ține României. În timpul campaniei din Est a lui Antonescu, iarăși nu poate fi vor­ba de o administrație „legionară“. Am avut încă o dată sentimentul că marele so­ciolog francez M. Halbwachs, părintele so­ciologiei memoriei, a avut sută la sută dreptate: nu ne amintim niciodată sin­guri, ci doar prin „cadru de memorie“ – părinți, bunici, manuale, filme, cărți etc. Iar „cadrele memoriale“în care s-a for­mat V.E., manuale școlare în care ru­mânski = fascistî, s-au dovedit a fi mai pu­ternice decât… decât ce oare, aici nu pot găsi cuvântul potrivit. Cultivarea cu ori­ce preț a diferenței, a „rupturii“ despre ca­re vorbeam mai înainte, se întoarce în acest caz și asupra autorului, și a citi­to­rului.

Puțină viață cotidiană

Comment j’ai vidé la maison de mes pa­rents (Cum am golit de lucruri casa în ca­re au locuit părinții mei – traducere ex­tinsă) a franțuzoaicei Lydia Flem (2004) este unul dintre cele mai tulburătoare stu­dii de psihosociologie care s-au scris vreo­dată. Ce facem cu amintirile copilăriei? Le păstrăm, le oferim, le vindem sau le arun­căm la pubelă. Sau le reciclăm în lite­ra­tu­ră, cum a făcut V.E. La fel ca și în Născut în URSS, se simte fiorul psihanalitic al copilăriei și adolescenței, dificultatea trie­rii. Abacul tatălui, pizgarmonia veche de 120 de ani a familiei (un instrument ciu­dat, nici pian, nici acordeon), vechi caiete cu imnuri religioase. Grafia îngrijită de altădată, dispărută astăzi, în epoca ta­ble­telor. Portretul bucolic al Basarabiei, cu vinul și viile sale, inconfundabilul bal­kanski dîmoc (fum balcanic) al resturilor vegetale arse toamna prin grădini. Rolul esen­țial al femeilor în comunitate, res­pectul arătat bătrânilor și celor nepu­tin­cioși. Ritualurile (nuntă, înmormântare) și instituția vornicelului, cel care dădea tonul și ritmul nunților moldovenești, ce­le care durau două zile și două nopți. Toate sunt prezentate și ele în balkanski dîmoc, contururile sunt estompate, sunt aproape și departe, concomitent. Stilul bo­lovănos, cu fraze scurte și puțin căznite al lui V.E., devine, paradoxal, un avantaj atunci când vine vorba de trecut. Nu însă și derapajele kitsch, de genul „ce este veșnic în lumea aceasta? Nici măcar veșnicia!“, presărate ici-colo prin volum.

Epilog

Ce rămâne după lectura acestui volum in­solit? Sentimentul că Vasile Ernu, in­cla­sabil activist cultural și ideologic, a în­ce­put să fie „îmblânzit“ de trecerea timp­u­lui. Faptul că Basarabia și basarabenii sunt atât de aproape și de departe. Lumea în­chisă și fascinantă a sectelor, cei care se în­căpățânează să fie diferiți de majoritate.

„Noi toți am murit și vom muri fericiți pentru că am trăit și am văzut raiul pe care voi probabil nu-l veți mai avea și nu-l veți înțelege niciodată“, o spune De­dea Sașa, una dintre rudele autorului, exi­lat de bunăvoie la Sulina, la capătul Du­nării și al lumii. Dar care Rai? Al inocenței pierdute a copilăriei? Al „vârstei de aur“ a credinței? Al „gloriosului“ URSS? Eu, unul, nu am înțeles. Poate vom fi mai bi­ne lămuriți în viitoarele două volume ale trilogiei. Mă îndoiesc însă. Și sper din toa­tă inima să mă înșel.

Leviatan şi minoritari. Putere versus opoziţie religioasă şi radicală

Condiţia sectantului în Uniunea Sovietică

Emanuel COPILAŞ / Observator Cultural

Ceea ce impresionează în primul rînd la această carte este faptul că, la prima vedere, cititorul nu s-ar fi aşteptat să fie scrisă de un autor ca Vasile Ernu. Acesta din urmă este cunoscut pentru publicistica sa politică şi pentru volumele despre viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică, aşa cum răzbătea aceasta printre interstiţiile aparatului de coerciţie al Statului sovietic. Dar tocmai despre viaţa de zi cu zi din Uniunea Sovietică este vorba şi în acest nou volum, numai că dintr-o nouă perspectivă, aceea a unui sectant. Da, Vasile Ernu este un sectant. Născut, în caz că nu s-a aflat pînă acum, în URSS. Sectanţii urmăreşte povestea familiei începînd cu sfîrşitul secolului al XIX-lea, atunci cînd Culachi, unul dintre străbunicii autorului, îl întîlneşte pe Iosif Davidovici Rabinovici, un aşa-numit „evreu mesianic“, şi se însoară mai apoi cu fiica ucenicului acestuia, Katrina. Evreii mesianici sînt, în cuvintele autorului, o „sectă“ sau un „grup religios apărut din rîndul evreilor, dar extins şi la membrii altor confesiuni, care combină tradiţia iudaică şi credinţa creştină, încercînd să refacă creştinismul originar“ (p. 7). Evreii mesianici respectă atît sărbătorile evreieşti, cît şi pe cele creştine. Au ca zi de repaos săptămînal sîmbăta, nu duminica, şi cred în Isus ca fiind Mîntuitorul, Fiul lui Dumnezeu.

Puterea sovietică şi comunităţile marginale

Alături de alte confesiuni sectante, evreii mesianici au urmat un parcurs social şi politic insolit în Rusia secolului al XX-lea. Au fost apreciaţi, temuţi, izolaţi, respinşi şi, în cele mai multe cazuri, neînţeleşi. Autorul insistă asupra faptului că, la începutul instaurării regimului bolşevic, Lenin însuşi ar fi afirmat de – spre sectanţi că ar fi „«cea mai democrată mişcare religioasă, de la care avem de învăţat»“ (p. 281). Adoptase această opinie după lungi discuţii şi dezbateri politico-ideologice intense cu Vladimir Dmitrievici Bonci-Burevici, un bolşevic apropiat de comunitatea religioasă a evreilor mesianici şi convins de eficienţa acestui tip de organizare democratică, pe care astăzi l-am numi grassroots. Primul deceniu de după revoluţie a fost cum nu se poate mai favorabil sectanţilor, consideră autorul: „au început să curgă pe bandă rulantă decretele. Unele mai bune decît altele: pămînt, electrificare, educaţie, libertate. Viitorul arăta prea frumos ca să fie adevărat. Au început să apară decretele privind libertatea de conştiinţă şi libertăţile religioase. A apărut decretul de separare a Bisericii de Stat. Pentru noi, cei care am fost mereu într-un soi de ilegalitate, totul suna mult prea bine. Biserica majoritară avea să treacă însă, în acei ani nebuni, prin prima ei criză profundă. Noi însă nu am băgat de seamă, pentru că nici nu-i consideram creştini şi nici nu făceam prea mare distincţie între biserica pravoslavnică şi puterea ţaristă. Probabil nici ei nu făceau această distincţie“ (p. 89). Bonci-Burevici a propus, şi a obţinut, organizarea comunităţilor sectante sub formă de soviete.

Practic, puterea sovietică urmărea să fidelizeze comunităţile marginale, dintre care făceau parte, pe lîngă sectanţi, şi evreii, respectiv ţiganii – căutînd să utilizeze voluntarismul şi devotamentul acestora în ceea ce priveşte propriile principii religioase pentru „construirea socialismului“. „Era un proiect care dorea să rezolve conflictul dintre vechea lume şi cea nouă şi aducea la pachet toate ideile de modernizare, emancipare, eliberare. El se adresa în mare parte comunităţilor marginale, minoritare, radicale, precum cele ale sectanţilor, ţiganilor, evreilor. Era o ofertă foarte tentantă, mai ales că se promitea o autonomie totală. Ni se oferea multă libertate, poate şi pentru că noua guvernare avea alte priorităţi acum, iar noi trebuia să-i oferim linişte şi să o asigurăm de loialitatea noastră“ (p. 90). În 1927, existau peste 25.000 de astfel de soviete de tip special, „«kibutzuri » sovietice“, aşa cum le numeşte autorul, avînd denumiri ca Sînul lui Avraam, Poarta Raiului şamd. Chiar şi minorităţile sexuale ar fi primit, pentru scurt timp, dreptul de a îşi organiza un soviet propriu. Refuzul sectanţilor de a lupta în războiul civil de după revoluţie (1917-1922) şi ostilitatea cu care au întîmpinat „Noua Economie Politică“ – un compromis temporar al bolşevicilor cu anumite forme de producţie şi distribuire a produselor alimentare, care ar fi amplificat haosul economic deja existent – i-au transformat în indezirabili. Mai ales că aceş – tia începuseră să arboreze slogane ca „Soviete fără comunişti“ sau „Soviete doar cu creştini“ (p. 92). Foarte mulţi au fost trimişi la „reeducare prin muncă“, în Siberia, în timp ce sovietele lor au fost demantelate, autorităţile optînd acum pentru o nouă strategie de coabitare cu sectanţii: integrarea forţată.

Represiunile staliniste

Represiunile staliniste au fost însă întîmpinate cu stoicism şi chiar cu o anumită satisfacţie. Autorul îşi citează bunicul, care i-ar fi spus că nu trebuie să se teamă de puterea care ia, ci numai de puterea care oferă. Asta deoarece sectanţii şi-au construit stilul de viaţă, care a fost (şi a rămas) unul relativ prosper, în baza interdicţiilor cu care se confruntau, speculînd cît mai avantajos diferitele interstiţii din edificiul puterii. Prin oferirea posibilităţii martirajului, stalinismul a consolidat sentimentul sectanţilor de comunitate aleasă. Puşcăriile pline reflectau certitudinea mesajului lor religios. „O mulţime de reprezentanţi de seamă ai sectei noastre şi ai sectelor cu care colaboram au umplut puşcăriile şi lagărele imperiului. Rezultatul avea să fie însă de-a dreptul halucinant. Efectul nu a fost blocarea, dezmembrarea şi desfiinţarea acestor grupuri, ci exact opusul. Au urmat o explozie şi o înmulţire fără precedent ale acestor comunităţi radicale marginale. Gulagul nu a făcut decît să pună oameni de foarte bună calitate împreună, să-i organizeze, să le ofere posibilitatea de a se cunoaşte direct, de a fi împreună şi de a face schimb de experienţă. Acesta era factorul intern. Există şi un factor extern: comunitatea a fost pusă în situaţia de a ieşi din propriul mediu, de a se extinde spre alte grupuri, spre oamenii din puşcării şi mai ales din oraşele şi satele în care erau trimişi membrii săi. În cîţiva ani, mici grupuri de sectanţi au apărut în zone în care înainte nici nu visam să ajungem: Asia Centrală, Asia Mijlocie, regiunea Volgăi, oraşele mari şi mici din Siberia. Gulagul şi Stalin, vorba bunicului, au fost o mare binecuvîntare pentru comunitatea noastră“ (pp. 146-147).

Sigur, în acest punct s-ar putea face o comparaţie, neavenită, după părerea mea, cu mistica legionară a morţii. Numai că diferenţa este uriaşă: sectanţii încercau să convingă prin puterea exemplului, necoercitiv, nedorind, în definitiv, decît să fie lăsaţi în pace pentru a convieţui în armonie cu celelalte comunităţi religioase şi cu populaţia majoritară, în timp ce legionarii nu precupeţeau nici un mijloc pentru a îşi impune ideologia criminală prin forţă, cu o totală lipsă de respect pentru celălalt. Aşa cum scrie în Evanghelia după Luca, „cui i se iartă puţin iubeşte puţin“ (7, 47), sectanţii iubeau cît mai mult şi căutau să ierte cît mai mult, nu să urască sau, mai grav, să pedepsească. Tipul de organizare democratic şi raţional a sectanţilor (ştiu, partea cu raţionalul implică discuţii interminabile, dar care nu îşi au rostul aici) i-au făcut să depăşească, fără a fi la fel de afectaţi ca şi majoritarii, şi perioada stalinistă. Aşa cum au depăşit şi marea foamete de după Al Doilea Război Mondial sau perioada administraţiei româneşti (1941-1944), despre care autorului i s-a povestit că ar fi fost chiar mai defavorabilă comunităţii decît cea stalinistă, datorită abuzurilor legionare exercitate în probleme spirituale cum ar fi, de exemplu, ritualurile de îngropare a morţilor.

„Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii“

Un episod interesant al formării ideologice a autorului este acela al anilor 1980, atunci cînd începuse să devină ataşat de literatura politică americană despre comunism. I-a trecut repede, mai ales după o discuţie cu un alt tînar sectant, mai experimentat decît el. Pasajul merită citat în întregime: „Discursul comunist despre capitalism este în mare parte adevărat. La fel şi discursul capitalist despre comunism. Însă amîndouă devin false nu prin ceea ce spun, ci prin ceea ce trec sub tăcere. Tocmai prin ceea ce nu spun, ele sînt arme propagandistice. Scopul lor nu e să spună adevărul, ci să înlocuiască o putere cu o alta. Noi trebuie să înţelegem bine acest lucru. După ce vom «dărîma» comunismul, vom realiza că, de fapt, nimic nu a fost dărîmat şi nici nu va fi, pentru că vom avea de dărîmat ceva mult mai greu de distrus. O să-ţi dau un exemplu. Urmăreşte cum se construieşte acest discurs liberal în jurul eroilor anticomunişti, rezistenţa din URSS. Cine sînt ei? Vei constata că sînt doar cei care le convin promotorilor acestui discurs. În următoarea perioadă vom vedea cum un mic grup de intelectuali sau disidenţi, unii respectabili, alţii discutabili, vor fi transformaţi în nucleul dur al celor care au luptat cu puterea sovietică. Spune-mi un nume de disident important şi eu îţi dau alte o sută, oameni care au luptat cu puterea, mai importanţi, de care tu şi toată societatea nu aţi auzit şi nici nu veţi auzi vreodată. Comunitatea noastră stă prin puşcării de 60 de ani, permanent, şi ştim tot ce mişcă în acest domeniu. De ce despre noi nu se scrie nimic nici în presă şi nici în tratatele ştiinţifice? Şi nici despre grupările naţionaliste, ai căror membri au putrezit cu zecile de mii în Siberia. Şi nici despre grupările radicale de stînga, care au adus cea mai bună critică comunismului şi de care sînt pline puşcăriile. De ce Bulgakov şi Soljeniţîn sînt peste tot şi Platonov abia dacă e amintit? Pentru că aşa convine noii puteri.

De ce lipsim noi? Pentru că noi am fost cel mai bine organizaţi, am fost singurii în stare să înfrunte deschis şi organizat regimul fără a vrea să facem politică de stat. Pe bandiţi unde-i încadrăm însă? Mulţi bandiţi sînt închişi nu pentru că au fost prinşi încălcînd legea, ci pentru că ideea de banditism ar fi căpătat o semnificaţie ideologică şi politică ce ar intra în contradicţie cu linia oficială a Partidului. Pentru Partid, a fi bandit înseamnă a fi mai întîi un element antisovietic şi abia pe urmă un infractor, un penal, cum se mai spune. Unde citim noi toate acestea? Liberalii, occidentalii fac şi ei ce au făcut şi comuniştii. Rescriu istoria după interesele lor, încercînd şi ei să ne reformateze memoria. În timp ce imbecilii de comunişti o făceau brutal, tăiau aproape tot, ăştia lucrează chirurgical, mult mai fin şi mai pervers. În acest caz, ei legitimează doar o parte din disidenţi şi scot din joc cele mai importante grupuri care au existat în această luptă. Acum se vor rescrie toate aceste poveşti. Şi trebuie să fim conştienţi că noi trebuie să rămînem marginali, aşa cum am fost şi pînă acum. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să le facă de rîs pe cele tari“ (pp. 170-172). În final, trebuie să mărturisesc aprecierea pe care o ofer faptului că autorul nu face deloc paradă de anticomunismul său de la finalul anilor 1980, de protestele la care a participat şi de neplăcerile la care a fost supus din partea autorităţilor, spre deosebire de anticomuniştii „închipuiţi“ de la noi, care nu mai pregetă să lupte cu defunctul sistem acum, cînd nu mai riscă nimic, un sistem căruia, paradoxal, îi datorează în mare măsură ascensiunea profesională de care se bucurau şi înainte de 1989, fie şi numai datorită mobilităţii sociale produse de către regimul comunist, care le-a propulsat părinţii sau chiar pe ei înşişi, din medii rurale sau marginale, în epicentrul vieţii politice şi culturale a României.

Am să închei tot cu un citat din Noul Testament, unul are reflectă, cred, indirect, substanţa cărţii: „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei înseşi este pustiită; şi orice cetate sau casă, dezbinată împotriva ei înseşi, nu poate dăinui“ (Evanghelia după Matei, 12, 25). O societate care nu îşi acceptă sectanţii, în particular, şi marginalii, în general, ba chiar îi persecută, îşi dă seama numai atunci cînd este prea tîrziu cît de mult are, de fapt, de învăţat de la ei.

Autobiografia unui radical

Bogdan-Alexandru Stanescu despre Sectanții în Observator Cultural
___
Recunosc că e cronica de care aveam ceva temeri. Cronicile prietenilor sînt uneori mai crunte. Pe BAS îl cunosc destul de bine și:
1. Chiar dacă sîntem buni prieteni știu că la el cînd vine vorba de text ”n-are mamă, n-are tată”
2. E unul dintre cei mai buni cunoscători de literatură universală din cîți am cunoscut: de la Lisabona la Vladivostok.
3. Mai știe și teorie: punctul nu foarte tare al criticii literare românești…
Și a ieșit asta…. (V.E.)

____________________

M-am ferit întotdeauna să scriu despre prieteni pentru că, în ciuda opiniei generale, cînd faci un asemenea pas, tendinţa este să fii mai aspru decît ar trebui. E ca și cum ai scrie despre propria persoană: dacă ești dotat cu simţul ridicolului, dacă ești om, nu poţi să nu fii ultrasensibil la stîngăcii, la erori de detaliu tocmai pentru că te raportezi la un ideal pe care-l cunoști foarte bine. Mă văd pus în situaţia delicată de a scrie acum despre un om alături de care am petrecut, puse cap la cap, luni de zile discutînd despre literatură. Ba chiar am și scris o carte împreună. Cine citește însă acel volum de corespondenţă observă încă de la început că relaţia aceasta intelectuală nu a fost niciodată una comodă: ceea ce ne desparte e chiar zona erogenă a receptării literaturii – eu încă simt literatura cu organul nabokovian, aflat undeva între omoplaţi, pe cînd, la Vasile, ea trece neapărat prin creier. Nu am scris despreNăscut în URSS pentru că mi s-a părut o carte ușurică (într-o vreme în care nu eram foarte permeabil la gîndirea slabă a lui Vattimo). Nu am scris despre Ultimii eretici… pentru că mi s-a părut precară stilistic. Mă văd însă obligat, în faţa acestor Sectanţi, să recunosc că Vasile Ernu a scris o carte pe gustul meu. Persoana publică Vasile Ernu reușește, lucru extrem de dificil, să fie marginal și central în același timp, într-o societate care face ca poziţia intelectualului marginal să fie aproape intolerabilă (da, o parafrazez pe Susan Sontag, care se referea astfel la Georg Lukács). Într-o societate din ce în ce mai polarizată, infestată de renașterea naţionalismului agresiv, a antisemitismului, a xenofobiei, gîndirea critică, marxismul cel mai soft sînt taxate rudimentar, aruncate în ograda comunismului, deși nu au nici în clin, nici în mînecă cu acesta. Cartea de faţă, care face parte dintr-un construct mult mai amplu (se pare că autorul proiectează o trilogie a marginalilor), vine însă (pentru cine are ochi, urechi și eventual creier) să demonteze această înregimentare plină de fineţea unui hipopotam. Pentru că, să ne fie clar, ceea ce face Vasile Ernu aici nu este o analiză fenomenologică a obiectului anunţat pe copertă, ci, dimpotrivă, el construiește un autoportret obiectivat, prin raportare la propriul mediu de formare. Este prea inteligent pentru a scrie direct o autobiografie, așa că preferă să descrie, sub umbrela unui „noi“ vag, generalizant, copilăria lui Vasile Ernu într-un mediu care deja ţine de mitologie, așa cum multe ecouri care răzbat din anii ’80 par a fi. Ba mai mult, această autobiografie merge pînă la rădăcini, pînă la ab urbe condita: secolul al XIX-lea, cînd Iosif Davidovici Rabinovici înfiinţează această sectă care vrea să-i creștineze pe evrei și să-i iudaizeze pe creștini. Nu avem prea multe cărţi care să se înscrie în ceea ce se numește astăzi nonfiction narativ, sau literar. Ernu a cizelat însă, de-a lungul anilor, acest filon și s-a înscris într-o nișă unde tinde să fie unic pe o piaţă de idei destul de săracă, de altfel, și inundată de producţii literare îndoielnice.

Așa cum spunea chiar el, trăim într-o cultură literaturocentrică, de unde ideile au fost exilate, eventual, în zona universitară, iar de acolo foarte greu răzbesc în public. Bun, dar ce face Vasile Ernu? Păi face monografia literară a unei comunităţi religioase din regiunea Bugeacului, care a trecut prin cam patru stăpîniri, timp de mai bine de un secol, începînd cu perioada imediat anterioară Revoluţiei bolșevice. Evrei mesianici, prigoniţi deopotrivă de evrei și de creștini, sectanţii lui Vasile Ernu înfloresc chiar în miezul prigoanei celei mai aprige, atunci cînd credinţa trebuie dovedită, cînd martiriul oferă un sens (un montaj) vieţii petrecute în post și rugăciune. Cel mai rău lucru pentru ei este indiferenţa celor din jur și, cum se va dovedi în final, capitalismul. Vor descoperi destul de repede că mediul propice lor este periferia, acolo unde gura Leviatanului nu ajunge și unde regulile se mai îndulcesc. De persecuţii, sectanţii au avut parte de la toate regimurile pe sub care au trecut: Imperiul ţarist, comuniști, legionari, pînă la cea mai dură persecuţie, cea a liberalismului capitalist, cu tot ceea ce-ţi oferă el. De aici și deja celebra butadă a lui Ernu: să te ferești de cei care-ţi dau, pentru că-s mai răi decît cei care-ţi iau. Ce mai face Ernu în cartea lui? Un inventar de topoi, de stileme ale periferiei, ca și o destul de reușită descriere a reliefului sentimental al Bugeacului. Pentru că Basarabia este și ea actant în cartea sa. Sînt aici pasaje pe care Ernu nu le-ar fi scris în urmă cu zece ani: „Cel mai limpede semn al venirii toamnei în regiune nu sînt nici culorile diferite ale peisajelor, nici soarele, mai roșiatic și mai mare, și nici nopţile răcoroase și senine, luminate de lună și de stele, scăpărătoare pe cerul întunecat, ci mirosul ce învăluie toate satele, cătunele și tîrgurile amărîte de aici. Un miros pe care, odată simţit, nu-l vei mai uita niciodată. Este vorba despre aroma de strugure zdrobit cu tot cu ciorchinele și frunzele de viţă-de-vie, care iniţial e dulce, iar în cîteva zile devine dulce-acrișoară, ușor acidă, anunţînd că tulburelul a început să fiarbă și că mustul dă în clocot. Curînd, în beciurile oamenilor mustul va fermenta și se va transforma în vinul cel nou, bucuria ţăranului, a negustorului și a beţivului, în general“. Pe măsură ce Vasile Ernu înaintează în această monografie a secolului al XX-lea (un drum presărat de analepse și prolepse) văzut prin prisma unei comunităţi izolate, înţelegi că, pentru unii, secolul respectiv se poate descrie ca o lungă înșiruire de persecuţii, că Istoria a știut să fie constantă și coerentă întotdeauna cu minoritarii și cu marginalii.

Aici, discuţia despre predeterminare și liber-arbitru pare ușor ridicolă… Din această poveste a secolului se naște însă și cealaltă idee paradoxală (să ne înţelegem, Vasile Ernu caută paradoxul și șocul, nu e nimic întîmplător aici) a cărţii: un asemenea marginal, înconjurat de alţi marginali și minoritari, a fost chiar Iisus, cel mai radical personaj din istorie, în viziunea autorului. Acum, după exprimarea respectivei idei, aș vrea să înţeleg cărui soi de marxism îi mai poate fi arondat Ernu… Bugeacul pe care-l povestește Ernu este și el un loc special, o întretăiere de falii, o răspîntie guvernată de Hecate cea cu trei capete. Este un spaţiu al răsturnărilor, al eternului carnaval, al beţiei continue care scapă rînduielilor civilizaţiei. Numai aici își putea găsi liniștea o sectă de evrei mesianici care să și reziste acestui secol minunat de care abia am scăpat. Cel mai important lucru mi se pare însă faptul că Vasile Ernu are curajul de a scrie o autobiografie intelectuală (disimulată) plină de curaj (alt paradox), în care-și permite să redevină marginal. Mai mult, spre final, cartea se încarcă cu o nostalgie care face legătura cu propriul incipit (moartea tatălui): este plînsă aici moartea unei societăţi, sau poate a unui secol. Caracterul pur autobiografic al cărţii devine din ce în ce mai pregnant, încep să cadă măștile, și nostalgia este transferată asupra obiectelor copilăriei, care, însă, ţin de alte generaţii, vin dintr-un trecut deja al cărţii. La fel, personajele memorabile precum unchii aventurieri și ușor beţivi, răzvrătiţii și patriarhii vin, parcă atrase de prezentul textului, să depună mărturie în favoarea celui care se autointitulează oaia neagră a sectei. Iar asta este o declaraţie de imens orgoliu: a fi marginal în cadrul unei societăţi de marginali nu e lucru ușor. Cartea lui Vasile Ernu este istorie, este antropologie, este sociologie, este mai presus de orice istorie personală care se hrănește din Istoria unei comunităţi. Este, în primul rînd, autodefinire în raport cu un spaţiu putrefact: Bugeacul, Basarabia sînt tropicele triste ale lui Vasile Ernu care, vorba aceleiași Sontag, nu sînt deloc triste, sînt muribunde.

Vasile ERNU
Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii
Editura Polirom, Iaşi, 2015, 376 p.

„Romanii au obosit sa rada si sa planga. Suntem in mare pericol“

Interviu de Razvan Chiruta / Suplimentul de Cultura / Nr.488, 19-06-2015

Vasile Ernu a surprins cu Sectantii, primul volum din trilogia sa despre marginali. Un intelectual de stanga, care militeaza pentru laicism si care este foarte critic cu biserica, a scris o carte despre comunitatile de pocaiti din sudul Republicii Moldova, cu citate din Biblie la fiecare inceput de capitol. Un roman de non-fictiune la persoana I, o poveste despre religie care se intinde pe un secol, dar si un studiu de antropologie si o istorie despre modul cum schimbarile politice de la Moscova sau Bucuresti pot afecta viata unor oameni care nu au plecat niciodata din satul lor.

Cum s-a copt ideea acestei trilogii? Cand ai decis ca vrei sa scrii o carte despre marginali?

De vreo cinci ani tot meditez la aceasta tema. Tot incerc sa inteleg cum se vede lumea, cum arata societatea, puterea din perspectiva celor marginali, a celor exclusi, a celor de la marginea societatii, a celor fara putere. Prin ochii lor lumea arata foarte diferit de lumea majoritarilor. Raportul majoritar-minoritar, centru-periferie nu tine de numar, cantitate, ci de putere. Este relatia dintre cei fara putere cu cei care au putere in toate formele: politica, economica, religioasa, culturala.

Initial am vrut sa fie doar o carte. Dar mi-am dat seama ca pot construi o trilogie. Asa ca am inceput cu un grup marginal religios, din stepa Bugeacului. Este istoria unei familii, a unei comunitati pe durata a 100 de ani, practic a intregului „secol scurt“, dar teribil care este secolul XX. Totul se intampla in Bugeac si partial in Transnistria si alte zone din Romania. Bugeacul e o zona care a cunoscut multe administratii, amestecata religios si etnic. Cum spune povestea devenita anecdota: o familie a reusit in patru generatii sa traiasca in patru tari diferite fara a parasi satul niciodata. Intamplator sunt din aceasta zona, cunosc locul bine si sunt apropiat de aceste secte pe care eu le studiez si le povestesc. Am lucrat aproape patru ani la aceasta carte. Sper ca Banditii sa fie scrisa mai rapid.

Ai afirmat intr-un interviu ca subiectul abordat in prima carte din trilogie, Sectantii, este unul riscant. Care crezi ca au fost riscurile?

Mai intai e un subiect delicat pentru ca vorbim de o comunitate stigmatizata pe un domeniu mereu lunecos si profund, cum este cel religios. Statul si biserica majoritara mereu au fost iritate de astfel de grupuri, pentru ca ele aduc cu sine un soi de „tulburare a linistii“ si a confortului grupului majoritar dominant. Ca sa povestesti toate aceste complicatii e nevoie de multe nuante, fineturi, care mereu iti pot scapa de sub control. E un subiect riscant pentru ca trebuie sa intri in multe zone intime si risti sa superi pe toti. Nu intamplator ne lipsesc astfel de subiecte in literatura si antropologia romaneasca.

Mai trebuie sa lupti si cu cliseele, stereotipurile, prejudecatile majoritarilor, culturii dominante. Majoritarii au mereu impresia ca stiu tot ce se ascunde sub acest cuvant incarcat negativ: sectant, pocait etc. Si eu incerc sa arat o lume total necunoscuta, dar care e sub privirile noastre. Trebuie sa sparg stereotipurile. Si nu e un lucru usor.

Riscul cel mai mare este insa cel legat de stil si tehnica aleasa: modul in care mi-am asumat eu sa spun povestea acestei comunitati. Cartea e scrisa la persoana intai. Trec totul cumva prin propria experienta, reflectie, framantare. Cititorul este pus in fata unei confuzii: sectantii sunt Ernu? Eu folosesc mult mixajul de genuri, pe care aici il numesc „klesmer militant“, apeland la nostalgie, pasiune, framantare, indoiala, reflectie. Toate acestea sunt specifice zonei religioase. Transform totul in povesti cu eroi chiar daca in spate sunt anumite constructii teoretice. Dar eu vreau ca cititorul sa vada o poveste. Insa cititorul ramane cu aceasta confuzie „egografica“: Ernu este sectant? In termenii bovarieni putem spune: „Madame Bovary c’est moi“. Recunosc ca-mi plac acest tip de joc subversiv si producerea unor mecanisme care mai degraba pun intrebari decat dau raspunsuri.

Dar despre ce este cartea mea? Cartea se termina cu o intrebare: oare ce au facut si in ce au crezut oamenii acestia de au fost atat de fericiti chiar si atunci cand erau trimisi in Gulag? Cred ca raspunsul se invarte in jurul temei salvarii. Ei au gasit un raspuns la intrebarea esentiala: cum ne salvam? Cartea mea este despre acest raspuns: care sunt conditiile salvarii. Salvarea insa pentru mine este un act eminamente politic. Salvarea este un act individual, dar care poate fi realizat doar in grup. Sa nu uitam asta.

Volumul s-a bucurat de o atentie destul de consistenta. Pana si presa cotidiana, care in general nu este prea interesata de cultura in Romania, a scris de aparitia volumului. Sectantii, marginalii, desi cauta sa se rupa de restul societatii, raman fascinanti pentru populatia majoritara. Cum vezi acest paradox?

La doar cateva zile de la aparitia cartii, m-au sunat cativa sociologi si antropologi romani cunoscuti sa-mi spuna ca am scris o carte extraordinara si ca e musai sa vin sa tin niste prelegeri la universitate. Pentru ei, din cate inteleg, volumul este un soi de antropologie scrisa ca un roman. Eu nu ma gandisem la asta. Dar m-am bucurat ca volumul poate fi citit si asa. Colegi de la filosofie mi-au zis ca e un soi de tratat de teologie politica scris ca un thriller. Nici la asta nu m-am gandit in mod special. Un amic de prin Arabia Saudita imi zice ca e foarte aproape de Panait Istrati. Asta deja ma face fericit pentru ca eu il ador pe Istrati. Am oameni care au citit-o deja de cateva ori. Am oameni care au plans. Eu recunosc ca am avut mari temeri cu aceasta carte. Am lucrat greu la ea. Dar acum ma minunez de aceste reactii foarte diverse si complementare.

Cum vad paradoxul de care ziceai? Noi, romanii, suntem un mediu conservator si destul de mimetic. Nu foarte curajos. Adica repetam aceleasi mantre si incercam doar variantele comode, putin riscante. Ca biserica din Laodiceea, cum spune Apocalipsa: nici rece, nici in clocot, ci caldicei. Eu mereu spun si sustin ca noi trebuie sa valorificam diferenta, sa devenim mai radicali si sa producem situatii de risc. De ce? Pentru ca doar asa putem produce o forma de viata noua, autentica si creatoare. Sectantii se inscriu in aceasta logica. Din „omul mic si fara insusiri“ pot face literatura doar Cehov si Musil. In realitate, suntem fascinati de oameni care risca, apucati, nebuni dupa ceva, aventurieri fara limite, diferiti.

Iata ce poate face o banala galeata de rosi

De fapt, care crezi ca sunt mecanismele interne prin care o persoana opteaza pentru un curent religios minoritar, o secta?

E una dintre cele mai delicate si dificile probleme. Cel mai greu de pus degetul. Cand si in ce conditii se produce acest declic? Care sunt cauzele? Eu urmaresc viata strabunicului Culachi (un erou), un tanar din Ardealul austro-ungar (anii 1880), care vine spre gurile Dunarii in Bugeac penru a face comert. Urmaresc modul in care el se intersecteaza cu rascolnicii rusi, faimosi prin spiritul lor protestatar, cu evreii mesianici, de o radicalitate exceptionala, cu protestantii colonisti germani de o corectitudine exemplara, si incerc sa inteleg unde a aparut aceasta scanteie. Cum, in ce conditii si de ce?

Stiu ca viata lui ar fi fost mult mai prospera, mai stabila, mai protejata si mai sigura daca ar fi mers umar la umar cu  majoritarii. Dar alege ceva radical diferit care ii aduce numai probleme, necazuri si care il transforma intr-un soi de „tap ispasitor“ al societatii. Urmaresc tot acest parcurs al strabunicului Culachi si al altor patru generatii de sectanti care traiesc aici trecand prin tarism, Romania Mare, URSS, Republica Moldova si Ucraina. Mai avem si dubla confruntare teribila cu fascismul legionar si comunismul stalinist. In carte nu dezvalui, ci dau doar anumite directii fine de interpretare. Cred ca cititorul trebuie sa raspunda singur la aceasta intrebare.

Am vazut o abordare interesanta la un post local de televiziune, apropo de cartea ta: „sectanti vs. disidenti“. In ce masura pot fi considerati sectantii niste disidenti?

Sectantii nu sunt disidenti. Ar fi prea putin pentru ei. Am un erou care explica asta. Ei nu se raporteaza la Leviatan, la puterea de tot felul in mod politic, ci religios. Efectele insa sunt politice. Disidentii, despre care am tot scris si pe care ii respect, sunt un soi de dictionar, balama al celor doua puteri hegemonice ale vremii. Ei fac parte simultan din doua lumi. Din pacate, noi avem mai degraba o disidenta, mai ales cea de dupa anii ’60, inchipuita si inventata post ’89. Dar avem cazuri precum Goma, Cornea, Tudoran care merita tot respectful.

Sectantii sunt insa radicalii care nu prea merg la compromis. Ei stiu un lucru: daca puterea ne baga in Gulag atunci asta inseamna ca noi contam, ca se tem de noi, ca noi suntem cei corecti si alesi. Pedeapsa si suferinta erau un semn al calitatii. Ei aveau un cu totul alt tip de relatie cu puterea, iar actele lor de multe ori aveau un efect de o radicalitate politica greu de imaginat pentru intelectuali. De exemplu, ei nu doar ca nu acceptau nici o forma de colaborare cu puterea (nu acceptau sa intre in partid), dar nu acceptau nici ca ai lor copii sa devina membri UTC. Efectele erau dure pentru ca masinaria de stat se punea in functiune: persecutii, restrictii, limitarea accesului si a sanselor pentru dezvoltare. Arat multe situatii de viata care pun in conflict grupul cu puterea, dar si tehnici prin care ei reusesc sa rezolve situatii foarte complicate si chiar sa utilizeze resursele si sa controleze timpul. Asta e foarte complicat pentru ca resursele si timpul sunt controlate intotdeauna de putere. Ei au inteles ca trebuie sa scoata timpul si resursele de sub controlul puterii daca vor libertate. Ei chiar reusesc sa construiasca lumi si economii alternative. Despre aceste lucruri la noi nu se prea vorbeste, dar aici se afla unul dintre cele mai interesante fenomene din communism.

Gestul banal capata semnificatii foarte puternice, unele anticipate, altele nu, in aceasta lume a marginalilor pe care o descrii in carte. Cum rezisti intr-o lume in care banalul e periculos?

Ei sunt ca si evreii. Dumnezeul lor e la purtator, e mereu cu ei. Nu e undeva in templu, sambata sau duminica, de Paste si Craciun. El e mereu cu ei. Te duci la munca cu Dumnezeul tau, vii acasa tot cu el. Si atunci se schimba toata logica lucrurilor. Orice element devine in acest moment important. Un simplu gest, un banal detaliu poate rasturna lumea in care se afla ei.

Sa dau un exemplu: sinoadele in kolhoz (CAP). In anii ’50, din cauza ca nu puteau opri furtul de pe camp, comunistii decid sa faca o conventie cu taranii. Cand mergeti la lucru, puteti lua cu voi acasa o galeata din roada de pe camp. O conventie nescrisa, respectata si de tarani, si de putere. Dar aceasta decizie pune comunitatea despre care scriu in mare incurcatura. Noi ce facem? Dar ce spune Dumnezeul nostru despre asta? Si incep un amplu proces de cercetare a scripturilor si dezbateri mai ceva ca in perioada marilor sinoade. Cerceteaza, dezbat si decid: noi nu putem sa acceptam sa luam nimic din ce e obstesc pentru ca e furt. Iar aceasta decizie aparent banala, care pentru ei era salvare si viata, avea sa aiba un efect devastator asupra celorlalti. Incepe un conflict cu lumea externa. Puterea incepe sa se simta inconfortabil si chiar sa-i pedepseasca, iar populatia, de-a dreptul isterizata: adica voi vreti sa aratati ca sunteti mai buni si altfel? Iata ce poate face o banala galeata de rosii. Ia imginati-va ca azi am discuta la fel de serios despre credite, despre banci, despre saracie? Imaginati-va ca biserica majoritara ar cere enoriasilor lor sa nu mai faca imprumut sau sa nu mai returneze banii bancilor. Oau! Riscant, dar asta insemna a identifica si confrunta puterea hegemonica.

Relatia sectantilor cu statul roman este una destul de complicata

„Traim intr-o societate din Est, in care biserica a fost si are un rol fundamental, important in societate“, ai afirmat recent. E o declaratie care i-ar putea uimi pe cei care te cunosc ca o persoana de stanga, care militeaza mai mult pentru laicism si separarea bisericii de stat. (Cei de la Times New Roman sunt in ceata acum.)

Nu-mi fac probleme cu baietii de la TNR. Atata timp cat au umor totul e bine. Vad ca am devenit punct de referinta. Eu stau foarte bine cu umorul, ironia si autoironia. Sunt crescut totusi cu Ilf & Petrov, Zoscenko & Salom Alehem. Insa ar fi bine sa vina mai spre actualitate, caci comunismul e putrezit de ceva vreme, iar umorul ar trebui sa loveasca spre puterea hegemonica actuala: banci, corporatii, capital. Dar atat timp cat se rade e bine. Doar ca dupa calatoria mea recenta prin Romania, observ ca romanii au obosit sa mai rada si sa planga. Si mai ales sa spere. Suntem in mare pericol.

Revenind. Am vazut insa ca zona fundamentalista gen Romania Mare-ILD (n.r.: In linie dreapta) e confuzata rau. Pana acum urlau mereu, prin texte nesemnate, prin amenintari stupide: Ernu-comunist. Si acum brusc afla doua lucruri: Ernu are cel mai tare pedigree anticomunist, cat toata comisia Tismaneanu impreuna nu poate aduna. Si ca Ernu e sectant si manuieste cunostintele teologice si biblice ca l-ar invidia si Plesu. Da, in acest sens, m-am gandit si la „dusmanii mei“. Cum eu insa sunt baiat finut si mult prea inteligent pentru a raspunde la grobianismele lor, m-am gandit sa le fac un soi de tehnica-terapie: ariciul in ceata. Pe astfel de fundamentalisti trebuie uneori sa-i ametesti, sa-i bagi in ceata, ca sa vezi cum incepe sa le curga cliseele ruginite, cum se lovesc cap in cap, iar unele atacuri in loc sa loveasca in Ernu, lovesc de fapt in patronii lor „civilizati“. Vad cum mai nou dau citate din carte fara sa aiba habar unde e Ernu, unde e naratorul, unde sunt eroii. E comic. Devin ridicoli si asta e tehnica cea mai buna cu astfel de cazuri. De cazurile si mai grave se ocupa medicina, iar la acest capitol nu ma pricep. Cu toate ca uneori „critica ratiunii pure“ se ascunde intr-un pumn sau o palma.

Revenind la intrebarea legata de biserica. Eu sunt pasionat de paturile de jos, de oamenii simpli, de saraci. Eu nu vreau sa am casa in Primaverii, fundatie pe Calea Victoriei si catafalc scump. De asta eu merg cu clasa a 2-a, bat la picior tara si intru descult in universitate. Si nu o fac din bravada sau mai stiu eu ce teribilism, ci pentru ca nu-mi plac tendintele dominante, hegemonia, dogmatismul, formalismul si alte astfel de „isme“ care ne blocheaza si incetinesc gandirea si actiunea. Si cand mergi prin tara, dar e valabil pentru tot Estul pe care il cunosc, nu poti sa nu vezi rolul si functia bisericii. Ea este prezenta, ea este legata profund de societatile noastre. Am cativa prieteni preoti si aflu de la ei lucruri fascinante. De ce? Pentru ca ei sunt foarte bine legati de baza tarii. Establishment-ul nostru cultural este total inutil si a devenit doar o sugativa de fonduri. Vad ca mai nou se lupta intre ei pentru cine are papionul mai frumos, uitand ca balega de pe papuci inca nu s-a dus. Suntem totusi la a doua, a treia generatie de incaltati. Asta e o realitate care trebuie asumata si reflectata. Daca am utiliza macar 10% din energiile cheltuite pentru scandalurile interne pentru problemele importante, tara asta ar arata altfel.

Insa eu sunt critic fata de biserica pentru ca din punctul meu de vedere nu-si prea indeplineste si functia sa sociala, e prea aproape de toate formele de putere si isi abandoneaza deseori propriul popor. Sunt un om de stanga care este foarte atent la fenomenele religioase si stie cate ceva despre teologia eliberarii si rolul miscarilor de stanga din sanul bisericii catolice in spatiul sud-american. E o experienta care poate fi folosita in aceasta lupta pentru emancipare, progres social, egalitate, drepturi. Avem cazul Pungesti in care un preot a fost alaturi de comunitatea sa si nu de partea puterii, cum suntem obisnuiti. Si au invins.

Privind cartea dintr-o perspectiva romaneasca, constat ca Sectantiiprezinta o situatie cu totul diferita fata de ceea ce ne imaginam noi, de la Bucuresti sau de la Iasi, cu privire la Republica Moldova. Romanii si Romania au contat foarte putin in evolutia Bugeacului, zona in care se desfasoara volumul. De unde perceptia noastra eronata?

Cartea este si despre ignoranta, necunoastere, clisee. Imi povestea la Timisoara zilele acestea scriitorul Radu Pavel Gheo ca ei aveau un sectant in sat si toti asa-i ziceau, nimeni nu-i stia nici numele. Despre asta e vorba. Sunt oameni de langa noi pe care ii stigmatizam, le punem etichete fara a incerca sa-i cunoastem si sa-i intelegem. Eu incerc sa deschid cumva ochii cititorului, sa-i arat ca undeva langa noi, aici la marginea lumii si geografiei, unde aparent nimic nu se intampla, se afla de fapt adevarata noastra comoara. Pe care noi nu o vedem. S-ar putea ca amaratul de la coltul strazii, care intinde mana dupa un colt de paine sa fie salvatorul tau. Gandeste-te la asta, mediteaza.

In ce priveste relatia sectantilor cu statul roman este una destul de complicata. De-a lungul cartii, incerc sa arat si rolul administratiei romanesti din Basarabia, o problema foarte dureroasa. Si rolul bisericii majoritare si mai ales al perioadei cele mai violente: perioada legionara. Statul roman a lasat urme adanci, nu mai putin dureroase decat cele ale statului sovietic. Eu incerc sa nu dau verdicte, ci doar sa reflectez asupra acestor fenomene destul de complicate. Totul se bazeaza pe cercetari transpuse in povesti de viata.

Izgoi, categoria cea mai de jos

A treia carte din trilogie se va numi, din cate am inteles, Izgoi-jidi. Ce inseamna acest titlu si despre ce va fi cartea?

A doua parte a trilogiei va fi despre banditi, o patura sociala foarte complicata. Vom vorbi mult despre spatiu concentrational, furtul ca forma de munca, nesupunere, tehnici de rezistenta, tatuaje si jargon banditesc. A treia parte va fi despre Izgoi, categoria cea mai de jos, exclusa total din comunitatile urbane, si despre Jidi, adica despre o anumita categorie de evrei. Aici ma intereseaza cum se produc marginalii. Cum devin ei posibili. Dar totul povestit prin istorii si povesti de viata.

„Este incredibil cata lipsa de respect si intelegere este fata de propriul popor“

Ai promovat Sectantii intr-un turneu consistent prin tara. A existat un moment in care sa spui ca nu mai poti si sa vrei sa te intorci la Bucuresti?

Pai cand umbli vreo 30 de zile pe drumuri, vizitand zeci de localitati, cand ai saptamanal zeci de ore pe tren si masina, mii de kilometri si discutii cu sute de oameni de la mineri, la profesori, de la banditi la sectanti si de la prieteni la dusmani, te mai trezesti dimineata si zici: vreau acasa sa dorm si sa-l tin in brate pe Sasa, copilul meu de patru ani. El imi lipseste enorm in astfel de zile. Insa nu pot sa nu recunosc cat de fascinanta este aceasta redescoperire a unei altfel de Romanii. Eu personal as da un decret in care sa se prevada doua calatorii, una vara si una iarna, cu trenul la clasa a doua pe rutele Bucuresti-Timisoasa si Timisoara-Iasi. Pentru cine acest decret? Pentru autodeclarata noastra elita intelectuala si politica. Sa mearga alaturi de poporul pe care au pretentia ca-l reprezina. Sa-i vada, sa-i asculte, sa-i simta, sa-i inteleaga. Este incredibil cata lipsa de respect si intelegere este fata de propriul popor in randul intelectualilor si jurnalistilor inchipuiti de la noi.

Aceste calatorii sunt terapeutice. Si brusc intelegi ca aceasta tara se tine pe ei, ca ei platesc cel mai mare pret, ca ei sunt cei mai nedreptatiti si ca ei au o pricepere si intelegere a ceea ce se intampla mult peste media elitei noastre care si-a abandonat poporul in lupta pentru  propriul interes si acumulare. Pace!

Мужество быть крайним…

Сергей Эрлих  / e-news 9 iunie 2015

Vasile Ernu. Sectanţii. – Iaşi: Polirom, 2015. – 376 p.

Новая книга Василе Ерну, посвящена социальным маргиналам – религиозным сектантам. Она не вписывается в устоявшиеся литературные жанры. Это, несомненно, художественное произведение. При этом автор отказывается прибегать к ветхим уловкам выдуманных историй и вымышленных героев. «Нонфикшн» – востребованный сегодня литературный подход. Современные авторы все чаще доказывают, что жизнь подкидывает такие сюжеты человеческих судеб, с которыми никакая писательская фантазия не в состоянии соревноваться.

Новаторство Ерну состоит в организации художественного пространства «Сектантов». Оно образуется соединением двух взаимоисключающих жанров – лирики и эпоса.

Книга начинается с известия о смерти отца главного героя, как бы тождественного автору. Он должен произнести поминальную речь. Все дальнейшее повествование может рассматриваться как наброски к этой речи. С этой интимной «лирической» точки зрения история движется кругами памяти об отце. Этот своеобразный миф «вечного возвращения» – «вечный двигатель» произведения.

Вторая художественная составляющая «Сектантов» – «прямая линия» эпоса, история четырех поколений семьи религиозных «диссидентов» юга Бессарабии. Излагая ее, Ерну имитирует суровый стиль Ветхого завета, использует библейские цитаты в качестве эпиграфов, озаглавливает пять частей своего повествования идентично разделам Пятикнижия Моисеева. Ветхозаветная форма органична содержанию, так как тенденцией многих религиозных меньшинств, разочаровавшихся в церковном официозе, было возвращение к истокам христианства ко временам, когда разрыв с иудеями еще не произошел.

«Сектанты» – это не только художественная литература «нофикшн». Это еще и историческое исследование в духе формирующегося направления «постнауки». Ерну избавляет читателя от тяжеловесного «научного аппарата», и, главное, от неудобоваримого «научного языка». В своей научной ипостаси книга также соединяет два несоединимых жанра – «микроисторию» и «макроисторию». Такое сочетание исторических подходов представляется уместным. «Микроистория» духовных исканий четырех поколений одной семьи разворачивалась в ограниченном географическом пространстве Бессарабии. По иронии истории политическое пространство этого региона на протяжении 100 лет – конца XIX – конца XX – радикально менялось четыре (!) раза, а если учесть еще и передвижение линии фронта в период Второй мировой – то, даже, шесть раз. Автор иллюстрирует этот парадокс старым анекдотом про старого еврея, который, прожив всю жизнь на одной улице, умудрился родиться в Российской империи, учиться в королевской Румынии, трудиться в СССР и выйти на пенсию в Республике Молдова. Невозможно понять перемены в судьбе тех, кого все четыре режима именовали «сектантами», без обращения к «макроисторическому» фону. Включение семейной истории в российский, румынский и, даже, американский контексты осуществляется в контексте судеб родственников, часть из которых после 1940 переселилась в Румынию, а еще часть в «золотую эпоху» Чаушеску – из Румынии в США. «Мерцание» повествования между «частным» и «общим» в большинстве случаев не выглядит натянутым.

Используется широкий круг разнохарактерных источников – личный опыт автора, семейные предания, расспросы стариков, а также документы (дневники, письма, мемуары и т.д.) из семейных архивов «сектантов». Кроме того, привлекаются опубликованные источники и исследовательская литература. На этой основе реконструируется антропология «секты». Сочетание чрезвычайно «личной» истории с обобщением высокого уровня – еще один оригинальный авторский прием. И в данном случае Ерну удалось избежать логических провалов при постоянном перемещении от общего к частному и обратно. Он отказывается от рассмотрения догматических различий между многочисленными «сектами» Бессарабии. Исследуется то, что «сектантов» объединяло: отношение малой группы, сплоченной вокруг искренней веры, с «большим миром» – властью и обществом.

Автор показывает, что основой противостояния религиозного, в советское время – атеистического, большинства и религиозных «диссидентов было отношение к власти. Большинство восприняло тезис «прагматика» апостола Павла «нет власти не от Бога», как обожествление земной власти. Это привело к преобладанию покорного «монархизма» и ко всеобщей социальной пассивности. С властью «от Бога» связаны все ожидания большинства на перемену собственной судьбы. Мы и сегодня постоянно встречаемся с упованиями на то, что кто-то, «посланный сверху», должен решить все наши проблемы.

«Сектанты» фактически не признали «пакт», подписанный «коллаборационистом» Павлом с «царством Кесаря». Для них «власть от Бога» является не Божьим даром, а испытанием, ниспосланным свыше. Смысл жизни состоит в том, чтобы достойно вынести Божие испытание, доказать страданиями свою искреннюю веру. Такой подход привел к противоположным «большому миру» формам организации. Вместо господско-рабской иерархии, присущей большинству, у «сектантов» возобладали демократические начала в управлении и принятии решений. Отсутствие надежд на «сатанинское» царство Кесаря породило феномен высочайшей персональной активности и личной ответственности за судьбы мира.

В таком свете знаменитый веберовский тезис о «протестантской этике» нуждается в уточнении. Пожалуй, стоит задуматься по поводу общих начал «протестной», по отношению к религиозному большинству, этике истово верующих христианских «сектантов». Феномен выдающихся российских предпринимателей эпохи Российской империи, представителей «старообрядцев»  и других православных «диссидентов», широко известен. Ерну показывает, что даже в советское время, когда любое предпринимательство рассматривалось как преступление, «сектанты» добивались значительных  экономических успехов. В их семьях такой исключительный признак советской роскоши, как автомобиль, был нормой. При этом стяжание не было самоцелью. Материальное процветание являлось побочным продуктом духовного самоопределения, которое сопровождалось максимальным дистанцированием от «царства Кесаря».

Поскольку давать клятву «сатане» – смертный грех, то вступление в КПСС и, следовательно, советская карьера для «сектантов» были невозможны. В то же время закон о «борьбе с тунеядством» не давал возможности избегать государственной службы. Многие «сектанты» компромиссно устраивались на малооплачиваемую работу – дворниками, сторожами, кочегарами и т.д., которая, взамен, предоставляла много свободного времени. Они на практике доказали справедливость марксистского тезиса: «Свободное время – богатство общества». Прежде всего, осваивали «дефицитные» ремесла. Не надо было проводить глубокие маркетинговые исследования, чтобы понимать в каких сегментах рынка советское «общество потребления» не в состоянии обеспечить потребности граждан. В условиях тотального «дефицита» круг приложения частной рыночной инициативы был чрезвычайно широк. В Молдавии «сектанты» создавали «теневые» аграрные и промышленные предприятия. Семья Василе Ерну, например, специализировалась на пошиве меховых и кожаных изделий. Через сети религиозных единомышленников контролировался весь процесс от закупки сырья до сбыта продукции по всей територии СССР. Многие специализировались на строительстве и ремонте частного жилья и «подрядах» на строительные работы в обезлюдевших российских колхозах.

Экономический «базис» создавал условия для реализации духовного служения. «Секты» отличала высокая солидарность и взаимопомощь. Были созданы эффективные механизмы альтернативного «социального обеспечения». Одинокие старики и больные, не только члены общины, но и просто соседи, закреплялись за отдельными семьями. Ерну вспоминает, что у его матери был выделен специальный день недели, когда она посещала своих «подопечных»: кормила, лечила, убирала. Было свое параллельное образование – групповое изучение Библии. Организовывались импровизированные «дома культуры». Собирались то в одном доме, то в другом. Обучались игре на музыкальных инструментах, репетировали духовные песнопения. Ерну вспоминает, что практически все вечера и, особенно, выходные дни были заняты теми или иными формами групповой активности. Религиозные общины представляли автономные организации с практически полной социальной инфраструктурой. Их эффективность усиливалась многочисленными «горизонтальными» контактами с другими «сектами» по всей территории СССР. Ерну считает, что догматические расхождения в этом взаимодействии отходили на второй план в сравнении с необходимостью противостоять советскому Левиафану.

Существование этого «параллельного мира» протекало с условиях неприятия, как со стороны власти, так и общества. Репрессии со стороны государства воспринимались «с пониманием», как реальная возможность доказать свою веру. Тяжелее было переносить отторжение со стороны «народа». Ерну приводит воспоминания стариков, что сталинские репрессии 1940-х годов были «легче», в сравнении с режимом румынских «легионеров» конца 1930-х. Сталин «просто» сажал. Легионеры, проповедовавшие возврат к исконным православным ценностям, настраивали население против «сектантов». Их положение было хуже положения евреев. Евреи – «чужие» по природе. А отступники от православных догм – это «предатели». Ненависть к «сектантам» доходила до того, что им запрещали погребать своих мертвецов на православных кладбищах.

Книга «Сектанты» – не только художественное произведение «нофикшн» и постнаучное исследование в областях истории и антропологии. Это, в немалой степени, и публицистика, т.е. стремление воздействовать на современную ситуацию в том числе и в Молдавии. Автор противодействует этнократическому тренду современного молдавского общества, где наличие этнических меньшинств рассматривается как досадная помеха к следованию по «правильному» пути в Европейский союз через слияние с Румынией. Ерну показывает, что традиционный полиэтнизм нашего региона приводил к уникальным духовным исканиям и находкам. Причем субъектами этих поисков были не университетские интеллектуалы, а «простецы» («трудяги»). Перед нами пример уникального «народного творчества» – размышления о смысле жизни, основанные на основе взаимодействия русских старообрядцев-«липован», немецких колонистов-протестантов и «мессианских евреев». Благодаря этим «трем источникам» прадед Василе Ерну – торговец зерном и скотом, переселившийся в конце XIX в. из Трансильвании в Измаил, задумался о жизни вечной. Духовный завет был подкреплен кровным союзом – женитьбой на дочери «мессианского» еврея-сапожника. Вообразите эти страстные споры по поводу толкования Билии между сапожником и скоторговцем! Ерну демонстрирует, что этническое разнообразие – это наше общее богатство, источник реальных и потенциальных духовных прорывов жителей нашего края.

Идея «горизонтальной» сетевой демократии, основанной взаимодействии автономных общин, приобретает особую актуальность для молдавского общества, где власть, в лице всех партий, доказала свой последовательный «сатанизм». Провал «вертикальной» представительной демократии в Молдавии может быть переосмыслен, как необходимость перехода к прямой демократии информационной цивилизации, к «горизонтали» сетей самого различного рода (экономических, социальных, культурных). В процессе этого переосмысления «молдавский» пример книги Ерну – прямая демократия + социальная активность и ответственность – может быть весьма плодотворен для выбора творческого будущего нашей страны.

Флобер утверждал: «Мадам Бовари – это я». Книга «Сектанты» также во многом объясняет феномен румынского писателя Василе Ерну. Национальное самосознание румын отличается традиционными «правыми» тенденциями, различными этническими фобиями. Не избежали их «основоположники» – Эминеску и Александри. Фашизм стал позорным фактом биографий величайших румынских гениев прошлого века – Элиаде и Чорана. Василе Ерну выделяется на этом фоне политической «левизной», не присущей и современному румынскому истеблишменту, который мечется между «дарвиновским» неолиберализмом и архаикой православия. Автор также является последовательным интернационалистом. В далеко не «русофильской» стране он демонстрирует свой русский бэкграунд. За мной великая русская культура – декларирует Василе. Т.е. идет против основного интеллектуального течения Румынии. Благодаря «Сектантам» становится понятным, что потомственный представитель меньшинства, готового мученически отстаивать свою правоту, не может быть другим. Своей непохожестью он и интересен публике. Действительно, зачем читать того, с кем и так согласен? С Василе не соглашаются, с ним спорят и, потому, читают. С нетерпением жду появления аннонсированных книг «Маленькой трилогии о маргиналах» – «Бандиты» и «Изгои-жиды».

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare