Sectantii este primul volum dintr-o trilogie, anuntata de autor, despre „marginali“. Vasile Ernu circumscrie obiectul studiului sau de caz, „sectantii“ – i.e. grupurile confesionale minoritare –, intr-un „tinut de frontiera“, aflat el insusi la marginea unor mari imperii si state-natiune pe parcursul ultimelor doua secole: Bugeacul, aceasta regiune situata astazi in Ucraina, in URSS intre 1940 si 1991, in Basarabia romaneasca intre 1918 si 1940, in Imperiul Tarist din 1812 pana in 1918, intr-o raia turceasca, pana in 1812 etc.
Dar autorul isi asuma el insusi un statut de marginalitate prin aceasta carte (si prin alte carti ale sale). S-a remarcat ca subiectul „religios“ al cartii si, mai ales, autoproclamarea naratorului (care nu e neaparat una cu autorul) drept un „sectant“ sp. 20 si altelet au indus o anumita stare de perplexitate, de confuzie chiar, atat in randurile intelectualilor de stanga, mediu de la care autorul insusi se reclama, cat si, poate mai ales, in sanul intelectualilor conservatori. Cand spun „marginal“, am in vedere o pozitie ex-centrata, aflata „in marginea“ unor lumi sociale si, astfel, in apropierea (si la marginea) unor alte lumi. „Liminalitate“ ar fi un alt cuvant care exprima aceasta stare „marginala“.
Pozitia marginala, pe care autorul o castiga mai cu seama prin aceasta carte (si prin altele care au mai fost si, din cate se anunta, vor mai veni), este una dificila, pentru ca pozitia de outsider nu este, in general, una confortabila din punct de vedere social. Naratorul cartii lui Ernu, care se prezinta drept „sectant“, un credincios deci, joaca in oglinda cu un orizont de asteptare – valabil pe ambele esichiere, de stanga si de dreapta, ale mediului intelectual – in care autorul este vazut ca „stangist“ si, deci, „agnostic“, daca nu de-a dreptul ateu. Naratorul-crestin contrasteaza abrupt cu imaginea „omului de stanga“, pe care autorul si-a cultivat-o el insusi cu staruinta si a carui pozitie politica este considerata a priori suspecta in Romania si in celelalte tari din regiune, de la 1989 incoace. Totusi, nici titlul de „sectant“, de la care se revendica – rasunator – Ernu, nu este si nu a fost unul cu mult mai magulitor in regiune decat cel de „socialist“ acum. Calificativ „stigmatizant“, venit din partea comunitatii confesionale majoritare, „sectantii“ au fost perceputi si ei de catre autoritatile statului, de slujnicii si enoriasii bisericii ortodoxe si de intelectualii cei mai influenti din regiune drept un grup strain corpului natiunii si al bunei sale credinte, si asta imediat dupa aparitia in regiune a primilor „bastinasi“ convertiti la una din confesiunile neo-protestante. Dar „liminalitatea“ autorului-narator este valabila si de cealalta parte a povestii, chiar in interiorul intrigii cartii, atunci cand marturiseste ca s-a instrainat de „sectantii“ sai si ca, pana la urma, este si aici o „oaie neagra“ a familiei – un perfect outsider.
O situare in acelasi timp inauntru si in afara
As vrea sa interpretez aceasta pozitie marginala in cheia unei triple logici si functionalitati sociale: de cunoastere, de atitudine si de mediere.
Marginalitatea este, in primul rand, o pozitie care ii permite autorului (prin intermediul naratorului) sa cunoascaistoria si pozitia sociala a unui grup din care provine, dar de care s-a rupt de cateva decenii si in sanul caruia revine, la inmormantarea tatalui, intr-un moment voit simbolic („psihanalizabil“ cu buna stiinta). Aceasta marginalitate epistemologica are avantajul de a reconcilia distanta obiectivanta a savantului (le regard éloigné, despre care vorbeste Claude Lévi-Strauss) cu „cunoasterea locala“ a indigenului (pe care un cercetator implicat se cazneste sa o surprinda si sa o inteleaga in dinamismul si „ingenuitatea“ ei, prin „observatie participanta“). Nici strain, nici localnic, Ernu-naratorul ne poate vorbi, celor „din afara“, pe limba noastra, ceea ce se petrece „inauntru“, in calitate de cunoscator „nativ“ al limbajului, al eticii si al habitus-ului localnicilor, traducand povesti de viata, franturi de experienta si categorii de cunoastere ale unei lumi, accesibile majoritatii doar prin putinele stereotipuri ale vremii si tot atatea relatari folclorizante, produse de discursul hegemonic. Pozitia de marginal pe care o adopta naratorul este asadar una privilegiata, pentru ca permite o situare in acelasi timp inauntru si in afara – vne sau inside out, cum i-ar fi spus Alexei Yurchak, dispunand spre contemplare prin participare si, totodata, prin adoptarea unei distante epistemologice, de ostranenie (defamiliarizare).
Dar aceasta adeziune la un grup, perceput cu suspiciune in egala masura dinspre „stanga“ si dinspre „dreapta“, isi dobandeste intregul sens ca un act de solidaritate fata de o categorie sociala oprimata sub toate regimurile din regiune de-a lungul ultimelor doua secole. Astfel, pentru un „om de stanga“, „sunt sectant“ echivaleaza cu o forma de atitudine, rezonand cu „je suis juif“ sau, mai recent, cu „je suis Charlie“ – o asumare militanta a unei identitati victimizate, pentru a lupta pe fata, pe plan discursiv, cu o hegemonie care construieste si stratifica lumea sociala, sacralizand, tabuizand si stigmatizand, la stanga si la dreapta, prin categorii de limbaj („La langue est fasciste”, dupa cum spunea polemic Barthes).
Personajele – individuale si colective – despre care se vorbeste cu cea mai multa daruire de sine in aceasta carte nu sunt atat confesiunile crestine „minoritare“ in sine si in bloc, cum ar fi evanghelistii sau baptistii (din randul carora, de altfel, se trage si autorul), care fac subiectul cartii datorita statutului lor minoritar si dominat. As inclina sa cred ca „sectantii“ prin excelenta ai lui Ernu ar fi manifestarile cele mai eretice, sincretice si „revolutionare“ ale credintelor, grupurilor si dogmelor religioase din regiune. Prototipul „memorialistic“ al acestui soi aparte de „sectanti“ este reprezentat de strabunelul naratorului, Culachi, personaj central al cartii, a carui fire, se spune, „era un amestec straniu intre credinta neclintita, darzenia si revolta radicale ale rascolnicilor, etica puritanista si rigoarea evanghelistilor germani si ceva din nebunia mistica si aventura iudaica ale evreilor mesianici“ (p. 75 ). Echivalentul non-fictional, istoriografic, al acestui „actant“ liminal in povestirea lui Ernu este publicistul si literatul Iosif Davidovici Rabinovici, originar din Basarabia, fondator al unei „secte“ iudeo-crestine. Aflam din cartea lui Ernu, intre altele, ca Rabinovici ajunge la ideea crestinarii voluntare a evreilor din Imperiul Tarist, mai exact din zona de vest unde acestia aveau dreptul sa locuiasca, ca o posibila solutie la „chestiunea evreiasca“, idee care ii vine dupa valul de pogromuri care izbucneste in Imperiu in anii 1880 si dupa ce viziteaza Palestina, unde se arata tulburat de saracia profunda in care traiesc oamenii locului (evrei si arabi deopotriva). Asemenea curente („secte“) sincretice si eretice de toate culorile – iudeo-crestine, iudeo-musulmane, musulman-crestine etc. – au existat, de la sud la nord, in toata zona Europei centrale si orientale si in Balcani (a se vedea, intre altele, recenzia lui Claude Karnouh in aceasta privinta).
Istoria alternativa a unui tinut de frontiera
Din punct de vedere social, aceasta marginalitate se exprima, in cartea lui Ernu, prin personaje paradoxale si oximoronice: un sectant ateu (naratorul), targoveti evlaviosi, evrei crestini, crestini iudaici etc. Felul in care Ernu plaseaza accentele in aceasta poveste despre „liminalitate“ arunca lumina asupra unei semnificatii, pe care putini comentatori au surprins-o in aceasta carte. Tind sa cred ca grupurile si personajele „marginale“ (in intelesul schitat mai sus) il intereseaza pe autor nu doar prin pozitia lor dominata/oprimata sau prin calitatea lor deoutsider-i si de revoltati (buntovsiki) fara voie, ci prin misiunea pe care acestia si-o insusesc tacit, de mediatori, aflati la rascrucea unor lumi sociale, pentru a le apropia si reconcilia, intr-un context de tensiune crescanda, alimentat colateral de transformarile majore care insotesc procesul de modernizare (industrializare, urbanizare, nationalizare) din secolele XIX si XX. Am putea presupune, stimulati de lectura acestei carti, ca sectele eretice care iau avant in a doua jumatate a secolului al XIX-lea in Europa orientala si in Balcani (urmariti de Ernu, la scara locala, in Bugeac) sunt emanatia unui proces risipit de revolutie molcoma, izvorat de jos in sus, si care va fi inabusit de proiectele revolutionare si modernizatoare (si ultra-moderniste) operate in secolul XX pe o directie de sus in jos de catre niste state-leviatan, cu ambitii totalizatoare.
S-a mai vorbit despre nostalgie la Ernu. Ca si in cartea sa de debut, Nascut in URSS, in Sectantii Ernu cultiva un soi de nostalgie – Svetlana Boym ar numi-o melancolica (nu una restitutiva) – pe care autorul o marturiseste printre randuri fata de niste vremuri in care Basarabia (dar si alte tinuturi din regiune) constituia un amestec colorat de limbi, culturi si confesiuni si in care teritorii intregi erau locuite de asa-zisi „marginali“, in fapt comunitati etnice, lingvistice si/sau religioase, acomodate mai degraba decat integrate la un sistem dominant, el insusi pe cale de a se cladi in niste vremuri de neostoita schimbare (i.e. modernizare). Sectantii este o istorie alternativa a unui tinut de frontiera (Bugeacul Basarabiei), povestita „de jos“ – in raspar fata de discursul dominant – din gura unui „marginal“, aici un „sectant“. Naratorul – si in urma sa, cititorul – nu se lasa coplesit de aceasta nostalgie, ci o foloseste cu metoda, ca pe o lentila in care lucrurile si evenimentele prind contur si culoare, acolo unde, altminteri, acestea te pot orbi prin adevarul lor pretins peremptoriu sau sa te intunece prin negreata unei istorii in care deportarile de masa si purificarile etnice au mers alaturi cu mostre autentice de omenie si solidaritate. Dar nostalgia lui Ernu este una melancolica si fata de un trecut/prezent conditional, in care aceste comunitati eretice, „marginale“, ar fi supravietuit si, poate, si-ar fi dus pana la capat vocatia de revolutie mesianica, in urma careia tot omul, de orice credinta, limba si culoare, si-ar fi dat mainile. Inainte sa fi coborat Leviatanul.
Ca si in opera sa de debut, Ernu ne povesteste o istorie, cu ironie (in sensul primar, de intrebare – maieutica) si, totodata, cu un soi de defamiliarizare (ostranenie) – inclusiv si fata de propria conditie de „marginal“ – care face si din aceasta carte un demers reflexiv sanatos si o opera autentica.
Vasile Ernu, Sectantii, colectia „Ego-Grafii“, Editura Polirom, 2015
Petru Negura este lector la Universitatea Pedagogica de Stat din Moldova (Chisinau), doctor in sociologie la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris. Este coeditorul portalului platzforma.md. Ultima sa carte:Nici eroi, nici tradatori. Scriitorii moldoveni si puterea sovietica in epoca stalinista, Chisinau, Editura Cartier, 2014.
Născut în URSS, prima carte a unuia dintre cei mai simpatici, dar şi cei mai înjuraţi scriitori români, împlineşte 10 ani de la publicare. O carte nostalgic-lucidă despre niște vremuri apuse. Vasile Ernu a ţinut să marcheze acest moment aniversar lăsând la liber pentru ascultătorii de pe toate frecvențele un audiobook cu cele mai tari pasaje din carte, în lectura poetului Bogdan Ghiu, condimentate cu – nu se putea altfel – ceva rock sovietic.
Începând de azi, puteți asculta online adaptarea sonoră a cărții „Născut în URSS”. Dați play și lăsați să curgă povestea.
Când ai lansat Născut în URSS, erai văzut cu mai puţină încrâncenare decât azi. Ce s-a schimbat la noi în ultimii zece ani?
Uh, în zece ani s-au întâmplat tare multe. Am mai îmbătrânit. Pe alocuri am devenit mai înţelepţi, pe alocuri mai radicali, mai critici. Situaţia socială, economică şi politică s-a schimbat mult şi, din păcate, în rău. Precaritatea a atins cote insuportabile şi deprimante. Între timp, am hălăduit prin nenumărate ţări, în mare parte şi datorită succesului acestei cărţi, căci s-a tradus în vreo 10 limbi. Şi, cel mai important lucru e că am un copil între timp, care dă un alt tip de sens şi mă reorganizează altfel. Din când în când, trebuie să-i explic cum a fost lumea din care vin eu, cu tragediile şi bucuriile care au compus acea viaţă.
Privind în urmă, cartea a fost primită şi cu mult entuziasm, pentru că puneam problema şi propuneam un anumit tip de arheologie a trecutului într-o formulă radical diferită decât cea obsesiv-dominantă de la noi: trecutul trebuie urât şi comdamnat. De ce? Nu e trecutul nostru? Oare nu ar trebui să ni-l asumăm? Oare, atunci, pe lângă suferinţă, nu am şi iubit, dansat, băut, plâns şi râs? Am făcut chiar şi copii. Ce facem cu el? Acest tip de abordare mai puţin crâncenă a plăcut multora. Dar am primit şi multe înjurăruri şi etichete de „nostalgic & comunist”. Recitită acum, cartea pare mult mai cuminte decât în urmă cu 10 ani. Cel puţin aşa mi se pare mie. Însă a apărut la momentul potrivit. Aşa, brusc, fără nici un calcul scris al unui om care nu avea dorinţa să demonstreze nimic. Ăsta a fost cumva şi norocul ei.
A fost o perioadă când părea că lucrurile pot fi discutate ceva mai normal, când puteam analiza, discuta şi despre alte aspecte ale trecutului decât doar cele legate de suferinţă şi represiune, chiar dacă şi acestea sunt necesare. Eu nu cred că există cineva „teafăr la cap” care să pună la îndoială maşinăria infernală de represiune stalinistă sau mecanismele de control şi propagandă, însă nu putem reduce toată perioada doar la aceste lucruri, căci atunci nu înţelegem mare lucru şi nu ne ajută cu nimic.
Comunismul are perioade diferite, care nu seamană între ele, se diversifică la rândul lui şi se schimbă în timp, iar pentru diverse categorii sociale a funcţionat diferit. Într-un fel a trăit comunismul cineva în anii ‘50 şi cu totul altfel au trăit generaţiile anilor ‘60, ‘70 sau ‘80. Într-un fel a trăit nomenclatura din Primăverii şi ai lor copii şi cu totul altă experienţă au avut ţăranii, muncitorii şi copiii lor. Toate aceste lucruri trebuie analizate, căci nimeni nu deţine monopolul pe un „adevăr unic”. Memoria nu este „unică”, ci diversă, iar rolul de „miliţie & control” pe care îl joacă establishment-ul intelectual de la noi, care verifică „corectitudinea memoriei şi gândirii”, e comic şi tragic în acelaşi timp. Tragedia constă în faptul că, atunci când a trebuit să avem luptă şi critică antisistem, am avut doar laşi şi susţinere activă sau tăcută, iar acum, la 25 de ani de la căderea comunismului, avem o armată profesionistă de „luptători anticomunişti”, care doar fac profit simbolic și material. E o formă de impostură. Istoria e treaba istoricilor, a oamenilor care lucrează în arhive. Treaba noastră e să fim critici faţă de regimurile hegemonice vii, nu moarte. E cel mai uşor să lupţi cu regimurile moarte şi să te supui şi să slujeşti regimurile vii.
Arhiva personală Vasile Ernu
Cartea a avut până acum cinci ediţii, un succes în România. Câţi cititori reprezintă, de fapt, acest succes?
Sincer, habar nu am, nu ştiu cifre exacte, mai ales că la noi unele cărţi sunt citite de mai multă lume. Sper. Oricum, mult peste medie şi o putem trece modest la ceea ce se numeşte bestseller. În România, când ai peste 10.000 de cititori însemnă enorm. Din păcate.
Fireşte că e foarte îmbucurător când cartea se reeditează, căci înseamnă că se citeşte şi asta contează cel mai mult pentru un scriitor. Eu, însă, m-am îndepărtat destul de mult de ea, fiind preocupat de cu totul alte probleme şi istorii. Dar îmi este o carte dragă şi cred că a prins un amestec care merge uşor şi spre cei tineri, dar şi spre cei mai în vârstă. E un soi de klezmer-fusion-retro-pop cu elemente reflexive uşor de digerat. Tot primesc scrisori şi ecouri, chiar și după atâta vreme. Asta înseamnă că este o carte vie. Mă bucur pentru ea…
De-a lungul timpului, au existat numeroase polemici cu privire la volum. Care au fost cele mai faine lucruri care s-au scris? Dar cele mai ciudate (dincolo de faptul că ai fost catalogat ca agent al Rusiei)?
Pentru mine, cele mai impresionante lucruri au fost cele mai puţin cunoscute. Mi-au scris oameni între 80-40 de ani, care spun că s-au regăsit şi şi-au retrăit viaţa, copilăria şi tinereţea. Nostalgii din astea ce ţin de viaţa normală. Țara memoriei nu e ţara ideologiilor. Mare atenţie când îi înjuraţi pe nostalgici. Literatura fără memorie şi nostalgie nu face doi lei.
Cele enervante sunt etichetele care ţi se atribuie. Cum e să fii numit de foşti comunişti cu acte în regulă ca ai fi comunist, doar pentru că ai simpatii şi valori de stânga? Şi asta în 2015, într-o „ţară europeană”, care încă nu a intrat bine în secolul al XX-lea. Cum să le explici că tu vii dintr-o familie care trei generaţii sub comunism nu doar că nu a intrat în Partid, dar nici măcar copiii nu şi i-a dat în UTC-komsomol? Despre asta povestesc în Sectanţii: cum e să rezişti în faţa nu doar a unei singure represiuni, ci a unei triple represiuni. Sectanţii şi Bandiţii (următoarea mea carte) ştiu foarte bine să facă faţă. Eu vin dintr-o familie de „sectanţi” care au avut doar de pierdut de pe urma acelui regim, dar asta nu mă împiedică să analizez şi să încerc să înţeleg ce s-a petrecut acolo. Eu nu cred în abordarea trecutului cu sentimente de ură sau dragoste. Trecutul trebuie înţeles şi asumat, nu iubit sau urât. Am la activ o arestare la 16 ani. Câţi anticomuniști de azi au trecut prin asta? Mai nimeni. Iniţial eram nervos, acum sunt doar ironic cu aceşti „luptători postfactum” şi spun că eu am un dosar de „anticomunism real”, cât toată „comisia Tismăneanu” la un loc. Şi am ceva argumente. Dar nu asta e miza, pentru că pe mine povestea asta nu mă interesează absolut deloc. Mie mi-ar fi jenă să fac caz de aceste lucruri. Unii şi-au făcut din lucruri mult mai amărâte adevărate „istorii de succes”.
Iar cu „agenţii”, asta face parte din noua situaţie geopolitică. Toţi trebuie să fim agenţi. Astăzi începi să fii dubios dacă nu eşti agent. Însă cei mai buni agenţi sunt cei care nu ştiu că sunt agenţi. Un agent despre care toată lumea ştie că este agent nu mai face două parale. Nu mai este agent. Dar, la noi, fiecare trebuie să fie „al cuiva”, pe „statul de plată al cuiva”. Trebuie să avem şi noi „faliţii noştri”, „stângiştii noştri”, „agenţii noştri ruşi” etc. E mult mai uşor de lucrat aşa. Iar „personaje ca Ernu” au toate ingredientele să joace astfel de roluri.
În ce privește „agentul Rusiei”, da, sunt unul foarte important. Eu sunt un agent atât de important, încât am devenit un garant. Atâta timp cât eu o voi duce bine aici, sunt un garant că Rusia nu va ataca România. Deci aveţi mare grijă de Ernu, nu care cumva să i se întâmple ceva. Puteţi să o luaţi pragmatic: ca să vă fie bine vouă, trebuie să-i fie bine şi lui Ernu. E atât de simplu. Şi ce pretenţii are Ernu ca să-i fie bine? Una foarte mică: citiţi-i cărţile. Atât cere el pentru pace şi linişte.
După cum vezi, din fericire, noi ştim să citim şi de la stînga la dreapta, nu doar invers. Şi avem suficient umor şi ironie. Şi destulă inteligenţă. De modestie nu mai zic nimic.
Arhiva personală Vasile Ernu
Povesteşti în carte de lucruri care acum par din altă lume: bucuria primei perechi de blugi, locuirea la comun, komunalka. Cum a reacţionat băiatul tău când i-ai povestit toate astea?
Penuria este greu de explicat într-o epocă a abundenţei. Excesul de consum al acestei epoci consumeriste este opusul penuriei, dus la extremă. Şi această societate produce alt tip de fenomene perverse. Pentru noi, obiectele şi lucrurile deveneau fetişuri, eroi, şi rămâneau în memorie atât de puternic tocmai pentru că erau unice (chiar dacă de serie), foarte dorite, pentru că erau prea puţine şi greu accesibile. Acum procesul e exact opus: obiectele şi lucrurile nu mai însemnă nimic pentru că sunt excesiv de multe sau mai degrabă repetitive, de o singură folosinţă şi nu mai au preţ/valoare şi memorie. Generaţia mea poate să-şi aducă aminte cu exactitate preţul unei îngheţate de acum 30 de ani şi nu poate să-şi amintească preţul maşinii de acum 1 an. Totul e o continuă inflaţie pe toate palierele sociale, economice, politice şi culturale. Atunci era dureros de stabil totul. Acum e dureros de precar şi instabil. Fiecare cultură şi epocă cu duşmanii, pericolele şi riscurile ei.
Dar copiii au mintea încă nealterată şi pot înţelege mult mai multe decât ne imaginăm. Totul e să ştim noi să le povestim. Noi suntem problema, nu ei.
De ce lași acum la liber varianta audio a volumului Născuţi în URSS? Încerci să „profiţi” de faptul că interesul pentru Rusia lui Putin e din nou mare în România?
Îţi dai seama că nu voi scăpa nici o ocazie să „exploatez” obsesiile locale, folosindu-le meschin în propriul interes. Foarte perverşi sunt scriitorii aceştia. De data asta, însă, nu vând nimic, ci dau gratis.
De fapt, este un proiect făcut în 2007, pentru ediţia a II-a a cărții, dar care a ajuns la un public mic. De ce acum? E felul meu de a „serba”. E o chestie pe care o fac de plăcere pentru mine şi cititorii mei, cei dornici de astfel de „exotisme”. Cum zic eu cu acent rusesc: e un „raritet”. Muzică bună de la legendara trupă Auţion, cu un invitat special, o altă legendă a undergorund-ului sovietic, Hvost, şi texte citite de poetul şi prietenul Bogdan Ghiu. Traducerea textelor e făcută de Mihail Vakulovski.
Sper să placă. Audiţie plăcută. Şi să moară Putin şi duşmanii lui şi noi să ne vedem de lucrurile care ne plac şi ne pasionează. Pace.
Anul acesta s-a implinit un deceniu de la aparitia primei editii a volumului care l-a lansat pe Vasile Ernu – Nascut in URSS. De curand, pe scena9.ro, a fost lansata si o versiune audio a cartii, cu Bogdan Ghiu in rolul de „povestitor“ si muzica trupei Auktion.
Ne grabim sa imbatranim sau doar deceniul asta a trecut foarte repede?
Parca a fost mai ieri, dar au trecut zece ani, uite asa s-au dus… S-au intamplat multe lucruri, ne-am casatorit, am facut copii, am mai scris vreo sapte carti, dar a ramas ca un element important debutul, intamplator a fost si o carte de succes.
Site-ul Nascut in URSSmai e up and running? Pentru ca avea o pleiada de continut pop-cultural sovietic, ca sa zic asa.
Da, este un continut destul de atractiv. In continuare pe mine ma minuneaza, pentru ca eu m-am despartit de mult de ea (n.r.: de carte), intr-un fel. Lumea citeste, s-a ajuns la a cincea editie, a fost tradusa in vreo zece limbi, inca sunt invitat cu ea (n.r.: la diferite evenimente, emisiuni). E straniu cand mai primesc invitatii pentru Nascut in URSS, ma uit asa si zic: „Bine, dar am mai facut intre timp multe alte lucruri“. Exista un public tanar, destul de deschis, dar in acelasi timp si un public in varsta, care e legat de aceasta carte pentru ca e vorba de amintiri, de un anumit timp de nostalgie, de regasirea unor lucruri comune din trecut.
Ai reusit sa scapi de imaginea cartii acesteia? Practic, Vasile Ernu a devenit sinonim cu Nascut in URSS. Iti afecteaza cartile mai noi?
O perioada a fost destul de puternic acest lucru, insa cred ca in ultimii ani lucrurile s-au schimbat destul de mult. In primul rand pentru ca eu am inceput sa devin destul de bine plasat sau, ma rog, bine, rau, destul de puternic, sa zicem, axat pe zona ideologica si politica, in care iau pozitii pe diverse sectoare.
Scrii la Criticatac.ro, esti identificat cu o anumita ideologie.
Da, sunt intotdeauna invitat ca omul de serviciu de stanga, si asta e o chestie destul de tare. Plus ca, in ultima perioada, am inceput sa scriu pe alte subiecte, cum e ultima carte, Sectantii, care a creat un alt tip de interes, vin de pe o cu totul alta pozitie, vorbesc despre cu totul alt tip de comunitati. Cred ca lucrurile incep incet, incet sa se aseze, fiindca vin alte subiecte, alte teme. Dar intr-adevar e o stampila puternica de care greu se scapa, adica intotdeauna se va face referire la ea.
Draga Vasile, unde crezi ca o sa fii peste zece ani?
Peste zece ani (n.r.: rade), nu stiu, e greu de spus, undeva prin zona, poate in Caucaz, poate in Asia, poate la Iasi…
Stiu ca tu si Bogdan Ghiu sunteti prieteni. Cum s-a „comportat“ in timpul inregistrarilor? L-ai supervizat?
Pe mine m-a surprins foarte mult ca Bogdan a citit din prima, practic, fara intrerupere, doar cu pauza de cafea, daca imi aduc bine aminte. Si imi place foarte mult vocea lui radiofonica. Citeste profesionist, e aproape de gustul meu de lectura. Mi-a placut mult ce a facut. Am pus si muzica de la Auktion, o trupa legendara de rock sovietic, ca sa fie asa, mai in spirit.
Apropo de personajul public Vasile Ernu, mi-ai spus la un moment dat ca ai mai imbunatati glumele care se fac despre tine.
Da, la glume as mai umbla, pentru ca devin plictisitoare. Eu am inceput cumva sa devin destul de ironic chiar si fata de glumele si fricile mele. Trebuie numai putin imbunatatite, pentru ca sunt prea incrancenate si cam legate de aceleasi subiecte, ce tin de comunism, rasuflate din anii ’90. Aici trebuie lucrat, dar nu depinde doar de mine. Sau poate nu ofer eu marfa suficienta pentru ca oamenii sa poata face si alte glume. Dar in general sunt critic in primul rand fata de mine, pe restu-i las sa-si vada de treaba.
Vasile Ernu, Sectanții. Mică trilogie a marginalilor (Editura Polirom, 2015)
Originile, raportarea la ele, acel cine suntem și încotro mergem – sunt tema fundamentală a epicului, pe care Vasile Ernu o pune sub semnul genealogiei: străbuni, buni, părinți, unchi și uneori frați vin și spun povestea lor în această pagină de istorie de tip veterotestamentar.
O pagină dificilă, cel puțin la nivelul mentalității contemporane: Bugeac, Basarabia, Odessa, gurile Dunării, o zonă care adesea ridică obișnuitele probleme insurmontabile. O zonă unde religia și deci raportarea la lume sunt esențiale; micul dicționar care deschide volumul, desele definiții și „Precizări” (titlul unui glosar) inițiază cititorul în acestă lume, atât de apropiată și totodată atât de îndepărtată. Aici defilează evrei mesianici, rascolnici, staroveri, bezpopovţi, molocani (ruşi din Azerbaidjan), unbeci adventişti, feodoriţi siberieni (bisericile din catacombe, numiți astfel de la numele primului lor lider, Feodor), penticostali ucraineni, iakuţi mormoni ș.a.
Iar volumul, pentru că este o istorie personală, este și o veritabilă lovitură de imagine pentru cel Născut în URSS (titlul debutului lui Vasile Ernu), anarhistul „de serviciu” pentru discursul contemporan de tip liberal: autorul provine dintr-o lume a gherilei, o lume a sectanților ce sunt de mici educați pentru a fi diferiți. Ernu este așadar un „dublu” rebel: față de comunitatea natală, de care s-a desprins (pentru a se reîntoarce acolo poate prin acest volum), și, desigur, față de establishmentul ideologic actual.
Acest prim volum al „trilogiei marginalilor” este așadar unul monografic, destul de parcimonios cu aventurile desprinderii eului autorului de lumea sectanților; dar este suficient pentru a înregistra stereotipurile de receptare a Celuilalt. O lume strictă, a constrângerilor și a emoțiilor ce decurg de aici, devine acum, în momentul scrierii, una diversă și adesea exotică; de pildă, în casa unchiului pot fi întâlniți oamenii cei mai diverși: poți cunoaște „faimoasa familie de maghiari protestanţi din Ardeal, Visky, şi chiar să‑l cunoşti pe renumitul Ferenc Visky (Feri bácsi), puteai să-i întâlneşti pe liderii mişcării Oastea Domnului, dar şi preoţi catolici, filozofi sofisticaţi, teologi liberali, mistici stranii, călugări neînţeleşi, traficanţi de biblii, medici şi ingineri hermeneuţi, rockeri şi punkişti, americani nonconformişti, arabi şi evrei creştinaţi, danezi şi francezi călători şi câţi alţii.”
Cunoscuta anecdotă de tip Ilf & Petrov insistă asupra acestui rol de obsevator:
— Locul naşterii ?
— Imperiul ţarist.
— Şcoala ?
— România Mare.
— Muncă ?
— URSS, profesor de muzică.
— Pensia ?
— Republica Moldova…
— Sunteţi umblat prin lume, cetăţene Şalom Isakovici, constată domnul de la biroul de paşapoarte
În același mod acționează și autorul: observă (pe sine și pe ceilalți – la diferite vârste), notează, ia interviuri, transcrie din jurnalele rurale – cu un cuvânt: sescrie.
Iar textul său este cu atât mai semnificativ cu cât epicentrul lumii din acest volum este regiunea care a dat supranumele ancestralei familii conducătoare românești: Basarabia; implicit, Sectanții este o pledoarie pentru diversitatea românească, etnică și religioasă, pentru analiza unor locuri comune (românii fasciști, rușii bolșevici, românii transnistreni, cetățenii moldoveni ș.a.), dar și pentru diversitatea realității, care nu poate fi șablonizată.
În momentul în care autorul se lansează într-o serie de șabloane (foarte apreciate de public, așa cum pot fi și micile jocuri narative din categoria suspansului), apare distanța sau contraexemplul; iar esențialul este acest soi de dialog pe care, cu o bună știință a provocării (învățată la școala avangardelor de tipul Philosophy & Stuff), autorul îl realizează.
Iar sensul principal al acestui volum istoric și ontologic deopotrivă este arheologia discursului marginal, minoritar. O arheologie intimă – și deci cu atât mai interesantă; confruntarea cu discursul predominant al epocii (Leviatanul, în terminologia milenaristă a sectanților) este miza prezentului, chiar și atunci când exemplele sunt duse la extrem: „În Franţa trebuie să fii corect politic şi eşti nevoit să ascunzi ura faţă de emigranţii de la periferie, în Rusia trebuie să fii pravoslavnic şi conservator fără a ţi se cere în mod obligatoriu să fii credincios, iar în Polonia, România sau Moldova trebuie să fii simultan catolic sau ortodox şi să aderi la valorile liberale, chiar dacă ele se bat cap în cap. În Arabia Saudită trebuie să mimezi perfect cerinţele islamului medieval, chiar dacă tu ai alte convingeri intime. Peste tot, Leviatanul îţi cere să fii cu majoritatea”.
Sectanții, dincolo de nuanța exotică pe care se bazează, precum orice reconstituire de tip genealogic, are meritul unui dialog pe teme neașteptate pentru „agenda comună”. Închei cu promisa pagină de istorie, care repoziționează discursul liberal despre anticomunism (și hegemonia sa):
Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată la începutul anilor ’70, când unchiul Iosif a scris o broşură în engleză şi în română intitulată Cine îşi va pierde viaţa, în care descria situaţia reală din comunităţile noastre, conflictele şi problemele cu care ne confruntam şi mai ales problemele pe care le aveam cu regimul ceauşist. Spus direct şi tranşant.
Această broşură a fost mai târziu sintetizată într‑o scrisoare, semnată de 50 dintre liderii noştri şi expediată însuşi tovarăşului Nicolae Ceauşescu. (…)
Cum era de aşteptat, aceasta a apărut imediat şi în Occident, tradusă în engleză. „Întâmplarea“ face ca ea să apară în toiul pregătirilor faimoasei Conferinţe Europene de la Helsinki şi chiar în perioada în care Washingtonul purta tratative cu Bucureştiul pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate României. Să fi fost o întâmplare ? Nu cred. Ai noştri erau prea bine organizaţi ca să lase lucrurile în voia sorţii. În timp ce o parte a intelectualilor, scriitorilor, oamenilor de creaţie îi aduceau osanale „tovarăşului“, iar o altă parte „rezistau prin cultură“, ai noştri trimiteau această scrisoare şi înfăptuiau acte extrem de îndrăzneţe pentru acea vreme. Rezultatul? Ca prin minune, puterea comunistă a acceptat să negocieze cerinţele liderilor noştri, mare parte fiind acceptate. Şi acesta era doar începutul. Şi pentru noi, şi pentru regimul Ceauşescu în relaţia cu noi.
Dacă credeţi că ai noştri, mai ales unchiul Iosif, s‑au mulţumit doar cu atât, vă înşelaţi!
“De fapt, este un proiect făcut în 2007, pentru ediţia a II-a a cărții, dar care a ajuns la un public mic. De ce acum? E felul meu de a „serba”. E o chestie pe care o fac de plăcere pentru mine şi cititorii mei, cei dornici de astfel de „exotisme”. Cum zic eu cu acent rusesc: e un „raritet”. Muzică bună de la legendara trupă Auţion, cu un invitat special, o altă legendă a undergorund-ului sovietic, Hvost, şi texte citite de poetul şi prietenul Bogdan Ghiu. Traducerea textelor e făcută de Mihail Vakulovski.”
„Proiectul acestui CD s-a realizat cu sprijinul celor din trupa Aukţyon. Aukţyon este una dintre legendarele trupe din perioada sovietică care activează cu mare succes şi în zilele noastre. Piesele alese pentru acest proiect sunt scrise chiar în perioada destrămării URSS-ului. Aukţyon este una dintre cele mai complexe trupe din punct de vedere muzical şi a reuşit să se menţină în zona muzicii alternative chiar şi în perioada ei de glorie. Ori de câte ori ascult aceste melodii am un straniu sentiment de tristeţe şi libertate. Invitatul special al proiectului este HVOST, un mit al muzicii undergound din URSS. Textele selectate din carte sunt citite de Bogdan Ghiu, iar textele versurilor sunt traduse de Mihail Vakulovski.” – Vasile Ernu
„NĂSCUT ÎN URSS/ 10 de ani de la debut” este o adaptare audio a cărții ”Născut în URSS”, publicat în 2006 de Vasile Ernu la Editura Polirom.
Materialul sonor a fost realizat de Vasile Ernu, în colaborare colaborare cu Aukţyon&Hvost (muzică) și Bogdan Ghiu (lectură).
Aukţyon:
Leonid Fedorov – vocal, chitară, percuţie / Oleg Garkyşa – showman, vocal, text / Viktor Bondarciuk – chitară bas / Dimitri Ozersky – clape, percuţie, trompetă / Nikolai Rubanov – saxofon, clarinet / Boris Şaveinikov – percuţie / Mihail Kolovski – trompetă, trombon / Mihail Rappaport – regizor de sunet
Invitat special la piesa Orlandina, vocalistul – Hvost
Textul este citit de Bogdan Ghiu.
Traducerea versurilor în româneşte este făcută de Mihail Vakulovski.
Ce conţine?
CD – NĂSCUT ÎN URSS / 10 de ani de la debut
Vasile Ernu – Născut în URSS
& Aukţyon&Hvost&Bogdan Ghiu
Născut în URSS. În loc de introducere
2. Doroga/Drumul
3. Prima mea pereche de djinsi
4. Eşcio ne pozdno/Inca nu-i tîrziu
5. Komunalka
6. Glaza/Ochii
7. Steklopunct sau ce se poate face cu o rublă?
8. Moya lyubovi/Dragostea mea
9. Ce bea cetăţeanul sovietic? (I)
10. Ptiţa/Pasarea
11. Odă tualetului sovietic
12. S dnem rojhdeniya/La mulţi ani
13. De la kuhne la oceredi
14. Sedimoi/Al şaptelea
15. Ce-i de făcut?
16. Orlandina
Traducerea versurilor în romaneşte este facuta de Mihail Vakulovski.
Drumul
Pentru mine însumi sînt şi cer şi lună,
Lună goală, mulţumită,
Drum lung, dar nici acesta nu-mi aparţine.
În urma mea se dă foc la oraşe,
Oraşe proaste, străine,
Acolo eram iubit, doar că acesta nu-s eu.
Ah, zona!
Aşteaptă încordată
Şipotul de izvor.
Pentru mine însumi sînt şi cer şi lună,
Lună goală, mulţumită,
Drum lung şi anost.
Mă ţinea pămîntul de picioare,
Pămîntul gol şi greu,
Mă iubea tăcut şi emoţionat
Şi zbura ca un praf înspre nori,
Cu aripile alunga norii
Drumul lung şi anost.
Ah, zona!
Aşteaptă încordată,
Întunecată.
Pentru mine însumi sînt şi cer şi lună,
Lună goală, mulţumită,
Zbor undeva, doar că acesta nu-s eu.
Încă se mai poate (Inca nu-i tirziu)
Încă se mai poate, ziua a fost trăită deja,
Intră, trecătorule, am încredere în tine.
Lăsîndu-şi pielea, luna
Intră pe uşa îngustă.
Cineva cîntă, vocea cuiva
Bate la geam,
Se îneacă în geam.
S-a scindat, s-a spart,
Mă cheamă cineva.
Încă se mai poate, deja sîntem doi.
Afară e gălăgie, noi încă sîntem vii.
De-asupra cîmpului de luptă luna luminează.
E trist să fii viteaz.
Cineva cîntă, vocea cuiva
Bate la geam,
Se îneacă în geam.
S-a scindat, s-a spart,
Mă cheamă cineva. Ochi
Noapte. Ca praful în ochi
Şi mare cît o gară,
Lacrima de zmeură tremura.
Zburau, ca umbrele secolului,
Zăpada se lipea de genunchi,
Cerbii călcau exact ce nu ne ajunge.
Ca o mătase albă negura pătrunde,
Ca un lup alb noaptea se învîrte,
Şi trece, şi trece.
Ah, ochii mei se îneacă,
Se usucă în lacrimi
Ca stelele din cosiţe.
Ah, eu deja am uitat totul,
Tu ai spus deja totul,
Casă pe roate.
Stă, nu prea vitează, cu mine,
Noaptea cu corp de şarpe.
Stă, iar ochii mei sînt ca frunzele.
Lună dubioasă şi directă, ca războiul,
Ţevi bîrfitoare, gînduri întunecoase.
Iubirea mea (Dragostea mea)
Luna desenează pe mine cu alb.
Lebădă de baltă cu corp suplu şi dalb.
Nu mă lasă în pace sîngele meu rău,
Primăvara se va întorce în curînd,
Acolo unde ai vrut atît de mult.
Ciupercile ei îmbătrînite
De rîpe şi ierburi vor fi acoperite
Şi vor fi împinse în bătaia ceasurilor,
În vise albe de la sărace cuvinte,
Acolo unde atît de mult te-ai rugat să ajungi,
Iubirea mea, iubirea mea…
Pe cer pădurea se joacă cu focul.
El a trăit mult, el ştie multe.
Şi plîng turmele de cîini vînători
Printre frunze şi poli.
Aproape că din urmă m-ajunge
Iubirea mea, iubirea mea…
Pasărea
Cineva inutil după geam stătea
Şi iubire cerea.
Am lăsat totul pe mai tîrziu,
Îmi ziceam:
N-ai pentru ce să te baţi,
N-ai ce să-mparţi,
Toate-s la fel.
N-are rost să te enervezi
Acolo, după geam
Sînt pasăre, pasăre…
În stînga-i bloc, în dreapta – bloc,
Copiii au intrat în joc,
Un maidanez plimbîndu-se aiurea
Găseşte-o bombonică.
N-ai pentru ce să te baţi,
N-ai ce să-mparţi,
Toate-s la fel.
N-are rost să te enervezi
Acolo, după geam
Sînt pasăre, pasăre…
Pe-aproape un rug mirosea,
Un pod rulant încet cădea,
Stelele se scuipau, iar liftierul
A aflat tot adevărul:
N-ai pentru ce să te baţi,
N-ai ce să-mparţi,
Toate-s la fel.
N-are rost să te enervezi
Acolo, după geam
Sînt pasăre, pasăre…
Acoperişurile au văzut apusul
Şi pereţii n-au uitat încă războiul,
Iar eu sînt atît de bucuros, atît de fericit
Că cineva e fericit.
N-ai pentru ce să te baţi,
N-ai ce să-mparţi,
Toate-s la fel.
N-are rost să te enervezi
Acolo, după geam
Sînt pasăre, pasăre…
La Mulţi Ani
Şi genunchii, şi drumurile,
Şi îndrum, şi pe drum,
Pragurile se răcesc, cerbii respiră,
Mulţi, mulţi şi singuratici…
Şi-n palme, şi pe palme,
Şi-n ochii mei,
Umbre sprintene, cai cuminţi,
În cer, pe cer, nedumeriţi.
Astea nu-s stele de pe cerul neînstelat,
Ci necunoscutul şi necunoscuta.
Să te ascunzi e tîrziu, să nu te ascunzi e tîrziu. La Mulţi Ani!
Altcineva – nimeni, nimeni altcineva…
Şapte
Şapte, şapte, răspunde, şapte,
Nu te aud. De ce taci?
Afară e un străin, dar eroul s-a ridicat şi a ieşit.
Lupul are noaptea, eroul – sabia,
În spate e Volga, gerul te strînge de spate.
Nu-mi pare rău de nimic, nimic nu e pentru totdeauna.
Încă unde? Ce încă? Eu încă!
Goarna sună, eroul porneşte, zalele răsună,
Doar viscolul se înrăieşte şi vîntul te goneşte.
N-ai ieşi departe, n-ai cum să dai unul de altul,
Ziua e ca ziua, noaptea – ca noaptea!
Încă unde? Ce încă? Eu încă!
Şapte, şapte, răspunde, şapte,
Nu te aud. De ce taci?
Afară e un străin, dar eroul s-a ridicat şi a ieşit.
Şapte, şapte, n-ar fi trebuit,
Şapte, şapte, dar poate că,
Şapte, şapte, dar dacă,
Şapte, şapte, ei, dacă…
Ar fi trebuit, ar fi trebuit! Dac-aş fi fost eu!
Orlandina
La miezul nopţii am ieşit la plimbare,
Mergeam în întuneric pe trotuare.
Deodată văd la colţ o fată
Cu faţa în lacrimi.
“Unde, – zic, – te-am mai văzut?
Spune-mi cine te-a supărat?
Te-am uitat?
Eşti Orlandina, soarta mea,
Recunoaşte că te-am recunoscut”
“Da, eu sînt.
Da, numele meu e Orlandina,
Da, Orlandina, Orlandina,
Să ştii, Orlandina, Orlandina
E numele meu.
Ai spus că undeva m-ai văzut?
Ştii că m-ai supărat?
M-ai uitat?
Dar pentru tine voi uita de lacrimi,
Te voi urma de mă vei chema,
Voi fi a ta”.
“Eh, ce te-aş cuprinde,
Ţi-aş săruta mîneca hainei.
Hai, vino în braţele mele…”
Şi-n acea clipă
Cu lînă fruntea fetei s-a acoperit,
Ochiul s-a înroşit, vocea i s-a piţigăiat…
Şi ochii ca unui lup i-au strălucit.
Fioroasa m-a înşfăcat
Scoţînd un sunet ciudat
Un ţipăt turbat.
“Vezi tu, nu sînt Orlandina,
Da, nu mai sînt Orlandina,
Nu sînt deloc Orlandina,
Sînt Lucifer!
Vezi, acum eşti în mîinile mele,
Auzi mirosul sur şi-ngrozitor
Şi al focului fior?”
Astfel a zbierat şi şi-a înfipt dinţii
În ceafa mea veche şi plăpîndă
Însuşi satana,
Însuşi satana.
Îmi beau dimineaţă liniştit cafeaua, citesc presa şi poşta mea electronică. Mă uit. Şterg multe, multe mesaje fără să le deschid pentru că ştiu după „nume” că sînt gunoi. Văd un mesaj neclar. Să închid, să deschid? Iarăşi vreo mătuşă din Africa, unchi din Siberia sau nepot din Elveţia?
Deschid şi citesc.
„Iubite frate Vasile,
Am citit Sectanţii şi mi-a dat plăceri rar trăite. M-a dus înapoi la copilaria mea, şi la toata viaţa mea de sectant şi am retrăit totul prin excelentele tale povestiri şi descrieri. Îţi mulţumesc că ai îndrăznit să intri atât de total în “pielea” sectanţilor, sau “în pantofii” lor, şi ai avut curajul să spui “lumii” cine suntem noi (sau, poate cine am fost noi, deoarece noua generaţie nu mai trăieşte în ceea ce am fost noi!). Acum trebuie să plec undeva pentru câteva ore.
Poate reuşesc să te sun mai târziu, după amiază.
Îmi eşti tare drag,
Unchiu Iosif”
În mintea mea gîndesc: care unchi, care Iosif?
Am fost sunat. Un domn în vîrstă, cu o voce încă foarte vie şi expresivă. Se recomandă „Unchiul Iosif”. Şi îmi spune că a citit „Sectaţii” şi e musai să ne vedem. Citisem deja mesajul.
Am fost sunat în ultima jumătate de an de cînd cu „Sectanţii” de oameni foarte diverşi, din comunităţi foarte „obscure” despre care nu aveţi cum să aflaţi dacă citiţi doar presa mainstream. Ei nu apar la ştiri. Recunosc că am un apetit şi o curiozitate foarte ridicate cînd e vorba de oameni „dubioşi”. De la ei aflu enorm de multe poveşti la care nu am acces. Mulţi din cei care mă sună îşi găsesc „bunici celebri”, „rude apropiate” sau chiar istoria „propriei secte”. De unele nici nu am auzit. Mie îmi place să ascult. Şi zîmbesc în sinea mea cu o satisfacţie modestă.
De data asta am fost sunat de un un mit al „sectanţilor” români. Am fost sunat de însuşi …
Dar să o luam pe ocolite ca să înţelegem ceva.
Demult, foarte demult, prin Ucraina de azi, a hălăduit o familie de evrei care la fiecare generaţie dădea cîte un rabin celebru. Generaţie de generaţie. Cu timpul aceşti rabini au devenit unul mai hasidic decît celălalt. Şi într-o vreme unul din rabini a trecut hotarul în România. Pe vremurile acelea, la ruptura dintre veacuri, nu ştiu cum se făcea dar fiecare familie de evrei hasidici din zona noastră creşteau nişte copii care începuseră să o ia cam în trei direcţii diferite: unii deveneau naţionalişti sionişti, alţii liberali în gîndire şi se asimilau pentru că aveau de acumulat capital iar alţii mergeau spre polul opus devenînd revoluţionari scoialişti. Într-o singură familie trei direcţii radical diferite. De ce? Aşa era spiritul vremurilor cu multe cauze în spate.
Şi unul din acei copii ai familiei de rabini hasidici devine comunist înfocat şi fuge la Moscova să facă şcoală. Vorbim de anii 20-30 ai secolului trecut. Îi are colegi pe mai toţi „patriarhii comunismului românesc”. După puţin timp omul nostru are un moment de „revelaţie religioasă” şi se converteşte la creştinism. Se întoarce în România şi după ce o „ia pe coajă” de la legionari peste foarte puţin timp se instaurează comunismul. Foştii lui colegi de facultate şi crez îl cheamă la „datorie”. Îi pun ştampila de „trădător al cauzei” şi înfundă puşcăriile. Paisprezece ani va sta în puşcărie fostul nostru copil de rabini hasidici convertit la comunism care trece la creştinism.
Bun. După ce se eliberează mai stă puţin în ţară şi va fi „cumparat” de la statul român de o comunitate norvegiană cu 10.000 USD. Povestea lui e lungă şi fascinantă. Numele lui este Richard Wurmbrand şi va fi pastor luteran.
Dar nu este el eroul nostru. Wurmbrand are un ucenic aproape la fel de faimos în mediul „sectant” din RO. Eroul nostru se cunoaşte cu Wurmbrand chiar în zilele în care acesta este eliberat de la Gherla (cred). Întîlnirea celor doi are loc în condiţii mai speciale. E o poveste aparte…
Eroul nostru merge la cineva acasă şi vede un „schelet viu” care abia mai respira. Însă acel „schelet viu” pe nume Richard Wurmbrand a rostit cîteva cuvinte şi două poveşti cu tîlc care aveau să-l transforme pe pe tînărul „revoltat”, prospăt absolvent de facultate, în ucenicul său devotat. Spune o poveste despre cum în puşcăria a trebuit să salveze un legionar. Da, e deja poveste de roman: un evreu luteran, fost comunist, salvează un legionar. Şi a doua: despre cum era să fie „linşat” de ziua morţii lui Stalin cînd le-a explicat deţinuţilor politici care serbau moartea „diavolului roşu” de ce aceştea trebuie să-l ierte pe Stalin. Acesta este „nebunul” Wurmbrand, cel cara avea să devină un soi de „sfînt al sectanţilor” români, basarabeni şi ucraineni.
Bun. Şi toate aceste istorii şi multe altele mi-au fost povestite în doar cîtva ore de fostul ucenic al lui Wurmbrand, un om cu o biografie la fel de bogată şi cu o activitate greu de imaginat. Numele lui este Iosif Ţon, despre care poate vă voi povesti altădată. Cert este că demult nu am văzut un bătrîn, de vîrsta părinţilor mei, care la 83 de ani este atît de charismatic, plin de viaţă, energie şi optimism.
Cam aşa sînt „unchii şi buneii mei” şi cei din carte, şi cei din realitate. Cît este realitate şi cît este literatură e o altă povesre. În tip ce eu am încercat să le povestesc viaţa, ei şi-au transformat viaţa într-un mare roman…
Dar ca om care sînt pasionat de hasidism (mai ales de partea socială, economică şi modul în care se implică ei politic în sec.19 & 20 pentră că vor fi prezenţi în „Marginalii 3”) pot spune că în acest moment, chiar dacă este contestat de o parte a „sectanţilor” pe care i-a păstorit ani de zile, Iosif Ţon este cumva un fel de întoarcere a „bumerangului hasidic” aruncat de bătrînii familiei Wurmbrand. „Unchiul Iosif” este un soi de „ţadic” (lider spiritual) hasidic care reface acel sistem religios şi social trecut prin grila creştină protestantă europeană şi anglo-saxonă şi aşezată prin tîrgurile (noile forme de ştetl) din România şi Moldova. Cum? Asta e deja o cu totul altă istorie…
Observator Cultural nominalizează “Sectanţii” la secţiunea Memorialistică 2016. O secţiune tare grea anul acesta:
Memorialistică
Ana Dragu, Mîini cuminţi. Copilul meu autist, Editura Polirom /
Vasile Ernu, Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor, Editura Polirom/
Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă, Editura Cartea Românească
Paul Slayer Grigoriu, Cronicile vulpii. Amintiri din liceul anilor ’90, Editura Publica
Victor Ieronim Stoichiţă, Despărţirea de Bucureşti. O povestire, Editura Humanitas
Mulţumesc pentru nominalizare.
Lîngă oamenii aceştea e o nominalizare cît un premiu 🙂
The book written by Vasile Ernu, The Sectarians, is the first volume of a broader study dedicated to marginal groups from a geographic region that is also marginal, the Budjak province. Budjak is nowadays part of Ukraine, a region bounded on the north and west by the Republic of Moldova, on the south by Romania, and on the southeast by the Black Sea. This region was historically governed by different states and is as a consequence very heterogeneous, ethnically and culturally speaking. If The Sectarians investigates the religious marginal groups of the region, the other two planned volumes will study “the bandits” who act at the limits of law or even break it, and the “strangers” who are ethnically, culturally and politically marginalized.
Ernu’s book is not an investigation of an emotionally neutral object. The Sectarians is for the most part the history of author’s own community that he wants to say having in mind the archetype of the Five Books of Moses (the Torah, the Pentateuch). The book catches from the beginning through the author’s option for a “biblical” structure. This is unquestionably an effective strategy of captatio benevolentie. But of course the author does not seek to carry out a comprehensive parallel between the biblical story and the history of his own community. However, the central messages of the Books of Moses can be used in order to decode each of the main sections of Ernu’s book.
It has to be clearly said from the beginning that we are not speaking about a religious history book but an anthropology book that can be of interest not only for those preoccupied with religion but also for those interested in sociology, economics or politics.
The first section (Genesis) describes the “powers” that sit at the base of a community that perceives itself as “the chosen one”. It tells the story of “the family’s first Patriarch” (p. 25), Kulaki, a merchant who came from Transylvania and settled in the south of Bessarabia, his conversion and the establishment of a new sectarian faith. This “sect” – which is also the denomination the author belongs to – is the fruit of a triple influence: from various religious groups hostile to majority church in the Tsarist Empire at the end of 19th century (Raskolniks, Bezpopovtsy, Molokans), from the German evangelical community inhabiting Budjak area, and from the New Testament’s Israelites sect whose initiator was Joseph Rabinovich, the promoter of Judeo Christianity.
The second section (Exodus) presents the difficulties the “chosen” community went through in its short existence and the survival strategies it developed in relation with the oppressive state and the world in general. These strategies are a kind of “Flight from Egypt”, that is detachment and disregard of state power. From Jewish pogrom in Kishinev in 1903 that adversely affected the community, going through the Bolshevik Revolution that initially seemed to bring more freedom for sectarians, continuing then with the interwar period that was one of the hardest period for minority faiths, and culminating in World War II and the subsequent Great Famine, the second section discusses the community’s rules and survival system “conceived in relation to three areas: the state, the majority faith, and the secular world, simply named ‘this world’” (p. 142.)
The third section (Leviticus) basically shows that the persecution suffered under various political regimes was in a religious sense beneficial to the community. As Moses teaches Hebrews that compliance with “laws” in a fallen world can lead to the re-harmonization of the relation between God and His creation, so do the community’s religious institutions, which teach its members that suffering is a test and persecution a chance to strengthen their own belief. So has to be understood the author’s statement according to which Stalinism was “the last golden age of Christianity” (p. 151). Stalinist persecution had beneficial effects on the community in a religious sense: on the one hand, deportations offered the consolation that they, the sectarians, do the right thing in a fallen (anti-religious) world, and on the other hand displacement enabled contacts and development of communication network with other marginal ethno-religious groups. In a way, says the author, Khrushchevite period was harder for the community than the Stalinist one through the obstacles imposed to liberties of faith and expression (pp. 174-5).
The fourth section (Numbers) recounts significant events that have as protagonists the author’s close family members and their resistance strategies against regime through work and professions practiced within community. Work in community (that in the case of author’s father actually means calculation/numbering, him being an accountant) is similar, suggests the author, with the Jews tribulations after leaving Egypt (counting, preparation and difficulties of the road to the Promised Land).
The fifth section (Deuteronomy), besides presenting aspects of daily life in the community (women’s role, free time, religious education etc), makes at the same time a kind of evaluation of the past and the future of the community in the context of post-communist freedoms. Unlike the “optimistic” message of the Old Testament in which Moses looks back “over a century of history” and prophesies the spiritual rebirth of the nation of Israel in the Promised Land, Ernu’s book seems to transmit a counter message: “The Promised Land” was in the past and seems to be hopelessly lost. This is the message “Uncle Sasha” – who immigrated in Romania in the 60s – send among the final lines of the book: “we all died happy and will die happy because we lived and saw heaven that you probably will no longer have and understand” (p. 365).
The book is not, however, only a history of author’s own community told after a biblical model. The history of his sectarian community is the background or the pretext for a series of philosophical, historical, social and political reflections. Such reflections are, for example, those referring to the study of marginal communities in understanding history (see p. 109 et seq.) or the issue of theological education in orthodoxy (see p. 344). The book also introduces the reader into a world less frequented, namely the religious groups from the territory of the former Tsarist Empire that remained faithful to pre-Nikonian practices and rituals. It shows a region – Budjak – which although located in the proximity of Romania and being temporarily part of it, is nevertheless so little known by Romanian readers. Likewise, the book brings into question little studied topics such as the oscillating relations between Bolshevik power and religious sects. Interesting from this point of view are the pages that touch upon the Lenin and Putintzev’s speeches regarding sectarian practices and institutions (pp. 89, 94-107). Last but not least, it is worth mentioning the pages that describe the anti-communist sectarian dissidence, especially the protest of 1966, and its marginalization in post-communism.
Vasile Ernu’s book belongs to a mixed genre both in terms of methodology and in terms of style. Ernu combines in this book his personal experience (emotions, feelings, affection, memories), testimonies collected from community, and information taken from edited sources. The book also combines what is personal and subjective with what is objective, resulting a work that is situated at the intersection of academic, journalistic and literary style. This is a reasonably choice taking into account the author’s intention to offer a work of religious, social, political and economical anthropology of the community in which he was born and rise until adolescence. Furthermore, it makes it accessible to a broader public. Accessibility and a mild humor, which we meet frequently in this book, are additional reasons that recommend the book, whose reading, I think, help us better understand the author’s personality – and also a way of life – that here is both subject and object of investigation.
