O literatură bună este una în măsura în care ştii să „trădezi”, să „minţi”

IQadas – 16 Decembrie 2016 /de Alexandra Badicioiu Matei

Bandiţii citit de Florin Chirculescu

 

de Florin Chirculescu

Păi bine, măi, Vasea, treabă-i asta? În primul rând, mă iei cu Bugeacul… Bugeacul era ceva din Sadoveanu, un fel de câmpie plină cu tătari, să mă ia naiba, dar tu-mi bagi chestii cu soarele, cu praful încins, bașca „uleandri” și Marea cea mare, pentru ca după aia să-mi dai în cap cu bandiții tăi! Tu crezi că eu n-am vrut să fiu bandit? Am vrut – numai că mi-a fost frică, Vasea… Crezi că n-aș fi vrut să am și eu un baștan ca Profesorul, care să-mi arate ce să fac ca să NU mă plictisesc? Nu m-aș fi însemnat eu din prima cum e să mă obișnuiesc cu răul ca să învăț binele, dar zău, asta era o lecție de la care n-aș fi vrut să lipsesc: aș fi câștigat timp – mult timp și multe fapte, pe care acum le regret.

În fine… Scap de Profesor, dar tu mi-l vâri pe gât pe Pianist! Păi, cu școala lui, poate c-aș fi dat mai iute din mâini în operații… Pfuai, să-l faci pe unul la buzunare și să nu-i iei decât banii din portofel și să-i pui portofelul la loc – zi tu dacă asta nu-i măiestrie cerească… Știai că un neurochirurg barosan din US (ăla de-a candidat anul ăsta) a fost tot bandit? A fost, Vasea, a fost, și-a făcut ucenicia în mahalalele din Detroit, a dat cu șișul când era mic. Ciudat: și geniul ăsta chirurgical e cu cele sfinte, la fel ca bandiții tăi (Proverbele lui Solomon l-au adus pe calea cea bună), numai că el stă călare pe două lumi: vorbește și „fenea” aia a lor, de mititică americănească, dar și argoul înalt de Johns Hopkins…
Dar cu libertatea lor cum e, Vasea? Intri-n pârnaie dar ești liber – mama lor de bandiți… Păi, cum vine asta? Ce smintiți de tâlhari îmi aduci tu pe cap? De ce se țin ei de cuvânt? De ce țin ei, morțiș, să fie doar ceea ce sunt și să nu pară alții? Ai văzut tu oameni de-ăștia? Păi, acum, ciumecăria e să pari altul, că altfel, cum să-i fraierești pe votanți, pe angajați, pe ăia cu care te spargi în figuri?
Vasea, Vasea… Cartea asta a ta mă încurcă. Mă încurcă, pentru că-mi zici și de Finkă, ăla, care făcea ce făcea când răsucea cuțitul în carne de om… Să-i dai timp ucisului să-și vadă viața, să-l lași pe ucis să-și priceapă greșeala, aha… Păi, Finkă ăsta al tău merită un roman, pe cuvânt! De unul singur o merită!
Dumnezeu nu e fraier, mai spui. Așa o fi, nu mă pun cu tine, păcatele mele, că ăia care mi-au dat mie borșul când eram mic nu s-au trezit cu degetul tăiat după aia… Dar, pentru că m-ai făcut să mă prind, citindu-ți cartea, că eu SUNT un fraier, nefiind nici Dumnezeu, nici vreun bandit curajos, te provoc, Vasea! Și să nu mă refuzi! Nu vrei tu să pornim amândoi de jur-împrejurul Mării Negre, PE USCAT, chit că scrii că e imposibil? Nu vrei tu să plecăm noi doi în aventura asta și să scriem o carte și să facem poze, cu bandiți, cu oameni simpli și cu tâlhari?
Am porni de la casa lui Finkă, de acolo de unde scrii tu că Marea se zărește printre copaci, ne-am duce spre Budachi Cordon, și, de-acolo, în jurul Mării noastre!
Hai să trăiești, Vasea! Pune, și tu, de-un cifir!

Cartea adolescenței

Bogdan-Alexandru STĂNESCU in Observator Cultural / 09-12-2016

Vasile Ernu continuă proiectul nonficțional deschis cu Sectanții, înaintînd pe terenul încă necunoscut al hărții marginalilor pe cel puțin trei direcții, pe care o să încerc să le identific aici. Bineînțeles, obiectivul rece, eseistic, enunțat în primul volum, a rămas același: o istorie a comunităților „alternative“ din zona Bugeacului și, extins, din fostul imperiu sovietic, comunități care au reușit să supraviețuiască regimului comunist prin adoptarea și respectarea strictă a unor seturi de reguli mai dure decît cele aplicate de comuniști populației. Dacă în primul volum, Ernu pătrundea în universul închis al sectelor religioase, format din suprapuneri și tangențe care de care mai exotice, în al doilea volum al trilogiei sale se deplasează spre lumea paralelă – și la fel de închisă – a bandiților din fostul spațiu sovietic. Cînd scriu „paralelă“, însă, am în minte un paralelism „tangent“, al lumilor postmoderne, al universurilor care se suprapun și se detașează simultan, ca în Orașele invizibile ale lui Calvino. Nu e exagerat, cred, să vorbim, în cazul celor două comunități, despre heterotopiile foucaldiene, despre spații ficționale care se întrepătrund, coexistă, dar nu sînt de găsit niciunde pe harta oficială.

Trebuie făcută de la început precizarea că Vasile Ernu e strict interesat de bandiții de rit vechi, teza lui finală fiind aceeași ca în Sectanții: „liberalismul“ sălbatic de după prăbușirea Sovietelor a reușit ceea ce sistemul represiv, cu toate Siberiile sale, nu a putut face în zeci de ani: să distrugă aceste societăți alternative tocmai prin disoluția acelor coduri morale ce stăteau la baza bunei lor funcționări și prin impunerea unei noi tiranii, cu atît mai dură cu cît este mai ridicolă: cea a banului. Dacă în Sectanții comunitățile închise se dizolvau prin plecarea membrilor în toate cele patru zări în goana lor după bani, bandiții lui Ernu, adevărații bandiți, asistă neputincioși la apariția mafioților de tip nou, îmbrăcați la costum, lipsiți de orice cod etic, care vor totul și iau totul folosind toate pîrghiile posibile, inclusiv pe cele politice.

Nonficțiunea narativă, din ce în ce mai literară, scrisă de Vasile Ernu e așezată pe aceeași structură definită în primele lui două cărți, o construcție dezvoltată pe două coordonate principale: a memoriei personale (autoficționale), dizolvate în nostalgie, și a dialogului eseistic. Reapare aici Maestrul, cel care‑l înlocuiește pe Rabbi, de data aceasta un șef de bandiți tîrșit, trăit prin penitenciare, zis Profesorul, care-și ia rolul în serios și se complace în postura de element coagulant al întregii cărți. În jurul lui, se construiește întreaga lume paralelă pe care Ernu vrea s-o cartografieze în cartea lui. E secondat de o gardă de corp, un uriaș pe nume Maki (nume care are și el în spate o poveste), și de toată recuzita romantică ce însoțește personajul exotic în literatură. Întregul corpus de stileme ce însoțește apariția acestui personaj este descompus, descifrat, tradus, trecut printr-un proces de dezvrăjire, fără însă ca această denundare să știrbească din farmecul retro, romantic, al Profesorului. De fapt, ceea ce-i reușește foarte bine lui Ernu (mai bine decît în Sectanții) este să alterneze două voci: cea care ține de prezentul narațiunii, a copilului, apoi a adolescentului și, mai tîrziu, a tînărului Ernu, apoi cea a prezentului scrierii, vocea maturului care descifrează, se obiectivează, interpretează. Iar aici apare o primă bifurcație semantică, deosebit de interesantă, la care mă refeream în deschiderea textului: dincolo de tematica celor două volume, dincolo de subiectul fiecăruia, există o supratemă: aceea autobiografică, dar aflată mereu în raport de condiționare cu actul scrierii: în mod evident, Sectanții a fost cartea copilăriei, acolo cele două voci se suprapuneau dintr-o pornire sentimentală/afectivă a maturului de a coborî în propria memorie și de a încerca să retrăiască. În Bandiții, cel care vorbește este adolescentul, fascinat de universul interzis al delincvenței: avem de-a face cu o dublă interdicție – o dată din partea Sectanților, întrupați aici de Tată, a doua oară din partea societății. De aceea, foarte încărcat simbolic mi se pare incipitul volumului, acolo unde copilul ia pentru prima oară contact cu Profesorul, dar în prezența Tatălui, tocmai pentru că se face un transfer: odată cu adolescența, Tatăl este alungat de pe piedestalul de model absolut și lasă locul unui factor de identificare străin, Profesorul.

Paralela simbolică dintre cele două incipituri este aproape perfectă: dacă drumul à rebours în timpul Sectanților începe odată cu moartea Tatălui, intrarea în universul bandiților are loc prin intermediul aceluiași Tată moralizator, un Moise care-și predă fiul noului părinte spiritual. Nu întîmplător, unul dintre subcapitole se intitulează Sfîrșitul copilăriei. Sînt două feluri diferite de lectură, două tipuri de mister pe care le abordează autorul trilogiei: un mister al copilăriei, atît de bine integrat celui religios, sub tutela Tatălui, și unul al adolescenței, al rebeliunii, al uciderii simbolice a aceluiași Tată, urmată de înlocuirea lui. Dacă în Sectanții, Tatăl însemna Ordinea, Cuvîntul, în Bandiții, odată cu paricidul acesta simbolic, Ordinea este tulburată, Cuvîntul își pierde greutatea simbolică și trebuie înlocuit și el prin dezvoltarea unui nou limbaj. Cred că de aceea acest al doilea volum se și deschide cu un lexicon banditesc, pentru a reașeza gîndirea și vorbirea pe noi coordonate. E vorba despre găsirea unei noi ordini simbolice, a unui sistem de semne profan care să înlocuiască Ordinea religioasă și care, totuși, să implice un tip similar de hermeneutică. Lumea bandiților este, din acest punct de vedere, extrem de ofertantă: de la setul draconic de legi nescrise la tipologia tatuajelor.

Ajung, în final, la cea de-a treia cale de interpretare a acestei trilogii, care devine evidentă după apariția primelor două volume: este vorba despre un traseu care, mai mult decît autobiografic, își are rădăcinile într-un prezent al scrierii – trilogia lui Ernu capătă un caracter de paidee solitară. Deja departe de schematismul facil al primelor sale cărți, Vasile Ernu se descoperă pe sine ca scriitor, are din ce în ce mai multă încredere în el, face incursiuni într-un subiectivism melancolic pe care îl evita înainte, scriitura lui capătă noi valențe stilistice, devine literatură. Aș mai avea să-i reproșez, de data aceasta, faptul că încă nu a învățat să personalizeze discursurile actorilor pe care-i urcă pe scenă. De multe ori, fie că vorbește un bandit, fie o codoașă bătrînă, îl auzi pe Vasile Ernu ținînd un discurs. Mai are de lucrat la capitolul ăsta. Cert este că un subtitlu (sau supra-?) general al acestei trilogii autoficționale ar putea fi Vasile Ernu devine scriitor.

„Dumnezeu nu e fraier, e de-al nostru”

de IONUȚ DULĂMIȚĂ / pe Scena 9 / 18. noiembrie 2016

 

Stăteam ieri întins într-o sală de fizioterapie și așteptam să-mi termin cura cu unde scurte la genunchi, când o doamnă la pensie de pe patul de lângă, energică și binedispusă, îi spune fizioterapeutei care o trata cu laser: „Ce noroc pe mine c-am avut copii buni. Și-au făcut un rost, muncesc în Franța. E cea mai mare satisfacție pe care poți s-o ai”. M-am întrebat atunci cum e să ai visul ăsta standard împlinit și să te răsfeți la bătrânețe cu protecția tehnologiei medicale, decontată de sistemul pentru care ai muncit o viață. Întrebări pe care bandiții lui Vasile Ernu, băieții răi din centrul noului său roman, nu și le-ar pune niciodată. Ei resping familia, munca și protecția, iar mulți dintre ei refuză chiar să poarte ochelari, pentru că nu le place să aducă îmbunătăţiri corpului. Nu vor să fie mai mult decât ceea ce sunt.

După cartea Sectanții, care-ar putea trece drept „manual de religie alternativă”, scriitorul născut în URSS revine cu un soi de „manual de educaţie alternativă, în negativ” – cum îşi descrie aici noul roman, Bandiții. Acesta începe cu un drum: Vasile Andreevici, un băiat ahtiat după călătorii din Bugeacul sterp al URSS-ului, merge la Odessa cu tatăl lui, la finalul clasei I, în vara lui 1979. Și nu doar la Odessa, ci și la fabrica locală de ciocolată. După ce o tanti masivă îl desfată acolo cu un festin dulce, pe Vasea îl așteaptă o altă surpriză. Una care-i va schimba viața. Cu sufletul îndoit, care cedează uşor în fața unui copil, tatăl îi face cunoștință cu Profesorul. Într-o curte de la periferia orașului, străjuită de uriașul Maki(ntosh). Din curtea aia presărată cu plase de pescuit și pești întinși pe ață la uscat, băiatul, crescut într-o familie puritană de „sectanți” religioși, intră într-o altă lume, cu care n-ar fi trebuit să se intersecteze niciodată: „paradisul îngerilor căzuţi şi infernul damnaţilor şi năpăstuiţilor”. Lumea bandiților din spaţiul sovietic.

Mai departe, manualul de educație alternativă e predat de Profesor, al cărui nume de stradă nu e întâmplător, și de personaje cu renume între bandiți, la care Profesorul îi face intrare lui Vasea. Personaje care reconstituie filosofia de viaţă şi modul de organizare ale acestei „subculturi” marginale ce se opune Puterii și controlului în Imperiu și în spațiul sovietic. Au un aer mistic, de legendă, dar în acelaşi timp sunt prea coerente, prea ancorate în realitate, una dură, par să spună tot timpul ce trebuie și au o înțelegere profundă a vieții. Vasea devine observator şi elev al acestei lumi din care nu va face parte niciodată, din postura de copil „fascinat de bandiţii care îl protejau” – eroii surogat de la Hollywood –, de adolescent în căutare de sens și de adult cu preocupări și curiozități intelectuale.

Nelegiuții îl învață să facă corăbii din frunze de stuf și să dreseze ciori şi purici. Banditul Keșa îl învață ce înseamnă un pumn sănătos, care-l face să guste din propriul sânge în barul „Ancora Neagră”, unde vede şi primul deget tăiat. Mișka Pianistul îi dezvăluie tainele furatului din buzunare, iar Rabi banditul pe cele ale argoului nelegiuţilor – fenea. O limbă cu 15.000 de cuvinte, despre care Rabi e convins că are origini talmudice. Vasea află, de exemplu, că există 257 de termeni pentru a vinde și a cumpăra în fenea, o limbă care „este în primul rând despre ascundere, despre tăinuirea faţă de putere şi faţă de fraieri”. Ea îi face pe bandiți diferiți și mai puternici, alături de tatuajele ce le acoperă trupurile și le prezintă istoria personală. Le ţin mai mereu la vedere, etalând goliciunea din spatele lor. Vasile află asta în atelierul lui Iaşa Hudojnik, Pictorul, unde Profesorul îi spune: „Noi nu ne temem de goliciune, căci ea este puterea noastră. Noi suntem exact opusul puterii care se înveşmântează. Noi suntem cei goi şi ne transformăm neputinţa şi goliciunea în putere. Pielea este haina noastră, tatuajul este veşmântul nostru”.

Korj, „omul care a primit legile şi canoanele [banditeşti] de la bătrânii puşcăriaşi ai epocii ţariste”, îi povesteşte despre orânduirea veche a nelegiuţilor şi îi dezvăluie, printre altele, Decalogul bandiţilor. La tiotea Hana, matroană de bordel, învaţă de ce aceștia se feresc să aibă familie, iar de la Zabala, care organiza „competiţii de cărţi de se zuguduia URSS-ul din temelii” – jocul de cărţi fiind la mare cinste între nelegiuţi – află că „un bandit trăieşte nu din putere fizică, ci din autoritatea pe care o câştigă cu multă muncă şi mult sânge”. Killer-ul Finkă, un tip foarte religios specializat în asasinate la comandă – o specie aparte, mai retrasă, activată rar – îi spune: „Ştii când omori cu inima împăcată? Când nu ai teamă, când eşti împăcat cu moartea şi îl iubeşti pe Dumnezeu”. Vasile face un tur, sfâşiat, şi prin castadecăzuţilor, în lumea cerşetorilor – aceşti peşti sanitari „care mănâncă şi curăţă rahatul produs de peştii‑vedetă” –, iar spre finalul cărţii se întâlneşte cu un mare hoţ devenit oligarh, care îi povesteşte cum au ajuns bandiţii să stăpânească noua lume, cea liberalizată.

De-a lungul romanului, personajul descoperă, ca un antropolog, o lume răsturnată faţă de a lui și de a noastră, a fraierilor – adică toți cei care nu suntem bandiți. Noi ne supunem vieții și regulilor Puterii care o controlează la orice pas, bandiții vor să supună viața și Puterea. De altfel, ei sunt indicatori ai slăbiciunii și ai puterii statului sub diferite regimuri. Resping mereu „dresajul social” prin care familia și instituțiile ne formatează pe noi, fraierii, pentru a ne face cetățeni model. „De la familie şi până la şcoală, trecând prin grădiniţă, totul are acest unic scop: să te formeze şi să te educe în aşa fel încât tu să alegi ce e bine”, își dă seama Vasea, în așa fel încât să fii protejat și să te supui autorității care îți asigură protecția. „Toată viaţa, de când te naşti, eşti într‑o veşnică închisoare ce are ca scop îmblânzirea ta”. De cealaltă parte, bandiții sunt obișnuiți de mici cu răul și sunt lupi ce nu pot fi îmblânziți.

Profesorul întărește: „Copiii sunt trimişi la grădiniţă şi la şcoală. Să fie luminaţi, educaţi şi învăţaţi. Şi aici începe fabrica de formatare. Este o maşină de prelucrat buşteanul primit de la părinţi şi din ea trebuie să iasă Pinocchio. Dar Pinocchio nu iese întotdeauna cum vrea armata de profesori puşi să scoată din buştean, pe calapodul dorit, modelul comandat. Fiecare vine cu lemnul lui. Unul e mai tare, altul mai moale, altul mai umed, altul mai putred. Şi apar în sistem tot soiul de Pinocchio defecţi, imperfecţi”. Bandiții pot fi considerați astfel de „rebuturi”. Unii au avut lemnul putred pentru că au crescut în case de copii sau în alte circumstanțe care i-au făcut să piardă șansa formatării. Așa că au intrat într-un alt proces educativ, „alternativ” – strada și, în lipsa unor garanții și protecții din partea instituțiilor, au ajuns să le respingă în favoarea unei libertăți ce nu poate fi domesticită, libertate care e supusă și ea unor reguli sfinte, dar diferite și „corecte”.

 

În fruntea ei se află blatarii, hoții în lege – casta superioară a bandiţilor. Profesorul e unul dintre ei. În total sunt patru caste. Sus sunt blatarii, jos decăzuţii: cerşetori, homosexuali, bandiţi retrogradaţi; cei mai năpăstuiţi dintre năpăstuiţi, folosiţi şi batjocoriţi de toţi, fără scăpare. Primii sunt cei mai prezenți în roman și oferă un portret al banditului adevărat. Blatarii sunt cei care fac judecata, sfântă în lumea lor – bandiţii cu cea mai mare autoritate sunt consideraţi cei care judecă corect. Hoții în lege decid asupra vieții și a morții și controlează obșiakul, banca comună. Regulile lumii lor trebuie respectate cu sfințenie. Abaterile şi în special trădarea sunt sancţionate aspru, chiar cu pedeapsa capitală. N-au voie să aibă familie – o slăbiciune care aduce moartea, dar trebuie să-şi respecte părinţii şi mai ales mama. Îşi găsesc alinarea singurătăţii doar în bordeluri. „Noi nu avem nici măcar amante”, spune Profesorul. „Pe noi dragostea şi mila ne înrăiesc, ne fac mai inumani. Pe noi doar violenţa şi duritatea ne umanizează”. Şi prostituatele, ar adăuga tiotea Hana: „Casa de prostituţie, casa de suferinţă, cum îi mai spunem noi, este poate locul cel mai uman al acestei lumi decăzute”.

N-au voie să muncească pentru nimeni, mai ales pentru stat. N-au voie să aibă proprietăţi, economii sau acte oficiale. Nu pot recunoaşte nicio vină în faţa autorităţilor şi nu pot colabora cu structurile de putere. E musai să ajungă din când în când în puşcărie. Puterea încearcă să-și impună controlul asupra lor prin închisoare, așa că bandiții fac din ea a doua lor casă, unde-și impun propriile reguli. „Pentru a nu cădea pradă jocurilor lor de dresaj, este firesc să transformăm aceste cuşti în casele noastre”, spune Profesorul. N-au voie să folosească arme de foc şi nici să omoare fără o justificare legitimă. Vechii hoți în lege preferă perioadele de pace, fără kipiş, adică fără gălăgie, şi caută să evite bespredelul – atunci când lucrurile scapă de sub control şi se instaurează haosul. Tot ei au o predilecţie pentru poezia clasică, iar mulţi dintre ei sunt foarte religioşi. Caută prin stilul lor de viață aceeași mântuire pe care și-o doresc și fraierii.

„Hristos a fost răstignit între doi tâlhari, adică între doi bandiţi ca noi”, spune Profesorul, „pentru că şi el era unul ca noi, care nu se supunea nimănui, nu muncea ca voi, nu avea familie ca voi şi nu respecta nici o lege. A ales să moară alături de noi, căci era de-al nostru. Şi unul dintre noi s-a mântuit”. Aşa cum şi Dumnezeu, întăreşte el, „nu e fraier, e de-al nostru”.

Romanul are patru „cărți” şi e scris fragmentar, fără traseu narativ. Are un stil aparte, în care naraţiunea, presărată cu descrieri de locuri și moduri de trai, de obiceiuri și rețete de mâncare și băutură, unele învăţate de la bandiţi, se îmbină cu legende, cu transformări sociale, cu reflecții complexe despre viaţă și cu etnografii dense care construiesc lumea nelegiuților. Toate îmbătate cu lirismul cântecelor și proverbelor banditești, cu pasaje sfinte şi cu cifir: licoarea euforică a bandiților. În spatele ei se află o documentare de cinci ani, spune Vasile Ernu, care a citit despre lumea asta, s-a întâlnit cu oameni din ea și a completat cu informaţii şi experienţe din copilăria şi adolescenţa lui. I-am pus nişte întrebări pe mail:

Vasile Andreevici ești tu? Ți s-au întâmplat ție experiențele personajului?

Acel eu la persoana I e un erou din carte şi nu Vasile Ernu. E o ficţiune cu baze documentaristice. Chiar şi proiecţia noastră asupra propriei istorii e ficţională. Puse în scris, lucrurile capătă un cu totul alt sens. În poveste nu lucrăm cu adevăr şi fals, ci cu sensuri. Îmi place să combin genurile. Poate şi de aceea sunt mai greu de încadrat într-o „cutie” de gen literar.

Sunt celelalte personaje reale? Le-ai cunoscut în realitate? 

Da, am cunoscut o mare parte dintre ele. Am cunoscut mult mai multe, însă unele se suprapun. Mă interesează anumite prototipuri, anumite practici şi poveşti în construirea naraţiunii.

Cum ai ajuns la bandiţi? Cine ţi-a făcut intrarea în lumea lor?

De mic am cunoscut mai mulţi astfel de oameni. Strada te ajută. Cum în URSS numărul celor care au stat la puşcărie era imens, aproape că nu exista curte fără un puşcăriaş. Cineva care a stat în puşcărie înseamnă, pentru cultura străzii, o autoritate, un om care trebuie respectat. Ei erau foarte diferiţi de tot ceea ce ştiam noi şi de ce eram obişnuiţi: vorba, portul, muzica, tatuajele, stilul, poveştile. Asta atrage foarte mult. Însă în acele medii nu e totul aşa de romantic precum pare. Am ajuns la unele din numele celebre pe bază de recomandare. Numai aşa funcţionează. Nu te primesc aşa uşor. Pentru ei eşti un fraier care le poate aduce necaz.

Cum l-ai cunoscut pe Profesor? El ţi-a făcut intrarea?

Am avut un personaj faimos în zona noastră, pe care l-am cunoscut de mic. Mai târziu am preluat discuţiile. El a fost prototipul cu care am avut o relaţie apropiată. El m-a introdus în acea lume.

Ce probleme și descoperiri ai avut în timpul documentării? 

E o anumită stare de disconfort care îţi produce un soi de suferinţă şi depresie stranii. Am simţit la un moment dat că mă deprim, din cauza acestei lumi sumbre, cu toate că, pusă pe hârtie, ea capătă un aer uman. Cel mai greu mi-a fost cu cerșetorii. Dureroasă aici nu e suferinţa în sine, ci lipsa lor de orizont, de sens. Ei trăiesc de mici cu conştiinţa că nu vor ieşi nicodată din acest „blestem”. E atâta durere şi suferinţă acolo, mai ales printre copii şi bătrâni. Mirosul mediului lor este insuportabil. Parcă e un miros de cadavre vii, în descompunere.

Pe ce perioadă de timp se întinde acțiunea în carte?

Baza naraţiunii are loc din anii ’70 pînă spre anii ’90-2000. Însă în istoriile lor, personajele fac salturi spre anii ’30, ’40, ’50. Recuperez cumva din poveştile lor. Eroul principal, Profesorul, este născut în anii ’20-’30. Am mai mulţi eroi bătrâni pe care îi cunosc spre finele carierei lor. Încerc să cuplez şi cu istoria tranziţiei, care e destul de comună în tot Estul postcomunist.

În ce spaţiu are loc acţiunea?

Eu încerc să rămân în arealul meu de baştină: sudul Basarabiei, Bugeac, gurile Dunării şi între Chişinău şi Odessa, cele două oraşe importante din zonă. Odessa este un oraş cu o tradiţie foarte mare la acest capitol. Oraş port, zonă liberă de comerţ, contrabandă şi cosmopolitism. Zonă de frontieră. Tot ce trebuie pentru a deveni capitala estică a banditismului. Cum tot acest spaţiu a fost în cadrul Imperiului Ţarist şi al URSS mare parte a timpului, atunci fireşte că aceşti oameni sunt parte a lumii interlope din Imperiu, aşa că mai toată acţiunea se intersectează cu întreg teritoriul. Sunt bandiţi de Imperiu. Apropo, acest tip de împărţire pe caste şi reguli, din câte ştiu, numai aici avem. Mai sunt culturi asemănătoare în Asia şi în America de Sud, însă subcultura banditească din Imperiul Rus/URSS are multe chestiuni specifice.

De unde fascinația asta a ta pentru bandiți?

Mereu am vrut să ne jucăm cu copiii cu care nu ne lasă părinţii să ne jucăm. Golanii străzii mereu ne-au fascinat. Există acolo o libertate pe care noi, cei care creştem în culturile standard ale „instituţiilor tradiţionale”, nu o avem. Încălcarea regulii mereu ne-a atras. E un magnet puternic în această lume întunecată. Până la urmă, cam toate religiile şi marile culturi se întemeiază pe acest mare joc al încălcării poruncilor, legilor, eticii dominante, oficiale. Aşa am pierdut Paradisul. Ce e legenda despre Cain şi Abel? Furtul şi crima sunt motorul. De ce? Sunt lucruri care mă frământă, însă eu le povestesc într-o altă formulă. Un copil din Bugeac trăieşte toate aceste mituri fondatoare într-o altă formulă. Undeva, printre ciulini, prin praf, pe malul mării, se scrie marea naraţiune. Fiecare o trăim în felul nostru. Ce e de fapt Israelul, „ţara făgăduinţei” dată „poporului ales”? Un vai şi amar de teritoriu năpăstuit. Un soi de Bugeac şi Bărăgan, dar ce mitologie a creat?

Când au apărut mai exact bandiții ca „subcultură” în acest spațiu?

Ei existau încă din perioada ţaristă. Grupurile marginale apar ca reacţii la diverse mecanisme sociale, economice, legislative şi politice. Ereziile, sectele, lumea criminală au o tradiţie lungă şi complicată. Îi găsim în cărţile antice, în Vechiul Testament şi există o întreagă literatură despre ei. E adevărat că noi ştim despre ei mai mult ce ne povesteşte „aripa victorioasă” a sistemului. Noi ştim mai degrabă punctul de vedere al poliţistului, al bancherului furat, al judecătorului şi mai puţin povestea spusă de ei. Pe mine mă interesează povestea lor, punctul lor de vedere.

Care erau principalele lor activități de „business”, infracționale?

Ei îşi spun hoţi. Deci baza „bussinesului” lor este hoţia. Pentru ei, a fura nu este ceva neetic, ci ceva foarte demn şi respectabil.

Care au fost perioadele în care au prosperat, au fost persecutați și au decăzut cel mai mult?

Perioada NEP-ului (Noua Economie Politică din anii ’20) este considerată de aur. Perioada sfârşitului Imperiului ţarist e iarăşi povestită ca o explozie a lumii romantice a banditismului. Perioade foarte bune au fost dezgheţul din anii ’60, sub Hruschiov, şi perioada brejnevistă, în care deficitul de mărfuri şi piaţa neagră fac furori. Perestroika şi destrămarea URSS iarăşi e o perioadă de glorie. Cu alte cuvinte, când statul slăbeşte, ei devin foarte prezenţi şi activi. Cel mai greu le-a fost în perioada stalinistă, clar. Bandiţilor le place statul slab, cu reguli cât mai puţine. Sunt nişte libertarieni de mare efect, putem spune. Legea sunt ei. Cum ar spune un celebru bandit: Statul începe acolo unde se termină puterea bandiţilor.

De unde vine toată raportarea lor la religie?

Bandiţii fac parte dintr-o lume conservatoare. Familia e un element important, cu toate că hoţii în lege nu au familii. Nu au voie. Religia este foarte importantă pentru ei. Tatuajele lor sunt pline de însemne religioase, de icoane, cruci şi biserici cu tot soiul de semnificaţii stranii. Au ceva foarte veterotestamental în ei: legi, porunci, reguli şi pedepse severe. Sunt şi foarte superstiţioşi. Pe cât de lipsiţi de frică sunt, pe atât de superstiţioşi par. E o lume destul de arhaică, însă cu practici şi simţul realităţii foarte acute. Au o viteză de gândire practică foarte mare.

Cum sunt bandiţii azi?

Lumea s-a schimbat fundamental în ultimii 20 de ani. Perioada sovietică, comunistă îi ţinea într-un veşnic şah, pentru că statul era puternic. După căderea comunismului, ei s-au trezit cu statul praf şi li s-a oferit un cadou nesperat. Erau cei mai pregătiţi pentru această nouă lume. Erau unii dintre puţinii care înţelegeau ce se întâmplă şi ştiau ce să facă: să fure. Totul se năruia şi trebuia luat în posesie. Plus că ei nu aveau poveşti în cap cu „o lume mai bună”, cu „libertate”, „democraţie”. Şi ei au devenit legea, ţesătura şi croiul noii lumi. Mă rog, au fost mai multe mutaţii, dar ei au avut un rol foarte important în această schimbare. Astăzi, mulţi dintre ei au devenit „stâlpi ai societăţii”, „oameni de afacere respectabili” şi chiar „lideri politici”. Cumva, cartea mea se termină cu aceste poveşti.

*

Ilustrațiile au fost realizate de Laurențiu Midvichi pentru cartea „Bandiții”.

„Un fost bandit a devenit oligarh, şi apoi un stâlp al societăţii”

Bandiții lui Vasile Ernu

 Cristian Teodorescu / Caţavencii / 5 December 2016

I-am luat de curînd un interviu lui Vasile Ernu. Asta pentru că mi se pare unul dintre cei mai de seamă scriitori români contemporani. Dar și pentru că Ernu are un destin special ca autor. S-a născut în URSS, într-o familie de sectanți, care a avut de tras multe din partea regimului sovietic, și de cînd a venit în România e un vehement om de stînga. Din cauza lui m-am luat în bețe cu Claude Karnoouh, care-l crede eseist în primul volum din Mica trilogie a marginalilor, cel despre sectanți, în timp ce mie mi s-a părut un romancier non-ficțional. Cînd l-am întrebat pe el cum se consideră, Ernu mi-a răspuns, diplomatic, că nu-l interesează chestiile astea, care nu depind de el.

Al doilea volum al trilogiei sale mi se pare, în și mai mare măsură decît primul, un roman non-ficțional, un amestec de amintiri personale și de investigație romanescă în lumea bandiților din URSS. Nu m-aș mira însă ca și de data asta Claude Karnoouh să susțină că Ernu a scris un eseu și să ne contrazicem, din nou, pe această temă.

Înainte de a-și începe narațiunea, Ernu le oferă cititorilor săi un mic dicționar despre bandiții din Uniunea Sovietică. Vă sfătuiesc să-l citiți, ca pe un prim capitol al cărții, căci acest dicționar vă introduce într-o lume pe care altfel n-o veți putea înțelege. Însă marea deosebire dintre cartea despre sectanți și asta despre bandiți ține de relația lui Ernu cu sectanții și cu bandiții. Despre sectanți, ca membru al unei secte, aceea a evreilor care cred că Iisus a fost Mesia, Vasile Ernu scria din interiorul sectei sale. Despre bandiți, însă, Ernu scrie ca unul din afară, chiar dacă i se întîmplă să aibă de-a face și cu cei dinăuntrul acestei secte profesionale. Așa că, pentru a pricepe cum e cu lumea bandiților, Ernu face pe reporterul, la fel ca Truman Capote pentru romanul său Cu sînge rece.

Totul pare autentic, dar se simte că, de astă dată, Ernu investighează din exterior, nu ca în Sectanții, în care el, ca autor, era unul dintre ei. Ca investigație romanescă vorbind, rezultatul e mai acătării, dar povestirea nu e atît de vie în Bandiții ca în Sectanții, deși rezultatul literar mi se pare superior. E imposibil să nu-ți placă personajele lui Ernu, cu ajutorul cărora autorul reconstituie lumea bandiților, dar e clar că în această specie el pătrunde, cît pătrunde, fără a face parte din ea. Acest neajuns mi se pare, de altfel, o probă că romancierul Vasile Ernu e în stare să se descurce și fără protezele memorialistului care, dacă-l scoți din ceea ce a trăit el însuși, nu mai știe să se descurce. Așa se întîmplă că, în afară de istoriile cu bandiți pe cre le pune în pagină, Vasie Ernu procedează ca Victor Hugo, în Mizerabilii, trecînd de la epic la explicațiile epicului, alea care-i fac pe eseiști să-și închipuie că un prea cinstit roman ar fi un eseu aparte.

Din Bandiții lui Ernu îmi plac nu numai poveștile lui personale, cele în care spune cum a intrat în relații cu hoții și cu contrabandiștii de la Odessa și din alte orașe din fosta URSS. Mi se par de neuitat personajele lui, Profesorul, milițianul pensionar, artistul hoțiilor din buzunare, în construirea cărora Ernu are toate datele unui romancier neîndoielnic, deși nu se laudă cu asta. Spre deosebire de alți scriitori, Vasile Ernu nu-și pune problema genului în care scrie. Ca mulți alți mari povestitori pentru care ceea ce contează e ce-ți spun, nu ce crezi tu despre narațiunea lor.

Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor, Bandiții, Editura Polirom, 2016.

Bandiţii, hoţii în lege, cerşetorii: viaţa şi opera acestora

CriticAtac / 11 noiembrie 2016

Aţi întrebat? – Vasile Ernu răspunde

Zilele acestea a ieşit din tipar Bandiţii (editura Polirom). La această carte am lucrat mulţi ani. Am lucrat în special la documentare. Am scris-o însă mult mai repede decît m-am aşteptat şi datorită bursei FILIT pe care am avut-o şi oraşului Iaşi care m-a găzduit în această vară. Le mulţumesc. Cît am lucrat la carte, în discuţii cu unii prieteni, am primit întrebări multe. Aţi întrebat, răspund. Să încerc să schiţez nişte răspunsuri.

Despre ce este cartea Bandiţii, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor?

În această carte  dezvălui o cu totul altă lume. O lume marginală total diferită de cea a „sectanţilor” chiar dacă cele două lumi au multe lucruri comune. Prima carte este cumva despre îngerii luminii, oameni ai credinţei, ai puritanismului, care se sacrifică pentru salvarea celuilalt. În Bandiţii avem o lume a îngerilor întunericului cu altă etică şi alte coduri. Povestea scurtă sună aşa, ca un teaser.

Un băiat din Bugeac, crescut şi educat de o familie exemplară de sectanţi, descoperă o cu totul altă lume decît cea cu care se obişnuise: altă etică, alte valori şi alte reguli. Iar cei care aparţin acestei lumi arată, se îmbracă, vorbesc, gîndesc, acţionează şi cîntă altfel. Aceasta e „împărăţia hoţilor“ – oameni tatuaţi straniu, care au ales să-şi construiască o societate proprie, nesupusă instituţiilor oficiale, şi pentru care normalitatea oamenilor de rînd e strict interzisă. Chiar şi sectanţii îi consideră „îngeri căzuţi“. Iar dacă nu pot fi salvaţi, sînt aruncaţi în puşcării, unde ar trebui să fie reeducaţ? Însă ei consideră închisoarea „acasă“, ba chiar necesară dacă vrei să devii bandit. Tînărul din Bugeac e atras de aceşti marginali după ce, întîmplător, se împrieteneşte cu un hoţ faimos, cu rang înalt, din Odessa, care îi va deveni un adevărat maestru. Va pătrunde în această   lume   necunoscută  şi   inaccesibilă şi va descoperi  tainele  unei   comunităţi   pline de contrabandişti şi tîlhari, hoţi de buzunare şi prostituate, asasini şi cerşetori, care totuşi îşi pun gaj viaţa pentru respectarea  unui cod  al  onoarei. Bandiţii  dezvăluie „în negativ“ faţa nevăzută, fascinantă a proscrişilor şi felul în care e văzut raiul de către cei ce trăiesc în infern. 

Dacă Sectanţii este o carte despre care spun cu ironie că e un „manual alternativ de religie” atunciBandiţii este un „manual de educaţie alternativă”. Însă în negativ.

Întrebările pe care mi le pun sînt simple, dar fundamentale: cine deţine puterea asupra formării, educaţiei? Cine are puterea de a institui legea şi codurile morale? Cum se produc ele şi cum funcţionează? Care e funcţia şi rolul instituţiilor? Cine ne dresează, cum și pentru ce? Dar toate aceste teme care mă frămîntă sînt construite pe nişte poveşti de viaţă în stilul meu, adică folosind un amestec de genuri literare.

Cartea nu  e o istorie a lumii bandiţilor, nu e sociologie, nu e antropologie, nu e reportaj sau roman clasic etc, cu toate că veţi găsi cîte ceva din toate acestea.  E altceva. Ce este? Veţi descoperi voi mai bine…

În Rusia s-a scris mult pe subiect. La noi mai puţin. Unde te plasezi în această tradiţie?

În literatura rusă sînt cîteva tradiţii mari şi late. Avem pe de o parte tradiţia romantică unde bandiţii sînt nişte eroi pozitivi, isteţi, adorabili. Isaac Babel de exemplu e un clasic al genului cu ale luiPovestiri din Odessa. Acest tip de interpetare ne este şi nouă cunoscut. În SUA de exemplu tot Hollywoodul este îndrăgostit de acest gen. Despre ce sînt filmele cu gansgderi? Rusia şi SUA au o foarte bogată cultură a bandiţilor care este mai degrabă valorificată pozitiv. Strada-i adoră. Ei sînt eroii. A fi bandit în Rusia şi SUA e de bine, nu de rău, la nivel de cultură populară de stradă. Literatura cu haiduci, gen Robin Hood, tot pe această linie vine. De ce? Poate şi pentru că ei furau în sus, nu în jos cum e tradiţia actuală. Dar sînt multe cauze.

Bun. O altă tradiţie literară este cea pe linia lui Şalamov cu genialele Povestiri din Kolîma. Aici blatarii (hoţii profesionişti) ne apar în puşcărie povestiţi de un scriitor condamnat politic. Am scris în Ultimii eretici ai Imperiuluidouă capitole dedicate acestor observaţii ale lui Şalamov. Eu sînt un mare admirator al lui Şalamov: m-am bătut pentru ca această carte să apară în română. Mie mi se pare că cel mai important lucru observat de Şalamov, legat strict de blatari, e faptul că el arată cum în momentul în care dispar instituţiile statului aceştia preiau  puterea. O arată în ce condiţii are loc acest fenomen. Şi mai observă ceva genial: cum dizolvarea politicului produce o  violenţă infernală, animalică. De asta el spune că mai crîncen decât Gulagul este această  lume a junglei, a naturii care devine ceva inuman: cînd forţa fizică şi piatra înlocuiesc, legea fie ea şi în formula minimală a lagărului.  De asta eu spun că trebuie să ne temem foarte mult de depolitizare şi de „dezideologizare”.  Adică dispariţia politicului, a instituţiilor şi valorilor produc lumi înfricoşătoare.

De asta susţin că atunci cînd politicul este înlocuit de tehnocraţie asta e un semn că ne apropiem de momentul declanşarii unei maşini a violenţei de care trebuie să ne temem. Cei mai mari tehnocraţi au fost dictatorii. Stalin şi Hitler au fost „tehnocraţii perfecţi ai popoarelor”, au fost manageri foarte eficienţi. Au declanşat o maşinărie a violenţei infernale.  Eu sper că nimeni nu vrea o asfel de nebunie care exclude dialogul, negocierea  adică politica. Aşadar citiţi Şalamov.

Şi mai este o tradiţie literară rusă legată de bandiţi unde-l avem pe Dostoievski şi care mie îmi este familiară. E cea care leagă aceşti decăzuţi de un element religios, de o tradiţie slavă pravoslavnică cu rădăcini în bizanţ şi Vechiul Testament. Este tradiţia care leagă crima şi furtul de o legendă biblică fondatoare: povestea lui Cain şi Abel. Economia sacrificiului şi economia acumulării: sacrificiul produce viaţă, acumularea produce moarte. E un paradox. Sînt două etici care se bat cap în cap. Cerşetoria, de exemplu, eu o leg de tradiţia „iurod”-ului slav care vine pe filieră bizantină: nebun, după Cristos, care între timp şi-a pierdut semnificaţia iniţială. Iar făcînd un pas mai departe o leg de tradiţia micilor profeţi veterotestamentali. Ei se trag din Osea. Evident că ei nu mai au mesajul acela profetic religios, ci doar unul social, dar ei sînt un mesaj puternic. Profeţii erau omorîți, scoşi din societate. De ce? Pentru că adevărul spus de ei punea în pericol puterea, cultura dominantă a vremii. Noi facem la fel cu cerşetorii. De ce? Pentru că ei ne tulbură liniştea, ne tulbură conştiinţa, ne lovesc unde ne doare. Ei ne pun oglinda în faţă unde ne vedem problemele, ne vedem partea urîtă din noi. Iar asta nu ne place. Noi vrem să trăim în minciună, e mai comod. Şi atunci îi alungăm, îi omorîm cumva.

Eu mă simt minunat în toate cele trei tradiţii literare legate de acest subiect.  Le folosesc, fireşte, în cartea mea. Dacă e să fiu „trikster” atunci să fiu „trikster” pînă la fiere.

Cine sînt aceşti  bandiţii?

„Bandiţi” este un nume generic, dat de putere, de majoritari, celor care trăiesc în afara sistemului legal oficial, care trăiesc din hoţie şi încalcă legile oficiale sistematic. Ei îşi zic hoţi pentru că trăiesc din hoţie. Nu e vorba de nişte tipi care încalcă codul penal, fură ceva şi ajung în puşcărie. Vorbim de o comunitate care face acest lucru nu doar din nevoie, ci şi din convingere: hoţia ca mod de viaţă. Ei au un anumit crez, un anumit cod etic, altul decît al „oamenilor normali” sau fraieri cum îi numesc ei. Ei nu se supun legilor statului ci au alte legi, etc. Pentru „bandiţi”, a respecta legile şi codurile fraierilor şi ale statului înseamnă o lipsă de onoare. Au un anumit cod cultural, vestimentar şi aşa mai departe. E o lume bine ierarhizată, bine structurată şi cu reguli clare.

Tu spui că ei sînt oameni în afara instituţiilor? În ce sens?

Pe mine mă interesează foarte mult relaţia acestor grupuri marginale cu puterea, în toate formele ei: stat, instituţii ale statului, grup majoritar, legislaţie, economie. O mare parte a poveştilor mele sînt construite urmărind aceste traseie.  Bandiţii apar cumva acolo unde sînt breşe în sistem.

Este o poveste care-mi place mie. Mi-o povesteşte un puşcăriaş celebru. Cînd s-a închis Taganka, una din puşcăriile fanion ale Rusie Ţariste şi a URSS-ului, ştiţi ce s-a construit în locul ei? O grădiniţă! Asta se întâmpla în anii 50-60 parcă. Mi se pare extraordinar, pentru că asta spune cam tot despre esenţa statului modern: modelul ideal pentru control şi educaţie este puşcăria. Asta e funcţia instituţiilor: de la familie şi grădiniţă treci cuminte prin instituţii care te formatează şi controlează. Bagi buşteanul şi iese Pinocchio. E bine? E rău?

Bandiţii se sustrag acestui mecanism: nu neapărat voit, ci mai degrabă accidental. Şi apar mutaţii. Ei devin altfel, adoptă alte legi şi alte instituţii care sînt în război cu cele oficiale pe care ei le boicoteză. Sunt exlcuşi din diverse motive: sărăcie, diferenţe, culoare, religie, încălcarea codurilor.

Noi de ce avem nevoie de instituţii? Pentru a ne proteja, pentru a îmblinzi violenţa, pentru a ne domestici. Noi sîntem animale dresate, ei sînt mai puţin dresaţi. Sau dresaţi altfel. Cum spun ei:  noi nu sîntem lei, sîntem doar lupi, dar nici la circ nu ajungem. Noi sîntem animale de circ, ei de junglă. Ei ştiu să vîneze, noi ştim să cultivăm. Iar noi cînd vînăm îi vînăm pe ei, nu pentru a ne hrăni, cum o fac ei, ci ca gest punitiv sau ca act cultural de divertisment. Tema dresajului e foarte prezentă în cartea mea. De la ei am învăţat să dresez, cîine, cioară, şoarece şi chiar purece. Cum? În carte aflaţi cum se dresează puricii. Puricii seamnă foarte mult cu omul, mai ales cînd e dresat.

Tu spui că ei nu se subordonau statului. Cum reuşeau asta?

În toată povestea cu relaţia bandiţi-stat-putere mie mi se pare că cea mai interesantă este relaţia cu munca, cu actele/documentele, cu proprietatea şi sistemul economic. Casta superioară, hoţii în lege, cei care conduc lumea bandiţilor nu au voie să muncească. Este legea poate cea mai importantă. E uşor de verificat şi e foarte greu să o duci la îndeplinire, într-un regim de tip comunist. Nu mai zic de perioada stalinistă cînd îi împuşcau ca pe cîini. Ştim că a nu munci se pedepsea în comunism. Asta însemna încălcarea legii. Ei trebuiau să sfideze această lege, altfel îşi pierdeau rangul. Cine muncea şi intra în cîrdăşie cu statul pierdea rangul de hoţ în lege. O singură oră de muncă în folosul statului şi erai terminat. Asta îi arunca în castele inferioare: iar pentru un hoţ în lege sa-şi piardă statutul însemna moarte prin dezonorare, umilire etc. E ca şi cum un nobil devine ţăran în Evul Mediu. Deci ei nu munceau.

Nu aveau voie să aibă acte. Erau un soi de oamenii nimănui. În comunism asta era foarte complicat. Totul era controlat, iar actul îţi este dat în primul rînd pentru a fi controlat, nu pentru a fi liber. Ei înţeleg asta, noi înţelegem mai puţin. Nu aveau voie să aibă proprietate. Asta te leagă. Te face vulnerabil. Pe aceeaşi palier se plasează familia: nu trebuiau să aibă familie, dar asta povestesc separat penru că e din altă categorie, cred eu.

Munca lor era furtul, hoţia, tot soiul de scheme. În general , furtul este o formă de muncă cu grad maxim de profit, dar şi grad maxim de risc. Ei ştiu asta. Ei ştiu că fraierii sînt buni vînători de hoţi şi foarte buni constructori şi paznici de puşcării. Ei îi fură pe fraieri, iar fraerii îi vînează pentru a-i încarcera. Intermediarii sînt poliţiştii. Asta e jocul: hoţii şi vardiştii. Fraierii însă ştiu să-şi construiască un aparat de forţă şi control  extraordinar.

Mai exista cerşetorii, din casta decăzuţilor. Sînt, alături de „homosexualii hoţi”, poate cea mai năpăstuită categorie. Singura lor formă de a-şi cîstiga pîinea este cerşitul. Cerşitul este munca omului fără nici o şansă în viaţă. Ei nici măcar nu visează să ajungă hoţi, sa fure. Ei nu pot face asta.

E curios faptul că toată lumea asta, a hoților, nu este în manuale. Nu o găsiţi în cărţile de istorie. Oare de ce? De exemplu cum poţi să vorbeşti despre istoria disidenţilor din comunism şi să nu scrii un rînd despre ei? Scuze, dar ei au sfidat regimul de o manieră nemaiîntîlnită. Chiar mai radical decît sectanţii. Ăia mai aveau acte şi făceau munci marginale. Aceștia nu au acceptat nimic. Au mers pînă într-acolo încît au refuzat să lupte pe front pentru ţara lor împotriva fasciştilor. De ce? Nu era ţara lor şi războiul lor, nu recunoşteau puterea şi nu i se supuneau. Punct. Atunci comunitatea s-a scindat în două: în „hoţii curve” care au acceptat să meargă la război, s-au supus puterii, dar au pierdut rangul, şi „hoţii legalişti” care au refuzat şi care au mîncat zeci de ani de Gulag. Mulţi au fost împuşcaţi. După terminarea războiului mare a început ceea ce se va numi „războiul curvelor”, dus între cele două grupuri.

De ce nu ştim nimic despre marginali? De ce nu se studiază deloc lumea bandiţilor? De ce lipsesc cu desăvîrşire în manuale? Eu am o mică teorie. Pentru că ceea ce se numeşte cultură dominantă, putere hegemonică se teme de ei: pe de o parte pentru că arată slăbiciunea puterii, iar pe de altă parte ne arată şi hiodoşenia ei. Aceşti bandiţi sînt un soi de oglindă a hidoşeniei puterii, al excesului etc. Puterea seamănă enorm de mult cu aceşti bandiţi. De aceea aceste lucruri trebuiesc ascunse, criminalizate, ambalate altfel şi date în doze mici, plăcute. Eu spun că e foarte important să-i cunoaştem căci altfel vom privi şi vom înţelege lumea…

Tu vorbeşti despe ulima întrebare metafizică, ultimul spaţiu metafizic care o produce această lume a bandiţilor?

Mă joc puţin şi folosesc termenul într-un sens mai popular. Am cîteva poveşti foarte bune pe tema aceatsa. Da, cred că ultimul spaţiul metafizic al omului modern este închisoarea, puşcăria şi de aceea e foarte bine să trecem pe acolo măcar odată în viaţă. Ştiu, nu e plăcut, nu poţi să-ţi doreşti asta, dar cred că ne poate ajuta să înţelegem mult mai bine grozăviile acestei lumi şi  acestei societăţi care mimează perfecţinea. Şi mai ales să apreciem partea bună şi frumoasă a acestei lumi.

Şi da, spun că ultima mare întrebare metafizică care ni se mai pune este pusă de bandiţi, în niciun caz de intelectuali care au devenit decor al puterii. Cum se pune această întrebare? Cînd el te întreabă: banii sau viaţa? – dar nu o întrebare aşa, abstractă, ci foarte concret, într-o noapte, la colţ de stradă. cu cuţitul la gît. Tu trebuie să ştii ce decizi. Şi după ce-i dai banii tăi şi scapi nevătămat, brusc, viaţa ta capătă alt sens, viaţa pare de nepreţuit. Dar pînă a te întîlni cu acel bandit, gîndurile tale erau legate doar de portofel, carieră şi card. Întîlnirea cu această lume schimbă puţin datele. Ei îţi pot schimba ierarhiile şi priorităţile din capul tău, cu o simplă întrebare şi un cuţit.

Am o altă poveste cu doi fraţi gemeni: unul a devenit hoţ profesionist, iar altul cerşetor profesionist. Şi concluzia e următoarea: cînd întîlneşti un cerșetor, bucură-te că l-ai întîlnit anume pe el şi ajută-l! În acea zi te poţi considera norocos că l-ai întîlnit. De ce? Puteai să te întîlneşti cu fratele lui geamă şi ăla putea să-ţi pună ultima întrebare metafizică. Să medităm asupra acestui fapt.

Ce acceptă şi ce nu aceptă ei. Care sînt „legile hoţilor” despre care vorbeşti?

Împărţirea clasică a lumii lor este  pe „masti”, adică un soi de ierarhie pe modelul castelor. Sînt patru caste. Primii, aristocraţia hoţilor, sînt „hoţii în lege” (blatarii): cei are au puterea de lege şi judecată, de viaţă şi moarte şi care controlează banca comună.  Ei nu au voie să muncescă, sub nicio formă, nu se supun numănui, nu au acte, nu se căsătoresc. Ei pot fi judecaţi numai de un comitet al hoţilor de acelaşi rang.

Urmează  mujicii, care sînt un soi de clasă de mijloc, sînt foarte importanţi pentru că ei fac parte din corpul solid al breslei. Ei au voie să muncească, dar nu în funcţii de răspundere. Au voie să aibă familie. Nici un hoţ nu are voie să facă politică şi să fie activi poltitic. Urmează casta ţapilor, aceştia sînt un soi de hoţi decăzuţi, hoţi profesionişti care au făcut greşeli grave, au trădat, au colaborat cu puterea. Sînt cumva prinşi între cele două lumi. Urmează decăzuţii, cea mai năpăstuită castă: cerşetori, hoţi decăzuţi din cauza unor trădări majore, hoţi homosexuali, un grup foarte blamat, etc. Din ultimile două caste nu se mai poate ieşi. Ei sînt un soi de sclavi ai primelor caste.

Cum e cu regulile? Cine crede că lumea bandiţilor e fără reguli se înşeală. Au reguli, au o etică, o morală a lor dar care diferă de cea oficială şi mai ales este alunecoasă. Există un soi de 10 porunci ale hoţilor şi 10 porunci pentru hoţii din puşcărie. Sînt cam cele pe care le-am spus; nu munceşti, nu colaborezi cu puterea, nu ai acte, nu ai familie. În puşcărie nu ai voie să joci cărţi fără acoperire, nu ai voie să vorbeşti de rău pe cineva neacoperit, bîrfa se pedepseşte grav sau mărturiile mincinoase. Oare de ce?

Din puşcărie povesteşti? Cum se vede lumea de acolo?

Despre puşcărie vorbesc puţin. Aflu multe din poveştile eroilor mei, din experienţele lor, dar nici ei nu vor să povestească foarte multe. Nici eu nu insist mult pentru că-mi dau seama că e ceva iniţiatic, ce ţine de experienţe personale şi e foarte diferit, de la grup la grup, de la o perioadă istorică la alta. Mie îmi este teamă de falsitate, de poveşti care sînt făcute doar din ambalaj, fără conţinut. Mai ales că avem destule cărţi mărturii ale unor scriitori mari care au avut această experienţă.

Sînt însă trei lucruri care m-au impresionat în această poveste şi experienţă carcerală. Din ce am înţeles eu din poveştile lor. Puşcăria e un soi de casă a lor, care reproduce viaţa liberă din afara puşcăriei, dar totul este foarte concentrat şi condensat. Într-un spaţiu foarte mic, sînt puşi lao- laltă, pe perioade lungi de timp, oameni cu experiențe de viaţă foarte diferite, mulţi dintre ei fiind bandiţi, hoţi profesionişti, criminali sau violatori dar şi găinari ajunşi acolo din diverse accidente. Potenţialul de violenţă este imens. Mergînd pe acest fir, am observat cîteva lucruri interesante legate de legile şi practicile lor din puşcărie.

Primul. Nu ai voie să joci cărţi fără acoperire financiară sau în natură. Adică speculaţia este interzisă. Oare de ce? Doi. Nu ai voie să depui mărturii false, să bîrfeşti, să vorbeşti pe cineva de rău, fără acoperire. Totul se verifică şi dacă tu ai minţit doar ca să te răzbuni pe cineva ţi se tăia sau cresta limba. Sînt pedepse aspre. Aviz jurnaliştilor şi băieţilor care lucrează cu vorbele şi cuvintele. De asta, în mediul banditesc sînt mulţi peltici. Ai greșit la un moment dat, rămîi cu acest stigmat care nu poate fi ascuns. Oare de ce? Trei. Poţi să fii regele pucşăriei, să ai dreptul de moarte şi viaţă asupra celui de lîngă tine, care  poate fi un decăzut sau un fraier, îţi poţi permite orice. Un lucru nu e permis: să te atingi de paica lui, adică de raţia zilnică. Oare de ce? Eu cred că asta e o formă de a preveni, opri sau încetini maşina de reprodus violenţa. Încălcarea acestor reguli minimale nu face decît să declanşeze motorul violenţei care produce ceea ce ei numesc bespredel, adică haosul total al violenţei şi lipsei de reguli.

Aşa că atunci cînd speculăm la bursă, scriem pe la ziare şi luptăm împotriva asistaţilor şi săracilor trebuie să ne amintim de poveştile acestea. Şi ele se reglau în interior prin pedepse: celui care specula i se tăiau degetele, celui care vorbea neacoperit i se cresta sau tăia limba, iar celui care-i lua amărîtului raţia zilnică i se tăia puţa şi era pus să o mănînce. Aşa-şi reglau ei conturile. Aşa blocau ei explozia violenţei totale. Nu sînt civilizaţi ca noi. Acum, aceşti oameni care încalcă aceste reguli primesc onoruri! Pe ce lume trăim?

Cum te-ai documentat?

Marginalii nu acceptă stăinii în grup. Sau îi acceptă foarte greu. Sînt grupuri închise, cu altă limbă, alte reguli şi alte coduri. Sînt suspicioşi faţă de tot ce vine din afara grupului. Nu au încredere decît în oamenii din grupul lor. De ce? Din multe motive însă cea mai importantă cauză vine dintr-o lungă experienţă cu grupul majoritar. Şi experienţa le spune că sursele principalelor lor probleme vin din acea direcţie. Şi violenţa tot de acolo vine. Ei încearcă cumva să se protejeze de majoritari aşa cum şi majoritarii vor să se protejeze de ei. De aceea cînd vine un „străin”, unul din afara grupului ei îl privesc cu suspiciune şi-l ţin la distanţă. Ei ştiu că acesta a venit fie să le facă o problemă, fie dintr-un interes. Marginalii ştiu că într-o relaţie cu majoritarii, oricare ar fi ea, ei ies în pierdere. Şi nu riscă. Şi mai ales cu majoritarii nu accepţi să joci după regulile lor, că te ard. Ca să aibă un avantaj strategic şi tactic, ei schimbă şi încalcă permanent regulile. David nu se bate niciodată cu Goliat cu armele lui Goliat dacă vrea să cîştige.

Cum ajungi aici? Cum intri la ei? Prin recomandări. Recomandările funcționează bine. Mai ales la bandiţi pentru că asta dă garanţii, eşti om verificat. Dacă ai o garanţie de la un „hoţ în lege” e perfect. Asta însemnă că totul ţi se deschide. Însă oricît de multe recomandări ai avea, pentru ei tot un „fraier” eşti. Adică un potenţial pericol. Însă în timp, trebuie să le cîştigi încrederea. E foarte important într-o astfel de muncă. E o muncă destul de dificilă.

Însă cel mai greu mi-a fost să lucrez nu cu bandiţii aceştia profesionişti, ci cu cerşetorii: clanul cerşetorilor. Şi ştiţi de ce? Pentru că aici vezi o suferinţă fără margini. Şi nu atît suferinţa e problema, cît lipsa unui orizont de sens şi speranţă. Ei ştiu, sînt conştienţi, încă de mici copii, că s-au născut cerşetori şi că o să moară cerşetori. Ei ştiu că sînt damnaţi la suferinţă toată viaţa. E o castă damnată. De acolo nu există salvare. Şi tu, cînd vii de afară şi vezi şi înţelegi ce li se întîmplă, vezi această lipsă de orizont, poţi claca. Noi nu sîntem pregătiţi pentru un astfel de şoc. Cele cîteva zile cît am lucrat şi am stat  mai aproape de ei am trăit cu sentimentul că voi face infarct. A fost o încărcătură emoţională foarte mare pentru mine. Nu mai vreau să trec prin aşa ceva.

De asta mă doare enorm de mult cînd văd oameni apropiaţi din „lumea bună”, care au o viaţă decentă, destul de bogată, dar care se raportează cu dispreţ şi de multe ori cu o anumită violeţă poate involuntară şi din necunoaştere, asupra acesori amărîţi. Ei nu au ales să se nască damnaţi şi nu au nicio şansă sa iasă de acolo, dacă nu vine o forţă externă grupului care să rezolve această situaţie.  Mă rog, nu mai vreau să vorbesc, că mă doare asta.

Deci documentarea se face la firul ierbii, din cărţi şi din multă cercetare. A durat aproape cinci ani. Şi, fireşte, şi istoria personală are un rol important în această poveste.

De ce nu au familie, pare un lucru foarte straniu? Doar nu sînt călugări?

Mai toţi hoţii în lege dar şi decăzuții, mai puţin mujicii, casta medie foarte importantă, vin din afara familiilor, de pe stradă, din familii făcute praf. Asta mai întîi. În al doilea rînd, majoritatea cresc în afara familiei tradiţionale. Un lucru foarte important: bandiţii sînt un grup social urban şi nu au treabă cu ruralul. Pot apărea, fireşte, bandiţi cu origini rurale, dar ei se activează şi se educă în urban. De asta cred că, la noi, banditismul e aşa puţin dezvoltat: sîntem prea rurali, prea ţărani pentru a produce astfel de fenomene. Oraşele noastre sînt în mare parte nişte oraşe cu ţărani. Mai ales cînd vorbim de români. Nu folosesc termenul ţăran în sens peiorativ ci ca o marcă. La ungurii transilvăneni lucrurile stau altfel. Ei au tradiţie, dovadă că l-au dat pe celebrul „Whisky Man”. Mai ales asta se simte în Transilvania unde urbanizarea etnic româneacă are loc tîrziu. Acolo nu ai nici două generaţii complete de orăşeni români, nu ai masă critică. Excepţie fac Banatul şi zonele de frontieră care au altă dinamică. Dar, cu timpul, o să apară, nu-mi fac probleme. Vom avea şi noi bandiţii noştri…. nu doar la putere. Moldova a dat bandiţi celebri. Sudul a dat. Basarabia are o altă dinamică. Oricum, totul e legat de dinamica urbană, de mecanismele legislative, de felul în care funcţionează instituţiile şi economia.

Revenim la familie. Cred că lucrul cel mai importnt al refuzului de a avea o familie, de a se căsători este accentul pus pe aceast „crez al libertății”, căci numai aşa ei pot fi liberi. Asta însă ascunde ceva. Eu cred că acest fenomen ţine mai degrabă  de protecţie, de minimalizarea vulnerabilităţilor şi altele din seria asta. Un tată hoţ, care are famile, nevastă şi copil devine foarte vulnerabil. Cînd ai copil cedezi foarte usor la presiuni pentru că aşa e formatat omul. Ştiu să se organizeze altfel: fără famile ai mai puţine obligaţii, e mai sigur, e mai eficient. E de fapt modelul managerului actual perfect.

Vorbeşti mult despre tatuaje, limba lor, codurile lor etc. de ce se tatuează?

Acum e o întreagă modă cu tatuajele. E straniu cum această subcultură a devenit una mainstream. Însă în anii copilăriei mele se tatuau doar bandiţii sau cei care stătuseră la puşcărie. Iar la femei numai prostituatele şi anumite categorii numite decăzute făceau asta. Dar tatuajul ţinea de cultura masculină pe la noi.

Iarăşi: eu nu mă ocup de istoria fenomenului. Pe mine, cumva, mă intersează sensul lucrurilor. E foarte interesant că, în cultura majoritarilor, a fraierilor şi a puterii, dominantă este „cultura îmbrăcării”, a vestimentaţiei. La ei e cumva opus: dezbrăcarea e esenţială. Eu numesc asta cultura „oamenilor goi”. Pielea este cumva veşmîntul şi acoperămîntul lor. Pe acestă piele îşi scriu CV-ul, istoria lor. Doar când se dezbracă, aflăm cu adevărt cine sînt ei.  Totul are acolo, pe piele, o anumită semnificaie. Dacă cineva îşi pune un tatoo care nu corespunde cu adevărul hoţul repectiv poate fi pedepsit foarte aspru: de la tăierea unor organe, pînă la omorîre. Fraierii şi puterea, din contră, se îmbracă ca să-ţi arate cine sînt: îşi fac uniforme, îşi pun epoleţi, îşi pun grade, se împodobesc cu haine de firmă etc. Toate acestea ce sînt ? Limbaje care ne vorbesc, care spun ceva despre noi.

În ce priveşte argoul lor, fenea, limba hoţilor, lucrurile sînt la fel de complicate. Ea are o tradiţie veche, medievală. În zona mea, căci eu mă ocup de sudul Basarabiei şi Ucrainei, de la Chişinău în jos, spre gurile Dunării, în Bugeac ,spre Odessa, limba dominantă a fost rusa, însă argoul banditesc de bază este construit pe cuvinte din idiş, multe cu origini talmudice. De ce? Pentru că Odessa a cîştigat bătălia lumii bandiţilor în perioada  Imperiului Rus. Aici, evreii controlau oraşul. Înaintea lor, reţelele clandestine erau controlate de comercianţii de pe Volga. În momentul cînd Odessa devine zonă liberă şi comerţul mare este preluat de portul de aici, lucrurile se schimbă. Ştim: toată contrabanda se va face la Odessa.

De ce evreii au dat cei mai buni bandiţi ai oraşului? Nu pentru că erau ei mai şmecheri decît ruşii şi moldovenii, ci pentru că ei erau excluşi, marginali, existau multe legi împotriva lor, multe restricţii. Şi atunci, ca să nu moară de foame, au fost nevoiţi să inventeze tehnici de subzistenţă, de aceea toată contrabanda o făceau ei şi ţiganii. Mă rog, simplific, dar asta e linia de interpretare. Cum explicam şi în Sectanţii. De ce evreii de la Odessa erau mai buni la vioară decît la pian? Simplu: nu aveau bani pentru pian, pe de o parte, iar, pe de altă parte, un popor care mereu se mişcă nu tîrîie pianul cu el. E mai simplu cu o vioară şi averea într-un cufăr. Toate aceste poveşti au cauzalități sociale, legislative şi economice destul de clare, doar că puterea le dă alte interpetări pentru a ne duce în eroare. E mai simplu să spui: fură pentru că le au în sînge decît să explici cauzele sociale complicate. Fascismul pe asta se bazează: şi cel etnic şi cel social. Bun. Revenim.

De aici şi marca idiş rusificat al argoului hoţilor din Imperiu. Acest argou, cu peste 15.000 de cuvinte, pe care dacă nu-l înveţi nu înţelegi nimic are două funcţii: de protecţie şi de identificare. Te protejezi pentru că numai ai tăi înţeleg ce vorbeşti. Poliţiştii şi fraerii nu te înţeleg. Te identifici: ştii să vorbeşti, eşti de-al nostru, nu ştii, eşti exlus. Aşa verificau ei dacă cel nou nu este cumva kgb-ist infiltrat. Căci puterea infiltra oamenii ei. Cum verificau? Simplu: verificau în timp nivelul cunoaşterii acestei fenea. Argoul acesta nu se poate învăţa aşa uşor. Fenea învăţată tîrziu te trădează. Limba spune repede cine eşti şi atunci ţi se taie limba pentru că ai minţit.

Cum se termină cartea? Ce se întîmplă cu aceşti bandiţi în perioada postcomunisă?

Se termină straniu, trist, meditativ, cu două istorii. De fapt cu trei istorii. Prima istorie este despre generaţia mea născută în anii 70. Acea generație a Speranţei, care, la căderea comunsimului, avea vro 20 de ani şi credea că va răsturna munţii, era plină de vise. O generaţie foarte optimistă, dar care şi-a făcut viaţa praf şi a văzut cum se năruie o lume şi intră în descompunere. Am asistat la o mare îmormîntare trăită ca un chef nebun. O generaţie a Speranţei care a devenit Generaţia Disperării. Am mai povestit pe tema asta, căci mă doare. Eu o numesc Generaţia Mercurului Roşu. Povestea cu mercurul roşu o veţi găsi în carte.

A doua poveste este despre întîlnirea cu un mare hoţ în lege devenit oligargh şi stîlp al societăţii. Este o poveste despre cum iau în stăpînire aceşti bandiţi noua lume. Lumea liberalizată este raiul pentru ei. Ei schimbă codurile, regulile şi se adaptează perfect. Este o lume cu care ei se identifică. Cum am mai spus: comunismul a fost învins de bandiţi, nu de disidenţi. Dar nimeni nu vrea să recunoască asta. Ei sînt şi marii beneficiari ai noului regim. Şi cu acest mare oligarh avem o discuţie foarte bună şi sinceră. Acolo aflăm cam toată esenţa tranziţiei, a economiei, a lumii intelectuale decăzute şi mai ales a presei. De exemplu, el îmi explică foarte frumos cum se face cenzura azi. Banditul oligarh e un băiat foarte isteţ. Dar de un cinism pînă la iad. Despre tehnicile de manipulare de rit nou, poate altădată.

Şi ultima poveste e despre moarte. E despre ruptură, e despre meditaţie asupra a ceea ce ni  se întîmplă. Stau în vamă, la Galaţi – Giurgiuleşti. Merg la Odessa să-l îngrop pe Profesor, eroul meu principal şi banditul care mi-a fost ca un părinte. Un erou legendar al Odessei. Şi, pe Dunăre, acolo, în dreapta, se deschide un port nou. Oamenii spun că e al unui mare oligarh din zonă. Cu acest oligarh am fost foarte bun prieten. Am împărţit acelaşi pat, aceeaşi mîncare, ne împrumutam hainele. Culmea: am iubit aceeaşi fată.  Eu stau în vamă, cu ultimii bănuţi care abia-mi ajung de-o chiflă, iar el construieşte un port privat. Soarta omului e o chestiune foarte complicată. Şi nu inegalitatea asta mă deranjează atît de mult. Altceva  mă frămîntă. Ştiu că dacă mă voi întîlni cu el voi avea ce povesti. Avem un trecut comun.

Ştiţi care e problema majoră? Copiii noştri. Amîndoi avem copii. Al meu stă în Bucureşti, merge la o grădiniţă de stat şi la o şcoală de cartier, etc. Ai lui fac scoală privată în Elveţia, cu sute de mii de eruo pe an. Nu sînt genul invidios, mă bucur pentru copiii lui. Dar alta e problema. Eu cu tatăl lor am ceva în comun. Sînt o mulţime de lucruri care ne unesc, indiferent de poziţiile noastre actuale: am iubit aceaşi fată, am mîncat aceaşi pîine şi ştim să vorbim unul cu altul. Între copiii noştri însă este o prăpastie, un hău imens. De netrecut. Eu ştiu că copiii lui vor conduce această ţară, aceste spaţii. Iar pe ei nu-i uneşte nimic. Iar eu privesc această ruptură ca pe o mare tragedie, ca pe o înfrîngere colosală a noastră, a tuturor. Ca pe o moarte. Iar moartea nu vine decît prin violenţă, fie ea şi aparent liniştitoare. Iar asta e doar inceputul violenţei.

Şi la sfîrşit de carte plîng. Şi nu ştiu de ce. Sînt ultimele lacrimi. Atît. Koneţ Filma.

„Mică trilogie a marginalilor. Bandiții”

DE NONA RAPOTAN ÎN 2 DECEMBRIE 2016 / BOOKHUB

Frumoasă continuare are trilogia lui Vasile Ernu; despre primul volum al acesteia am scris pe site, ba chiar i-am luat și un interviu. Cel mai mult mă bucură să văd când proiectele literare capătă concretețe și sunt duse la bun sfârșit cu brio (sunt sigură că trilogia va avea un sfârșit memorabil).

Despre „Bandiții” nu o să vorbesc neapărat la superlativ, ci mai degrabă o să încerc să evidențiez diferențele prin comparație cu „Sectanții”. M-am întrebat de multe ori în timpul lecturii dacă Vasile Ernu a preferat să sacrifice firul narativ de dragul portretului; și când încercam să obțin un răspuns valabil întâlneam pasaje pline de o nostalgie aproape dureroasă, în care povestea se înnoda firesc cu ceea ce a fost scris în „Sectanții”. Pentru că multe sunt aceste locuri, cred că e necesar să citiți volumele exact în ordinea în care au fost scrise. Dacă în primul volum autorul a preferat să meargă urmând pașii unui adevărat studiu de caz sociologic, combinând măiastru toate  metodele de cercetare sociologică avute la îndemână (inclusiv cercetarea documentelor și a arhivelor, deplasările în teritoriu ori de câte ori s-a simțit nevoia etc.), de data aceasta accentul cade pe individ. Pentru că și lumea bandiților e o lume a oamenilor puternici, a singuraticilor, a damnaților, a celor care se revendică ca făcând parte dintr-o comunitate cu reguli nescrise, dar care se văd nevoiți să-și organizeze viața în cel mai solitar mod posibil. Bandiții lui Ernu sunt copleșiți de singurătate, trăiesc și respiră singurătate și în numele acesteia ajung să săvârșească cele mai blamabile fapte din punct de vedere social.

E greu să nu-i judeci pe acești bandiți și Ernu se abține din răsputeri să nu o facă, deși îi scapă discursul de multe ori în această direcție; ceea ce-i salvează argumentul, paradoxal, este rudenia. Adică exact același tip de relație pe care s-a construit și primul volum. Dacă în „Sectanții” vorbește despre rudele apropiate precum cămașa de corp, aici vorbește despre cele îndepărtate, cele la care ajungi doar o dată în viață, sau dacă ajungi de mai multe ori, o faci doar pentru că ești nevoit. Și Profesorul, personajul principal în jurul căruia gravitează tot universul banditesc îi este un fel de unchi. Dacă e o alegere pur scriitoricească sau chiar așa este, vă las pe voi să descoperiți citind cartea.

 

„Atunci am înțeles de ce Profesorul zicea deseori o frază înțeleaptă:

– Mai bine un Tașkent mic decât o Kolîma mare.

Despre Tașkent puteam confirma. De Kolîma am fost ferit, însă am citit din cărți și am auzit mărturii de la sectanții mei, ce au făcut ani de zile de lagăr, și de la bandiții neînfricați nici în fața iadului, dar care au o strângere de inimă aparte când aud de Kolîma. Știu ei ce știu: Kolîma nu este iadul, Kolîma este mult mai mult, pentru că aici e mâna omului, care e mai diabolic decât diavolul.

– Vasika, dacă vrei să înțelegi Kolîma fără să ajungi acolo, trebuie să citești neapărat Șalamov, singurul fraier care a înțeles cu adevărat Gulagul și singurul poet al acestui iad. Chiar dacă nu ne-a iubit pe noi, blatarii, are perfectă dreptate. Este dreptatea unui fraier care nu a fost frânt și care a fost mai tare ca noi. Numai el și nebunii de sectanți au reușit asta. Noi, oricum, eram din altă specie, din specia care putea controla și Kolîma, care putea face ceva ce nici iadul nu a văzut. Citește neapărat Șalamov” m-a sfătuit acum mulți ani Profesorul.

Și am citit și m-am îndrăgostit de Șalamov, poate cel mai nedreptățit scriitor rus al secolului XX, alături de Platonov.”

 

Referire la iadul din Kolîma face și tiotea Hana, patroană de bordel care lucrează mână în mână cu bandiții, dar și cu cei sus-puși, pentru că altfel n-ar fi putut atinge anii senectuții.

 

„Și în Siberia, când am stat cinci ani în pușcărie, am avut un mic bordel ambulant, ca să-i zicem așa. O căsuță a suferinței. Pușcăriile erau separate, dar apropiate și atunci trebuia să ne organizăm ca să putem ajunge noi la bărbați sau ei la noi. Știi, omul este o ființă tare iubăreață. Tu îți imaginezi că, în frigul și foamea aceea pe care le înduram noi, unde toți arătam ca niște cadavre, totuși oamenii voiau să mai facă dragoste! Renunțau la orice. […] Am văzut la viața mea tare multe. Dar cum arată omul disperat după dragoste nu pot să-ți descriu. E o fiară turbată, e un animal rănit profund și dispus să facă orice. Și uite, pentru a îmblânzi această fiară turbată și a-l liniști pentru asta sîntem noi bune.”

(Despre Kolîma lui Șalamov am scris și eu pe site.)

 

Fals-personajele lui Vasile Ernu sunt cei mai puri antieroi, de care nu vrei să știi că există, dar care-ți influențează viața, invariabil și iremediabil. Mi-am adus aminte că la o întâlnire după niște ani buni cu un fost coleg de școală, acesta îmi povestea de nu știu ce găști de copii de prin cartier, care erau într-un etern conflict teritorial și de câștigare a supremației; eu am făcut ochii mari cât cepele, pentru că în toată copilăria mea am fost ferită de astfel de „cercuri” mai mult sau mai puțin influente, șocată fiind de nivelul de cunoaștere al colegului meu, nu de faptul că acestea existau. La Ernu șocul a fost fizic, în cel mai direct mod posibil: a luat un pumn în nas și a văzut cum este tăiat un deget pe viu la un bandit. Ăsta da ritual de trecere dintr-o vârstă în alta! Și unii și-ar fi pierdut iremediabil sufletul după un asemenea eveniment, dar la el șocul a adus setea de cunoaștere. Pur și simplu și-a dorit să vadă ce e în spatele ritualurilor astea brutale și pur instinctuale, cine sunt bandiții aceștia organizați în caste (patru la număr, le veți găsi în carte ierarhia și descrierile rolurilor și a modului cum ajung să facă parte dintr-o castă), cum arată lumea asta de din spatele realității cosmetizate și protejate în care ne învârtim noi, fraierii.

Sunt capitole dedicate diferiților antieroi, cum ar fi Țîgan, Finkă, tiotea Hana (de care am pomenit puțin mai sus), Makintoș etc. Toate portretele sunt realizate în filigran, deși nu pare la prima vedere, asemenea tatuajelor pe care le poartă cu mândrie (și pe care, parțial, le regăsiți în desenele lui Laurențiu Midvichi – excelentă alegere pentru realizarea ilustrațiilor!). De ce spun în filigran? Pentru că Ernu nu duce până la capăt istoria personală a acestora, nici nu are cum, dar are grijă să lase urme suficiente cât să ghicim traseul acestora prin lumile fraierilor. Toți au în comun: lipsa fricii, lipsa familiei, fuga de sistemul oficial (de stat), anii grei de pușcărie (uneori, atât de mulți, încât te întrebi când au mai avut timp de fărădelegi!), dorința de a-și păstra independența cu orice preț. Ce nu au în comun: „specializările”, uneori și casta din care fac parte. Iar poveștile cu și despre ei se împletesc cu reflecțiile personale ale autorului vizavi de societatea contemporană, reflecții corect argumentate și bine exemplificate (revine la câteva dintre ideile expuse în „Sectanții” și le aprofundează aici). Ah, să nu uit: ce mai au în comun toți bandiții este cunoașterea preceptelor biblice, uneori la fel de bine ca și sectanții atât de familiari lui Vasinka.

„Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” nu e o carte de literatură, nu vă așteptați să găsiți între coperți romanțe cu personaje negative sau povești de citit seara la culcare. Nu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” este o carte despre lumea de dincolo de realitate, dacă vreți de dincolo de realitatea pe care o puteți cuprinde cu ochii minții. Din acel punct începe lumea bandiților. E un alt tărâm și o altfel de viață acolo și rămân la ideea că, asemenea personajelor, lumea aceasta trebuie să existe în continuare, dacă ne dorim o viață liniștită de fraieri.

 

De la banditul anti-sistem la banditul sistem. O antropologie socială

Ostalgia dostoievskiană

Ştefan Baghiu / Cultura / nr.7, 24 noiembrie 2016

„Mică trilogie a marginalilor” reprezintă, odată cu al doilea volum, proiectul lui Vasile Ernu de revizitare a unor istorii estice particulare dintr-un unghi eseistic, la graniţa dintre nonficţional (reportaj literar) şi autoficţional, dintre antropologic şi speculativ. În spaţiul românesc ideea este – spun eu – mai ales din două motive interesantă. În primul rând, pentru că tradiţia interbelică a reportajului literar, dogmatică în timpul realismului socialist, a revenit în anii ’60 adoptând forme hibride – proces aproape uitat astăzi (realismul magic al lui Ștefan Bănulescu, spre exemplu, lucra cu subiecte extrase din realitatea reportajelor sale de la începutul deceniului al şaptelea). Apoi, pentru că foarte puţină literatură din interiorul speciei a vizitat Estul apropiat, preferând să teoretizeze mai mult formele adaptării la Occident.

În această zonă, „Casa Jurnalistului” mi se pare cel mai puternic proiect autohton prin care reportajul literar a putut fi resuscitat în post-uman. Deşi nu par să-şi propună în mod explicit acest soi de reabilitare, articolele celor din cadrul proiectului (despre Bruce-Lee, supranumit „Regele Canalelor”, despre abuzurile poliţiei, despre refugiaţii de vara trecută etc.) poartă toate semnele reevaluării a ceea ce Brunea Fox, în cadrul unei anchete propuse de Geo Bogza la „Vremea”, în 1934, numea „semnificaţia socială a reportajului”. Dincolo de o scriitură foarte bună (majoritatea reportajelor lor sunt scrise de adevăraţi prozatori neexprimaţi deocamdată ca autori de ficţiune), semnificaţia socială e dată – aş spune – de două direcţii: prima, detensionarea unor presetări ale societăţii româneşti prin stilul degajat şi frust; a doua, asaltul asupra unor subiecte marginale (sau, fie, a unor subiecte care ţin de marginali, ca să apelez la micul jargon creat de Vasile Ernu) care nu poate fi văzut decât ca o intenţie New Left.

Între reportaj și autoficțiune

Însă jocul literaturii e mai complex. Departe de a putea gestiona uşor interven- ţia reportajului sau a descrierii de mediu social în interiorul literaturii ficţionale, această categorisire – în funcţie de nivelul de racordare cu socialul a literaturii – poate fi oricând pusă sub semnul întrebării. Anul trecut, în momentul în care Svetlana Alexievici a luat Premiul Nobel pentru Literatură, categoriile au explodat: nu e vorba că literatura nu ar cuprinde sau nu ar putea gestiona descrierile de mediu (argumentele tari mergând până la romanul american nonficţional, chiar şi în variantele cele mai hard), ci că presiunea esteticului a făcut ca multă lume să considere genul practicat de autoarea bielorusă inferior din oficiu. Singura cale prin care prozatorii români au putut intra pe acest filon al prozei de mediu (mai ales de mediu social periferic) a fost prin dialogul fertil între analiză socială „la gradul zero” şi un narator inventiv, capabil să recupereze mereu ceea ce ră- mânea în urmă din cauza eseisticii/ analizei. Cel mai bun exemplu în acest sens îmi pare a fi încă „Soldaţii”, romanul lui Adrian Schiop din 2013.

Poate din cauza asta alege şi Vasile Ernu să modeleze un subiect demn de un documentar BBC după, să zicem, personaje dostoievskiene. După ce anul trecut apărea la Polirom volumul „Sectanţii” („Cuvintele şi faptele noastre trebuie să arate că suntem diferiţi, că suntem lumină în acest întuneric. Mama era convinsă că salvarea noastră depinde până şi de cum ştergem geamurile şi cum spălăm oalele. Fiecare iotă contează”), o poveste a rezistenţei prin micro-tradiţie, Ernu face cronica unei lumi a unor altfel de marginali în „Bandiţii”: fanea (limba hoţilor), tatuajele (origine şi dezvoltare) sau mercurul roşu sunt doar câteva dintre curiozităţile pe care le explică volumul. Apelând la resurse istoriografice, topite aproape fără excepţie în această mică istorie bildung, Ernu descrie locuri exotice geografic, însă extrem de familiare etic sau tipologic. În sensul în care, o şi spune autorul într-un interviu, acest tip de bandiţi au devenit foarte cunoscuţi prin reprezentarea transatlantică. Ce se întâmplă la Odessa poate fi suprapus pe schemele gangsterilor din New York (unde, spre exemplu, în Brooklyn, migraţia ucraineană a şi făcut ca anumite zone să fie numite după acest oraş).

Exotismul URSS

Astfel, în această logică, volumul „Bandi- ţii” va putea genera două tipuri de reacţii principale: prima – de recunoaştere imediată şi automatică a unor anumite tipologii reduse până la clişeu; a doua – de retragere în zonele exotismului estic. Complementare, ele vor decide un soi de lectură inedită (recunosc aici ingeniozitatea autorului), în senul în care, orice s-ar întâmpla în această lume amorală, exotismul URSS produce un fel de contact îmblânzit: când Profesorul (figură centrală din lumea bandiţilor) îi taie degetul lui Keşa pentru a marca o iertare (ceva din delirul personajelor bolnave şi misticoide ale lui Breban locuieşte la rădă- cina ontologiei/deontologiei personajelor lui Ernu, categoric pe filieră dostoievskiană) episodul nu produce un şoc puternic, ci colaborează cu celelalte elemente (detalii de comportament, detalii culinare sau vestimentare semnificative etc.).

La fel cum, fie venind pe căile unei cateheze inversate (de la Keşa sau Maki la Korj, toţi bandiţii împlinesc alegorii, la nivel simbolic), fie prin elaborarea unui cod particular, regimul metaforic al cărţii dublează şi corijează permanent pornirile antropologice. Prin acest joc focal (între antropologic şi realism magic), Ernu impune o eseistică unică în literatura recentă: „Vechea tradiţie a jocului are la bază penuria, lipsa. Trebuie să inventezi jocuri şi jucării din nimic. Sunt suficiente o frunză, o sfoară, o creangă, un bob de fasole. Noua tradiţie a jocului şi jucăriilor este excesul. Peste tot sunt prea multe jucării, instrucţiuni şi oferte. Spaţiile şi locurile de joacă ale «lumii civilizate» încep să arate obscen: cu cât sunt mai puţini copii, cu atât sunt mai îngropaţi în ele”.

Toate părţile cărţii vorbesc despre dezvoltare prin educaţie alternativă. Trecerea însă se face brusc în postcomunism. De la hoţul de buzunare care considera grobiană utilizarea instrumentelor auxiliare (de exemplu pentru tăierea poşetei), la matroana (tiotea) Hana care vede prostituţia ca pe „cea mai grea meserie pentru o femeie”, se face trecerea la banditul devenit oligarh.

O carte foarte bună, care se citeşte ca un dosar de epocă (extrem de bine informat şi alcătuit pe partea istorică) trecut prin filtrul experienţei. Vasile Ernu e unul dintre puţinii autori contemporani pentru care istoria însăşi e gonzo.

« go back — keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Generația canibală
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Cautare