Doi prieteni vechi se întîlnesc după aproape 20 de ani la Oradea
Ne-am cunoscut puţin după Revoluţie. Într-o faimoasă garsonieră din Dacia – Iaşi transformată într-un soi de bibliotecă. Aparţinea unui om care avea să ne marcheze pe amîndoi în acei ani: Dănuţ Mănăstireanu. Un om unic în felul lui prin România, cu care m-am ciondănit de 1001 ori dar care e primul om pe care-l vizitez cînd merg pe la Iaşi. În garsoniera aia, unde aveam să cunosc multă lume specială, deschisă oricînd pentru noi, am citit cărţi care pe atunci nu se găseau nicăieri. Acel om, în anii aceia dificili pentru mine, mi-a pus la dispoziţie tot ce avea: casă, masă, cărţi.
Dar să revenim la prieten.
El făcea litere, clasice, eu un soi de filosofie. Amîndoi eram pe atunci pasionaţi de hermeneutică şi semiotică. El a început să mă înveţe puţină greacă veche. Nu s-a lipit prea mult de mine.
La amîndoi ne plăcea să cîntăm: gama era destul de largă mai ales că mai aveam ceva prieteni buni care se pricepeau. Am făcut şi ceva tabere de vară prin Bucovina unde ne superviza cel mai tare matematician de pe vremea aceea care se ocupa de tot soiul de „limbaje artificiale” şi care hălăduia pe la mari universităţi occidentale dar pasionat cam de aceleaşi lucruri ca şi noi: Liviu Ciortuz. Pare halucinant privind în spate spre acei nebuni ani 90: cînd toată lumea exploda iar goana după acumulare într-o formă primitivă le luase minţile celor din jur, noi stăteam şi frămîntam nişte texte vechi cu tot soiul de semiotici şi hermeneutici. Lumi paralele. Am luat altă pastilă pînă a venit realitatea dură şi peste noi.
Prietenul meu şi-a dat lucrarea de licenţă cu faimosul Eugen Munteanu pe „Studiu lingvistico-filologic asupra Cărţii I din Imitatio Christi în tălmăcirea românească a lui Samuil Micu-Clain” iar eu cu Ştefan Afloroaei, un prof unic pe la catedra de filosofie din Iaşi care m-a învăţat Gadamer, pe „Problema răului în gîndirea rusă”. Sper că nu am uitat. Erau anii 90.
După aceea drumurile noastre s-au despărţit: eu am plecat la Cluj şi am făcut de toate iar el la Oradea unde a ajuns profesor şi decan pe la teologie la Universitatea din Oradea. Dar şi un pastor cunoscut şi apreciat în mediul protestant. Avea toate atuurile să devină pastor. Doar eu aşi fi putut să-l întrec dar m-am ratat 😉 Cum spunea un clasic: eu am mers pe o altă cale.
În ultimii mai bine de 20 de ani cred că ne-am mai intersectat de cîteva ori în treacăt. Aşa a fost să fie. Şi iată că mă revăd cu el după atîta timp: vineri 17 februarie, ora 18.00 la Librăria Saloanele de Carte R&R (Str. Republicii nr. 22) din Oradea. I se spune Marius Cruceru. Pentru prieteni doar Marius. Am promis că vom cînta ceva împreună. Vom şi povesti despre „Sectanţii” şi „Bandiţii”.
Voi mai avea invitat şi pe Mircea Pricăjan pe are-l cunosc din păcate doar din scris şi de pe mediile virtuale. Altă generaţie. Sper să am onoarea să-l cunosc mai bine pe viu. Acum mă bucur citindu-I cartea: „Calitatea luminii”.
Cel care duce greul acestei întîlniri e Otniel Vereş, un om deosebit pe care-l adimir de la distanţă.
In foto: Dănuţ Mănăstireanu, Marius Cruceru, Vasile Ernu (prin 95-95 cred)
Vineri, 17 februarie, de la ora 18:00, la Saloanele de Carte R&R (Str. Republicii nr. 22) din Oradea, va avea loc lansarea volumelor Sectanţii şi Bandiţii, primele din Mica trilogie a marginalilor, semnate de Vasile Ernu şi apărute în colecţia „Ego-grafii” a Editurii Polirom, disponibile şi în ediţie digitală.
Invitaţi, alături de autor: Marius Cruceru şi Mircea Pricăjan
Moderator: Otniel Vereş
Sectanţii şi Bandiţii la Oradea
Vineri, 17 februarie, de la ora 18:00, la Saloanele de Carte R&R (Str. Republicii nr. 22) din Oradea, va avea loc lansarea volumelor Sectanţii şi Bandiţii, primele din Mica trilogie a marginalilor, semnate de Vasile Ernu şi apărute în colecţia „Ego-grafii” a Editurii Polirom, disponibile şi în ediţie digitală.
Invitaţi, alături de autor: Marius Cruceru şi Mircea Pricăjan
Moderator: Otniel Vereş
„Bandiţii” de Vasile Ernu
De Constantin Piştea / 6 februarie 2017 / onstantinpistea.ro
În terminologia comună bandiților povestiţi de Vasile Ernu, sunt un fraier. Adică un „om normal”. Un om care se supune legilor. În schimb, bandiţii tratează hoţia ca un mod de viaţă, iar dacă ar respecta legile, ar însemna să uite de onoare.
Hoţii în lege, casta cea mai înaltă a bandiţilor, nu muncesc. De fapt, acesta este primul principiu pe care îl respectă. Cu orice risc. A munci, măcar o oră, te declasează, te coboară la rangul cel mai de jos, cel mai umilitor.
Bandiţii îi fură pe fraieri. Care fraieri construiesc tot felul de instrumente ca să-i prindă pe bandiţi. Un fel de hoţii şi vardiştii, după cum apreciază Vasile Ernu, care a cunoscut un astfel de bandit. Profesorul, după cum îl numeşte în carte, a fost esenţial pentru documentare, dar mai ales pentru formarea scriitorului, căruia banditul, când voia să-l ia serios, îi spunea Vasile Andreevici.
„Bandiţii”, al doilea volum din „mica trilogie a marginalilor”, este construit pe creionarea acestui misterios Profesor, la care Vasile Ernu se raportează cu o sensibilitate aparte. Apoi, folosind forţa şi influenţa Profesorului, scriitorul redă poveştile câtorva „reprezentanţi” ai bandiţilor, pe care orice om normal (fraier) ar avea foarte puţine şanse să-i asculte.
Din astfel de mărturii, se desprind principiile de viaţă ale bandiţilor, modul în care se construieşte ierarhia lor strictă, felul în care sunt pedepsiţi şi cum pot să decadă dintr-o castă în alta ori, mai rar, să urce, de ce un bandit nu se căsătoreşte niciodată, deşi nutreşte un respect deosebit faţă de mamă, şi de ce e bine, ca bandit, să ajungi în puşcărie, dar să nu recunoşti nicio vină în faţa autorităţilor statului.
„…pentru toate aceste instituții care au ca scop disciplinarea ta prin control, există o instituție-model par excellence: pușcăria. Viața adevărată începe odată cu pușcăria. Ea este măsura tuturor lucrurilor. Omul începe să devină om în toată puterea cuvântului odată cu pușcăria, de aceea, cine nu a trecut prin pușcărie nu poate fi numit cu adevărat om.”
Construcţia narativă a lui Vasile Ernu, care nu este nici eseu, nici roman, dar nici reportaj sută la sută, ci ceva între acestea ori toate la un loc, începe şi se încheie simetric cu intrarea într-o curte. În prima parte, în anii copilăriei şi adolescenţei, când „timpul încă nu făcea nicio presiune asupra noastră”, viitorul scriitor ajunge să-l cunoască pe Profesor, cel care avea să-i ofere câteva lecţii importante, în completarea celor din familie, redate în volumul anterior, „Sectanţii”. Spre deosebire de educaţia centrată pe religie, Profesorul îl învaţă să-şi înfrunte temerile.
„Toată viața, de când te naști, ești într-o veșnică închisoare ce are ca scop îmblânzirea ta. Asta am înțeles nu când l-am cunoscut pe Profesor, ci când mi-am dat seama că între noi se leagă o prietenie. Și poate că era ceva mai mult. El îmi oferea niște soluții la problemele mele nerezolvate și îmi stăpânea și alina furia adolescenței.”
După ce i se mijloceşte dialogul cu tot felul de bandiţi, care mai de care mai iscusiţi în arta asta, după ce cunoaşte şi aerul de bordel ori atmosfera apăsătoare a clanului cerşetorilor, Vasile Ernu intră în curtea luxoasă a unui oligarh român, care, tot prin mijlocirea Profesorului, caută să-i propună participarea la un experiment. De dragul experimentului, Vasile Ernu acceptă. Trebuie să-i facă oligarhului o listă cu primii 100 de intelectuali ai ţării, pe care omul ajuns la putere vrea să-i controleze cu ajutorul banilor. După ce face lista, scriitorul este invitat la o recepţie, unde îi poate vedea pe toţi cei care au acceptat pomana oligarhului.
Experimentul este demn de un film, după cum sunt multe dintre poveştile acestei cărţi. Altfel, volumul este remarcabil şi în zona de eseu, unde se regăsesc teme abordate şi în alte locuri de Vasile Ernu, pe care alăturarea de cea a „Bandiţilor” le nuanţează. Scriitorul survolează întregul spaţiu de documentare, fosta URSS – cu dese opriri la Odessa ori Chişinău –, şi constată fie că „tot ce a rămas neschimbat de la Gogol încoace sunt drumurile proaste”, fie că vecinii noştri estici („fascinantul meu vecin gruzin”) ne sunt mai puţin cunoscuţi decât „un amărât de la Londra” ori „un oarecare american”.
Există multe lecţii de viaţă în „Bandiţii”, una dintre ele primită chiar de scriitor de la fiul lui, Saşa, după ce l-a dus în mijlocul ţiganilor, ca să-i arate că nu toţi fură sau sunt răi, cum crede lumea. Privind mâinile murdare ale copiilor de ţigani, Saşa a întrebat de ce nu se spală. Tatăl lui, fireşte, i-a spus că oamenii aceia nu prea au apă, iar Saşa i-a zis: „Păi, hai să-i luăm acasă să-i spălăm!”
„Bandiţii” e despre sistemul care introduce pe bandă buşteni şi fabrică Pinocchio, adică păpuși (fraieri, cum ar veni) exemplare, ori care măcar doresc să respecte legile. Vasile Ernu a avut şansa de a-i cunoaşte pe bandiţi și de a-i povesti, sub protecția anonimatului. O incursiune extrem de prețioasă într-o lume inedită, pentru o carte rară, care conţine şi un „dicţionar minimal al bandiţilor pentru fraieri”, precum şi câteva desene frumoase de Laurenţiu Midvichi.
„Unele lucruri chiar le uiți sau le ascunzi adânc, de teamă să nu ți le amintești, pentru că sunt dureroase. Și brusc revii în acele locuri și ele ies la suprafață. Le credeai moarte, uitate definitiv, și acum dau năvală peste tine și te emoționează profund, aproape că-ți dau lacrimile. Deși ești matur, stăpân pe situație și încerci să le controlezi, să te prefaci că de fapt nu se întâmplă nimic, ele vin peste tine nemiloase. Poate că de aceea, de la o vârstă, ne temem să vizităm unele locuri, fie și în amintire. E prea dureros, pentru că suntem neputincioși în fața lor.”
O carte „bună de gîndit“
Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche /nr. 675, 26 ianuarie-2 februarie 2017
„Mi-am ratat meseria de pastor şi rabin“ – declară, nu fără un mic zîmbet ironic, Vasile Ernu. Nu trebuie să-l credem, căci scrierile sale sînt sublimări ale acestei „ratări“, alchimie talmudică de parabole profane. Nu roman, nu eseu, nu reportaj, nici literatură, nici știință, ci o poveste morală în parabole. Ernu are dreptate doar cînd spune că „dacă e să fiu «trick-ster», atunci să fiu «trickster» pînă la fiere“. Iar în Bandiții, această transgresare îi reușește de minune!…
„Parabole“? De pildă: cînd s-a închis Taganka, una dintre puşcăriile fanion ale Rusiei ţariste şi ale URSS-ului, în locul ei s a construit o grădiniţă. Glosați, vă rog! Un bandit îi învață pe puștani cum se dresează un purice. Îl pune într-un borcan așezat cu fundul în sus, îl lasă să sară și să se dea cu capul de peretele de sus de mii și mii de ori, iar cînd ridică borcanul, puricele sare doar la înălțimea cu care s-a obișnuit. Ați înțeles? Cînd Profesorul îi taie, în deplină liniște și înțelegere, un deget subalternului său Keșa, lumea adolescentului Ernu se cutremură și îl întreabă pe banditul-guru: De ce? Spune-mi de ce, că nu înțeleg! Iar răspunsul vine, simplu: La noi, legile se scriu pe corp. Și așa începe ritul de inițiere a tînărului Ernu.
În Bandiții, nu asistăm la o răsturnare mesianică a lumii în așteptarea Binelui final, ca în Sectanții, ci la o negare a ei în numele Răului etern. „Sectanţii“ se aflau în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrtea bezmetic în jurul lor; „bandiții“ se află în afara Leviatanului și îl provoacă sistematic. O perspectivă neîndreptățită ? Evident, dar nu atît de nedreaptă pe cît ne place să credem, căci fără „bandiți“, „fraierii“ (adică noi) sînt niște Narciși fără oglindă.
Ce ne învață bandiții? Un lucru fundamental: banii sau viața. „Ultima mare întrebare metafizică ce ni se mai pune“ – ne amintește Ernu – „este pusă de bandiţi, în nici un caz de intelectuali care au devenit decor al puterii. Cum se pune această întrebare? Cînd el te întreabă: banii sau viaţa? – dar nu o întrebare aşa, abstractă, ci foarte concret, într-o noapte, la colţ de stradă, cu cuţitul la gît. Tu trebuie să ştii ce decizi. Şi după ce-i dai banii tăi şi scapi nevătămat, brusc, viaţa ta capătă alt sens, viaţa pare de nepreţuit. Dar pînă a te întîlni cu acel bandit, gîndurile tale erau legate doar de portofel, carieră şi card. Întîlnirea cu această lume schimbă puţin datele. Ei îţi pot schimba ierarhiile şi priorităţile din capul tău, cu o simplă întrebare şi un cuţit.“
Dar să le luăm pe rînd, căci sînt multe „învățături“ în parabolele lui Ernu despre lupta cu Leviatanul. Antropologizez, știu, iar asta îi displace din principiu lui Vasile Ernu, dar asta e…
Mai întîi, trebuie să amintim că Leviatanul este instituționalizarea excluziunii. În acest sens, un act inaugural pentru Europa, chiar dacă nu inițial, l-a constituit construcția vagabondului, însemnat cu un V de la vagrant, precum evreii mai tîrziu, și care instituționalizează opoziția mai veche dintre „săracii lui Dumnezeu“, supuși ai Ordinii sociale și obiect al carității creștine, și „săracii Diavolului“, decretați inamici ai acestei Ordini și, ca atare, excluși din cetate. Bandiții lui Ernu sînt urmașii mîndri ai celor din urmă, transformînd stigmatul excluziunii în mîndria unei apartenențe la o castă a negației. La periferia acestor marginali se află cerșetorii. Pe primii îi urîm pentru că ne arată fisurile sau incompetențele Sistemului din care facem parte – dar ne și fascinează tocmai pentru faptul că sînt „anti-Sistem“; pe ultimii îi evităm, îi urîm în secret, pentru că sînt abandonații Sistemului și ne întind oglinda în care ne vedem riscul de a fi abandonați la rîndul nostru.
Ordine instituită, Leviatanul este Marele Dresor de Purici. Sau, cum rezumă Ernu, „bagi bușteanul și iese Pinocchio“. Dacă nu e Taganka, e grădiniță, cam tot aia, din acest punct de vedere – sugerează autorul, devenit un soi de Foucault de rit oriental. E rîndul nostru să ne întrebăm ce-i de făcut… Ajungem astfel, în ultimă instanță, să ne punem întrebări fundamentale despre viață. Ce ne mînă pe noi, oamenii, în viață? Răspunsul ar putea fi următorul: dorința de apartenență și frica de excludere. Ce ne orientează în viață? Nu atît gestiunea rațională a intereselor noastre egoiste, ci nevoia de recunoaștere, acea „luptă pentru recunoaștere“ despre care a vorbit inițial Hegel. Pe Ernu nu îl interesează însă micile noastre lupte, individuale sau de grup, ci, în primul rînd, Marea Luptă, de pretutindeni și dintotdeauna, aceea dintre Marginali și Leviatan pentru împărțirea legitimă a sferelor de apartenență. Iar aceasta este totdeauna o luptă de putere.
Viața socială este categorizare, clasificare, așezare și locuire a sferelor de apartenență, negociere a frontierelor de excludere: nu cine ești?, ci al cui ești? rămîne întrebarea fondatoare, căci identitatea începe cu o apartenență, nu cu o izolare. Iar această categorizare este totdeauna și pretutindeni un act de putere. Răul ultim nu este însă această Putere, adică abuzurile ei de un fel sau altul, ci lipsa Puterii, a Politicului, adică arbitrarul limitelor și haosul apartenențelor: ceea ce bandiții lui Ernu numesc bespredel. Este avertismentul politic al lui Vasile Ernu: „Cel mai important lucru observat de Şalamov – ne amintește acesta – e faptul că el arată cum în momentul în care dispar instituţiile statului, aceştia (bandiții) preiau puterea. O arată în ce condiţii are loc acest fenomen. Şi mai observă ceva genial: cum dizolvarea politicului produce o violenţă infernală, animalică. De asta el spune că mai crîncenă decît Gulagul este această lume a junglei, a naturii care devine ceva inuman: cînd forţa fizică şi piatra înlocuiesc legea, fie ea şi în formula minimală a lagărului. De asta eu spun că trebuie să ne temem foarte mult de depolitizare şi de dezideologizare. Adică dispariţia politicului, a instituţiilor şi valorilor produce lumi înfricoşătoare“.
Către finalul cărții, prin „întîlnirea cu un bandit devenit oligarh“, aceste parabole devin reportaj despre lumea noastră cotidiană. „Acum, aceşti oameni care încalcă aceste reguli primesc onoruri! Pe ce lume trăim?“ – se întreabă, consternat, Ernu. Tranziția însăși devine de neînțeles fără aportul „bandiților“. O lume fără scăpare? Cîtuși de puțin! Vasile Ernu oferă, ca soluții, cele două forme fundamentale ale apartenenței, ale coexistenței: politicul și prietenia, acea alegere liberă și împărtășită de a fi împreună, dincolo de sînge sau ideologii. „Fericiți cei care pot să fie sau să aibă prieteni!“ – exclamă el.
Prin Braşov. Am lansat Bandiţii
În Braşov era frig rău. Totul a fost pe bază de mult ceai. Mulţumesc prietenilor şi celor care au ieşti din casă pe aşa un ger. Şi la Universitatea Transilvania şi la Librăria Şt.O.Iosif a fost cald în toate sensurile ;).
Generaţia mea la Tolontan
GENERAŢIA MEA – STIGMATUL UNEI SOCIETĂŢI RATATE
Scriitorul Vasile Ernu cu un text venit din Polul Nord al disperării ”decrețeilor”
TOLO/ sâmbătă, 12 noiembrie 2016,
De la un interviu al lui Vasile Ernu s-a urnit ideea acestui ciclu despre Generația 40 plus.
Îmi place atitudinea publică a lui Vasile Ernu, care nu are nevoie de autorizarea noastră ca să susțină ceea ce crede: România e o țară roasă de sărăcie și care, pînă nu va acorda o șansă corectă sărmanilor săi, nu va evolua.
Sărăcia nu e o alegere, sărăcia este o suferință de care te vindeci foarte greu.
Îmi place scriitorul Vasile Ernu.
Cartea sa, ”Sectanții”, prima din trilogia marginalilor, este amară, emoționantă și durabilă.
Va rezista peste mulți ani, așa cum a rezistat neamul lui de sectanți, în traversarea vremurilor și granițelor.
Nu s-au clintit.
Cel mai greu, vorba unuia dintre moșii lui, ”cel mai greu ne-a fost nu când ni s-a luat, ci când ni s-a dat”. E o metaforă a ceea ce ni s-a întâmplat tuturor.
Noua carte, ”Bandiții”, debutează cu acest text. Vasile Ernu a dorit să-l adauge aici, pe blog, seriei în care ”decrețeii” cugetă despre ei înșiși.
Nu împărtășesc pesimismul lui, dar mă bucur că pot apărea în acest loc, sâmbătă de sâmbătă, opinii atât de diverse.
De dreapta, de stânga, de ce ne-ar face asta pe unii buni și pe alții răi?
POEM SOCIAL: GENERAŢIA MEA – STIGMATUL UNEI SOCIETĂŢI RATATE
de Vasile Ernu
În ultima perioadă mă tot întâlnesc cu oameni din generaţia mea, cu care discut.
Sunt cei născuţi în anii ’70.
Este ultima generaţie de copii educaţi în comunism, dar care, în afară de educaţie, nu au avut alt avantaj de la regim. Căderea lui i-a prins în liceu sau la facultate.
Ei erau priviţi ca o generaţie a speranţei, erau optimişti şi energici. Erau convinşi că vor schimba lumea şi, mai ales, că vor transforma ţara din temelii. Am fost numiţi Generaţia Speranţei.
Acum, ajunşi spre 40‑45 de ani, în ochii lor citesc doar atât: disperare, depresie, cinism, ratare.
Ce s-a întâmplat?
Unde au dispărut optimismul şi speranţa?
Unde a dispărut strălucirea din priviri?
Ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani cu ei? Ce s-a întâmplat cu noi? În anii ’90 s-au aventurat în 1.001 afaceri, din care s-a ales praful.
Şi-au abandonat profesiile, crezând în tot soiul de mituri. Meseriile praf, familiile la limita depresiei sau a exploziei, în caz că le mai au. Energiile epuizate. Ochii trişti, spălaţi în pastile şi alcool. Joburi? NIET.
Cine a reuşit? Escrocii, băieţii fără scrupule, şarlatanii, bandiţii şi cei cu cheag bun, de familie asigurată.
Atât, nu foarte mulţi, dar foarte obraznici, moralişti şi gălăgioşi.
Şi foarte insensibili la castele inferioare. Restul, carne de tun. Majoritatea. Mai sunt şi excepţii, evident.
Dar toată această tragedie am trăit-o ca pe un mare chef de izbândă.
Până acum am citit istoria anilor 1990‑2000 într-o notă optimistă, victorioasă. Abia acum începem să recitim istoria noastră într-o cheie tragică şi realistă. Marele nostru chef a fost, de fapt, o înmormântare trăită ca un carnaval. Inconştient.
Dar nu disperaţi: se poate şi mai rău !
Mulţi îmi spun că vor să o ia de la capăt. Eu cred că nu se mai poate. Toate visurile s-au întors împotriva noastră şi s-au răzbunat cu vârf şi îndesat. Şi greul abia acum începe să vină: fără meserii, fără joburi, fără asigurări, fără pensii, fără familii stabile, doar cu ficaţii şi creierii praf. Adică fără viitor.
Să ne sinucidem în masă ? Să nu ne grăbim, că mai avem treabă.
Ce-i de făcut? Iată mesajul meu optimist! Cred că ar fi corect pentru generaţia noastră să ducem lucrurile până la capăt. În sus nu mai putem, dar în jos putem încă mult. Datoria generaţiei noastre e să facă rana cât mai vizibilă: până la fiere, până la os, purulentă şi sângerândă.
Cred că e de datoria noastră să devenim stigmatul unei societăţi ratate. Poate cei mai mici vor învăţa ceva din rănile şi tragedia noastră.
Pace, fraţi şi surori!
(fragment din cap. Mercurul roşu, mirajul unei generaţii ratate din ultimul volum: Bandiţii. Mică trilogie a marginalilor, ed. Polirom 2016)
Tolontan despre Ernu
ERNU: ”GENERAȚIA STUDENȚIEI MELE, A ANILOR ’90, A DEVENIT ASTĂZI CINICĂ ȘI DEPRESIVĂ, PENTRU CĂ VISELE EI I S-AU ÎNTORS ÎMPOTRIVĂ”
Într-un interviu în ”Timpul”, scriitorul și publicistul Vasile Ernu pune o întrebare esențială: dacă am fost atît de isteți, de muncitori și de bine intenționați de ce lumea la care am contribuit arată atît de rău?
TOLO luni, 19 septembrie 2016, 11:40
Revista Timpul publică, sub semnătura lui Gabriel Cheșcu, un interviu cu Vasile Ernu.
Nu e nevoie să fii de acord cu tot ce spune scriitorul. Ernu nici nu cere asta. El e sincer, neîmpăcat și străin de acțiunile de PR personal.
Nu cred, de pildă, în momentul în care Ernu preia retorica generațiilor citite, versus actuala generație vag alfabetizată cultural.
”Îmi aduc aminte bine căminele din Pușkin, mai sus de Universitate, unde aveam colegi de la Matematică. Aveau un nivel excepțional, dar erau și puțin nebuni. Puteai să discuți nopți în șir cu cei de la Politehnică sau de la Medicină orice doreai. Mai e posibil astăzi așa ceva? E tot mai greu…”Vasile Ernu
Există studii serioase care arată că generația digitală este cea mai citită generație existentă vreodată.
Nimeni, în istoria umanității, n-a scris și n-a citit mai mult decît acești copii și tineri născuți cu degetele lipite de tastatura calculatorului și a telefonului. Da, discuția e și ce și cum citesc, de acord. Am însă convingerea că, pe măsură ce vor crește, vor arăta cînd o prospețime și o profunzime intelectuală remarcabilă, în domenii unde creierele noastre bîjbîie.
Discuția s-a retrezit recent în sfera publică.
Rectorul Universității „Babes Bolyai” (UBB), Ioan Aurel Pop a ținut, la finalul lunii august, un discurs care a stîrnit rumoare.
„Oamenii lipsiti de cultura generala si de orizont artistic, oamenii capabili sa rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea sa compare si sa ia decizii in cunostinta de cauza alcatuiesc generatia Google, generatia Facebook, generatia SMS sau toate la un loc” Ioan Aurel Pop
A intervenit Mircea Cărtărescu.
“Să vezi din tot miracolul lumii din ultimele decenii doar imbecilii de pe Facebook (care erau, slavă Domnului, destui şi-n lumea cărţii, a catedralelor şi-a pesterilor şi-or să fie tot atâţia pe Proxima B, dac-o s-ajungem cândva acolo) înseamnă să iei un supărător produs secundar drept esenţa schimbărilor” Mircea Cărtărescu
Dincolo observațiile legate de cunoaștere, vom vedea dacă a lor va fi inferioară celei a noastre, există încă un argument care pledează cauza acestei generații.
Rețeaua în care se mișcă cei tineri creează integrare și compasiune. Ceea ce este exact inversul lipsei de empatie în care ne place să-i pictăm.
Inițiativele care înverzesc pe ici pe colo, solidaritățile în jurul unor cauze, voluntariatele care au atins un nivel global fără precedent și stilurile alternative de viață și de a-și cîștiga pîinea sînt abia la început. Ele prefigurează o umanitate deloc inferioară.
Ceea ce considerăm noi baza ”pierzaniei” lor, Facebook, Google, WhatsApp, poate că e tocmai rețeaua din care se naște și prin care curge o generozitate și o afecțiune care va învălui lumea.
Vom vedea cine are dreptate. Culții sau puștii.
Deocamdată, o companie de prestigiul Lufthansa vinde bilete pe Airbnb, unul dintre ”rebelii distrugători” ai modelului clasic de business, după cum relatează The Economist, nu tocmai un bastion al afacerilor hippy.
Cînd vorbește despre societatea românească și despre propria generație, interviul lui Vasile Ernu atinge cîteva puncte care vibrează îndelung. E ca în fotbal, cînd microbiștii exclamă admirativ: ”Frate, tremură și acum bara unde a tras etapa trecută!”.
”Anii ’90 au fost, pe cât de exaltați și plini de entuziasm, pe atât de risipitori cumva. Am consumat multă energie pe nu se știe ce. Curând va trebui să facem un mic bilanț al acelor ani și mă tem că acum, analizând de la distanță, acel mare carnaval al anilor ’90 arată ca un parastas. Au ceva tragic” Vasile Ernu
În fond, Ernu se întreabă: dacă am fost atît de deștepți și de bine intenționați, cum de lumea la construirea căreia am contribuit arată atît de rău?
”Generația studenției mele, a anilor ’90, a devenit astăzi cinică și depresivă, pentru că visele ei i s-au întors împotrivă”, constată el. Instituțiile sînt departe de ce ne-am dorit, însă Ernu crede că ”În acest moment, riscul cel mare este lipsa de încredere în aceste instituții”.
Într-o mare de observații amare, mesajul loialității pentru arhitectura democratică e distinct și puternic.
E un interviu util și pentru cei care-l văd pe Ernu drept emisarul unor interese estice: încrederea în instituțiile democratice este exact ceea ce vor să mineze în primul rînd dușmanii societății libere. Iar Vasile Ernu nu este parte a acestui discurs împotriva instituțiilor. Dimpotrivă, îl combate cu toată puterea autenticității sale.
Discuția despre erorile generației noastre, a ”decrețeilor”, e abia la început.
Măcar de-am putea fi toți la fel de sinceri precum Ernu!
Ultima scrisoare de la Muşina. În drum spre Braşov.
În drum spre Braşov să-mi lansez Bandiţii (aici date). Caut prin arhivă înainte de plecare să găsesc scrisoarea lui Alexandru Muşina, un om care m-a influenţat destul la sfîrşit anilor `90.
Povestea a fost aşa. I-am descoperit întîmplător cîteva cărţi. Nu poezia ci eseul. Nu mă interesa în anii `90 litertura. Chiar făceam fobie de la literaturocentrismul culturii române. Poezia i-am citit-o mai tîrziu cînd m-am mai îmblînzit.
Bun. M-am mutat de la Iaşi la Cluj în 1996 iar în 1997 am pornit cu nişte amici unul dintre cele mai frumoase proiecte la care am participat: revista Philosophy&Stuff – revistă de gîndire undergorund. Pentru acea vreme revista noastră era total din alt film. Cum îl simpatizam de la distanţă pe Muşina şi aveam cîţiva amici comuni am început să-i trimit revista noastă. În una din zile vecina din Gruia îmi spune că am o scrisoare în poştă. Scrisoare? Era anul 1999. Cred că a fost ultima scrisoare scrisă de mînă pe care am primit-o. Era semnată de Alexandru Muşina. Am publicat-o în nr. 6 din 1999. Ne-am împrietenit repede. Iată cum sună…
Vasile Ernu & Bandiţii la Braşov
Joi, 26 ianuarie, de la ora 16:00, în Sala „Gheorghe Crăciun” din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov (Bd. Eroilor 25), Vasile Ernu va susţine conferinţa „Bandiții – experiența grupurilor criminale din perioada comunistă şi postcomunistă” pornind de la cel mai nou volum al său, apărut în colecţia „Ego-grafii” a Editurii Polirom, disponibil şi în ediţie digitală.
Andrei Gheorghe citit Bandiţii
Primită de la Andrei Gheorghe. Mersi.
“Dragi prieteni am bucuria sa va ofer o bucurie. Prietenește va ofer spre consum cartea. Ii mulțumesc lui Vasile iar voi o sa va multumiți singuri, citind’o. E vorba de lama aia subțire pe care călătorești in viața, din copilărie prin adolescenta si mai apoi prin ceea ce Adulții numesc maturitate. Aluneci in dreapta si te’ai dus, aluneci in stingă si nici urma nu mai ramine, aluneci pe loc si lama se infige’ntre picioare. Iar “in biserica diaconii beau laudanum.)” conf. A. V. Toritet.”
« go back — keep looking »