Noutati
Zilele trecute am observat un grup de adolescenți de la o școală bună bucureșteană cum petreceau după ore într-un local cu vederi de stînga. Arătau exact ca niște invitați la un casting pentru un film cool cu adolescenți americani: cu bluze de post-hipsteri, cu o blazare defensivă pe fețe, inabordabili și reci. Își puneau muzică din registrul trupelor indie obscure și brusc, prin contrast, mi s-au trezit tot felul de amintiri din adolescența mea.
Făcînd un liceu la Chișinău, în anii 2000, singurul joc din oraș pentru generația mea de băieți era trăitul după regulile banditești ale altui Imperiu căzut. Majoritatea noastră n-avea nicio legătură cu lumea de pușcărie, dar imitam codul „blatnoi” ca un fel de lege morală nescrisă, prin care funcționa lumea noastră. Să știi cît și cînd să vorbești, să ții la ai tăi în orice context și să cunoști un cod specific de a argumenta. Purtam haine pregătite de „intervenții”, adică costum de sport cel mai adesea, iar unii dintre noi chiar inele poleite pe degetul mic. Un singur coleg din acea gașcă a făcut carieră pe bune în acea lume. Alții au ajuns oameni de afaceri, corporatiști ori muncitori. Totuși, mă fascinează și astăzi împărtășirea acelui tip de joc de-a bandiții, de machism și spirit de haită, din adolescența noastră.
De aceea, am așteptat cu mare interes cartea lui Vasile Ernu – Bandiții. Al doilea volum din Trilogia marginalilor. Ernu și-a făcut un brand din a recupera și traduce culturile și identitățile (ex)sovieticului pentru publicul român, mai degrabă suferind de clișee și preconcepții referitoare la această zonă. Zonă care la Vasile Ernu nu este delimitată clar, nici geografic, nici temporal. La fel ca în Sectanții, acesta explorează o lume mai degrabă mitică a Bugeacului natal, care se poate întinde și pînă la Chișinău, și pînă la Odessa. De aici, probabil, și lejeritatea cu care autorul desface lumea bandiților sovietici. Povestirile, deși par autobiografice, sunt construite universalist de Ernu. Capitolele sunt deschise de chei de interpretare cu citate mai ales din Biblie. Vasile Ernu este peste toate un povestitor excelent, pentru că utilizează mecanismele miturilor și a pildelor biblice, fiecare povestire încheindu-se rotund și avînd obligatoriu o morală, un tîlc. Atît datorită subiectului romanului, cît și a acestui mixaj stilistic de istorie socială și auto-ficțiune, romanul Bandiții este cu siguranță inovator.
Lectura cărții mi-a deschis apetitul pentru înțelegerea generației autorului față de bandiții sovietici, integrînd totuși destul de puțin perioada marilor jafuri de după căderea Imperiului și a felului în care într-un Chișinău al anilor 90-2000, fără reguli și cu un stat aproape inexistent, lumea ficțională a unor adolescenți erau bandiții.
Acum vreo trei ani, pe un chat de Facebook, îți spuneam că ar fi mișto să scriem împreună ceva despre bandiți post-sovietici. Haos, hoți în lege, crazy 90s. Nu știu dacă ne-ar fi ieșit. Eu aș fi vrut să teoretizez, tu să-i faci personaje de carte. Aveai probabil în cap de mult treaba asta. De unde apetitul pentru marginali și mai ales pentru bandiți?
Îmi amintesc. Mai ales ne interesa zona urbană criminală tînără, care are un statut aparte în lumea bandiţilor. Acolo e şcoala de cadre. E o lume fascinantă, mult mai agresivă decît a celor maturi. Mult mai haotică şi energică. Încă nu e tîrziu să o facem. Material este mult. Mai ales că eu cumva las descoperiţi anii 90-2000, nebunii ani ai tranziţiei, anii „glorioşi”. Adică scriu puţin despre ei. Dau doar nişte direcţii de interpretare pentru că e o perioadă prea apropiată, încă nemestecată. Dar, în curînd, vine timpul deconturilor anilor aceia. Nu mai e mult pînă cînd va trebui să achităm nota de plată a anilor ’90 şi tare mă tem că va fi una foarte încărcată, dintre cele mai dure note de plată de după Război. Noi încă nu ne dăm seama ce se întîmplă. Şi ne place să ne minţim ascultînd doar şlagărul celui care a învins. Iar şlagărul minte frumos. Şi noi punem botul ca fraierii. Pentru că ne place să ne credem învingători ca şi VIP-ul care cîntă pe scenă şi umblă cu cele mai tari gagici, bea ce mai scumpă şampanie şi trage pe nas chestii scumpe. Realitatea însă e mai ceva ca în Matrix. Eu încerc deocamdată să schimb grila de interpretare: anii ’90 văzuţi ca un chef al victoriei s-ar putea să fie de fapt un parastas, dar noi încă nu ne dăm seama. Despre asta scriu în cîteva capitole. Adică, după ce-am scăpat de comunism, în loc să construim ceva, am devenit un soi de epocă-lăcustă.
Da, gîndesc de mult la povestea asta cu marginalii. De mai bine de șapte ani. A fost greu să mă apuc şi să documentez. Să decid ce aleg, căci sunt multe grupuri marginale. Cînd am decis, lucrurile au mers mai simplu. Documentare multă şi după acea decizii de construcţie, gen, stil, problematici etc.
De ce marginalii? Pentru că eu cred că lumea privită prin ochii lor arată radical diferit de lumea privită şi înţeleasă de majoritari. Lumea majoritarilor, a celor care deţin puterea, este o lume formată după un anumit calapod. E lumea oamenilor în uniformă, care merg în marş, răspund la comenzi şi au prea dezvoltată circumvoluţiunea chipiului militar. De ce se înîmplă aşa? Asta se datorează mecanismelor instituţionale, educative şi legale în care trăim. Puterea vrea ostaşi fideli, intelectuali docili, care scriu ode, popi cuminţi care se supun, muncitori şi ţărani exemplari care produc fără să crîcnească. Ereziile trebuie stîrpite, ereticii arşi, iar banda pusă în puşcărie. Pentru sectă şi bandă avem instituţiile de forţă. Buşteanul trebuie să devină neapărat Pinocchio.
Asta este aventura începutului acestei trilogii a marginalilor. Mă interesează condiţiile în care apare atît Abel, cît şi Cain. Ce-i face să fie atît de diferiţi? Cum văd ei lumea aceasta şi care sunt tehnicile prin care ei devin ce devin şi mai ales cum trăiesc ei. Poveştile acestea ne ajută foarte mult să ne înţelegem şi pe noi.
Am avut o dezbatere cu cîțiva amici privind încadrarea cărții tale: e roman autobiografic, e o ficțiune cu valențe etnografice, e strict proză de ficțiune?
Asupra acestui subiect îşi vor bate mintea criticii literari. Să nu le facem noi treaba. Cred că e genul klezmer, în care amestec mai mutlte genuri. Unul dintre criticii literari cei mai inteligenţi, Bogdan-Alexandru Stănescu, suţine că Ernu face non-fiction literar. E ceva mai aproape de ce fac eu. Sigur însă nu fac poezie.
Într-un articol mai vechi, spuneai despre mită că trebuie privită dintr-o perspectivă funcționalistă, a rolului său social, și să încercăm să n-o mai judecăm strict normativ. Cum e cu bandiții?
Dar ceea ce avem noi şi numim mită nu este mită în sensul occidental. În țări precum România şi Rusia mita are o funcţie clară socială şi economică. A o distruge fără să o înlocuieşti cu altceva „ca afară” înseamnă a nu pricepe nimic din ce se întîmplă aici. Blochezi mita, blochezi funcţionarea statului, societăţii. E ca uleiul la motor. Vorbesc de mita cotidiană, nu de marea corupţie care e cu totul altceva. În România, toţi se folosesc de mită. Absolut toţi, dar mai ales păturile educate şi „oamenii de bine, sus puşi”, doar că ei nu-şi dau seama, de multe ori. Asta face parte din maşinăria de funcţionare a societăţii. Oamenii cu poziţii bune şi bine educaţi nu dau plicuri, ci telefoane. În România, principiul e simplu: să ajungi mai repede la un punct stabilit nu merge direct, ci cît mai ocolit. Succesul e garantat.
În România şi Rusia e mult mai uşor să găseşti un sfînt decît un om corect care nu dă mită. În sensul occidental. Şi asta nu pentru că oamenii sunt imorali, fără principii etc. Nu, ci pentru că la noi mita cotidiană nu e văzută ca ceva imoral. E altceva, altfel îşi reglează aici oamenii relaţiile de putere, de recunoaştere, de ierarhie, relaţiile economice şi sociale. Oricum, jumătate din populaţie trăieşte din economia neagră sau economia civilă, cum o numesc eu. Încearcă şi albeşte această economie, fiscalizeaz-o. Omori aproape jumătate de ţară. Nu se face…
Bandiţii nu au nevoie să dea mită. Pentru ce? Mita e pentru fraieri. Bandiţii iau, adică fură. Aşa muncesc ei. Iar în România nu există nicio luptă anticorupţie, ci doar una asupra monopolului asupra corupţiei. De fapt, ăsta e trendul global. Ce sunt lobbyştii? O formă „civilizată” de hoţi în lege, care au puterea de a corupe la cel mai înalt nivel. Bandiţii mei, aparent foarte violenţi şi supăraţi, lipsiţi de scrupule şi gata să taie gîtul, sunt mici copii pe lîngă toată această maşinărie de lobby a marilor corporaţii.
În România, toţi se folosesc de mită. Absolut toţi, dar mai ales păturile educate şi „oamenii de bine, sus puşi”, doar că ei nu-şi dau seama, de multe ori. Asta face parte din maşinăria de funcţionare a societăţii.
Unde se termină lumea bandiților tăi? Pentru că impresia mea e că avem ușor alte coduri morale și ale masculinităților de la Prut ori chiar de la Nistru încolo.
Cum zice faimosul rege al bandiţilor din Odessa, Benia Krik, povestit atît de frumos de Isaak Babel: „Poliţia se termină acolo unde începe Benia Krik.” E exact invers. Adică ea începe de acolo de unde vrea Benia. Lumea puterii şi a legii se termină acolo unde începe lumea bandiţilor. Pentru că acolo vorbim despre o altă etică, o altă lege şi o cu totul altă putere. Asta vorbind generic. Dacă ne referim la spaţiul în care are loc acţiunea, atunci, da, vorbim despre fostul Imperiu ţarist şi URSS, chiar dacă cuprinde şi Basarabia „pămînt românesc”. Zona principală e dinspre Chişinău spre Odessa şi mai ales Bugeac, dar cu extensie în tot Imperiul.
Conceptul de mafie apare cu precădere în societățile în care avem un stat slab, care se retrage și lasă o serie de servicii nereglementate, fiind apoi acaparate de structuri, uneori și criminale. Cum e cu mafia pe la noi?
Acum, dacă comparăm lumea criminală din Imperiu şi cea din România, atunci sigur avem deosebiri foarte mari. În primul rînd, e vorba despre un produs uman tipic imperiilor care transcende naţiunea şi care are un tip de experienţă cumulată colosală. Cînd pui alături în puşcărie un contrabandist de droguri din Taşkent cu un hoţ de cai din Chişinău, cu un trişor de cărţi şi falsificator de bani din Odessa, cu un spărgător de bancă de la Moscova, atunci din acest amestec exploziv poate ieşi o bandă cum nu a mai văzut estul sălbatic. În timp, aceste mixaje se produceau, reţelele se organizau, cunoaşterea şi profesionalismul creşteau, totul extins pe un spaţiu imens.
Şi mai există un factor foarte important. Ţi-ai pus întrebarea de ce românii nu prea au bandiţi celebri, bande şi mafii bine organizate? La capitolul acesta stăm mai prost decât bulgarii. Asta e de neiertat. Eu leg asta de urbanizarea tîrzie. De ce evreii, ungurii şi saşii au dat bandiţi mai buni decît ai noştri? Simplu. Erau populaţii urbane. Noi ce am dat maxim sunt nişte haiduci, lucru care e puţin altceva. Mai ales la evrei se vede asta. Bine, nu doar în România, ci şi în Imperiu. Nu întîmplător, fenea, limba bandiţilor, e dominată de cuvinte din idiş. Nu are nimic cu „trăsături specifice”, „genă” etc. De ce? Pe de o parte, ei au fost printre cele mai urbane grupuri de pe la noi, cu meserii liberale etc, iar pe de altă parte au avut cele mai multe restricţii legale. Au fost lipsiţi de drepturi. Şi, atunci, au căutat soluţii nelegale sau ilegale. Ia un grup urban şi dă-i cît mai puţine drepturi sociale şi economice. De acolo vor ieşi cei mai buni bandiţi. Cu alte cuvinte, furtul este o formă de muncă cu grad maxim de profit, dar şi de risc. Ca şi cerşitul: e munca celor fără nicio şansă.
De asta, românii se asociază mai degrabă în stil arhaic, rural, pe bază de un soi de rubedenii, cumetrii, înţelegeri, negocieri, troc etc. Nu spun că e mai bine sau mai rău, dar e altfel. De asta şi violenţa românească e una predominant verbală, nu fizică. De aceea, omului educat în Imperiul rus, cînd vine aici, i se pare că românii sunt mai feminini, prea politicoşi şi lipsiţi de caracter, nu le place să rişte şi au multe feţe negociabile. În realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate. Mai există aici şi un element oriental foarte puternic şi străin nouă celor educaţi în Imperiu. Orientul, cum spun ruşii, e o chestiune subtilă. Bucureştiul este cea mai orientală capitală din Europa. Asta e o chestie tare faină, dar noi nu ştim s-o apreciem.
Pe lîngă această urbanizare tîrzie, adică pe lîngă faptul că avem o populaţie care încă gîndeşte şi se comportă predominant rural, mai avem cîteva probleme. Avem o situație destul de precară cu instituţiile. Imperiul Țarist şi URSS, cu toate bubele şi „barbarismele” lui, a ştiut totuşi să-şi construiască instituţii. Un anumit tip de instituţii după model occidental, dar care pe pămînt rusesc au luat forme mai stranii. România este un spaţiu ceva mai deosebit pentru că este prins între imperii: Habsburgic, Otoman şi cel Rus. Cumva, spaţiu periferic al acestora, spaţiu de frontieră. Dar acest dezavantaj e şi cea mai mare comoară a noastră. Aici nu au prins instituţiile. De ce? E o temă mai complicată.
Cînd Kiseleff a ajuns cu armata rusă la Bucureşti, ce l-a minunat cel mai mult? Nu sărăcia şi „barbaria”, căci din astea era plină Rusia, ci lipsa instituţiilor şi a regulilor. El era educat ca la capitală de Imperiu: ai nevoie de o stradă principală, nu de mahalale, şi de nişte reguli. Şi asta a făcut la Bucureşti: şosea la centru, a tras nişte linii şi a făcut un regulament, nişte legi.
De aceea, mafiile şi bandele adevărate se organizează în teritorii care gîndesc deja în spaţii ordonate. Da, cu o etică proprie, cu reguli şi instituţii care se opun celor oficiale. Condiţia statului slab este necesară, dar nu suficientă. De exemplu, bandiţii s-au descurcat binişor şi sub Stalin, într-un stat foarte puternic şi care aparent controla totul. Cert este că, într-un stat puternic, ei nu prea pot ajunge uşor la centru şi sunt împinşi spre margine, cît mai la margine. Într-un stat slab, ei cuceresc foarte repede centrul. Cam ce s-a întîmplat în tot estul postcomunist. Ce este istoria Americii? Este istoria cucerii de către sectanţi şi bandiţi a unui spaţiu. Așa a apărut o mutaţie tare interesantă.
Adică eu cred că e greu să construieşti mafii moderne în ţări cu mentalitate dominant rurală şi care nu are formatat mental un anumit tip de instituţii, reguli şi etici nenegociabile. Eu numesc asta: trădare şi contrabandă. Aici, la noi, oricine poate trăda pe oricine şi trafica cu orice. Acestea au devenit instituţii în sine. În lumea bandiţilor şi mafiei, doar o castă superioară are putere de lege şi instituire de coduri etice. În cazul ruşilor, doar hoţii în lege pot face asta.
Da, comunismul a fost învins de bandiți, nu de dizidenţi şi proteste. Statul a fost cucerit de bandiţi în colaborare cu alte grupuri sociale bine plasate. O mare parte a oligarhilor de azi sunt foştii bandiţi ai anilor 80-90. În America, mecanismele au fost asemănătoare, de aceea nu le place să vorbească despre primul milion, care de obicei e bazat pe furt. Cum îşi face Cain rost de avere? Prin muncă? Da, dar mai ales prin jaf şi crimă. Acolo e originea economiei de acest tip. Economia acumulării asta e. Există însă şi alte tipuri de economie.
Există un antropolog care spune o chestie isteaţă cînd studiază mafia italiană. S-a dus undeva într-un sătuc din sud şi acolo nu exista mafie ca în zonele vecine. Era o zonă foarte săracă. El spunea. „Acolo e atît de rău încît nici mafie nu există”. Deci, dacă nu avem mafie, e de rău, nu e de bine.
Interviul e pentru un site de artă. În ce privește lumea criminală, cultura dominantă a recuperat selectiv acel „exotic al sălbatecului”, mai ales prin fascinația pentru tatuajele acesteia. Spune-ne câteva cuvinte despre estetica bandiților.
Bandiţii au o estetică destul de „primitivă”. Le place foarte mult poezia, însă. Le place un anumit tip de poezie, mai „despre viaţă”. Esenin este idolul lor. Din proză adoră Gorki şi London. Adică, astea cu poveşti de „viaţă adevărată.”
Tatuajul la ei are mai degrabă o funcţie de identificare, de document, de CV, decît o funcţie estetică propriu zisă. Eu spun despre ei că sunt oameni goi: pentru a-ţi arăta cine sunt, se dezbracă. Noi, fraierii, ne îmbrăcăm, ne punem ţoale, epoleţi, medalii. Ei ne arată tatuajele: acolo scrie ce ai făcut, cine eşti, cît ai stat la bulău. Pentru falsificarea CV-ului, tatuajului, se plăteşte scump, uneori chiar cu viaţa.
Șansonul, sau muzica bandiților din est, deși are un registru tematic și o stilistică diferită, are cumva soarta manelei de aici, pusă la zid de elite, dar populară printre oamenii simpli. Ce le apropie și ce le despart?
Da, există această ruptură ca şi la noi. Elita care dispreţuieşte tot ce adoră poporul. În Rusia au existat totuşi momente cînd „cultura înaltă” a preluat din „cultura joasă” a şansonlui şi s-au apropiat. Vîsoţki este un exemplu; foloseşte acest gen în stilul său la care intelighenţia vremii se topea.
Diferenţele stilistice sunt foarte mari, mai ales cînd vorbim despre linia melodică. Şansonul, de exemplu, nu are nimic oriental şi sună mai degrabă apropiat de linia barzilor europeni cu adaptări muzicale ruseşti. Şansonul nu are nevoie de orchestrație & orchestră: e suficient o voce şi o chitară. La manea, orchestra e foarte importantă. La şanson, nu. Şi, fireşte, elementul criminal este mult mai prezent în şanson decît în manea. Dar asta poate şi pentru că în Rusia banditul este un erou, un model şi e respectat de toată lumea. Ca şi în SUA. Sunt două imperii cu culturi banditeşti foarte puternice.
Eu discut acum cu nişte băieţaşi să facem un concert de şanson interpretat de manelişti, în stil de manea. Sunt sigur, va fi rupere. Şansonul suportă să fie manelizat. Nu cred că maneaua suportă să fie şansonizată.
Vasile, ești unul dintre puținii intelectuali români care scrie despre spațiul (ex)sovietic. Asta ți-a atras și multe titulaturi nedrepte, mai ales din zona intelectualilor mainstream. De unde crezi că vine vînătoarea asta de vrăjitoare și unde crezi că se vînd detectoarele de căutat zîne măseluțe?
Mainstream-ul nostru este atît de neinteresant, conformist şi lipsit de curaj, încît nu merită prea multă discuţie. Ei sunt mînaţi de un singur gînd şi acţiune: oportunismul comod şi căldicel. Există ceva foarte provincial, de slugă care se crede stăpîn în acest comportament. Nu ştiu de unde această dorinţă de a cînta mereu imnul hegemonului. Chiar e plicticos subiectul, de asta spun că mersul cu trenul de clasa a 2-a sau barul din gara din Bîrlad sunt mult mai interesante decît Uniunea Scriitorilor sau Academia.
Ştii, în lumea hoţilor & bandiţilor am întîlnit mulţi peltici. Media era puţin prea mare pentru a fi doar un defect. Am aflat. Mi-a explicat unul dintre eroii cărţii mele: dacă un hoţ spune ceva despre cineva neacoperit sau dă o informaţie falsă, plăteşte. Cum? În dependenţă de gravitate: ori i se taie limba (mai rar), ori doar i se taie vîrful limbii. Se crestează şi se pune puţină sare. Rămîne peltic pe toată viaţa şi cariera lui e terminată. Rămîne cu acest stigmat al ruşinii care nu poate fi ascuns. Cum a căscat gura, ceilalţi ştiu cu cine au de-a face. Şi cad în rang. Dar ei nu sunt intelectuali şi jurnalişti, să-şi permită să se joace cu vorbele şi faptele. Sunt nişte bandiţi. Mă gîndeam doar că, dacă s-ar aplica şi în „lumea bună” această tehnică, am mai avea jurnalişti şi intelectuali finuţi cu limbi întregi? Oi, cîte limbi ar fi smulse din rădăcină…
_
Fotografii de Cristian Petrescu
„Ați încercat să vă puneți în pielea unui cerșetor, să vedeți cum arată lumea din poziția lui?” La această chestiune, Vasile Ernu a răspuns scriind o carte, volumul II din Mica trilogie a marginalilor – Bandiţii.
Vasile, cum ai gândit Mica trilogie a marginalilor? De ce trilogie şi de ce mică?
Trilogie, pentru că mi-am dat seama că atunci când vorbesc despre marginali sunt mai multe categorii… Mi-am dat seama că a vorbi despre experienţa unui singur grup, dintr-o singură perspectivă, ar fi prea puţin. De ce mică şi nu mare? E un anumit tip de modestie în demersul acesta. Îmi asum subiectivitatea, nu vreau decât să șterg puțin geamul și să-l las pe om să privească, că poate se vede puțin altfel față de atunci când geamul nu e șters. Nu are pretenția unei rezolvări a tuturor problemelor, pretenţia unui răspuns definitiv, înțelegi? Mai degrabă e un proces. Și-atunci mi se pare mult mai corect față de cititor când îi spun că ce vreau să fac este să încerc să privim lucrurile din perspective diferite. Ce vreau eu să-ți arăt nu înseamnă neapărat că este un adevăr, ci poate să te ajute să cauți mai ușor acel adevăr sau să-ți aducă noi înțelesuri asupra lucrurilor.
Ar fi sunat academic dacă ar fi rămas titlul Trilogia marginalilor?
Da, pentru că ar fi conținut un anumit tip de orgoliu. Poftim, v-am rezolvat problema! Pe când eu nu am rezolvat-o, ci am deschis doar un orizont asupra unei probleme care poate fi abordată și regândită în diverse forme. Pe mine nu mă interesează să rezolv o problemă definitiv, ci mai degrabă să pun o problemă, să pun niște întrebări corecte, care pot ajuta. De ce marginali? Chestiunea aceasta m-a pasionat o lungă perioadă. Cumva, întotdeauna am încercat să mă plasez într-o marginalitate față de centru, pentru că marginea ce înseamnă? A fi marginal nu înseamnă a fi minor, mărunt, a fi puțin la număr ș.a.m.d. Marginalul este întotdeauna în raport cu puterea, cu centrul, cu ceva dominant.
„Sectanții se ocupă de istoria unei comunități religioase pe parcursul a 100 de ani, câteva generații la rând. Sunt un soi de îngeri buni, să le zicem așa, oameni care cred în anumite valori, se sacrifică, vor binele societății, al comunității, fac în acest sens diverse lucruri în viață, sunt oamenii pe care, în general, vrem să-i avem alături, chiar dacă în felul lor de-a fi ne deranjează…
În cazul Bandiților, vorbim de un soi de îngeri negri, oameni care fac virtuți din a fura. Este o lume răsturnată, în care furtul este o formă de muncă, pentru ei a fura este o chestie onorabilă. A munci ca fraierii, cum le zic ei celor majoritari, înseamnă să cazi din rang și să nu mai fii respectat în lumea bandiților. Este o lume cu alte rigori, cu altă etică și cu alte principii, iar eu încerc să înțeleg care sunt condițiile de apariție a acestor grupuri, cum se dezvoltă ele, cum se organizează și cum acționează, și încerc să le povestesc cumva din interior.”
Este puțin și spre sensul de inferior?
Nu, e vorba despre un raport de putere. Inferior ar însemna că automat există ceva superior, iar eu nu consider că între oameni există astfel de rapoarte, ci rapoarte de putere. Eu mereu dau exemplul cu poveștile vânătorilor. Când se strâng, își povestesc cum au vânat, niște povești frumoase, însă acestea sunt poveștile celui care ține arma în mână, care are puterea să apese pe trăgaci. Dar ia încercați să vedeți cum ar suna povestea celui vânat. Va suna total altfel. Din perspectiva celui vânat, istoria arată altfel. De aceea întreb adeseori: ați încercat să vă puneți în pielea unui cerșetor, să vedeți cum arată lumea din poziția lui? Și încerc să descifrez niște povești de viață ale unor oameni pe care nu-i vedem, deși sunt lângă noi… Și brusc descopăr o lume foarte diferită, și interesant este că acest lucru mă ajută pe mine, să mă înțeleg mai bine și să înțeleg mai bine lumea în care trăiesc.
Înțeleg direcțiile pe care ai mers în documentare. Dar de unde sensibilitatea aceasta a ta? Din copilărie?
Da, ea vine cumva din copilărie, din educație. Ai mei au fost foarte religioși, în sensul bun și profund al cuvântului, oameni principiali cu textele evanghelice, adică întotdeauna au considerat că viața pe care o au nu este în primul rând pentru ei, ci e făcută pentru a fi dăruită celorlalți. Eu am învățat să mă solidarizez cu cel în necaz, cu cel fără resurse… Evident că toate lucrurile acestea le gândesc în termeni sociali, nu neapărat religioși, adică trebuie să construim instrumente, prin care acești oameni să aibă drepturi, să-i ajutăm pentru că, din punctul meu de vedere, o societate se dezvoltă numai în măsura în care se micșorează sărăcia.
„Grupurile acestea marginale sunt foarte închise. Bandiții te miros de la o poștă, acolo nu poți să joci roluri prea multe. Mai bine te duci și joci rolul tău, e mult mai simplu. Se pătrunde ca-n orice grup, pe bază de recomandări, ca-n lumea bună. Cu cât ai o recomandare de mai sus, cu atât mai multe uși ți se deschid.”
Foarte multe cuvinte elogioase la adresa primelor două volume din trilogie. Nu știu dacă te încântă acest aspect ori dacă ești atent la care volum este mai apreciat, dar știu că nu-ți face plăcere ca Sectanții să fie comparat cu Bandiții.
Da, textele referitoare la cele două cărţi curg, mai ales că Bandiții a apărut de numai câteva luni. Am gândit cărțile ca fiind autonome și ele pot fi citite separat fără nicio problemă. Nu trebuie s-o citești pe una ca s-o înțelegi pe cealaltă. Tentația de a compara există, mai ales că am dat acest titlu generic de trilogie, și atunci oamenii le leagă una de alta – eu le-am legat, de ce nu le-ar lega și ei? Se compară și pentru a spune că o carte le-a plăcut mai mult decât alta. În principiu, m-a bucurat când am văzut că unii critici la care țin au spus că Bandiții ar fi scrisă ceva mai bine, adică există o evoluție… Orice scriitor vrea să evolueze. Însă cred că o comparație este foarte dificilă, pentru că poveștile din cele două cărți sunt foarte diferite… Până la urmă, e dreptul fiecăruia să compare, iar dacă asta mă deranjează la un moment dat, nu este decât ceva pur subiectiv.
E o scenă foarte emoționantă în Bandiții, în care, după ce vizitezi o comunitate foarte săracă, plângi. Ai conștientizat atunci faptul că lumea aceasta nu prea mai are șanse ori că a ajuns într-un punct delicat?
Când lucrez la cărțile mele, documentarea constă în lecturi de texte, analize, pentru a cunoaște lumea despre care scriu, dar în acest caz am și lucrat direct cu comunitățile respective. Recunosc că mi-a fost cel mai greu să lucrez cu cei care sunt cerșetori de meserie. Cei mai mulți sunt așa nu pentru că ar fi ales să fie așa, ci pentru că în felul acesta s-au născut, au fost damnați la acest tip de viață. Trăiesc într-o sărăcie lucie, nu dispun de acte, practic sunt oamenii nimănui. În povestea aceasta, nici măcar sărăcia nu m-a deprimat atât de mult ca următorul fapt. Stând alături de ei, de copiii lor, vezi un anumit tip de lipsă de orizont, de speranță. Asta e chestiunea foarte tragică. Vezi în ochii lor că ei înțeleg că s-au născut acolo și n-au nicio șansă să iasă vreodată din acea condiție. Tot acolo vor muri.
Tot acolo e și conștiința faptului că nu ai ce să faci pentru ei…
Da, un soi de neputință. Vrei să faci ceva, dar îți dai seama că e o chestiune sistemică. Ar trebui o forță foarte puternică din exterior, care să-i smulgă de acolo. Tu, ca individ, nu poți face nimic. Ce poți face? Dacă le dai ceva de mâncare, e ca o picătură într-o mare de suferință… În viață, cel mai mult contează speranța. Speranța că mâine va fi puțin mai bine, că mâine mai ai o șansă. În momentul în care speranța dispare, lucrurile devin foarte tragice. Este ceea ce eu numesc depresie socială, în care oamenii pur și simplu cad și nu mai au nicio șansă de revenire. Asta pentru mine a fost destul de dur.
„Nu folosesc niciodată reportofon… Ține strict de meseria mea măsura în care reușesc să reinventez ce aud și ce văd. Îmi fac totuşi notițe când am momente libere, pentru că anumite lucruri se pot uita ori modifica.”
Sursa foto: pagina de facebook a scriitorului. Interviul este cules în urma unei emisiuni radio. Înregistrarea integrală – aici.
Textul meu despre Bandiţii – aici.
Cărţile lui Vasile Ernu sunt disponibile pe elefant.ro, libris.ro sau pesite-ul editurii Polirom.
La Cluj e bine oricînd. Multă lume. Neaşteptat de multă. Mulţi oameni tineri pe care nu-i cunosc dar şi vechi prieteni. Şi la tranzit.ro-cluj şi la Insomnia Cafe a fost frumos.
Aici se poate vedea
Sînt în drum spre Cluj să-mi lansez Bandiţii (aici info). Cîteva amintiri.
În 1996, după 6 ani de şedere la Iaşi, am decis să plec. Era prea comod acolo. Şi cînd totul devine prea comod e bine să schimbi locul.
Cu trupa Philosophy&Stuff (lipsesc 2 )
Mi-am luat valiza şi am plecat la Cluj. Nu cunoşteam pe nimeni, nu ştiam nici măcar drumul de la gară la Universitate. Am dat examenele şi am luat un loc la masterul de filosofie.
Primul an mi-a fost destul de greu pentru că aici m-am confruntat cu „reduta ardeleană”. După Iaşi, Clujul îmi părea un oraş ultraconservator, mult mai rural şi chiar mai provincial decît Iaşiul. Aşa mi s-a părut în 96: era “epoca funariotă” dar cu rădăcini adînci. Între timp mi-am mai nuanţat opiniile, dar nu foarte. Ca fapt divers: nici un profesor român pe care l-am avut aici nu era născut în oraş. la Iaşi am avut destul de mulţi profesori orăşeni la a 2-3-a generaţie. Mulţi chiar din Iaşi. Nu mă refer la calitatea lor: la Cluj am început să pricep puţin filosofia şi mai ales reflecţia asupra politicului. Dar asta e altă poveste.
Cu profesorul Aurel Codoban la lansarea Philosophy&Stuff
Urbanizarea românească a oraşelor e problema mai tuturor oraşelor din Ardeal şi are cauze istorice. Românii au cucerit aceste oraşe foarte tîrziu, în urma proiectului de „naţionalizare a oraşelor” & industrializare început în interbelic și finalizat în comunism. Chişinăul în care mi-am petrecut adolescenţa are aceeaşi problemă: moldovenii l-au cucerit abia după anii 60 ca rezultat al unui „proiect sovietic” asemănător.
Dar asta nu era o problemă aşa mare pentru mine: acum chiar mi se par atractive aceste procese urbane. Pentru viaţa mea cotidiană însă cel mai greu mi-a fost nu cucerirea oraşului ci a caselor oamenilor. După Iaşi unde puteam intra în casele oamenilor cu foarte multă uşurinţă iar invitaţiile la masă curgeau aproape de la sine, aici mi-am dat seama că toate „farmecele” mele relaţionale nu au nici o şansă. Ştiu să deschid foarte uşor uşi, clanţe, lacătele oricui. Mai puţin a ardelenilor clujeni. Casele lor sînt cetăţi greu de cucerit: aici e nevoie de multă muncă, de strategii şi proiecte de lungă durată. Şi după multă muncă şi trudă cînd vei pătrunde în casa unui clujean român vei primi fix o cafea. Aici nu vei fi chemat la masă aproape niciodată. Spre deosebire de moldovenii ieşeni pentru care masa e o chestiune de petrecere, aici masa este o chestiune strict de etichetă şi obligaţii. Eşti invitat numai dacă cineva are o obligaţie, dacă meriţi şi ai ceva de oferit. Masa e aici e un troc pragmatic (nu vorbesc de familiile de unguri). În casa prietenului meu cel mai bun din Cluj am ajuns cam după 7 ani. Am înţeles asta mai tîrziu şi pe urma a trebuit să schimb strategia. Dar despre aceste secrete altădată.
De ce vorbesc despre masă? Pentru că mîncarea era importantă în ecuaţie vieţii de student sărac: ca să putem trăi dar şi cumpăra cărţi era nevoie de surse de mîncare cît mai ieftine pentru că bursa era foarte mică iar alte venituri nu aveam. Şi acum mă minunez: cum puteam trăi cu atît de puţini bani?
La UBB însă am dat de Aurel Codoban, unul dintre cei mai sclipitori profi pe care i-am avut şi care m-a învăţat pe lîngă ceva carte şi multe trucuri de viaţă: de exemplu jocul cu identităţile multiple. Tot la UBB am dat peste un prof francez care vorbea română cu un puternic accent maramureşan- Claude Karnoouh: „Dumniezău o murit o zîs N.” Aici m-am cunoscut cu Ciprian Mihali proaspăt întors din Franţa care mi-a trîntit în braţe un teanc de Foucault, Derrida, Deleuze & Co. Aici l-am cunoscut pe Adriant T.Sîrbu: un tip de o inteligenţă şi capacitate de analitză rară, cum numai la ruşi am mai întîlnit. În timp aveau să-mi devină şi prieteni.
Casa Tranzit – Sinagoga veche
Însă primii care m-au ajutat au fost, culmea, cei din comunitatea maghiară. De fapt la Cluj am cunoscut românii prin intermediul ungurilor. Dacă mă gîndesc mai bine am şi muncit predominant cu ei: primul job a fost la Márkos Tünde şi Lőrincz Gyula: Insomnia Cafe care pe atunci avea Galeria KL şi Revista Foto & Model. Totul a pornit de la o întîmplare care a făcut ca eu cu amicii mei de la Philosophy&Stuff să fim primii clienţi ai Insomniei. Ăsta e mitul fondator: Ernu cu amicii au intrat, au dat peste ceva bere, au băut şi nu avau cui să plătească. Cînd a apărut Gyula ne-a anunţat că deschiderea urmează: noi doar am venit cu cîteva zile mai devre. Şi nu am mai plecat: a devenit unul din locurile preferate şi am devenit prieteni de cataramă. Aici mi-am făcut cea mai halucinantă zi de naştere care a intrat în Analele Insomnia.
A urmat colaborarea cu cea care avea să-mi devina una dintre cele mai bune prietene iar casa ei a devenit şi casa mea: Könczei Csilla – Casa Tranzit, vechea sinagogă şi primul loc alternativ al oraşului Cluj în anii 2000. În casa lui Csilla şi a lui Péter Eckstein aveam să cunosc cam toată comunitatea maghiară importantă din Transilvania. La Casa Tranzit am lucrat cu enorm de multă lume: Sütő Ferenc (un om de o calitate umană rară), Cosmin Pop, Denes Miklosi, Yvette Martini, Csaba Csiki, Tincuţa Heinzel, Eniko Vincze, Tibor Schneider, Radu Afrim cu trupa lui de atunci, Ilonka neni, Viorel Anăstăsoaie … oh, ar trebui să deschid o listă lungă. Să nu o uit nici pe Corina Sîrbu şi mici pe Camelia Stanciu.
Eu (am tiubiteikă) cu Csilla ne uitam la performance-ul “găinile” a legendarului Monkey (se vede sus). Fotografiată straniu
A urmat Idea cu Timotei Nădăşan, şi el amestecat, mai mult ungur decît român: Editura şi revista IDEA unde am făcut echipă bună cu Timotei Nădăşan, Ciprian Mihali, Attila Tordai, Alexandru Polgár, Ciprian Mureşan, Adrian T. Sîrbu &co plus Lenke, Corina şi Geni – grafică & Zoly – tipar & Cristina – de toate. Nişte oameni şi prieteni extraordinari. Attila Tordai sînt convins că e moldovan la bază ;).
În acei ani a fost şi Phylosophy&Stuff, revista noastră de suflet cu care ne-am lansat noi la finele anilor 90: Ovidiu Ţichindeleanu, Alexandru Polgár, Gilbert Danco, Cristian Pralea, Crisitian Branea, Vitalie Condraţchi, Sebastian Big. Parcă i-am spus pe toţi. Prea intieligenţi şi buni… prieteni.
La Cluj, pe cît de complicaţi au fost primii ani, pe atît de uşori şi productivi au fost ceilalţi ani. Am stat în Gruia lîngă stadion SFR (atunci în liga a 2-a) mulţi ani într-o căsuţă cu o uşă care nu se încuia niciodată, prin care a trecut cam tot Music Pub-ul, faimosul club al acelor ani. Mihai Pop îmi era vecin. Să nu mai zic că mi se pare straniu să văd amici clujeni precum Mihai Goţiu sau Adi Dohotaru prin Bucureşti 😉 Vladuţ omul meu de suferinţă, pe unde mai ieşti!
Nu m-am îndrăgostit niciodată de Cluj chiar dacă ne-m împrietenit cumva pînă la urmă. Aici am trăit o perioadă foarte intensă a vieţii mele. Aici am prieteni foarte buni cu uşile mereu deschise. Poate că o relaţie de prietenie cu un oraş e mai sănătoasă decît una de dragoste.
Şi după 10 ani de şedere în Cluj, cînd uşile clujenilor au început să se deschidă uşor-uşor am decis să plec. Spre Bucureşti. Nu-mi plac uşile care se deschid prea uşor. Însă de fiecare dată revin la Cluj cu mare plăcere: oraşul studenţiei mele prelungite.
Vineri, 3 martie, de la ora 18:00, la Tranzit.ro (str. Sámuel Brassai nr. 5) din Cluj-Napoca, Vasile Ernu va vorbi despre cel mai nou volum al său, Bandiţii, apărut recent în colecţia „Ego-grafii” a Editurii Polirom, disponibil şi în ediţie digitală.
Invitaţi, alături de autor: Zsuzsa Selyem, Ştefan Baghiu, Eckstein-Kovács Péter.
—
—
—
—-
—-
—-
—
—-
_____
Sîmbătă, 4 martie, de la ora 20:00, la Insomnia Café (Str. Universităţii nr. 2) din Cluj-Napoca, va avea loc o întîlnire cu Vasile Ernu & Friends. Ceai, muzică bună, poveşti şi întîmplări.
Invitate: Könczei Csilla, Vincze Enikő, Márkos Tünde.
Un scriitor are o singură bucurie cu adevărat mare: cînd i se spune că tirajul s-a epuizat. Critica e importantă dar vine şi pleacă. Însă “tirajul epuizat” e cel mai sigur indiciu.
“Sectanţii” au fost o surpriză. După 4 luni am fost anunţat că se mai trage un nou tiraj. “Bandiţii”: după 3 luni. Şi încă nu mi-am treminat lansările. Mai am oraşe şi puşcării de făcut.
E o mare surpriză pentru mine. Culmea că şi tirajul doi de la “sectă” s-a cam dus. Şi încă nu am făcut concert de „manele pocăite” cu „fraţii de la Toflea” la MACAZ 
😉 (profesioniştii ştiu).
Urmează tirajul doi din “bandă” şi, sper, ediţie nouă “de buzunar” (mai ieftină) din “sectă”. Aşa promate editorul. El ştie mai bine şi am mare încredere în el.
Cui să mulţumesc? În primul rînd cititorilor. Sper să fie cu folos.
Interviu de DOINA FIKMAN pentru HAIBUN / 21 februarie 2017
Ați debutat în 2006 cu volumul de proză Născut în URSS. Cum se face că asta nu s-a întâmplat mai devreme, luând în calcul „fierbințeala” din facultate pe care o are fiecare?
Vasile Ernu: Recunosc că nu am avut niciodată în cap obsesia să devin scriitor. Am avut multe alte pasiuni, dar nu aceea de a fi scriitor. Ba chiar în acea perioadă îmi displăceau mediile literare, chiar le consideram „inferioare” ca tip de reflecţie şi literaturocentrismul culturii mă irita. Eram tînăr şi aveam o privire asupra lucrurilor mai pe stil „fight club”.
Am ajuns să scriu acea carte din întîmplare. Eu iniţial am vrut să o fac ca pe un dicţionar al amintirilor unei generaţii, a prietenilor mei, un soi de privire personală şi subiectivă asupra a ceea ce am trăit noi. Așa cum toată lumea era foarte ocupată şi fugită în cele patru zări, am decis să o scriu singur. A ieşit această carte care brusc a intrat în toate topurile, cu mare priză la public, dar şi la critica care o etichetase „controversată” şi care nu era clar nici ce gen literar este. M-am trezit brusc cu premii importante şi traduceri în diverse limbi. Peste noapte am devenit scriitor fără să îmi propun asta.
După aceea am intrat încet, încet în acest rol. În timp s-a dovedit că e ceva care-mi place şi se pare că mă şi pricep. Şi important e că ceea ce fac eu place unui public, atîta timp cît îmi cumpără cărţile şi le citesc. În ultima perioadă primesc foarte multe reacţii private de la cititori. Deci, există un public interesat de cărțile şi temele mele. Asta e cel mai important.
Cu excepția simbolurilor distinctive, precum jvacika sau djînsî, a fi născut în URSS este o amprentă personală ori totuși a unei generații? Există ceva din experiența dumneavoastră care n-a ajuns în carte?
Vasile Ernu: Da, povestea aceasta a vieţii cotidiene din URSS-ul tîrziu are amprenta experienţei mele directe, dar şi livreşti sau a unui folclor construit în timp care ajunge la tine din alte generaţii. Experienţele acestea personale sînt, vrem nu vrem, legate de experienţele colective, de viaţa trăită împreună. Există un întreg imaginar, o întreagă iconografie şi cinematografie sovietică care ne-a formatat. Dar asta se întîmplă şi în celelalte culturi. Oare azi nu sîntem formataţi foarte mult de media şi toată noua iconografie socială, politică şi economică? Da, nu mai puţin decît în trecut.
Eu am încercat să povestesc experienţe care, chiar dacă sînt trecute prin filtrul personal, să fie elemente centrale ale culturii sovietice: de la ritualuri la obiecte, de la educaţie la timp liber, de la infrastructură la cultura alternativă, dar şi oficială. De asta foarte mulţi s-au regăsit în aceste poveşti pentru că ele cumva redau nişte locuri comune, nişte paternuri. Totul trecut cumva prin acest stil ironic, autoironic, nostalgic şi tandru. E vorba în definitiv despre viaţa noastră, despre amintire, despre memorie, despre lucrurile intime care au construit viaţa copilăriei şi adolescenţei noastre. Nostalgia e o ţară a memoriei, nu a unei ideologii sau mai ştiu eu ce formă de reconstrucţie. Nostalgia e un fel de a vizita trecutul, ceva ce nu mai există, ceva exilat în memorie, doar în memorie.
Ceva ce nu am povestit? Sînt multe lucruri care pot fi povestite încă. E genul de carte „fără sfîrșit”. Aş putea scrie continuu la ea, dar trebuia să pun punct pentru că sînt multe alte teme care mă pasionează, alte subiecte, alte obsesii. Nu vreau să rămîn cu marca „Născut în URSS”. Cartea e doar o poveste din multele pe care am să le povestesc.
Cartea asta a fost tradusă în foarte multe țări, inclusiv Rusia, Bulgaria, Spania, Italia, Georgia, Polonia. Cum este să fii publicat în străinătate? Ori dacă ar fi să reformulez, este mai „prestigios” să fii apreciat în alte țări decât pe plaiul natal? Ori dacă să ne referim strict la critici, credeți că aprecierea lor este mai obiectivă decât a criticilor de acasă?
Vasile Ernu: Scriitorul este definit de limba în care scrie. Deci, eu scriu în primul rînd pentru cititorii de limbă română. Fireşte că mă interesează universalismul, mă interesează şi un alt public decît cel local, dar nu este o obsesie pentru mine. Dacă apar ocazii este un lucru bun. Traducerea cărţilor este mai degrabă rezultatul unei maşinării de marketing şi ţine de o mulţime de întîmplări norocoase. De ce? Pentru că literatura are mereu bariera limbii şi nu e precum muzica sau artele vizuale care nu au nevoie de un traducător. Cartea are mereu nevoie de un intermediar: traducătorul.
Faptul că există un interes pentru traducerea cărţilor mele, chiar am oferte şi pentru ultimele cărţi, mă bucură. Asta e bine pentru un scriitor. Îi aduce, pe lîngă cititori, prestigiu şi ceva mai mulţi bani şi-l introduce în circuite internaţionale: de la tîrguri şi festivaluri, pînă la rezidenţe, conferinţe şi alte ocupaţii adiacente meseriei de scriitor. Mie îmi place să ţin prelegeri prin universităţi sau în diverse medii alternative ale tinerilor. E interesant că pentru mine e mult mai uşor să ajung la universităţile din Berlin, Bucureşti sau Torino, decît la cele din Chişinău sau Bălţi, dar asta e. Acasă se ajunge cel mai greu. În perioada următoare voi avea o serie de lecturi în puşcăriile din Moldova (şi România): e mai uşor se pare să ajung la puşcărie, decît la universitate. E mai bine aşa.
Ca în orice altă breaslă, lumea scriitorilor nu este lipsită de intrigi, rivalitate și poate chiar ranchiună. Ați simțit asta vreodată în raport cu alți literați? Dacă da, atunci cum se manifestă?
Vasile Ernu: Încerc să mă ţin mai departe de lumea literară sau mai degrabă de grupurile literare sau structuri precum USR sau USM (uniuni ale scriitorilor). Am refuzat să fac parte din orice uniune de acest tip. În acest moment ele sînt instituţii în care nu mă regăsesc, cred că nu-şi îndeplinesc menirea care ar trebui să o aibă şi nu cred că mă ajută o astfel de instituţie. Ba din contra, pe mine mă constipă intelectual aceste instituţii. Dar nu judec pe cei care fac parte din astfel de instituţii. E treaba fiecăruia.
Pe mine mă interesează fenomene şi structuri vii, nu cele ritualice şi aproape moarte. Ţin legătura cu anumiţi scriitori punctual, pe unii îi simpatizez, pe unii chiar îi admir, iar cei care nu-mi plac sau mă lasă indiferent îi ocolesc. Urăsc bîrfa, de asta nu veţi auzi de la mine niciodată cuvinte urîte adresate oamenilor din breaslă şi nu numai. Cînd critic ceva încerc să aduc argumente raţionale şi să nu vizez persoana, ci doar chestiunea în cauză. Dar da, ca în orice breaslă artistică există, cred, destulă invidie, mai ales cînd e vorba de revistele de specialitate, premii, etc. Nu prea mă interesează acest sector. Mie mi se pare că viaţa literară autentică s-a mutat puţin în altă zonă.
Viaţa literară din Basarabia, care e foarte fragilă, o urmăresc de la distanţă. Mă interesează tinerii poeţi şi prozatori, încerc să-i citesc, urmăresc fenomenele noi care apar. Ţin legătura cu cîţiva prieteni. Dar cum activitatea mea de prin 90 are loc în România – acolo m-am maturizat, format şi scris – viaţa mea este legată mai mult de România, chiar dacă sufleteşte sînt foarte legat de Basarabia şi multe din subiectele mele vin de aici.
Dar ce faceți cu haterii care nu sunt din breaslă?
Vasile Ernu: Eu am o răbdare destul de mare. Sînt de felul meu mai zen. Sînt educat să pot rezista la atacuri destul de dure şi să răspund cît se poate de pozitiv. Cred că a răspunde cu bine la rău este o armă mai eficientă în timp. Dar fireşte pot fi şi bandit şi, dacă e neapărat nevoie, pot pune sare pe limbă, pot face lucruri nebănuite. Dar încerc să mă abţin. Mai există o formă de pedeapsă: ignoranţa programatică faţă de hater sau luarea în derîdere ori ironie care e o tehnică ceva mai complicată. Ignori pe cei care nu merită atenţie, rîzi de ura lor ca să o dizolvi. E altă formă de a te proteja. Haterii sînt făcuţi ca să-ţi consume energia, iar tu trebuie să ştii cum să o conservi şi cum să o direcţionezi spre lucruri folositoare pentru tine şi pentru comunitatea în care trăieşti.
Mica trilogie a marginalilor, mă refer la primele două publicate, Sectanții și Bandiții, au avut succes aici, cel puțin mediatizarea a fost intensă. Cum v-ați ales subiectele și de ce trilogie? De ce ați optat tocmai pentru o sectă religioasă, bandiți și izgoi, luând în considerație că există mai multe pături sociale marginale? Ori asta s-a întâmplat pentru că ați reușit cumva să-i vedeți de aproape mai mult decât pe ceilalți?
Vasile Ernu: Da, cărţile au un succes neaşteptat la public şi la presă. Se scrie mult şi mi se solicită interviuri. Editorul îmi spune că se vînd bine, se reeditează deja, ceea ce mă bucură. Un autor trăieşte din asta, el vrea să aibă cititori reali, nu închipuiţi. Şi cred că e pentru prima dată cînd primesc atît de multe reacţii de la cititori. Primesc mesaje cu opinii şi păreri, întrebări şi comentarii de la cititori. Neaşteptat de multe. Asta mă bucură.
Cum am ales subiectele? N-a fost simplu. Am avut o perioadă de cercetare. Ştiam sigur că vreau să scriu despre marginali. Acest lucru îl stabilisem. Mă interesa subiectul: lumea văzută prin ochii marginalilor. Ştiu că arată altfel. Lumea povestită de cel vînat arată radical diferit decît lumea povestită de cel care vînează. Cum am ales este cumva mai complicat. Mi-am dat seama că nu mă interesează doar marginalul, ci şi anumite mituri sociale fondatoare. Cu „sectanţii” mi-a fost mai simplu pentru că îi cunoaştem, aveam o poveste de familie cu ei şi aveam Bugeacul care este exemplar în acest amestec etnic şi religios. E zona mea de origine în care am copilărit. Adică aceşti marginali îmi erau familiari, iar tema marginalităţii religioase este fundamentală pentru un secol fascinant, dar tragic precum sec. XX în care am avut toată nebunia omenirii concentrată în 100 de ani. „Sectanţii” erau îngerii păzitori.
A trebuit să aleg şi ceva opus lor, îngerii căzuţi. Şi ce e mai la îndemînă decît lumea criminală, lumea bandiţilor? Această poveste are însă mai multe straturi pentru că ea se ocupă de mitul lui Cain şi Abel, al felului în care unul alege o cale şi altul o altă cale, e despre economia acumulării şi a sacrificiului, e despre educaţie şi dresaj, e despre cum un copil se maturizează şi despre ce şi cum alege în viaţă. Şi care sînt condiţiile care-l fac să aleagă anume aşa şi nu altfel. E despre o lume întoarsă pe dos în care furtul este o formă de muncă. Dar şi cerşetoria este o formă de muncă, însă a unor altfel de oameni, a unor oameni fără de şanse. E despre legătura dintre grădiniţă şi puşcărie, e despre cum se dresează puricii şi oamenii. Deci, nu e o istorie a unui grup, nu este o antropologie a unui grup, ci are mai multe registre. E un soi de literatură documentară care are la bază poveşti reale, dar care capătă multiple sensuri.
Următoarea carte a trilogiei vreau să fie despre un război civil în care Iacov şi Esau, cei doi fii ai patriarhului Isaac, intră într-un conflict pe viaţă şi moarte pentru o binecuvîntare furată. Însă toată această poveste biblică va avea loc la noi pe străzile orăşelelor din Bugeac, a Chişinăului, Odessei, Iaşiului şi Bucureştiului. Totul se va petrece în secolul XX. Centrul lumii sîntem noi, acolo unde vrem noi să fie şi unde e povestea noastră.
Chestionarul lui Proust într-o formă adaptată este nelipsit din interviurile noastre. Care este definiția succesului unui scriitor sau a unei cărți după Vasile Ernu?
Vasile Ernu: E atunci cînd începi să nu mai cunoşti oamenii care vin să te asculte cînd citeşti. E atunci cînd începi să primeşti scrisori de la cititori care sînt realmente interesaţi de ceea ce scrii.
Dacă ar fi să vă descrieți în 3 cuvinte, care ar fi acestea?
Vasile Ernu: Curios, iertător şi furios blajin.
De ce vă este frică cel mai mult?
Vasile Ernu: De ignoranţă, de propria ignoranţă care ar putea nedreptăţi pe celălalt de lîngă mine şi de ape adînci (la propriu).
Dacă vă întâlniți cu Dumnezeu și aveți șansa să-i puneți doar o singură întrebare, care ar fi aceasta?
Vasile Ernu: Dacă e greu să fii Dumnezeu?
MPC: www.bookaholic.ro
A fost o seară deosebită la Oradea la Salonul de carte R&R. M-am revăzut cu Marius Cruceru după mulți ani și întîlnit cu Mircea Pricăjan și Otniel Vereș. După cum se vede am și cîntat. Mai mult Marius. Un public deosebit care nu se lăsa plecat și avea multe întrebări. Vă mulțumesc, revin.
Siberia este porecla lui Vasile Ernu. Este o poreclă știută și folosită doar între prietenii apropiați în vremea Iașiului din 1990-1993, pe vremea Comitetului Central.
L-am cunoscut pe Vasile prin 1990-1991. Sîntem de aceeași vîrstă. El este cu doar trei zile mai tînăr. Ne-am întîlnit prima dată la un curs de greacă platonică informal, apoi în garsoniera lui Dănuț, care funcționa tot ca un fel de bibliotecă publică informală. Datoria lui era filozofia, a mea era morfologia și sintaxa. Apoi am format un grup de studiu biblic, care a rezultat într-o tabără la Voroneț. Bune amintiri.
Vasile venea de aproape, din Republică, din Moldova, dar de departe totuși. Vorbitor de rusă, cu puternic accent moldovenesc, era o combinație care stîrnea curiozitatea, nu numai prin accentul lingvistic, ci mai ales prin accentele diferite de ale noastre, puse pe problematica discutată. Pentru cei care se întreabă asupra autenticității lumii din carte pot confirma. Vasile este un produs al acelei lumi, fascinantă și stranie, provocatoare și deranjantă pentru confortul nostru intelectual.
Mai tîrziu drumurile noastre s-au despărțit pentru o vreme. Ale lui s-au dus pe la stînga, ale mele pe la dreapta. Ale mele prin activitatea eclesială, ale lui prin activitatea scriitoricească și editorială. Pentru că așa ne-a învățat comunismul, amîndoi am fost militanți. Fiecare în dreptul lui. N-am fost de acord totdeauna cu opțiunile lui, n-a fost de acord cu opțiunile mele, dar am rămas prieteni nu numai din pricina civilității, ci și din cauza altor lucruri care ne leagă. Mult mai multe lucruri care ne leagă decît lucruri care ne dezleagă.
sursa libris.ro
În 2015 sufletul lui Vasile a erupt într-o trilogie. Sectanții probabil lasă cele mai multe de văzut, dar aici sînt subiectiv, trag spuza pe turta mea. Cartea desface perdeaua de pe un suflet extrem de frămîntat și sensibil, încă pendulînd între ideologii și teologii, între ”stîngăcii” de stînga și calea dreaptă de la Dreapta Domnului.
Vasile ne spune o poveste și ca orice poveste ridică întrebări asupra adevărului. Întrebarea: ”Tu, ăla din carte ești tu și ăia sînt ai tăi?” este o întrebare de frizeriță eliadiană.
Contează? Sectanții lui Siberia nu reprezintă o monografie istorică, nu este un eseu sociologic, nu este un roman autobiografic. Este cîte ceva din toate și ceva mai mult decît atît. Este o povestire catharhică a celui care își ispășește ”vina” părăsirii acelei comunități, spunînd povestea comunității, înviindu-și morții pe pagini, redesenînd conturul poveștii, idealizînd personajele. Prin spunerea poveștii și prin identificarea cu minoritarii lui, Vasile își obține public iertarea din partea celor pe care i-a părăsit cu ani în urmă, nefiind în interior, dar nici în afara comunității descrise.
Sectanții trebuie mai degrabă citită de Vasile. Ar merita o ediție de audio-book. Așa vom înțelege mai bine substratul exagerărilor, afirmațiilor șocante, descrierilor scandaloase, aplecărilor sentimentale. Cartea te enervează (p. 146, nu ”Gulagul nu a făcut decît să pună oameni de calitate împreună”), te pune pe gînduri, te provoacă la investigare să vezi cît și cum este adevărat din poveste, un lucru este clar: nu rămîi indiferent la istoria acelei mici comunități puriste, pietiste, față în față cu Leviathanul statului țarist, legionar și mai apoi comunist, fiară care i-a înghițit mulți copii pînă astăzi.
Vasile nu poate fi altceva decît este. Dacă încearcă să fie comunist, creștinismul supt cu laptele mamei îi stă împotrivă, dacă încearcă să fie ”pocăit”, încă are de rezolvat multe tensiuni lăuntrice și mai trebuie să își verse răul pe cărți catharhice. De aceea Siberia este greu de pus într-un raft, greu de clasificat, precum textele pe care le scrie. Mărturisirea din debutul cărții este ca o izbucnire ținută zeci de ani în plămîni?
„Da, sînt sectant, pentru că aşa ne‑a botezat Cezarul, aşa ne strigau dregătorii şi cărturarii «lumii acesteia», aşa ne etichetau majoritarii pravoslavnici. Da, sînt «oaia neagră» a unei secte radicale şi marginale. Sînt la a patra generaţie de sectanţi care de‑a lungul a peste o sută de ani au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite, chiar dacă nu ne‑am mutat prea mult. Am trăit sub atîtea regimuri şi dregătorii într‑un veac, încît le‑am uitat numele. Ei însă nu ne‑au uitat şi ne‑au numit mereu cu ură şi dispreţ: sectanţi.
În cele ce urmează vă voi mărturisi – atît cît am aflat şi mi s‑a spus, atît cît ştiu şi eu din experienţa directă – Tora sau Pentateuhul sectei mele. Să pornim la drum, în faţă ne aşteaptă stepa Bugeacului şi Cărţile lui Moise repovestite prin istoria familiei şi comunităţii mele: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul.“ (Vasile Ernu)
De ce ne interesează Sectanții, de ce ne interesează ACUM?
1. Supraviețuirea stigmatizatului. Pentru că spune o poveste despre supraviețuire, despre condiția de minoritar, despre mai multe bătălii care se dau permanent. Orice ar crede sau spune un ”pocăit” astăzi, oricîd de mult se crede integrat, chiar dacă demonstrează în stradă fraternizînd cu alte diferite grupuri, este condamnat la izolare, la separare și bătaie de joc. Stigmatizarea este perpetuă. Mîine chiar cei alături de care am ieșit zilele acestea în stradă ne vor ironiza pentru opțiunile familiale. Iată ce ne spune chiar autorul despre cele tipuri de bătălii (sublinierile îmi aparțin):
Volumul cuprinde istoria de mai bine de 100 de ani a unei comunități religioase marginale și radicale din zona Bugeacului și Transnistriei. O comunitate care în decurs de 100 de ani locuiește sub diferite regimuri politice și diverse construcții statale: Rusia țaristă, Romania Mare, URSS, Republica Moldova sau Ucraina. Fără a părăsi zona, o zonă de periferie în continuă schimbare. Au cunoscut două regimuri devastatoare: fascismul și stalinismul, care culmea, nu au reușit să-i distrugă, ci chiar i-au făcut mai puternici.
Și ei, această comunitate mică, au de dus o bătălie atât cu statul, Leviatanul sau Cezarul, cum îl numesc ei, cît și cu biserica ortodoxămajoritară care îi tratează și ea cu un alt tip de violență. Mai au de dus o bătălie și cu lumea laică modernă și cu toate formele moderne de hegemonie culturală și economică.
Bătăliile lor sunt foarte diferite de bătăliile grupului majoritar. Violența care se răsfrînge asupra lor este mult mai mare decât cea care se răsfrânge asupra grupului majoritar. Din această cauză ei sînt nevoiți să-și contruiască viața altfel, să aibă alte tehnici de supravețuire. Cum? Asta încerc să povestesc în carte.
sursa
Aflăm în carte despre cei care s-au îngropat de vii ca să nu fie pradă numărărilor și inventarierilor, aflăm despre familii despărțite, fracturate, oameni orbiți cu fierul roșu. Aflăm despre prigoană și rezistența înțeleaptă sau prostească, despre diferitele tipuri de adaptări, de la micul compromis, pînă la trădare și trecerea de partea Leviatanului. Poate că putem învăța ceva ”tehnici de supraviețuire”, cum le numește Vasile.
2. Lumea dispărută a pietiștilor și puriștilor. Fiind, cum mai mai spus, într-o triplă criză teologică-morală-liturgică, ca evanghelici ne mai interesază Sectanții pentru că există descrieri ale unei lumi pure și trecute în care corectitudinea, puritatea morală, ambiția școlărească, etica muncii, înțelegerea de afaceri cu DA – DA și NU-NU, detaliile vieții de zi cu zi ca parte a unui ansamblu care slujește unei cauze spirituale … toate acestea descriu o lume și o comunitate care a dispărut. După unele dintre acestea tînjim. După cum Vasile privește în urmă cu admirație spre antecesorii săi. Față de aceia și față de acea lume, nu numai Vasile este oaia neagră, toți sîntem capre și fii risipitori. Poate că un asemenea text este de scris și pentru că ne arată de unde am plecat, ne arată Genezele, Exodul, dar și locuri, atitudini, acțiuni la care ar trebui să ne reîntoarcem. Această anamneză ne este necesară, ca să ne redefinim identitar. Abia după o anamneză corectă, poate avea loc odiagnoză profitabilă.
3. Conviețuirea în amestecul de culturi. Sectanții ne oferă o lecție despre confluența culturilor. Sîntem în plină globalizare, culturile și religiile ni se amestecă. Cartea lui Vasile ne vorbește despre molocani, evrei mesianici, rascolnici, ruși, moldoveni, lipoveni, coloniști germani. Conviețuirea nu le-a anulat identitatea etnică sau religioasă, ci a creat o lume suprapusă, îmbogățită prin reciprocitate și schimb. Poate că și de aici putem învăța ceva tehnici de supraviețuire, cartea, care face o arheologie culturală de fapt, de drept poate să ne servească ca bază a unui manual despre o Europă și o Românie pe care niciunul nu o mai înțelegem. Sîntem într-o lume amestecată, în care încercăm să ne păstrăm identitatea. Comunitățile descrise de Vasile au reușit pentru aproape 100 de ani. Cum? Oare putem învăța o lecție de la ei?
4. Relația grupurilor religioase minoritare cu cetatea. Sectanții ne oferă o microistorie culturală, un model la scară a felului în care creștinii s-au raportat la cultură de-a lungul secolelor: integrare, refuz, ignorare. Comunitățile descrise de Vasile Ernu în cartea sa parcurg cumva într-un fel de recapitulatio stadiile creștinismului timpuriu, de la ascunderea în liniște, la prigoana extremă spre supraviețuire și conviețuire. Ce putem învăța din lecțiile pe care le oferă istoria despre tensiunile dintre Biserică și Cultură?
Ei bine, comunitățile despre care vorbesc au fost timp de peste 100 de ani niște indicatori perfecți. Puterea pentru ei era împărțită în aceste trei categorii mari și late, cum am mai spus: Stat, biserică majoritară și ”această lume”. Tehnica lor de a lupta și rezista era simplă: o combinație între cele trei tradiții. Când toți se mișcă spre centru, ei se mișcă spre margine, când toți vor sus, ei intră în catacombe. Când toată lumea care azi se declară anticomunistă intra în UTC și Partid pentru carieră sau pentru că ”toată lumea așa făcea”, ei refuzau deschis orice colaborare cu riscurile de rigoare. Nici ei, nici copiii lor nu intrau în PC sau UTC. Refuzau radical orice colaborare. Puterea îi arunca în puşcărie, iar pentru ei asta era un semn de respect și un indicator al calității și valorii lor. Ne arestează, deci suntem „aleşii” şi ne-am salvat.
Ei au înţeles foarte repede că la periferia sistemului este mult mai multă libertate și chiar se pot găsi destule resurse. Ei au reușit foarte repede să înțeleagă sistemul comunist mult mai bine decît toți kremlinologii și intelectualii de tot felul. Ei au dovedit că se poate construi chiar o mică economie alternativă fără a intra în conflict direct cu statul. Ei au arătat cum se poate construi autonomia şi „societatea civilă” într-un sistem totalitar. Ei își luau joburi prost plătite, dar care le dădea o acoperire legală și care le oferea mult timp liber. În comunism, după cum știm, nemunca era pedepsită prin lege iar statul era obligat să-ți ofere un loc de muncă. Nu puteai fi șomer că deveneai imediat penal. De aceea ei aveau multe joburi gen paznici. Lucrai 24 de ore la o gradiniță, unde mai degrabă te odihneai și după aceea aveai trei zile libere. În cele trei zile libere tu aveai mica ta afacere semiprivată: meşteșuguri, agricultură proprie, cooperative etc. Exista o zonă gri bine dezvoltată despre care nimeni nu prea scrie. Istoria comunismului scrisă de neoconservatori şi liberali este în mare parte o tristeţe şi o mare revanşă a lor. Ca să-i liniştesc le spun că în comunism a fost mai multă suferinţă decât îşi imaginează ei însă din cu totul alte cauze. Dar pe cine interesează cauzele, când urmăreşti doar scopuri şi profituri.
sursa
5. Crearea unei contraculturi de rezistență. Din Sectanții ne aducem aminte de modul în care comunitățile credincioșilor au creat o rezistență culturală prin micro-școli de exegeză, de retorică, de muzică (Vasile își amintește învățatul la mandolină, armonium cu pedale – eu am încă unul acasă). Pocăiții români au avut tradiții asemănătoare. Nu s-au bazat pe școala publică. Liceele de muzică din orașele mari sînt pline de pocăiți, pentru că aceștia vor fi făcut muzică acasă. Olimpiadele la Literatură beneficiază de prezența copiilor care învață memorarea și critica textelor din biserici. Numai că lumea aceasta reprezintă o fotogramă a ceva tocmai trecut, mort, deși cu trupul cald încă. Deși pe alocuri Vasile își idealizează comunitatea, retușînd realitatea, creează o lume la care te face să tînjești.
6. Prigoana și ”beneficiile” ei. Sectanții, deși enervează prin ideea că stalinismul este ultima epocă de aur a creștinismului, are dreptate la o evaluare istorică. Prigoana a fost întotdeauna vreme de mare înflorire pentru Biserică. Asemenea istorii s-ar putea să ne ofere lecții valoroase despre modul în care Biserica a suferit și suportat regimurile totalitare, supraviețuind. Radicalitatea trebuie reinventată și reînvățată.
7. Sectanții lui Vasile și Vasile. Și în sfîrșit la ce îi folosește lui Vasile Ernu Sectanții. Îi aduce aminte că este doar oaie neagră și că nu este capră. Vasile face ce face și se tot întoarce la sectanții lui. Face ce face și între Capitalul lui Marx și Biblie, revine tot timpul la Biblie. Acest soi de demers îi servește drept răscumpărare transgeneraținală și îi amintește de faptul că rugăciunile mamelor nu rămîn neascultate.
« go back —
keep looking »
