Am fost invitat în luna mai la Tîrgul Internaţional de carte de la Praga. Aici am avut prezentarea primelor două volume din Mica trilogie a marginalilor: Sectanţii şi Bandiţii.
De acolo am mers direct la Zilele Literaturii Române unde am am avut două conferinţe pe tema: De la sectă la bandă: forme de marginalitate în regimurile represive. Ele au avut loc la Universitatea de Stat „B.P. Hasdeu“ din oraşul Cahul şi la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie si Filosofie, Departamentul de Filosofie și Antropologie. Am mai avut organizată o dezbatere aprinsă la barul Embargo.
Cartea Banditii este, dupa Sectantii, a doua parte din Mica trilogie a marginalilor. De aceasta data, Vasile Ernu pune accentul pe antropologia lumii interlope din perioada sovietica.
Societatea sovietica a fost bine familiarizata cu manierele criminalilor. Pe timpul lui Stalin, multi au fost in penitenciare impreuna cu criminalii. In perioada „vegetariana“ post stalinista, justitia sovietica a continuat de asemenea sa trimita in lagare multe persoane pentru infractiuni minore. Iosif Brodskii isi aducea aminte cum, pe timpul asa-numitei „tranzitii“, a intalnit un taran in varsta, condamnat la cativa ani de inchisoare pentru furt din „avutia poporului“, care consta dintr-un sac cu ingrasaminte. Detinutii „cu experienta“ erau o parte inseparabila a peisajului sovietic cotidian. De exemplu, incepand cu anii ’60, cand infractorii au inceput sa fie recrutati pentru serviciul militar obligatoriu, acestia si-au transferat manierele in mediul soldatilor. Problema mai multor orase din perioada sovietica tarzie era reprezentata de grupurile de tineri din care banditii isi implineau randurile. Traditia criminala nu a fost o parte intr-atat de marginala a societatii sovietice. In era post-sovietica, banditii nu numai ca si-au consolidat pozitiile; impreuna cu „nomenclatura“ si cu „fortele de securitate“ comuniste, au constituit patura dominanta a societatii, ocupand pozitii importante atat in mediul de afaceri, cat si in guvern.
Vasile Ernu prezinta cititorului roman partea de sub apa a aisbergului sovietic, oferind o „descriere consistenta“ (Klifford Girts) a lumii marginalilor antisociali, care si-au impus manierele majoritatii si au devenit parte a elitei societatilor post-sovietice. Principala sursa de informatii despre lumea interlopa este Profesorul, pe care Ernu l-a cunoscut de multi ani, „hot in lege“ din Odessa. Cu sprijinul lui, Vasile Ernu a reusit sa ia peste zece interviuri de la reprezentanti de seama ai lumii interlope. Printre informatorii autorului se numara un contrabandist, un hot de buzunare, o detinatoare de bordel, un cersetor profesionist si chiar un asasin. In carte sunt descrise ierarhiile penale, cutuma banditilor si specializarea profesionala, iar autorul povesteste despre limbajul secret al hotilor, semiotica tatuajelor lor, structurile criminale de zi cu zi etc.
Autorul are o conceptie originala asupra functiei sociale a lumii interlope. Eroii din prima carte a trilogiei, sectantii, sunt prezentati drept „ingerii albi“ care tind sa ispaseasca pacatele omenirii printr-un comportament de jertfe si sa-i indrepte spre calea mantuirii spirituale. Banditii sunt „ingerii negri“, care prin crime forteaza majoritatea inerta sa nu uite de Dumnezeu si totodata ii ajuta sa scape. De asemenea, banditii sunt instrumentul divin care ofera posibilitatea de masurare a credintei „iovilor“, ascultatorilor lui Dumnezeu. Acest punct de vedere mefistofelic, conform epigrafului la Maestrul si Margareta („Eu sunt o parte din acea putere care vesnic doreste raul si vesnic face fapte bune“), il demonstreaza Profesorul mentionat mai sus.
Un alt bandit din discutia cu Ernu isi compara fratii de breasla cu ingerii pedepsitori ai Apocalipsei. Pentru autor, care a crescut intr-o familie religioasa, o astfel de abordare este extrem de impresionanta. Este dificil de judecat in ce masura acest punct de vedere este raspandit in mediul infractional. In orice caz, este o ipoteza interesanta a retoricii de autojustificare produsa de comunitatea criminala, care necesita a fi verificata intr-o lucrare mai mare.
Ernu subliniaza ca multi banditi sunt extrem de religiosi. Conform concepului „ingerilor negri“, el descrie lumea interlopa ca pe un fel de Biserica din catacombe, un ordin monahal cu propriul crez, propriul decalog si ritualurile sale. Trebuie sa fim de acord cu aceste paralele. Autorul deseori scrie ca „hotul cinstit“ din perioada sovietica nu avea dreptul la proprietate, familie si documente. Calugarii crestini, de asemenea, nu au dreptul la proprietate si familie. Refuzul documentelor de stat si substituirea numelui din actele oficiale cu porecla de hot sunt din nou asemanatoare cu inlocuirea numelui lumesc cu numele monahal.
Conceptele de ingeri albi si negri ne permit sa facem legatura intr-un sens general intre Sectanti si Banditi. Printre altele, conceptul trezeste imaginatia cititorului, fortandu-l sa se gandeasca cum eroii celui de-al treilea volum al Micii trilogii, anume Izgoi-Jidi, vor fi inclusi in aceasta „ierarhie a ingerilor“.
Cuvantul trebuie insotit de disponibilitatea de face sacrificii
Cu toate acestea, consider ca paralelele crestine ne indeparteaza de la intelegerea naturii precrestine a lumii criminale. Din pacate, Vasile Ernu nu este familiarizat, cel mai probabil, cu lucrarea remarcabilului arheolog si antropolog rus Lev Klein, Lumea inversa. In aceasta carte, Klein isi prezinta experienta din inchisoare si ajunge la concluzia ca, in conditiile nefavorabile din penitenciar, armata etc., structura sociala se degradeaza rapid pana la nivel „primitiv“. William Golding, in distopia Imparatul mustelor, a descris aceasta degradare imediata intr-o forma artistica impresionanta. Mark Tkaciuk, directorul {colii Antropologice Superioare, a numit pe buna dreptate acest fenomen „gravitatie sociala“: miscarea in sus a societatii necesita o perioada lunga de timp si concentrarea tuturor puterilor fizice si mentale; caderea in starea arhaica initiala are loc rapid si automat.
Ernu subliniaza in mod repetat existenta a ceea ce el numeste caste banditesti si a unor superstitii arhaice, insa conceptul de arhaic nu se afla in centrul descrierilor sale. Insusi cuvantul este folosit o singura data in text. Concentrarea pe „religios“ nu i-a permis autorului sa reprezinte lumea banditilor ca pe o societate primitiva tipica, cu toate ca din multe dintre descrierile sale se desprind aspecte care tin de caracterul fara indoiala arhaic al corporatiei banditesti.
In carte se aduce aminte deseori despre atitudinea extrem de responsabila a banditilor fata de cuvant. In viziunea lor religioasa, cuvantul trebuie sa fie insotit de disponibilitatea de face sacrificii. Pentru nerespectarea cuvantului prin fapta, sunt nevoiti sa plateasca un pret mare. Taierea limbii pentru informatii false este una dintre cele mai usoare pedepse. Este remarcabil faptul ca se pedepseste „pacatuind“ cu o parte din corp. Autorul isi aminteste cum, in fata sa, Profesorul i-a taiat degetul unui „soldat“ de-al sau pentru ca acela, dintr-o neintelegere, l-a lovit pe tanarul Ernu. La fel si in acest caz, se pedepseste o parte, pacatuind cu o parte din corp. Este un sacrificiu tipic pars pro to (parte dintr-un intreg), caracteristic populatiilor arhaice. Acestea, alaturi de alte fapte descrise de Ernu, in special ritualurile de initiere si cultura tatuajelor, ne permit sa presupunem ca religiozitatea din lumea banditilor se explica prin caracterul sau arhaic, in care lumescul si divinul sunt omogene. In aceasta consta si diferenta fundamentala dintre banditi si sectanti, care sunt produsul societatii de clasa, unde adevarata credinta se specializeaza, se separa de majoritatea pasiva, se transforma in comunitati de monahi si disidenti religiosi. In opinia mea, descrierea lumii hotilor a lui Klein (lideri, drujina, oamenii de rand) este mai aproape de realitate decat Biserica „ingerilor negri“ a lui Ernu.
Banditiieste scrisa in acelasi mod ca Sectantii, genul acestor carti poate fi definit ca nonfictiune lirica. Ernu prezinta etnografia marginalilor ca parte a vietii sale. Viata sectantilor este intr-adevar copilaria sa si vietile a patru generatii din familia sa. Aceasta experienta este suficienta pentru a face o descriere bogata fara a apela la surse literare. Prin urmare, textul („tesatura“, lat.) volumului Sectantii este extrem de dens si nu exista nici o scapare. Dar viata banditilor nu este a lui Ernu. Nu sunt suficiente experientele personale si marturiile informatorilor pentru crearea unei viziuni intregi, lucru evident. Din acest motiv, autorul cartii Banditii este nevoit sa completeze lacunele cu mici trucuri literare. La inceputul fiecarui capitol, el traseaza linii eseistice extinse, include in text citate lungi din Biblie, prezinta pasaje ample din folclorul hotilor. Cititorul roman, spre deosebire de cel rus, nu este familiarizat cu aceste „capodopere“, dar cred ca, pentru a avea o idee generala despre acestea, este suficienta cunoasterea catorva citate. Insesi eseurile incluse de Ernu sunt curioase, mi-ar placea sa le citesc ca lucrari aparte, insa ca parte a cartii ele distrag atentia de la tema principala, astfel ca apare senzatia ca autorul intinde texul in mod intentionat. In opinia mea, cartea ar fi castigat daca Ernu inlocuia aceste devieri de la tema cu informatii din literatura de cercetare si din memorialistica. Astfel i-ar fi oferit cititorului posibilitatea sa verifice informatiile aflate de la eroii sai. Fara aceasta verificare, autorul nu a reusit sa evite greseli.
Descriind castele banditilor, Ernu caracterizeaza barbatii in mod gresit, drept „clasa de mijloc a lumii interlope“. Disidentul Valerii Abramkin, fost detinut si luptator pentru drepturile detinutilor, scrie in volumul Cum sa supravietuiesti intr-un penitenciar sovietic ca de fapt casta barbatilor este compusa „in general din oameni intamplatori inchisi in penitenciar. Pe unul sotia l-a inchis pentru betii, altul a furat ceva nesemnificativ, cel de colo e aici pentru o bataie, iar astuia i-au fabricat un dosar. Iata cine sunt oamenii aflati intamplator in penitenciar, fie pentru o bataie, fie pentru ca odata a furat“, multi din ei nu au facut parte din lumea hotilor pana la penitenciar, iar majoritatea nici dupa penitenciar nu aveau nimic in comun cu banditii.
„Intelectualitatea nu este creierul natiunii, ci rahatul ei“ – Lenin
Avantajul noii carti scrise de Ernu este ca subliniaza un fapt simplu: nu este evident pentru intreaga lume ca, dupa destramarea lagarului socialist, ticalosii au devenit crema societatii. Unul dintre capitole este dedicat intalnirii cu un fost bandit, care s-a transformat in oligarh. Noul stalp al societatii tinde sa-si legitimeze statutul respectabil de curand dobandit, scop pentru care isi apropie intelectuali romani. Acestia sunt cei care, unul dupa altul, se arunca la usa care se deschide spre un hau. Banditul cinic se lauda ca nu e nevoie sa-si cenzureze clientela intelectuala. Pentru banii pe care ii promite, se cenzureaza singuri. Acest afront invie cuvintele lui Lenin, care intr-un moment similar a spus ca: „Intelectualitatea nu este creierul natiunii, ci rahatul ei“.
Nu pot sa nu amintesc despre un vechi experiment cu antropoidele. Maimutele au fost invatate sa foloseasca o pompa de mana, iar pentru un anumit numar de miscari primeau un jeton. Puteau sa introduca jetonul intr-un aparat pentru a-si alege de mancare. Cardul de maimute imediat s-a impartit in trei grupuri. Majoritatea pompau cinstit. Cele mai sanatoase maimute, „banditii“, stateau in picioare langa automat si luau o parte din jetoane de la „lucratori“ drept tribut. Al treilea grup ii servea pe „banditi“, incercau in diverse feluri sa-i amuze si tot de la ei sa cerseasca. Nu stiu ce parere aveti, dar mie imi pare ca noi, intelighentia/intelectualii de azi, ne asemanam cu acele maimute cersetoare. Din cauza noastra, banditii jefuiesc muncitorii nu doar in Romania, in Moldova sau in Rusia, ci peste tot in lume. Daca vi s-a facut rusine, atunci noua lucrare de Vasile Ernu si-a atins scopul.
Traducere din limba rusa: Sergiu Bejenari
Serghei Ehrlich este istoric, publicist, editor, directorul editurii Academiei Ruse din Sankt-Petersburg „Nestor-Istoria“. Locuieste la Sankt-Petersburg si Chisinau.
„Bandiţii” e a doua parte a micii trilogii a marginalilor, de Vasile Ernu, şi se citeşte aproape cu acelaşi interes şi plăcere precum „Sectanţii”, prima parte a trilogiei. „Sectanţii” e mai fascinantă pentru că e scrisă din interior, scriitorul cunoscînd la perfecţie tema, fiind vorba de secta din care face parte familia Ernu, „secta mea”, iar „Bandiţii” este o carte scrisă, totuşi, din exterior, protagonistul nefăcînd parte, fireşte, din „secta” despre care povesteşte. Dar, ingenios şi hîrtu, cum îl ştim, Vasile Ernu rezolvă schema din doi paşi şi trei mişcări. Deşi personajul principal al cărţii este Profesorul, ultimul mare bandit pe stil vechi, „erou negativ”, narator este scriitorul (Pisateli), dar acesta-şi începe naraţiunea de cînd îl vede prima oară pe Profesor, la vreo 7 ani. După ce-a terminat clasa întîi, fiindcă a învăţat foarte bine, protagonistul cărţii a fost luat de tatăl său la plimbare pînă la Odesa, călătorie pe care acesta nu o va uita niciodată, oraş care a făcut ca nici un alt oraş din lume să nu-l mai impresioneze, fiindcă Odesa a devenit pentru el Oraşul. La Odesa copilul este dus la fabrica de ciocolată, apoi îl întîlneşte pe „unul dintre eroii vieţii mele, un înger negru cu un suflet prins între rai şi iad, care pentru mine urma să fie un înger păzitor, dar care mi-a deschis calea spre o lume monstruoasă”, Profesorul, pe la care taică-so (Sectantul) trece, încercînd să-l aducă pe calea cea bună. Profesorul e un fel de unchi, căruia viaţa i-a oferit doar două „profesii”: cerşetoria şi banditismul. Vasile Ernu ne povesteşte despre lumea bandiţilor din URSS mai întîi prin prisma acestui copil, apoi prin ochii aceluiaşi om, doar că adolescent, tînăr şi tot aşa, pînă ajungem în zilele noastre. Scriitorul (personajul care e scriitor în carte, nu neapărat Vasile Ernu), prieten cu Profesorul încă din copilărie, îi cunoaşte, ajutat de Profesor, pe cei mai temuţi şi respectaţi bandiţi din toate domeniile, de la tatuatorul bandiţilor, cerşetori, hoţi de buzunare, la patroana bordelului de pe Moldovanca, Odesa şi cel mai renumit killer (între cuţit şi icoane), şi ne povesteşte despre ei. O lume cu care nici măcar Profesorul nu ne recomandă să ne întîlnim vreodată (deşi e cam inevitabil, pînă la urmă, spune acesta), dar e o lume foarte interesantă, despre care cei mai mulţi dintre noi nu ştim aproape nimic. Vasile Ernu a riscat intrînd acolo unde „fraierii” nu au ce căuta, s-a întîlnit cu ei, i-a ascultat, i-a studiat şi ne-a povestit, „Bandiţii” fiind mai mult decît un roman, chiar dacă e scris aşa. Da, cartea asta poate fi citită şi ca un roman şi dacă sub titlu ar fi fost scris „roman” nimeni nu s-ar fi întrebat dacă e sau nu o operă artistică.
Dacă încă nu aţi citit cartea şi vă întrebaţi ce legătură e între sectanţi şi bandiţi, răspunsul e şi în titlul trilogiei: şi unii, şi ceilalţi sînt marginalii sistemului (sau erau, fiindcă acum adevăraţii bandiţi sînt la conducere, spune Profesorul, „cei cu adevărat periculoşi sînt în instituţiile statului, la TV, în structurile de putere, în parlament, prin universităţi”, zice scriitorul). Mai concret, „ce-i apropia însă pe bandiţi, pe hoţii în lege de sectanţii mei era poate un anumit cult aproape religios pentru o etică şi nişte reguli minime, deşi cele două lumi se băteau cap în cap. Unii voiau să salveze lumea, să fie exemplul luminos, să aducă viaţa, iar ceilalţi voiau s-o îngroape definitiv şi să semene frică şi moarte. Însă ambele grupuri ţineau cu tărie la etica şi regulile lor. Şi-i mai unea un lucru: refuzul aproape instinctual de a se supune Leviatanului”. „Bandiţii” de Vasile Ernu e o carte unică şi comparabilă doar cu „Sectanţii”. Urmează ultima parte a trilogiei, „Izgoi-Jidî”!
Vasile Ernu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii”, Editura Polirom, 2016
Bogdan-Alexandru Stănescu despre Vasile Ernu la decernarea premiului Observator Cultural 2017 / Eseistică/Publicistică pentru BANDIŢII.
“Și-acum categoria asta compozită, eterogenă, Eseistică și Publicistică… Sincer să fiu, nu a fost foarte mare bătaie la jurizare, adică am avut unanimitate, juriul a ales o carte profund originală, o carte care se situează la graniță, cam așa cum se situează personajele ei: fie în afara societății, fie la marginea ei. Cartea în sine este un proiect de frontieră, pentru că nu e nici 100% eseu, nu e nici 100% memorialistică, e și literatură, e și antropologie. Eu am preferat s-o citesc ca pe un poem gogolian. Acum, cu autorul acestei cărți am vorbit atît de mult despre literatură încît, punînd cap la cap orele, s-ar strînge cîteva luni bune. Este vorba despre Vasile Ernu, spaima dreptei neoliberale din România, cu partea doua a trilogiei marginalilor, Bandiții.”
Şi se pare că am zis şi eu ceva emoţionat:
” Am destul de multe emoții, chiar îmi vine să plîng, pentru că îmi aduc aminte de debut, am debutat acum 11 ani, exact cînd au debutat și premiile Observator cultural. Cînd am debutat, nu-mi propusesem să fiu scriitor, Doamne ferește, a apărut prima carte din întîmplare, după care a început să-mi placă și am început să scriu și totdeauna am avut această problemă: în ce zonă mă încadrez. Mi-aduc aminte cînd au apărut primele topuri, nu prea știam ce era cu topurile și nu m-am regăsit la un singur top, de poezie, deci nu sînt poet, totul e-n regulă cu mine… E foarte interesant cu această trilogie că primul volum, Sectanții, a fost nominalizat la secțiunea Memorialistică, al doilea a fost nominalizat la Eseistică, al treilea habar nu am…, nu-l mai văd nominalizat. Cred că sînt abonat la nominalizările Observatorului, sînt la a patra sau a cincea nominalizare, dar întotdeauna am spus că un premiu bun se ia foarte greu și faptul că ești nominalizat e deja un lucru foarte important. Apreciez foarte mult acest premiu și seriozitatea juriului, căruia îi mulțumesc. Există bursele de rezidență, am fost la Iași, m-au ținut o lună închis, mulțumesc Iașiului, Muzeului Literaturii și Festivalului de literatură FILIT, chiar m-au ținut o lună și-am scris, cred, 70% din carte acolo. Cartea mea nu este tocmai despre bandiți, e mai degrabă dedicată copilului meu, este o carte de educație, prin bandiți înveți mult mai multe lucruri, se pare, decît prin oamenii buni”
Premiile Observator cultural sînt în acest moment poate cele mai prestigioase şi profesioniste din domeniul literar cu un juriu pe care nu ai cum să nu-l respeţi. E o onoare să fii nominalizat. Anul acesta am reuşit să-l şi cîştig cu Bandiţii.
Mersi juriului, mersi Observator Cuilutral şi mersi Bogdan-Alexandru Stănescu pentru vorbele de încurajare ;).
„Sectanţii” a luat în 2016 premiul „Matei Brîncoveanu” pentru Literatură care avea şi un cec salvator. Şi a fost nominalizată la secţiunea Memorialistică al revistei Observator cultural, 2016.
Iuri Lotman susține undeva că modul în care mintea medievală rusească înțelege conflictul – un tipar cu bătaie lungă în timp, sugera, fără s-o poată spune pe șleau, celebrul culturolog – este profund marcat de arhitectura lumii de dincolo a creștinismului răsăritean. Mai precis, de polaritatea între Rai și Iad, nicicînd atenuată printr-un artificiu teologic de tipul Purgatoriului apusean.
De reținut că această separare eternă și absolută nu se traduce prin claritate morală în raport cu viața concretă. Etica antinomică se dovedește cel mai adesea inoperantă în fața conglomeratului de determinări al existenței reale, așa că rămîne, practic, în afara acestuia. Mai mult decît atît, pulsiunea maniheistă are, de cele mai multe ori, efectul pervers de a spori, în loc de a reduce și de a controla entropia morală. Altfel spus, cu cît mai separate în ceruri, Binele și Răul par să se afle cu atît mai, am spune neaoș, încîrligate și îmbîrligate aici, pe pămînt.
Subterana
Pe această mitologie adîncă este construită și inclasabila carte a lui Vasile Ernu – combinație de roman, reportaj, autobiografie, eseu filozofic, pamflet radical –, intitulată Bandiții. Vasea, personajul principal, cu care autorul ține să-l identificăm în orice moment, evoluează de la copilărie la maturitate pe muchia de cuțit dintre un mediu familial strict‑religios (în sensul unui echivalent, în spațiul sovietic, al Amishilor sau menoniților) și lumea complet inversă, dar și complet structurată, cu ierarhii, coduri, limbaje, a hoților și bandiților. O lume paralelă, de altfel, nu doar faţă de microuniversul creștin-integrist, ci şi faţă de tot ceea ce înseamnă regim sovietic ori convenție socială „normală“ în general. Un univers cu principiile de funcționare răsturnate, dar perfect analogice cu cele ale lumii „fraierilor“. O subterană întinsă la scara întregii Uniuni și coborînd în timp, nu doar pînă în zorii cnezatelor rusești, ci (îi place să creadă autorului nostru) pînă în antichitatea talmudică. Evident, transgresiuni spectaculoase au existat dintotdeauna: ajunge să ne gîndim doar la Stalin, care, în calitatea lui de Giugașvili, și-a început cariera ca spărgător al băncii centrale din Tbilisi (oraș – și spațiu – al brigandajului romantic, vizitat la un moment dat și în cartea despre care vorbim).
Lumi, așadar, care, deși nu comunică, se amestecă, formează hibrizi, întrețin tipuri diverse de promiscuitate. Desigur, un om declarat de stînga, așa cum este autorul Bandiților, nu putea să lase dialectica la o parte. Așa că lumea subterană, paralelă, a bandiților este prezentată în „devenire istorică“: după prăbușirea comunismului, pare să iasă la suprafață și să impună norma socială. Pierzînd astfel magia utopian-revoluționară pe care o exercita asupra conștiinței reflectoare și reflexive a cărții, în junețea acesteia, consumată în epoca „socialismului real“. Ceea ce deschide ipoteza că polaritatea celor două universuri se reface, prin simetrie dialectică, în noua eră: fosta societate oficială, cu activiștii și birocrații ei, brusc marginalizată, începe acum să intre în subterană și să devină simpatică. Să capete, pentru conștiința auctorială ajunsă la maturitate, aura irezistibilă a lucrului semiinterzis. Ceea ce ar putea explica renașterea contemporană a atracției pentru idealuri sau, în orice caz, pentru retorici nostalgic-bolșevizante.
Înfruntarea luminilor și pasiunea pentru culoarea locală
Lupta care se dă în jurul sufletului lui Vasika, între tatăl rigorist și unchiul rătăcit încă din zorii vieții lui în antilumile „păcatului“, are ceva de melodramă. Ea amintește pînă la detaliu de filmul în care Lorenzo Anello, interpretat de Robert De Niro (care e și regizor), un șofer de autobuz harnic, dar sărac, se luptă să-l țină pe fiul său, Calogero, departe de influența lui Sonny LoSpecchio, interpretat de Chazz Palmiteri, la fel de melancolic, de generos și de lipsit de scrupule ca legendarul Fane Spoitoru, dar operînd în Bronxul anilor 1950 (de altfel, filmul, difuzat în 1993, se numește A Bronx Tale).
Înfruntarea dintre cele două lumi amintește, de asemenea, de maniheismul atît de reconfortant pentru nervii corporatiștilor (dar și pentru cei ai domnilor Becali și Liiceanu) din romanul Războinicii luminii al lui Paolo Coelho. Sau, pentru a reveni în spațiul ce reprezintă pentru Vasile Ernu o inepuizabilă sursă de inspirație, aminteşte de cele două universuri perfect opuse, al Rondului de Zi și al Rondului de Noapte, ce traversează o viziune altfel extrem de realistă, a mizeriei Rusiei contemporane, în romanele fantasy ale lui Serghei Lukianenko (scrise cu nerv și cu imaginație, depășind cu mult mediocrele lor ecranizări). Iar cînd vine vorba de partea feminină a speciei „îngerilor căzuți“ (reprezentată prin acea istorie vie a bordelurilor „subterane“ din URSS), care este matusalemica odessită tiotea Hana, imaginea acesteia pare să se nască prin popularea cartierului revoluționar al plăcerilor din Sin City-ul lui Frank Miller, cu nenumărate clone ale Soniei Marmeladova.
Asemenea asocieri nu țin doar de capriciile minții asociative a cititorului. Gustul genuin al senzaționalului emană în nenumărate feluri din scriitura lui Vasile Ernu. Pasiunea pentru culoarea locală nu este mai mică, aș îndrăzni să spun, decît în celebra Șatră a lui Emil Loteanu. Iar promiscuitățile exotismului („balcanic“ îmi vine pe limbă, deși este vorba despre nordul Mării Negre – o lume care începe în Basarabia și, trecînd prin Cahul, Bolgrad și Ismail, ajunge, hăt, pînă la Odessa) se amalgamează asemenea criticii sociale, ca în vremurile de aur ale lui Panait (sau mai degrabă Panaït) Istrati. Dacă ar descoperi la altcineva asemenea propensiuni spre romanțios, sînt convins că Vasile Ernu le-ar taxa imediat ca tactici capitaliste de minimalizare și ca insidioasă dominație simbolică. Dar în privința acestor procedee funcționează probabil același principiu ca în cazul glumelor etnice: numai insider-ii au voie să le folosească, referindu-se la ei înșiși.
În orice caz, chiar dacă acceptăm că reporterul intrepid din spatele filozofului și prozatorului Vasile Ernu chiar își pune pielea în băț pentru a pătrunde în bolgii sociale dintre cele mai periculoase (cea mai întunecată fiind, s-ar spune, aceea în care trăiește killer‑ul ultrareligios Finkă), rămîne surprinzător că el întîlnește acolo, în general, personajele lui Dostoievski ori Șalamov…
Vorbind despre critica sau despre filozofia socială, este de notat că mitologia maniheistă adînc-rusească intră aici într-o chimie intimă cu ideile foucauldiene pe care știm că le profesează Vasile Ernu. Tradiționalul dualism gnostic al stîngii „deconstrucționiste“ poate fi ușor supraimprimat peste mitologia cărții, fiindcă Birocrația, Capitalismul, Corporatismul, Neoliberalismul etc. pot fi tot atîtea nume actualizate ale unui Dumnezeu rău, steril, care ține captivă o lume pe care nu a creat‑o, dar pe care a luat-o ostatică și căreia îi aplică o Constituție răsturnată, perversă în toate articolele ei. Care face ca semințele binelui să se găsească doar în ceea ce asemenea legi strîmbe califică drept criminal. Această sinteză ideologico-mitologică, deși de obicei asumată direct de vocea auctorială, este pusă uneori, în punctele de minimă credibilitate ale cărții, chiar în gura „bandiților“ pe care autorul pretinde că îi parafrazează.
Ideologia ce impregnează volumul lui Vasile Ernu este departe, însă, de a decide răspunsul cititorului. În fond, artiștii epocii premoderne acceptau cu seninătate faptul că mesajul (în cazul lor, teologic) era prestabilit, lor revenindu-le doar să-l încorporeze cît mai expresiv. Dacă în acest fel s-au creat nu doar opere mediocre de propagandă, ci și picturi pe care le admirăm (uneori cu răsuflarea tăiată) pînă astăzi, de ce nu am accepta că acest lucru este valabil și atunci cînd avem de-a face cu „formațiunile de discurs“ ale radicalismului contemporan? Cartea de față poate fi un exemplu în acest sens. Fără să pună nici o clipă la îndoială teologia politică a Stîngii, ea este o creație vie, autentică, atît sub aspectul artei narative, cît și sub cel al emoției morale.
Candoare, milă și oroare
Impresionantă este, la Vasile Ernu, afecțiunea profundă, vibrantă, față de lumea pe care o descrie. Dincolo de orice retorică a „datoriilor uitate“ și a „reprezentării sărăciei“, perspectiva sa asupra semenilor este una profund umană. Indiferent de încheierile politico-ideologice pe care le trage din ea, frămîntarea lui pentru „cei mulți și umili“ (deși „bandiții“ sînt departe de a putea fi considerați umili…) nu este una ideologică, artificială, ci derivă din experiența directă cu ființe reale care se mișcă într-o lume reală. Candoarea raportării la „marginali“ se manifestă nu doar în fascinația irepresibilă față de „hoții în lege“, ci și, de pildă, în amestecul sfîșietor de milă și oroare care îl copleșește pe Vasea atunci cînd descoperă mizeria inimaginabilă în care trăiește „casta“ cerșetorilor și a nebunilor rătăcitori (veritabili paria ai ierarhiei cosmico‑sociale a „bandiților“).
Vasile Ernu iubește personajele, locurile și obiceiurile pe care le descrie cu acea pasiune nemiloasă de care numai prozatorii de vocație sînt capabili. O vocație care, pe de o parte, se manifestă în puterea de a capta schimburile și descărcările de energie, infrasociale, microscopice, dintre persoanele umane – intervibrații ale cililor conștiințelor individuale, de mare finețe, chiar atunci cînd aparența celor implicați este „primitivă“. Dar tot un semn al vocației este și modul în care se dozează raportul dintre acest strat al autenticității umane și schemele epice rocambolești, romantice, de roman noir. Tot ceea ce ține de retorica literaturii de aventuri (e.g. modelul Jim Hawkins, personajul lui R.L. Stevenson, din Insula comorii, care, protejat de ambiguul Long John Silver, se maturizează, fără să fie corupt, în contact direct cu societatea răsturnată a piraților) nu este strident, ci, dimpotrivă, în fuziune cu prestațiile realiste, exercită o clară forță de fascinație asupra cititorului. Vasile Ernu topește senzaționalul în ceea ce reușește nu doar să ne convingă pe noi, dar să se convingă chiar pe sine însuși că este fluxul trăitului. Iar această (al)chimie este dovada clară a unui talent epic și a unei inteligențe artistice remarcabile.
Acestui talent și acestei inteligențe, iar nu filozofiei conținute în paginile cărții le datorăm faptul că, în locul unei lumi înghețate între viziuni teologico-ideologice ale Binelui și Răului, impresia cu care rămînem este aceea a unui univers viu, extrem de uman, cu dantelării uimitoare ale diferenței și diversității.
A lepăda pielea de rinocer
Dincolo de fabula maniheistă, talentul de scriitor al lui Vasile Ernu ne confruntă cu experiența unei lumi a lumilor, cu melting pot‑ul de culturi și de opțiuni existențiale de sub permafrostul ideologic al imperiului sovietic. Ceea ce, de fapt, înseamnă contactul cu experiența reală, asumată, personală, a globalității, incomparabilă cu artificilitatea retorică în care această temă este învăluită îndeobște în discursul public. Dincolo de traumele istorice pe care Imperiul de la Răsărit le-a produs și le produce, în primul rînd propriilor subiecți, există o lecție extrem de interesantă a complexității, a chimiei interculturale. Vasile Ernu se propune ca mediatorul unui proces de transmitere a științei, pe care basarabenii noștri au fost nevoiţi să o deprindă pentru a putea supraviețui, de a evita riscurile și de a fructifica oportunitățile multiculturalismului de tip sovietic. O știință care, prin subtilitățile pe care talentul de povestitor al mediatorului i le scoate, straturi-straturi, la suprafață, le poate fi extrem de utilă românilor în general, pentru a se dezbăra de complexele și reflexele lor provinciale și a se adapta curajos și creativ la pulsul contemporan al „adevăratei“ globalități.
Mulți s-au aruncat să califice provocările multiple lansate de Vasile Ernu (refuzul de a renunța la diferența culturală a „moldovenismului“, opțiunea ostentativă pentru tema impopulară a justiției sociale, celebrarea „devianței“ în dauna „normalității“ etc.) drept expresia unei minți „degenerate“ prin expunerea timpurie la propaganda sovietică. Primitivismul grobian al acestei explicații indică, de fapt, trista neputință de a înțelege sensul mai profund al demersului prozatorului-eseist: acela de a ne îndemna să lepădăm pielea de rinocer a identităților colective și să comunicăm unii cu alții ca ființe umane dotate cu rațiune și sensibilitate. Buna-credință a acestui gest de întîmpinare este probată, de altfel, prin faptul că Vasile Ernu acceptă să-și lepede și el, din cînd în cînd, în mod unilateral, blindajul de „revoluţionar socialist creştin“ care „îl combină pe Isus cu Mahno“ (cum se autocaracterizează prin gura „Profesorului“) și să ni se dezvăluie, asemenea stalkerului tarkovskian, în vulnerabilitățile, anxietățile și îndoielile sale cele mai tulburătoare și mai intime.
Vasile Ernu e autorul unei trilogii (Mică trilogie a marginalilor) menite să ne scoată pe noi, cei preocupați de critică socială, cât și pe cei preocupați de critică literară, din amorțire. Venind de pe alte meleaguri și bucurându-se de o altă educație și formare decât cele ale majorității scriitorilor noștri, el aduce un suflu nou atât în filosofia, cât și în literatura română. Firește, îl putem bănui că joacă foarte mult cartea provocării încercând să vadă ce se petrece dacă întoarcem puțin cu susul în jos camera de luat vederi. Dar e mult mai mult decât atât. Ultima carte, Bandiții(prima Sectanţii), poate fi considerată un soi de filosofie aplicată, o poveste foarte atrăgătoare construită ca o contraparte literară la celebra A supraveghea și a pedepsi (M. Foucault). Dintre multele merite ale poveștii spuse de Vasile Ernu în Bandiții, cred că cel mai important este apropierea de zona marginalilor cu calm și înțelegere. Acest calm și înțelegere sunt menite să demitizeze această lume sordidă față de care noi, majoritarii, „fraierii” în termenii cărții, ne raportăm destul de pervers: pe de o parte îi detestăm și vrem să-i închidem într-o groapă cât mai adâncă a inconștientului nostru, pe de alta, ne lăsăm seduși de curajul lor. Întrebările pe care i le-am adresat lui Vasile Ernu nu încearcă o lectură corectă politic a Bandiților. Totuși, ca cititoare, mi-aș fi dorit să explorez prin intermediul cercetărilor lui Vasile Ernu și lumea hoațelor, nu doar a hoților. Interviul de mai jos e o expresie a acestei năzuințe. (M.C.)
Cred că deja te-ai săturat să ți se reproșeze asta, dar sunt foarte puține femei în romanele tale. De ce oare?
Da, fireşte. Uh, noi, bărbaţii, suntem tare defecţi. Suntem doar noi, iar în spatele nostru e doar Sahara. Sau Siberia. Avem un mare defect de „formatare”: noi şi restul lumii care nu contează. Sunt mii de ani de „formatare” în spate şi nu se scoate aşa uşor din cap, și acest lucru se petrece chiar dacă am fost educaţi de femei. Cel puţin în cazul meu așa stau lucrurile. Mama şi sora mea au fost baza.
Asta în primul rând. Mai este un lucru. Este foarte greu să construieşti personajele feminine. Mie îmi este destul de dificil şi mereu am impresia că voi greşi şi voi face nişte personaje total false.
În al treilea rând, primele două cărţi din trilogia mea sunt despre nişte comunităţi foarte conservatoare şi patriarhale. Sunt comunităţi în care femeile sunt fie trecute pe plan secund, cum e cazul sectanţilor, fie scoase aproape total din acest mediu, cum e cazul bandiţilor.
În acelaşi timp, am încercat, cât am putut, să introduc personaje feminine. De exemplu, în Sectanţii, arăt cum, în ciuda faptului că femeia este scoasă din prim planul comunităţii, totul se construieşte, de fapt, în jurul ei. În astfel de comunităţi, dacă femeia face un pas în spate, totul se năruie, în ciuda imaginii aparent „inferioare” pe care o are. Mai am, de asemenea, personajul mamei şi personajele unor mătuşi care cumva au dedicat un capitol special. Deci nu lipsesc în totalitate, ci sunt mai puţin prezente direct. Hai să spunem inegal.
În Bandiţii lucrurile se complică şi mai mult pentru că aici femeia, în general, este la rang de „subspecie”, cu toate că bandiţii idealizează chipul mamei. În rest, femeia este fie un soi de „ajutor inferior” în afacerile lui ilegale, fie un pur obiect sexual. Însă şi aici am ţinut neapărat să am o femeie erou principal. Am ales să fie matroana de bordel, pentru că aşa e munca asta. Şi aşa a ieşit din ce am cercetat eu şi din construcţie. Mie îmi place ce a ieşit. Ea devine un erou care concurează demn cu ceilalţi „masculi feroce”, bandiţi cu nume grele. Aş spune că ea chiar aduce o anumită linişte şi ordine în acel haos. Ea aduce mult sens în acea lume aparent fără noimă.
Dar da, recunosc că există această disproporţie: femeile, din păcate, sunt mai puţin prezente. Vom repara această nedreptate în următoarele cărţi.
Înțeleg că Bandiții e și un roman despre formare cu tentă autobiografică. Insist, deci. Niciun personaj feminin n-a fost suficient de marcant în devenirea ta?
Ba da. Am spus că am fost mult mai legat de mama decît de tata. Mama s-a ocupat de educaţia noastră, nu tata. Tata era cel veşnic plecat. El era un soi de autoritate prin lipsă. Cea care punea ordine în lucruri era mama. Ea există în carte. Poate nu suficient de mult. Sora mea a jucat un rol foarte important, pentru că eu am plecat de acasă de la o vârstă foarte mică şi am trăit doar cu ea o perioadă. Ea a avut cumva funcţia de înlocuire a mamei. Fraţii erau şi ei prin apropiere, dar nu au jucat un rol la fel de important. Am acum o vagă impresie că tatăl e suficient doar să existe. Uneori chiar ca o prezenţă distantă şi abstractă. Mama însă nu poate doar exista. Cu ea eşti mereu în interacţiune. Mie mi se pare că în comunităţile noastre, mama e cea „activă” iar tatăl cel „pasiv”, ca să luam o taxonomie puţin cam depăşită. Mama este mult mai prezentă decît tatăl. Cu copilul meu, eu încerc cumva să echilibrez această situaţie. Cred că e nevoie de o intereacţiune mai echilibrată cu ambii părinţi.
Primele clase le-am făcut nu cu un învăţător, ci cu o învăţătoare. Însă restul profesorilor care m-au marcat au fost bărbaţi, nu femei. Cred că e o întîmplare. Dintre relaţiile de prietenie, numărul prietenilor femei şi bărbaţi este destul de echilibrat, cred eu. Dar ştiu că sună ca şi faimosul argument al antisemutului: nu pot fi prieten antisemit că am prieten evreu. Ba da, poţi. Cam aşa e şi cu noi bărbaţii în raport cu femeia. Dar unii mai luptăm să ne schimbăm.
Au mai fost câteva mătuşi pe care le adoram. Una foarte veselă şi plină de bucurie, indiferent ce se întâmpla, şi una foarte înţeleaptă şi inteligentă. Dar cauzele prezenţei lor mai timide în cărţile mele ţin de neputinţa mea mai degrabă. Dar va trebui să încerc să construiesc aceste chipuri feminine.
Înțeleg că ai petrecut ani de zile documentându-te. În tot acest timp n-ai dat și peste o hoață celebră? Doar hoți?
Ba cum să nu. Există hoaţe foarte celebre. Una dintre cele mai celebre hoaţe din fostul Imperiu, la fel de celebră ca marii bandiţi globali, se numeşte Sonika mâini de aur. O femeie se spune frunoasă, bine educată şi cu un dar nemaîntâlnit în a organiza furturi. Avea o slăbiciune să organizeze un soi de spargeri-spectacol la magazinele de bijuterii. Îi plăceau pietrele preţioase. Spargerile ei erau adevărate piese de teatru, cu actori, cu regie, cu decor etc. De ce nu am astfel de personaje în carte? Pentru că eu îmi porpun să fac altceva. Nu fac o istorie a banditismului, ci mai degrabă îmi privesc viaţa mea, formarea mea, societatea în care trăiesc prin ochii acestor bandiţi, prin acest film în negativ care cumva îmi dezvăluie alte înţelesuri decît cele standardizate. Este despre educaţia în negativ, despre cum întorci lumea pe dos pentru a o înţelege mai bine.
Singura femeie din Bandiții e șefa unui bordel. Crezi că marginalitatea la feminin înseamnă exclusiv prostituție?
În lumea bandiţilor, femeia este împinsă cumva spre margine. De altfel ca şi în societatea noastră, pentru că există această lungă tradiţie a societăţii patriarhale marcată şi de religie. Trecând dincolo de mitul mamei, care este ceva poetic şi ideatic la ei, majoritatea bandiţilor vin din afara familiei tradiţionale, iar femeia este trecută mai jos în ordinea ierarhică.
De exemplu, femeia este o prezenţă foarte rară în castele superioare ale hoţilor. Casta hoţilor în lege, casta care are drept de viaţă şi de moarte, putere de lege şi de control asupra băncii comune, aproape că nu acceptă femeile. E asemănătoare castei preoţeşti superioare, unde este loc doar pentru bărbaţi. În casta superioară, femeia nu e prezentă nici măcar în calitate de soţie, pentru că ei nu aveau voie să aibă soţii sau familie. Deci era un mediu în totalitate masculin. Asta nu însemnă că nu se intersectau cu femeile, doar că ele nu făceau parte din corpul social şi politic al grupului în mod direct.
Casta a doua în ordine ierarhică se numeşte „mujicii”, deci cum ar venii „bărbaţii”. Numele spune deja tot. Însă această castă aveau voie să se căsătorească şi să aibă familii. Deci aici avem prezenţa feminină, însă nu neapărat în calitate de bandit, ci de soţie de bandit. Oricum, e în preajmă, începe să facă parte din corpul grupului fie şi de o manieră secundară.
Şi urmează castele inferioare, unde ele sunt prezente. Ele pot fi cerşetoare bune, de exemplu. Ele, cu siguranţă, pot deveni hoaţe, însă nu sunt acceptate în castele superioare. sunt acceptate însă în castele inferioare, sunt elemente important ale acestor caste. Dar asta înseamnă casta decăzuiţilor, e casta cea mai de jos care te transformă mai degrabă în sclav. Erau multe hoaţe bune de rang inferior, însă nu putea face carieră în branşă din cauza bandiţilor din castele superioare. Nu că sună cunoscut?
Matroanele de bordel aveau un rang mai bun, însă nu şi prostituatele, chiar dacă asupra lor era un soi de control şi protecţie din partea bandiţilor. Ele intrau la caste inferioare. Vorbim totuşi de o lume destul de dură, cu o etică foarte diferită de cea „umanistă”.
Privind dinspre istoria acestei lumi, vedem că femeile au fost un soi de marginalitatea marginalilor, şi foarte exploatată.
Dacă tot suntem la acest capitol, o să mai spun ceva. Cea mai gravă situaţie este cea a minorităţilor sexuale. De exemplu, toate cele patru caste au atribuite anumite culori. Ultima castă, casta decăzuţilor, are atribuită culoarea albastră, culoare ce devine numele atribuit homosexualilor. Galuboi (albastu) sau pidar sunt printre cele mai dure forme de umilire a celuilalt în limbajul cotidian popular, care îşi are rădăcinile cumva în zona asta. În lumea hoţilor, puţini sunt cei care sunt mai umiliți şi mai exploataţi decât acestă comunitate. Asupra lor se răsfrânge o violenţă chiar mai dură decât asupra comunităţii de de cerşetori, alţi năpăstuiţi. Povestesc puţin şi despre asta. Nu am intrat foarte mult în acest subiect pentru că-ţi trebuie nervi foarte tari. Sunt lucruri pe care, la un moment dat, nu mai vrei să le ştii şi pe care nu le mai poţi duce.
În carte insiști asupra rolului opresiv pe care îl au toate instituțiile fraierilor: școala, familia, biserica. Școala bandiților nu e și ea opresivă?
Da, putem spune că aceste instituţii moderne sunt opresive. Dar sunt şi formative, şi protecţioniste cumva. Noi, cei care am citit Deleuze şi Foucault, ştim bine toată acestă istorie modernă a instituţiilor care au ca scop producerea pe calapod al unui anumit tip uman: de la gradiniţă la corporaţie – marş, marş în linie dreaptă frumos şi docil. Da, modelul ideatic al grădiniţei, şcolii şi al tuturor instituţiilor moderne este puşcăria. Asta nu mai este demult un secret. Cum spune un bandit: bagi buşteanul şi iese Pinocchio. Da, ştim că lumea modernă este o mare puşcărie din care nu te mai poţi sustrage. Şi devine tot mai greu, pentru că totul se securizează, încuie, cifrează, parolează. Acum vro 30 de ani, aveam o cheie la gât. Atât. Acum avem un mănunchi de chei, o mulţime de parole şi coduri, camere video şi sisteme de alarmă şi nimic nu e sigur. De ce?
Nu întâmplător câteva dintre legile de bază ale bandiţilor în lege interzic familia, actele, proprietatea, munca pentru cineva şi colaborarea cu statul. Ia încearcă să nu ai acte azi? Dar să nu ai un job în comunism sau azi? Ce însemnă toate astea?
Revenim la instituţii. În acelaşi timp, aceste instituţii ne şi protejează, ne îmblânzesc şi ne domesticesc. Reduc violenţa, ne protejează să nu ne scoatem ochii şi să ne tăiem gâturile. Îmblânzesc fiara din noi, dar pot şi produce o violenţă imensă. Toată modernitatea este despre această istorie a modurilor de gestionare şi control a violenţei.
Bandiţii vorbesc despre noi fraierii ca despre nişte animale dresate. Tema dresajului este foarte prezentă în carte. Nu e deloc întâmplător. Ei se consideră animale sălbatice, nedresate şi nedomesticite. Libere zic ei. Lor le place un proverb: nu suntem lei, suntem lupi, dar nici la circ nu mergem.
Din observaţiile mele, bandiţii, această comunitatea marginală, scapă cumva acestor instituţii de control, formative. Majoritatea cresc în afara familiei, nu prea trec pe la grădiniţă şi şcoală, ci pe stradă, şi doar pe la tot soiul de şcoli de corecție. sunt oamenii care scapă cumva maşinăriei instituţionale oficiale. Şi ei ce fac? Se reorganizează. Produc o lume paralelă, cu o altă etică şi alte reguli, care vin împotriva regulilor şi eticii oficiale. Noi spunem că e imoral să furi. Ei spun că e foarte onorabil să furi. Ei sunt cumva lumea noastră pe dos, în negativ. Furtul este munca lor, dar cu un grad mare de risc, pentru că fraerii ştiu să vâneze şi fac puşcării bune. Da, lumea lor este cumva un efect al lumii noastre. Ei sunt pentru noi partea urâtă a lumii noastre, dar pentru care suntem responsabili. Asta ar trebui să înţelegem.
Ai o mare înțelegere pentru marginali. E firesc. Ei sunt rezultatul unor sisteme sociale. Totuși ai foarte puțină înțelegere pentru ”intelectualii fini”. Ei nu pot fi înțeleși ca produs al sistemului?
Eu încerc să pricep ce se întâmplă pe acolo. În ce condiţii apar ei, cum se desfăşoară, cum se organizează, cum găsesc strategii de supravieţuire. În definitiv, este o privire spre lumea noastră, văzută prin ochii noştri a majoritarilor. Intelectualii fini şi jurnaliştii mai degrabă apar acolo într-un singur capitol, căci nu merită prea multă atenţie. Ei nu sunt marginali, ci chiar aş putea spune că sunt „avangarda sistemului”. Aici mă interesează doar povestea legată de modul în care bandiţii ajunşi la putere se folosesc de ei. Intelectualii pentru ei sunt doar un banal decor, un moft. Le dau bani mai degrabă pentru a le arăta cine e stăpânul, pentru a le arăta că ei nu mai contează, pentru a-i umili. Intelectualii sunt pentru actualii bussinessmen, foşti bandiţi deveniţi oligarhi, doar o notă de plată, un nume de cont. Atât. Cu jurnaliştii, lucrurile sunt puţin diferite, pentru că foştii bandiţi vor să facă politică, iar în maşinăria de propagandă, jurnaliştii au un rol important. Şi atunci acest erou al meu, bandit ajuns oligarh care îşi cumpără trusturi de presă înţelege foarte bine că cenzura de rit vechi e una foarte idoată, ineficientă şi cu efecte de scurtă durată. Comuniştii au fost în acest sens nişte idioţi. El înţelege trucul vremurilor noi: ca un ziarist să scrie şi să facă propagandă eficientă, chiar mult mai bună, chiar dacă i-ai da comandă şi l-ai cenzura, trebuie să-l faci dependent de finanţe. Cum: nu le tai salariul, ci le măreşti de zece ori salariul, neruşinat de mult. Aceşti bani îi vor scoate din minţi şi atunci ai o armată aproape perfectă de propagandă. Oligarhul lasă banii şi pleacă în Caraibe, iar jurnalistul nu poate dormi nopţile ca să scrie aşa încât să fie perfect pentru noul stăpân. Dacă mai intervin şi creditele, jurnalisul e terminat definitiv.
„Actualitatea şi realitatea nu sunt în centru, ci la periferie. Centrul este doar un loc al celor care trãiesc ceva ce a avut deja loc la periferie.” Am ales acest pasaj din noua carte a lui Vasile Ernu, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor, din motive evidente. Rezumã la fix motivaţia acestui demers. Şi explicã, implicit, situaţia: o privire inevitabil de la centru asupra a ceea ce periferia deja a consumat. Un exercițiu reuşit de istoricizare a unei pãrţi dintr-un spaţiu care, în sine, nu poate face aceasta. Tot aici ni se explicã şi mai exact: „Legendele şi parabolele sunt de fapt istoria oamenilor de la periferii…” Actualitatea marginii respinge ideea de reflecţie. Singurul sprijin fundamentat într-un anume trecut vine sub forma legendelor, istorii „din afara timpului”, acele „reţete” bune oricând şi atât de asemãnãtoare cu reflexele musculare. Bandiţii din acest volum sunt, de aceea, imagini reconstruite şi aşezare în logica istoricã a filosofiei „de centru”. Analiza lor comportamentalã, ierarhizarea lor – întregul eşafodaj taxonomic are aici în vedere publicul ţintã, receptorii care suntem noi, „fraierii”. E aici un efort de traducere, de explicare şi îmblânzire a unei tagme despre care prea puþin exegeți au simțit nevoia sã vorbeascã. Volumul lui Vasile Ernu vine, deci, pe acest gol uriaş, un gol pe care îl umple cu deosebitã empatie. O galerie de portrete excepțional realizare pune carne pe argumentaţia cãrţii, iar aici prozatorul Ernu iese la suprafaţã ca marele câştigãtor al pariului cu sine însuşi. Rezultã o carte care va face în mod sigur sã creascã mãcar un pic sâmburele de omenie din fiecare cititor.
Ieri un băiat din Primăverii a început să-mi povestească cît de mult a suferit el în comunism. Are casă într-o vilă comunistă de protocol. Tatăl lui a fost mare nomenclaturist. El a fost mare şef UTC şi a intrat în PCR pe la 25 de ani. Dacă nu ar fi căzut comunismul, sigur ar fi fost și azi în Comitetul Central. Azi e doar unul din stîlpii societăţii, un vajnic luptător anticomunist, şi mereu se plînge despre cum a suferit în comunism. Îl ascult cu mare atenţie. Are atîtea poveşti suferinde că scrie pe el: „Memorialul durerii”. Mă mir că e încă în viaţă. CV-ul însă arată impecabil: de la Volgă la Mercedes fără nici o pată. Dar îl înţeleg şi încerc să-l ajut. De fapt altceva vroiam să vă povestesc.
Cînd bunelul meu s-a întors din Siberia unde a ispăşit ani buni de surghiun, cum se „obişnuia”, atunci ştiţi ce a făcut? A strîns familia, s-a aşezat la masă, a tăiat mămăliga, s-a rugat şi i-a pus pe ai mei să cînte Psalmul numărul 1. Nu-l citez aici, că-l ştie orice prunc. Sper că nu l-aţi uitat. Pentru cine a uitat, amintesc că începe aşa: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori!”…
Tatăl meu, încă tînăr, a început să bombănească ceva împotriva regimului. Niciodată nu i-au plăcut comuniştii şi se considera un liberal. După ‘90 cînd a început să primească pensia în umbrele şi galoşi s-a lecuit şi de liberali. Atunci însă era supărat pe nedreptatea pe care o producea regimul comunist. Mai ales nedreptăţile pe care le producea „sectanţilor”: multe şi urîte. Era multă nedreptate şi ură adusă de regim împotriva lor în mod gratuit. Cel mai greu de suportat era ura pe care o întreţinea în rîndul oamenilor simpli împotriva lor. Nu se ştie de ce, mai toţi spuneau că „sectanţii beau sînge de copil”. Cu asta lupţi cel mai greu.
Bunelul meu l-a ascultat pe tata şi i-a zis un lucru aspru:
– În viaţă nu contează nedreptatea care ţi se face, ci felul în care îţi trăieşti nedreptatea care ţi se face. Poţi îndrepta lucrurile doar trăind corect şi demn nedreptatea care ţi se face. Asta e arma noastră. Dacă vom trăi drept asta se va întoarce împotriva lor. Cu cît nedreptatea e mai mare, cu atît trebuie să fim mai demni şi drepţi. Au căzut zidurile Ierihonului, vor cădea şi ăştia. Noi însă trebuie să rămînem în picioare.
Atît a spus şi asta a rămas crezul politic al familiei. El era mai religios: eu mi l-am făcut laic. Fie vorba între noi dacă am ajuns la destăinuri: stînga mea politică nu este decît Predica de pe munte spusă în registru laic. Dar e secretul nostru: nu mai spuneţi la nimeni.
Aşa că noi niciodată nu ne-am mai plîns de nedreptatea regimului care s-a abătut mult asupra familiei şi comunităţii noastre. Accentul a căzut doar pe asumarea şi trăirea corectă şi demnă a nedreptăţii. Ce să le faci alor mei: luau prea în serios Scripturile. În tinereţe asta mă înfuria. Mult mai tîrziu am înţeles că au avut mare dreptate şi ei au învins, de fapt.
Nedreptăţile au venit şi au plecat, dar ele au fost privite ca nişte încercări şi chiar binecuvîntări. Oamenii aceştia şi-au construit lumea lor în pofida tuturor nedreptăţilor şi obstacolelor făcute de un regim dur cu ei. Pînă la urmă Ierihonul avea să cadă, ei însă au rămas în picioare şi şi-au văzut de ale lor.
Tata a fost dat de cîteva ori afară de la serviciu pentru că, în postura lui de contabil şef, trebuia să fie membru PC. Nu a acceptat, iar nouă ne-a interzis să intrăm în UTC: nu depunem juirămînt nimănui, nu slujim la doi stăpîni. Aşa era regula. A acceptat posturi despre care puterea credea că-l vor umili. El şi le-a asumat cu demnitate. El interpreta totul altfel. Zicea:
– Aşa am mai mult timp pentru familie şi vom mînca mai puţin, dar mai sănătos.
Ai mei aveau mult umor chiar şi în momente de cumpănă. Cînd l-au ameninţat pe tata cu puşcăria bunelul a rîs şi a zis:
– N-ai tu Andruşa norocul ăsta. Să nu te temi niciodată de puşcărie pe nedrept, pentru că e o binecuvîntare pentru noi.
Nu ştiu de ce cuvîntul „puşcărie” îl făcea să zîmbească şi îi producea o stare de melancolie. Am povestit puţin despre asta în Sectanţii: teme-te nu de cei care-ţi iau, ci de cei care-ţi dau, nu de cei care te bagă în puşcărie, ci de cei care te scot de acolo. O înţelepciune cam paradoxală, iudeo-creştină.
După un an tatăl meu nu a mai ajuns la puşcărie, ci a fost avansat direct pentru că avea imaginea de om care ştie să calculeze toate cifrele posibile şi este incoruptibil: era omul de încredere totală. A acceptat cu o singură condiţie, ca în „Inimă de cîine”: să-mi daţi aşa o hîrtie încît nimeni niciodată să nu-mi mai amintească de Partid. Şi nu l-a mai atins nimeni. Dar despre asta nu se discută la noi. Era o normalitate.
La bătrîneţe, cînd încă eram foarte mic, bunelul mi-a povestit ceva foarte straniu. Nu-i prea plăceau pravoslavnicii căci el era un „sectant”, a avut de suferit şi de pe urma lor, dar avea o sensibilitate aparte pentru ei. Cred că-i simpatiza altfel, în felul lui.
Şi mi-a spus:
– Ştii care este cel mai bun pravoslavnic din sat? E şeful de Partid. Ei, comunistul ăla, pe care toată lumea-l înjură, este cel mai bun creştin pravoslavnic de prin meleagurile noastre. Uită-te, toate satele de pe malul Prutului nu au biserici. Au fost distruse după război de comunişti şi numai în satul nostru biserica a rămas în picoare. Ştii de ce? El a salvat-o. Şi ştii cum? Prin anii ‘50 cînd ăştia dărîmau toate bisericile în ziua în care a aflat că vin de la raion să dărîme şi biserica din sat el a chemat pe ascuns veteranii de război. De ce? Pentru că, după ’45, de vetereni nu se atingea nici Scaraoţchi, darămite comuniştii. Şi le-a zis aşa: mergeţi la intrarea în sat şi nu lăsaţi pe nimeni să intre. Staţi acolo o săptămînă, zi de zi, pe rînd, în grupuri. O să se plictisească şi o să lase în pace biserica. Le trece. Aşa au făcut şi biserica a rămas în picioare. Aşa se fac lucrurile şi niciodată să nu te grăbeşti să judeci oamenii. A judeca strîmb oamenii e un mare păcat.
După căderea comunismului, cînd bătrînul comunist a murit, popa nu a vrut să-l îngroape creştineşte pentru că a fost „cu Diavolul”. Istoria nu iartă faptele bune, ci le pedepseşte: cel care a salvat biserica nu a avut voie să intre în ea şi nu i s-a oferit nici măcar o înmormîntare creştinească.
Bunelul meu nu avea multă carte. Îmi citea Biblia. Citea cam prost, mai mult o povestea, căci o ştia pe de rost. Dar asta a fost toată politica şi lecţia de viaţa pe care am învăţat-o de la el. Simplu, demn şi eficient.
Cel mai mult mă plictiseau însă fragmentele alea de pagini întregi cu nume: cine pe cine l-a născut. Să citeşti ore întregi nume vechi din epoaca lui Adam şi Eva pînă la Patriarhi îţi trebuia nervi tari. Ah cum suna: „ Avraam a mai luat o nevastă, numită Chetura. Ea i-a născut pe Zimran, pe Iocşan, pe Medan, pe Madian, pe Işbac şi Şuah. Iocşan a născut pe Seba şi pe Dedan. Fiii lui Dedan au fost Aşurimii, letuşimii şi leumimii. Fiii lui Madian au fost: Efa, Efer, Enoh, Abida şi Eldaa. Toţi aceştia sunt fiii Cheturei. Avraam* a dat lui Isaac toate averile sale.” Şi acum îi ştiu pe de rost. Dar mă plictiseau.
– Aici e tot secretul Vasika, îmi spunea el explicîndu-mi şi în ce constă acel secret. O să vi-l spun şi vouă altădată.
De ce mi-am amintit de toate astea? Din cauza „prietenilor” de la ÎLD. Am auzit că iar mă împroaşcă cu noroi: insulte şi calomnii. Lună de lună. Au deja rubrică: ce a mai făcut xxxx (puneţi toate înjurăturile lumii) Ernu. Nici nu ştiu cum să reacţionez: cu milă sau cu furie? Sau compasiune? Cît de tristă poate fi viaţa unora care nu ştiu decît să urască.
Eu înţeleg şi tolerez multe. Înţeleg cînd la nervi dai un pumn şi-i spargi nasul unuia. Înţeleg că la nervi mai scapi cîte o înjurătură prin reţele. Dar să scrii texte pline de ură, insultă şi multă calomnie, să mergi pîna la a-i folosi familia şi copilul e prea mult. Aici intrăm deja în zona patologicului. O patologie a urii. Iar eu sînt din alt aluat: nu pot coborî la acest nivel. Ce-ar spune bunicul meu? În stilul său paradoxal iudaic ar fi spus: tu nici nu-ţi dai seama cît bine-ţi fac în răul lor. Probabil.
Cineva îmi sugera să procedez cu cei de la ILD ca un bandit. Adică ce face un bandit adevărat cînd este nedreptăţit sau se spun neadevăruri despre el? Am povestit în Bandiţii. Merge, după ce verifică şi dovedeşte minciuna, le crestează limba şi îi pune sare. Limba crestată este în lumea bandiţilor un stigmat al minciunii, al neadevărului care nu mai poate fi ascuns pentru că vei vorbi veşnic peltic.
Recunosc că şi pe mine, ca om trăit printre bandiţi, mă apucă uneori astfel de instincte de răzbunare. Mai ales cînd vezi aceste denigrări bolnăvicioase. Însă totuşi educaţia primită de la ai mei e mai puternică decît instinctul banditesc. Aşa că sîmbătă la sinagogă voi cînta pentru ei Psalmul numărul 1. De milă, de compasiune, de tristeţe.
Cred că deja te-ai săturat să ți se reproșeze asta, dar sunt foarte puține femei în romanele tale. De ce oare?
