De unde vine „omul de stânga” – așa cum își zice – Vasile Ernu, scriitor român, eseist, comentator politic, cunoscut pentru cărțile sale „Născut în URSS”, „Sectanții”, „Bandiții”? Cum definește ceea ce numește „stânga mea” și cum a ajuns la astfel de convingeri cineva născut într-o familie „profund religioasă”, care a fost participant activ la mișcarea de eliberare națională, a făcut parte din primul val de basarabeni plecați la studii în România, este cetățean român stabilit cu traiul la București. Despre aceste și alte lucruri, Adrian Ianovici a stat de vorbă cu Vasile Ernu la baștina acestuia, în satul Colibași, raionul Cahul. „Într-un fel, e foarte straniu, eu sunt unul din oamenii de stânga care crede într-o construcție de tip Europa Statelor Unite, adică un proiect al statelor comune, o suprastructură de tip Uniunea Europeană. Mi-ar plăcea ca în această structură, cândva, să intre și statele estice, nu doar România și nu numai Republica Moldova, ci și Ucraina, și Rusia. Mie mi-ar plăcea să văd o Europă de la Lisabona la Vladivostok”, spune Vasile Ernu.
Scriitorul din Basarabia se află în plină mică trilogie a marginalilor, din care a publicat primele două volume: „Sectanţii” şi „Bandiţii”. Atenţie, urmează un interviu neconvenţional! Despre cultură şi războaie, despre cărţi, tineri şi nostalgie.
Andrei Crăciun: Ce zici, Vasile Ernu, începe războiul sau nu?
Vasile Ernu: Războiul e o formă de tragedie care pune în pericol pe oricine: și copiii, și bătrânii. E o formă de tragedie care bineînțeles că e preferabil să nu existe. Niciodată nu știi de unde iese monstrul. Monstrul e pe aproape, e în noi. Dar trebuie să îl ținem în frâu. E greu să dai un pronostic.
E prăbușirea Uniunii Sovietice cea mai mare catastrofă din secolul XX?
E unul dintre cele mai importante fenomene politice, e clar. Pentru unii a fost o catastrofă, pentru alții a fost o fericire. Pentru majoritatea a fost o fericire, drept dovadă că Uniunea Sovietică s-a destrămat fără să lupte nimeni pentru ea.
Citatul pe care ți l-am dat mai devreme e din Vladimir Putin.
Știu de unde e. E părerea lui Putin, să fie sănătos. Când nimeni nu iese să protesteze, înseamnă că erau de acord. A fost un consimțământ general vizibil. Nu a meritat nici măcar să te faci că lupți pentru Imperiul Sovietic. Acum, că această destrămare a avut efecte complicate sociale, politice, economice – asta e o altă discuție. Ține de destrămarea unui sistem. Generația noastră a fost foarte prinsă într-o mișcare de luptă împotriva comunismului. Eu adolescența mi-am trăit-o numai pe stradă, în veșnice proteste. Noi suntem generația Perestroika. Am crezut că distrugerea comunismului va fi un lucru foarte bun.
Și acum, la vârsta înțelepciunii?
Un asemenea regim nu aș susține niciodată, în niciun fel de condiții. Acel regim a avut niște elemente de stânga, dar și-a bătut joc de ele. Altfel, eu rămân un om de stânga, dar în niciun caz nu aș susține un regim ca acela.
VASILE ERNU ȘI NOSTALGIA, CARE E O ȚARĂ A MEMORIEI
Cu ce echipă românească de fotbal ții, Vasile? Sunt rapidist. Culmea e că la Cluj am stat într-o zonă ceferistă, și la București tot într-un cartier de ceferiști. Când am venit în România nu prea știam de fotbal. Știam de Steaua, bineînțeles. M-a mai atras Sportul Studențesc, dar mi-a plăcut mai mult Rapidul. Probabil și sensibilitatea mea pentru că erau ciuca bătăilor, și pentru că jucau la plesneală, când aveau ei chef. Plus galeria… Acum nu mai urmăresc și am înțeles că o duc rău, prin ligile mici… Dar Rapidul nu va muri! Cu cât ia mai multă bătaie, cu atât se întărește!
Ești nostalgic după Uniunea Sovietică? Nostalgia ține de timp, de istoria personală, de memoria. Nostalgia e o țară a memoriei. Ești nostalgic după copilărie, după tinerețe, un fel de rai al vieții tale. Nu are legătură cu ideologia. În literatură, nostalgia e foarte importantă. Dacă scoți nostalgia din Proust, ce rămâne? Niște prăjituri și niște floricele. Ca atare, eu nu văd un pericol în nostalgie.
Câte cărți ai scris, Vasile?
Am și câteva de interviuri. Cu ele, vreo șapte, cred.
Șapte cărți și un copil. Era mai bine să fie invers: șapte copii și o carte? Nu cred că făceam față. Am făcut copilul târziu, pentru că am avut o adolescență și o tinereță foarte prelungite. Prin cârciume, mai întâlnesc oameni care puteau să îmi fie copii și atunci îmi dau seama că am îmbătrânit. Înainte mai întâlneam oameni născuți în 1990, dar acum întâlnesc născuți în 2000! Dar ne înțelegem, nu e nicio problemă. Îmi place să fiu prieten cu tinerii.
VASILE ERNU, PROVOCĂRILE, MOSCOVA, TANCURILE SOVIETICE, SUCCESUL RELATIV
Te simți integrat în cultura noastră semi-occidentală, aici, la porțile Orientului? Cumva, da. Mi-am găsit un anumit tip de problematici care mă individualizează. Alerg și cu o concurență mai mică, sunt avantajat. Îmi place să mai pun sare pe rană.
Ești un agent provocator? Da, e bine să provoci, oamenii încep să își pună întrebări când sunt provocați.
Ești un agent al Kremlinului, Vasile?
(râde) Eu tot spun că nu un agent, ci un garant: ofer garanția că, atâta timp cât o să-i meargă bine lui Ernu în România, Rusia nu o să invadeze țara. Ne lasă în pace. Așa că e important să-mi meargă mie bine, și nu o să avem probleme de la Moscova (râde).
Îți merge bine, Vasile?
Nu foarte bine. Fiți atenți! Dar nici rău încât să fie nevoie de tancurile sovietice, pardon rusești, să mă scoată din rahat. Mă decurc. Putin să stea la el acasă, în Moscova.
Dumneata ești tradus în mai multe limbi.
Inclusiv în rusă.
Și în georgiană, am văzut. Da, nici nu știam să țin cartea în mână când am primit-o. Arată ca niște cârlionți literele alea, foarte frumos. Sunt tradus în zece limbi. Așadar am un succes relativ, cum e totul în România: relativ. Am vândut zeci de mii de cărți, oricum. Născut în URSS a avut multe ediții, le place oamenilor, mă bucur. De fapt, știi, sunt puțini cititori în România, ne batem mulți scriitori pe aceiași cititori.
Tu citești?
Da. Citesc și multă literatură română contemporană. O perioadă n-am mai citit, și am simțit această lipsă.
VASILE ERNU ȘI SALARIILE GAZETARILOR DE ALTĂDATĂ…
Pe unde mai scrii, Vasile?
Pe la Adevărul, pe la CriticAtac. Ai, n-ai chef, scrii. E o muncă grea, plătită foarte prost. Tot ce ține de presă scrisă… e o situație tragică! Nu-mi dau seama ce se va întâmpla mai departe. E o situație fragilă în zona asta. Avem o problemă cât casa. Și e păcat, fiindcă sunt foarte mulți oameni talentați. Când citești de stabilitatea financiară a ziariștilor din Interbelic… Și nu de șefii de trusturi, ci de pălmașii de zi cu zi… Da, am vrea să avem acest job. Dar suntem foarte departe de Interbelic. Nu se mai poate trăi decent din această meserie! Mai scriu și în Moldova, dar și moldovenii plătesc la fel de precar ca la București. Asta e situația. Trebuie să găsim alte surse de existență. Dacă nu ne-am făcut bandiți, ca să spargem o bancă… Pentru noi e târziu. Și în banditism se începe de tânăr. Scrie și în cartea mea – Bandiții (râde).
Ești fericit, Vasile Ernu?
Nu sunt nefericit. Ești fericit când te scoli dimineață, vezi lumina soarelui, când te trezește copilul dimineața e bine. Cu vârsta, începi să te bucuri și de lucrurile astea. Cu vârsta, lentila se mărește și te bucuri de lucrurile mici.
Literatură mare, cum se spune, romane!, ai de gând să faci?
Nu știu. Nu m-am gândit. Eu folosesc un amestec de genuri. Reportaj, eseu, memorialistică. Nu sunt înnebunit să mi se pună eticheta de romancier. Lumea spune că fac bine ceea ce fac, așa că voi face înainte ce știu să fac. Cu siguranță, însă, nu voi scrie poezie.
De ce, Vasile? Ce-ai cu poezia?
N-am nimic. Chiar dimpotrivă, o respect prea mult și știu că nu aș face-o bine.
„Generația noastră a fost foarte prinsă într-o mișcare de luptă împotriva comunismului. Eu adolescența mi-am trăit-o numai pe stradă, în veșnice proteste. Noi suntem generația Perestroika. Am crezut că distrugerea comunismului va fi un lucru foarte bun.”
Vasile Ernu (46 de ani) tocmai a fost laureat cu un prestigios premiu oferit de revista “Observator Cultural”. Aflați că el a scris cea mai bună carte anul trecut, la categoria “Eseu-Publicistică”. Volumul se numește “Bandiții” și e parte din “Mica trilogie a marginalilor” gândită de scriitorul născut în Uniunea Sovietică.
Politic, inima basarabeanului Vasile Ernu e la stânga, dar în acest interviu nu ne-am abătut prea mult spre politică. Am vorbit despre literatură și vise și problema educației și problema muncii și despre fiul scriitorului, care este la grădiniță și s-a bătut cu un coleg încă din prima zi.
Despre sectanți, despre evreii mesianici, despre bandiți, despre precaritate și libertate. Și despre posibilitatea ca într-o zi Vasile Ernu să devină, de ce nu?, fochist.
Vasile, ai fost deunăzi laureat cu un nou şi prestigios premiu, al revistei „Observator Cultural”, pentru cartea “Bandiții” din “Mica trilogie a marginalilor”. Cum ai ajuns dumneata în această situaţie? Cum s-a întâmplat? Ei au un ritual clasic în care un juriu din mulți critici și colaboratori ai revistei votează un număr de cărți, pe secțiuni, după care un juriu de specialitate decide o carte din cele cinci-șase finaliste la o secțiune.
Iar dumneata ai fost câștigător la „Eseu-Publicistică”. La „Eseu-publicistică”, de data asta. Culmea, anul trecut, prima carte din trilogie a fost la „Memorialistică”, deci într-un an de zile cică mi-am schimbat genul, dar eu scriu cam la fel!
Asta e bine… Da, e bine, că nimeni nu știe exact ce gen scriu. Criticii, vreo cinci care au scris, au băgat-o în genuri diferite. De poezie am scăpat, deci nu sunt poet… Și premiul a venit după a patra sau a cincea nominalizare, că am fost nominalizat cam la toate cărțile pe care le-am scris…
Eşti un DiCaprio al “Observatorului Cultural”? La a cincea încercare s-a nimerit să fiu eu fericitul. M-am bucurat, am mulţumit şi-am plecat acasă.
Ai purtat şi un costum deja consacrat în lumea Literelor… Sacoul bunicului dumitale. Da, vin cu sacoul bunicului la asemenea ocazii. Aşa, măcar de sărbătorile literare!
Dar se ţine bine! E făcut în Uniunea Sovietică? În Imperiul Ţarist? E de contrabandă din perioada ţaristă, adus pe la Odessa, nu ştiu ce marcă e, ceva englezesc, oricum. Nu ştiu cum a ajuns la noi în familie. L-au purtat mulţi, dar se ţine bine, da!
Bunicul matern sau patern? Cel patern.
Ernu, şi el? De unde vine numele ăsta? Habar nu am. Există o mitologie pe care am folosit-o în primul volum, în „Sectanţii”; se spune că un străbunel de-al nostru ar fi venit din Transilvania, el era un soi de comerciant de vite în Austro-Ungaria. I s-a părut lui că era cam îngrămădit acolo de alţi comercianţi mai puternici, şi a găsit teren liber înspre gurile Dunării, şi s-a aciuat între Galaţi, Cetatea Albă, spre Odessa. Şi i-a mers, se pare, destul de binişor… Cel puţin şi-a întemeiat o familie. Străbunicul.
Tatăl bunicului cu costumul… Carevasăzică, domnule Ernu, tovarăşe Ernu, nu ai origini sănătoase. Nu. Aici el s-a amestecat cu o gaşcă de evrei mesianici… S-a căsătorit cu fiica unui evreu cizmar, care era unul din liderii liniei Rabinovici, unul dintre cei care au fondat această mişcare în Ucraina, în Moldova, în Basarabia, o comunitate destul de stranie, care se considerau un soi de creştini evrei, din ăia din catacombe, şi pe care îi urau şi creştinii şi evreii, deci cum era mai rău…
Sectanţi. Ai scris despre ei în prima carte din trilogie. Sectanţi. După care au evoluat în diverse forme, s-au combinat cu tot soiul de lucruri, au format o comunitate, şi despre această comunitate şi istoria ei de-a lungul a o sută de ani am scris. Povestesc că e o comunitate puţin cunoscută, dar cumva trece prin aceleaşi fenomene specifice unei comunităţi mici, care se confruntă cu o mie şi una probleme. Îşi organizează viaţa puţin diferit, e mai spre kibuţ; adică e așa: comuniştii vin, pleacă, fasciştii vin, pleacă, ei îşi văd de treaba lor. Îşi construiesc o viaţă destul de bună, dar sunt obişnuiţi să fie oile negre ale comunităţii. Nici nu ştii ce sunt, ştii că-s sectanţi, circulă tot soiul de mituri de-astea despre ei, că beau sângele copiilor… Oamenii însă sunt OK, dar rămân mai exigenţi, mai puritani cu viaţa lor. În mediul ortodox sună straniu; de exemplu, una din cele mai grele restricţii este să nu bei! Deci ruşii iartă tot: crimă, omor, viol, dar să nu bei, asta crimae maximă care se poate întâmpla…
Şi ei nu beau? Ei nu beau deloc. Și rușii nu i-au iertat!
VASILE ERNU ȘI ALCOOLUL CA O FORMĂ DE REZISTENȚĂ
Ai putea să fii sectant, Vasile?… Cu ceai e greu să rezişti în vremurile astea de tranziţie (râde).
Mai ales că tranziția e nesfârşită. Da, alcoolul e o formă de rezistenţă destul de la îndemână. Bandiţii beau ceai, un anumit tip de ceai, pe care-l fac într-o manieră destul de specială,care se transformă într-un fel de drog energizant; nu foarte puternic, dar destul cât să decolezi puţin… E o infuzie la îndemână, se bea în cantităţi mici, foarte fierbinte, pe stomacul gol, obligatoriu, creează o senzaţie aşa… funcţionează mai bine în zonele unde eşti închis, în puşcării…
După „Bandiţii” ce urmează să publici? Treaba e mai complicată, documentez încă, sunt departe de a fi terminat următoarea carte. Capitaliștii vor să nu mai scriu prin gazete despre actualitate, așa că mi-au dat o bursă în Croația, la Split.
Vor să te abată de la zi și să te târască în eseistică?
Asta vor. Știi cum era înainte: cine nu era pe linie scria mai la răcoare, înspre Siberia încolo, pe mine mă trimit la mare, la soare. Mă duc. Mă cam tem să nu-mi iasă o lucrare estivală (râde).
Ai titlul la ea? Se lucrează. Scriu despre o comunitate de evrei din zona noastră. Mă interesează cum se naște un conflict într-o comunitate mică, un fel de război civil intim. Mă interesează istoria unei comunități pe optzeci de ani, așa. Cărțile mele sunt construite pe acest tipar. Mica trilogie e gândită așa: urmăresc o comunitate în relație cu puterea, care e de multe feluri, nu doar politică. Și cu cartea asta închei Mica trilogie pentru că mai sunt și alte lucruri de făcut în viață.
Cât timp ți-a consumat Mica? Cu documentare și tot, cinci ani cel puțin. Bine, am mai făcut ceva pe lângă, am mai făcut mici cărți de interviuri, am mai făcut o copil, care termină grădinița deja… Urmează clasa zero, ne pregătim pentru o nouă etapă în viață – cea cu școlile. Aștept să văd ce urmează, la școală se petrec mai multe, sunt și mulți părinți care sunt permanent implicați – și destul de straniu – în noul proces de educație. Acolo unde locuiesc sunt multe școli „bune” și mă tem de școlile “bune”. Dar nici nu mă pot muta în alt cartier pentru că acolo am casa.
VASILE ERNU ȘI TATĂL SĂU, ABACUL, PIANUL ȘI MUTAREA ÎN ROMÂNIA
Tu când erai în anii de acum ai fiului tău unde ai învățat carte? Într-un sat din sudul Basarabiei, acolo aveau părinții mei slujbele. În zona Cahul, pe malul Prutului. După care ne-am mai mișcat prin zonă. Taică-miu era economist, omul care făcea calculele cu abacul. Toată lumea lucra numai cu abacul – și sume mari. Și fiind sectant aveau și încredere în el. Calcula sume imense. Știa și să cânte la pian tata. Dar din abac a trăit. Apoi am terminat în Chișinău. M-am mutat în România în 1990.
Câți ani aveai? 19 ani. Imediat după Revoluție. 1990-1996 am stat în Iași, am făcut Facultatea de Filosofie. Am stat și la cămin și în gazdă, am avut un traseu clasic de student. Apoi am stat zece ani la Cluj. Am prins domnia lui Funar în toată nebunia ei. Am stat cu fundul pe multe bănci tricolore, am aruncat gunoiul în multe pubele tricolore și era foarte straniu. Și în 2005 m-am mutat la București.
Cum era la Cluj?
Clujul este oricum foarte bizar. E un oraș foarte conservator, oricât ar părea acum de progresit față de București. O să tot spun, și fără nicio răutate, și doar ca o constatare, după zece ani acolo: e un filon foarte conservator în Cluj. Și e și un oraș destul de rural. Cred că s-a întâmplat așa din cauza faptului că acest oraș este unguresc, prezența românilor e târzie, în Interbelic erau minoritari. În România Mare se încearcă o românizare a orașului, dar e reușită doar parțial. Și mare parte din populație vine din mediul rural, și ei rămân rurali. Le trebuie câteva generații ca să se urbanizeze cu adevărat. Urbanizarea puternică are loc sub comuniști, când a avut loc și industrializarea. Și apoi au mai venit și moldovenii peste ei (râde).
Tu ești un citadin, Vasile?
Da, chiar dacă apreciez multe lucruri din zona rurală și călătoresc prin sate. Tu știi că îmi place să merg la clasa a II-a cu trenul, și că i-aș pune pe toți cei care conduc în România să facă de două ori pe an o călătorie la clasa a II-a prin toată țara, să o înțeleagă. Îmi plac mult orășelele mici, pentru că acolo se văd mult mai bine transformările. Iubesc și Iașiul și Clujul, dar cel mai bine mă simt în București.
VASILE ERNU ȘI PROBLEMA EDUCAȚIEI
Și după Trilogie, ce planuri ai cu viața în scris?
Dacă briza va fi bună, dacă va fi pace și se vor coace cireșele la timp și strugurii vor fi culeși la timp, sper să merg înainte cu proiectele pe care le am în cap. Dar pe rând. Acum scriu o carte pentru copii.
Din experiența paternității dumitale. Acum, tot stând prin parcuri, cunoscând mai bine copiii, e un subiect foarte important în familie. Acum, băiatul meu s-a bătut deja în prima zi de grădiniță. S-a supărat, a și dat, a și primit. Toate fac parte din experiență. Și cartea mea “Bandiții” este, până la urmă, tot o carte despre educație.
O educație în negativ.
Exact așa. Și de aceea eroul principal e un copil care crește și tot își pune probleme. Ce e cu legea, ce e cu morala, de ce ne atrage negativul, de ce vrem să încălcăm regulile? O mică trecere pe roșu poate să îți strice viața pentru totdeauna. Mă interesează și dresajul. Cum se dresează tot felul de animale. Povestea jocului…
E o carte despre devenire. A fost primită mai bine “Bandiții” decât “Sectanții”?
Da. S-a vândut superior, oamenilor le plac bandiții, e clar. Critica pozitivă și vânzările bune nu prea merg, dar la mine au mers. Nu pot să spun că nu a avut succes. Mă temeam să nu fie văzută doar ca o poveste exotică.
VASILE ERNU ȘI PROBLEMA MUNCII
Dumneata reușești să trăiești din cărțile pe care le vinzi? Sau ai slujbă, Vasile?
Nu am o slujbă stabilă. Lucrez cu ziua (râde). Prestez diferite servicii. Dar noi, familia noastră, trăim într-o precaritate asumată, pentru mai multă libertate.
Devii neoconservator, Vasile?
Deocamdată, nu. Dar un job cald toată lumea vrea. Poate o să mă fac fochist la un subsol de bloc.
Ai vrea să devii fochist? Să fii un proletar adevărat?
Recunosc: nu-mi plac deloc muncile fizice. Aș introduce în Constituție dreptul la lene. Nu trebuie să ne temem de leneși, fiindcă ei își asumă un risc destul de mare. Mai ales în zilele noastre când există un exces de muncă. Cred că unele meserii au nevoie de lene. Scriitorii au nevoie de lene.
Trăiești precar?
Da, toată generația noastră e dominată de un anumit tip de precaritate. Nu avem stabilitatea pe care au cunoscut-o părinții noștri, și nu avem nici aceleași posibilități pe care le au cei care sunt astăzi foarte tineri. Am căzut la mijloc. Nu am prins cheag în vechiul regim, nu aveam cum pentru că eram prea tineri. Avem – cel mult – un apartament de la părinți. În noul regim ne-am avântat cu un entuziasm nebun, în anii `90, și acum am obosit și vedem că am cam luat-o în freză. Joburi stabile – niet! Contracte de muncă precare și tot timpul în mișcare. Și văd un stres foarte mare în mulți dintre noi. Familiile – praf, slujbele – mereu nesigure! Și vine vârsta când începi să plătești. Un ficat, un rinichi…
Te dor șalele, Vasile Ernu? Da, dor. Am norocul că mă mișc în parc cu copilul. Nu mai rezist la nopți nedormite, mă recuperez mai greu.
Ce se întâmplă prin lume? Dumneata ești bicultural, româno-rus, vezi poate mai bine. Vine războiul cel mare? Murim, Vasile? Ce ne facem cu navele din Mediterana?
S-au adunat prea multe arme în lume, prea multe nave, prea multe avioane, prea multă muniție, prea multă frustrare. Sper să nu fim martorii unui război în Europa, pentru că în restul lumii suntem deja. Europa s-a obișnuit cu o stare îndelungată de pace. Nu avem memoria directă a unui război. Știm doar din filme și din cărți, ceea ce e foarte diferit. Nu văd cum am putea lupta pentru țară, când știm cum e condusă și de cine. Nu merită. În același timp, nu suntem obișnuiți cu penuria. Brusc să ni se spună că nu mai avem pâine! Maică-mea e generația războiului și a marii foamete din Basarabia, din 1946-1947-1948. Pentru ea, bunăstarea e o chestiune de pâine. Mă întreabă mereu dacă am pâine. Dacă am pâine, e bine. Noi avem pretenții mult mai mari, pentru că au fost câteva generații la rând care au tot acumulat. Ne-am obișnuit cu confortul, ne-am îmburghezit, și nu e rău că e așa, e visul oricui să trăiască bine, să fie liber și să nu muncească, nu?
“Maică-mea e generația războiului și a marii foamete din Basarabia, din 1946-1947-1948. Pentru ea, bunăstarea e o chestiune de pâine. Mă întreabă mereu dacă am pâine. Dacă am pâine, e bine.”Vasile Ernu
Am fost invitat în luna mai la Tîrgul Internaţional de carte de la Praga. Aici am avut prezentarea primelor două volume din Mica trilogie a marginalilor: Sectanţii şi Bandiţii.
De acolo am mers direct la Zilele Literaturii Române unde am am avut două conferinţe pe tema: De la sectă la bandă: forme de marginalitate în regimurile represive. Ele au avut loc la Universitatea de Stat „B.P. Hasdeu“ din oraşul Cahul şi la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie si Filosofie, Departamentul de Filosofie și Antropologie. Am mai avut organizată o dezbatere aprinsă la barul Embargo.
Cartea Banditii este, dupa Sectantii, a doua parte din Mica trilogie a marginalilor. De aceasta data, Vasile Ernu pune accentul pe antropologia lumii interlope din perioada sovietica.
Societatea sovietica a fost bine familiarizata cu manierele criminalilor. Pe timpul lui Stalin, multi au fost in penitenciare impreuna cu criminalii. In perioada „vegetariana“ post stalinista, justitia sovietica a continuat de asemenea sa trimita in lagare multe persoane pentru infractiuni minore. Iosif Brodskii isi aducea aminte cum, pe timpul asa-numitei „tranzitii“, a intalnit un taran in varsta, condamnat la cativa ani de inchisoare pentru furt din „avutia poporului“, care consta dintr-un sac cu ingrasaminte. Detinutii „cu experienta“ erau o parte inseparabila a peisajului sovietic cotidian. De exemplu, incepand cu anii ’60, cand infractorii au inceput sa fie recrutati pentru serviciul militar obligatoriu, acestia si-au transferat manierele in mediul soldatilor. Problema mai multor orase din perioada sovietica tarzie era reprezentata de grupurile de tineri din care banditii isi implineau randurile. Traditia criminala nu a fost o parte intr-atat de marginala a societatii sovietice. In era post-sovietica, banditii nu numai ca si-au consolidat pozitiile; impreuna cu „nomenclatura“ si cu „fortele de securitate“ comuniste, au constituit patura dominanta a societatii, ocupand pozitii importante atat in mediul de afaceri, cat si in guvern.
Vasile Ernu prezinta cititorului roman partea de sub apa a aisbergului sovietic, oferind o „descriere consistenta“ (Klifford Girts) a lumii marginalilor antisociali, care si-au impus manierele majoritatii si au devenit parte a elitei societatilor post-sovietice. Principala sursa de informatii despre lumea interlopa este Profesorul, pe care Ernu l-a cunoscut de multi ani, „hot in lege“ din Odessa. Cu sprijinul lui, Vasile Ernu a reusit sa ia peste zece interviuri de la reprezentanti de seama ai lumii interlope. Printre informatorii autorului se numara un contrabandist, un hot de buzunare, o detinatoare de bordel, un cersetor profesionist si chiar un asasin. In carte sunt descrise ierarhiile penale, cutuma banditilor si specializarea profesionala, iar autorul povesteste despre limbajul secret al hotilor, semiotica tatuajelor lor, structurile criminale de zi cu zi etc.
Autorul are o conceptie originala asupra functiei sociale a lumii interlope. Eroii din prima carte a trilogiei, sectantii, sunt prezentati drept „ingerii albi“ care tind sa ispaseasca pacatele omenirii printr-un comportament de jertfe si sa-i indrepte spre calea mantuirii spirituale. Banditii sunt „ingerii negri“, care prin crime forteaza majoritatea inerta sa nu uite de Dumnezeu si totodata ii ajuta sa scape. De asemenea, banditii sunt instrumentul divin care ofera posibilitatea de masurare a credintei „iovilor“, ascultatorilor lui Dumnezeu. Acest punct de vedere mefistofelic, conform epigrafului la Maestrul si Margareta („Eu sunt o parte din acea putere care vesnic doreste raul si vesnic face fapte bune“), il demonstreaza Profesorul mentionat mai sus.
Un alt bandit din discutia cu Ernu isi compara fratii de breasla cu ingerii pedepsitori ai Apocalipsei. Pentru autor, care a crescut intr-o familie religioasa, o astfel de abordare este extrem de impresionanta. Este dificil de judecat in ce masura acest punct de vedere este raspandit in mediul infractional. In orice caz, este o ipoteza interesanta a retoricii de autojustificare produsa de comunitatea criminala, care necesita a fi verificata intr-o lucrare mai mare.
Ernu subliniaza ca multi banditi sunt extrem de religiosi. Conform concepului „ingerilor negri“, el descrie lumea interlopa ca pe un fel de Biserica din catacombe, un ordin monahal cu propriul crez, propriul decalog si ritualurile sale. Trebuie sa fim de acord cu aceste paralele. Autorul deseori scrie ca „hotul cinstit“ din perioada sovietica nu avea dreptul la proprietate, familie si documente. Calugarii crestini, de asemenea, nu au dreptul la proprietate si familie. Refuzul documentelor de stat si substituirea numelui din actele oficiale cu porecla de hot sunt din nou asemanatoare cu inlocuirea numelui lumesc cu numele monahal.
Conceptele de ingeri albi si negri ne permit sa facem legatura intr-un sens general intre Sectanti si Banditi. Printre altele, conceptul trezeste imaginatia cititorului, fortandu-l sa se gandeasca cum eroii celui de-al treilea volum al Micii trilogii, anume Izgoi-Jidi, vor fi inclusi in aceasta „ierarhie a ingerilor“.
Cuvantul trebuie insotit de disponibilitatea de face sacrificii
Cu toate acestea, consider ca paralelele crestine ne indeparteaza de la intelegerea naturii precrestine a lumii criminale. Din pacate, Vasile Ernu nu este familiarizat, cel mai probabil, cu lucrarea remarcabilului arheolog si antropolog rus Lev Klein, Lumea inversa. In aceasta carte, Klein isi prezinta experienta din inchisoare si ajunge la concluzia ca, in conditiile nefavorabile din penitenciar, armata etc., structura sociala se degradeaza rapid pana la nivel „primitiv“. William Golding, in distopia Imparatul mustelor, a descris aceasta degradare imediata intr-o forma artistica impresionanta. Mark Tkaciuk, directorul {colii Antropologice Superioare, a numit pe buna dreptate acest fenomen „gravitatie sociala“: miscarea in sus a societatii necesita o perioada lunga de timp si concentrarea tuturor puterilor fizice si mentale; caderea in starea arhaica initiala are loc rapid si automat.
Ernu subliniaza in mod repetat existenta a ceea ce el numeste caste banditesti si a unor superstitii arhaice, insa conceptul de arhaic nu se afla in centrul descrierilor sale. Insusi cuvantul este folosit o singura data in text. Concentrarea pe „religios“ nu i-a permis autorului sa reprezinte lumea banditilor ca pe o societate primitiva tipica, cu toate ca din multe dintre descrierile sale se desprind aspecte care tin de caracterul fara indoiala arhaic al corporatiei banditesti.
In carte se aduce aminte deseori despre atitudinea extrem de responsabila a banditilor fata de cuvant. In viziunea lor religioasa, cuvantul trebuie sa fie insotit de disponibilitatea de face sacrificii. Pentru nerespectarea cuvantului prin fapta, sunt nevoiti sa plateasca un pret mare. Taierea limbii pentru informatii false este una dintre cele mai usoare pedepse. Este remarcabil faptul ca se pedepseste „pacatuind“ cu o parte din corp. Autorul isi aminteste cum, in fata sa, Profesorul i-a taiat degetul unui „soldat“ de-al sau pentru ca acela, dintr-o neintelegere, l-a lovit pe tanarul Ernu. La fel si in acest caz, se pedepseste o parte, pacatuind cu o parte din corp. Este un sacrificiu tipic pars pro to (parte dintr-un intreg), caracteristic populatiilor arhaice. Acestea, alaturi de alte fapte descrise de Ernu, in special ritualurile de initiere si cultura tatuajelor, ne permit sa presupunem ca religiozitatea din lumea banditilor se explica prin caracterul sau arhaic, in care lumescul si divinul sunt omogene. In aceasta consta si diferenta fundamentala dintre banditi si sectanti, care sunt produsul societatii de clasa, unde adevarata credinta se specializeaza, se separa de majoritatea pasiva, se transforma in comunitati de monahi si disidenti religiosi. In opinia mea, descrierea lumii hotilor a lui Klein (lideri, drujina, oamenii de rand) este mai aproape de realitate decat Biserica „ingerilor negri“ a lui Ernu.
Banditiieste scrisa in acelasi mod ca Sectantii, genul acestor carti poate fi definit ca nonfictiune lirica. Ernu prezinta etnografia marginalilor ca parte a vietii sale. Viata sectantilor este intr-adevar copilaria sa si vietile a patru generatii din familia sa. Aceasta experienta este suficienta pentru a face o descriere bogata fara a apela la surse literare. Prin urmare, textul („tesatura“, lat.) volumului Sectantii este extrem de dens si nu exista nici o scapare. Dar viata banditilor nu este a lui Ernu. Nu sunt suficiente experientele personale si marturiile informatorilor pentru crearea unei viziuni intregi, lucru evident. Din acest motiv, autorul cartii Banditii este nevoit sa completeze lacunele cu mici trucuri literare. La inceputul fiecarui capitol, el traseaza linii eseistice extinse, include in text citate lungi din Biblie, prezinta pasaje ample din folclorul hotilor. Cititorul roman, spre deosebire de cel rus, nu este familiarizat cu aceste „capodopere“, dar cred ca, pentru a avea o idee generala despre acestea, este suficienta cunoasterea catorva citate. Insesi eseurile incluse de Ernu sunt curioase, mi-ar placea sa le citesc ca lucrari aparte, insa ca parte a cartii ele distrag atentia de la tema principala, astfel ca apare senzatia ca autorul intinde texul in mod intentionat. In opinia mea, cartea ar fi castigat daca Ernu inlocuia aceste devieri de la tema cu informatii din literatura de cercetare si din memorialistica. Astfel i-ar fi oferit cititorului posibilitatea sa verifice informatiile aflate de la eroii sai. Fara aceasta verificare, autorul nu a reusit sa evite greseli.
Descriind castele banditilor, Ernu caracterizeaza barbatii in mod gresit, drept „clasa de mijloc a lumii interlope“. Disidentul Valerii Abramkin, fost detinut si luptator pentru drepturile detinutilor, scrie in volumul Cum sa supravietuiesti intr-un penitenciar sovietic ca de fapt casta barbatilor este compusa „in general din oameni intamplatori inchisi in penitenciar. Pe unul sotia l-a inchis pentru betii, altul a furat ceva nesemnificativ, cel de colo e aici pentru o bataie, iar astuia i-au fabricat un dosar. Iata cine sunt oamenii aflati intamplator in penitenciar, fie pentru o bataie, fie pentru ca odata a furat“, multi din ei nu au facut parte din lumea hotilor pana la penitenciar, iar majoritatea nici dupa penitenciar nu aveau nimic in comun cu banditii.
„Intelectualitatea nu este creierul natiunii, ci rahatul ei“ – Lenin
Avantajul noii carti scrise de Ernu este ca subliniaza un fapt simplu: nu este evident pentru intreaga lume ca, dupa destramarea lagarului socialist, ticalosii au devenit crema societatii. Unul dintre capitole este dedicat intalnirii cu un fost bandit, care s-a transformat in oligarh. Noul stalp al societatii tinde sa-si legitimeze statutul respectabil de curand dobandit, scop pentru care isi apropie intelectuali romani. Acestia sunt cei care, unul dupa altul, se arunca la usa care se deschide spre un hau. Banditul cinic se lauda ca nu e nevoie sa-si cenzureze clientela intelectuala. Pentru banii pe care ii promite, se cenzureaza singuri. Acest afront invie cuvintele lui Lenin, care intr-un moment similar a spus ca: „Intelectualitatea nu este creierul natiunii, ci rahatul ei“.
Nu pot sa nu amintesc despre un vechi experiment cu antropoidele. Maimutele au fost invatate sa foloseasca o pompa de mana, iar pentru un anumit numar de miscari primeau un jeton. Puteau sa introduca jetonul intr-un aparat pentru a-si alege de mancare. Cardul de maimute imediat s-a impartit in trei grupuri. Majoritatea pompau cinstit. Cele mai sanatoase maimute, „banditii“, stateau in picioare langa automat si luau o parte din jetoane de la „lucratori“ drept tribut. Al treilea grup ii servea pe „banditi“, incercau in diverse feluri sa-i amuze si tot de la ei sa cerseasca. Nu stiu ce parere aveti, dar mie imi pare ca noi, intelighentia/intelectualii de azi, ne asemanam cu acele maimute cersetoare. Din cauza noastra, banditii jefuiesc muncitorii nu doar in Romania, in Moldova sau in Rusia, ci peste tot in lume. Daca vi s-a facut rusine, atunci noua lucrare de Vasile Ernu si-a atins scopul.
Traducere din limba rusa: Sergiu Bejenari
Serghei Ehrlich este istoric, publicist, editor, directorul editurii Academiei Ruse din Sankt-Petersburg „Nestor-Istoria“. Locuieste la Sankt-Petersburg si Chisinau.
„Bandiţii” e a doua parte a micii trilogii a marginalilor, de Vasile Ernu, şi se citeşte aproape cu acelaşi interes şi plăcere precum „Sectanţii”, prima parte a trilogiei. „Sectanţii” e mai fascinantă pentru că e scrisă din interior, scriitorul cunoscînd la perfecţie tema, fiind vorba de secta din care face parte familia Ernu, „secta mea”, iar „Bandiţii” este o carte scrisă, totuşi, din exterior, protagonistul nefăcînd parte, fireşte, din „secta” despre care povesteşte. Dar, ingenios şi hîrtu, cum îl ştim, Vasile Ernu rezolvă schema din doi paşi şi trei mişcări. Deşi personajul principal al cărţii este Profesorul, ultimul mare bandit pe stil vechi, „erou negativ”, narator este scriitorul (Pisateli), dar acesta-şi începe naraţiunea de cînd îl vede prima oară pe Profesor, la vreo 7 ani. După ce-a terminat clasa întîi, fiindcă a învăţat foarte bine, protagonistul cărţii a fost luat de tatăl său la plimbare pînă la Odesa, călătorie pe care acesta nu o va uita niciodată, oraş care a făcut ca nici un alt oraş din lume să nu-l mai impresioneze, fiindcă Odesa a devenit pentru el Oraşul. La Odesa copilul este dus la fabrica de ciocolată, apoi îl întîlneşte pe „unul dintre eroii vieţii mele, un înger negru cu un suflet prins între rai şi iad, care pentru mine urma să fie un înger păzitor, dar care mi-a deschis calea spre o lume monstruoasă”, Profesorul, pe la care taică-so (Sectantul) trece, încercînd să-l aducă pe calea cea bună. Profesorul e un fel de unchi, căruia viaţa i-a oferit doar două „profesii”: cerşetoria şi banditismul. Vasile Ernu ne povesteşte despre lumea bandiţilor din URSS mai întîi prin prisma acestui copil, apoi prin ochii aceluiaşi om, doar că adolescent, tînăr şi tot aşa, pînă ajungem în zilele noastre. Scriitorul (personajul care e scriitor în carte, nu neapărat Vasile Ernu), prieten cu Profesorul încă din copilărie, îi cunoaşte, ajutat de Profesor, pe cei mai temuţi şi respectaţi bandiţi din toate domeniile, de la tatuatorul bandiţilor, cerşetori, hoţi de buzunare, la patroana bordelului de pe Moldovanca, Odesa şi cel mai renumit killer (între cuţit şi icoane), şi ne povesteşte despre ei. O lume cu care nici măcar Profesorul nu ne recomandă să ne întîlnim vreodată (deşi e cam inevitabil, pînă la urmă, spune acesta), dar e o lume foarte interesantă, despre care cei mai mulţi dintre noi nu ştim aproape nimic. Vasile Ernu a riscat intrînd acolo unde „fraierii” nu au ce căuta, s-a întîlnit cu ei, i-a ascultat, i-a studiat şi ne-a povestit, „Bandiţii” fiind mai mult decît un roman, chiar dacă e scris aşa. Da, cartea asta poate fi citită şi ca un roman şi dacă sub titlu ar fi fost scris „roman” nimeni nu s-ar fi întrebat dacă e sau nu o operă artistică.
Dacă încă nu aţi citit cartea şi vă întrebaţi ce legătură e între sectanţi şi bandiţi, răspunsul e şi în titlul trilogiei: şi unii, şi ceilalţi sînt marginalii sistemului (sau erau, fiindcă acum adevăraţii bandiţi sînt la conducere, spune Profesorul, „cei cu adevărat periculoşi sînt în instituţiile statului, la TV, în structurile de putere, în parlament, prin universităţi”, zice scriitorul). Mai concret, „ce-i apropia însă pe bandiţi, pe hoţii în lege de sectanţii mei era poate un anumit cult aproape religios pentru o etică şi nişte reguli minime, deşi cele două lumi se băteau cap în cap. Unii voiau să salveze lumea, să fie exemplul luminos, să aducă viaţa, iar ceilalţi voiau s-o îngroape definitiv şi să semene frică şi moarte. Însă ambele grupuri ţineau cu tărie la etica şi regulile lor. Şi-i mai unea un lucru: refuzul aproape instinctual de a se supune Leviatanului”. „Bandiţii” de Vasile Ernu e o carte unică şi comparabilă doar cu „Sectanţii”. Urmează ultima parte a trilogiei, „Izgoi-Jidî”!
Vasile Ernu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii”, Editura Polirom, 2016
Bogdan-Alexandru Stănescu despre Vasile Ernu la decernarea premiului Observator Cultural 2017 / Eseistică/Publicistică pentru BANDIŢII.
“Și-acum categoria asta compozită, eterogenă, Eseistică și Publicistică… Sincer să fiu, nu a fost foarte mare bătaie la jurizare, adică am avut unanimitate, juriul a ales o carte profund originală, o carte care se situează la graniță, cam așa cum se situează personajele ei: fie în afara societății, fie la marginea ei. Cartea în sine este un proiect de frontieră, pentru că nu e nici 100% eseu, nu e nici 100% memorialistică, e și literatură, e și antropologie. Eu am preferat s-o citesc ca pe un poem gogolian. Acum, cu autorul acestei cărți am vorbit atît de mult despre literatură încît, punînd cap la cap orele, s-ar strînge cîteva luni bune. Este vorba despre Vasile Ernu, spaima dreptei neoliberale din România, cu partea doua a trilogiei marginalilor, Bandiții.”
Şi se pare că am zis şi eu ceva emoţionat:
” Am destul de multe emoții, chiar îmi vine să plîng, pentru că îmi aduc aminte de debut, am debutat acum 11 ani, exact cînd au debutat și premiile Observator cultural. Cînd am debutat, nu-mi propusesem să fiu scriitor, Doamne ferește, a apărut prima carte din întîmplare, după care a început să-mi placă și am început să scriu și totdeauna am avut această problemă: în ce zonă mă încadrez. Mi-aduc aminte cînd au apărut primele topuri, nu prea știam ce era cu topurile și nu m-am regăsit la un singur top, de poezie, deci nu sînt poet, totul e-n regulă cu mine… E foarte interesant cu această trilogie că primul volum, Sectanții, a fost nominalizat la secțiunea Memorialistică, al doilea a fost nominalizat la Eseistică, al treilea habar nu am…, nu-l mai văd nominalizat. Cred că sînt abonat la nominalizările Observatorului, sînt la a patra sau a cincea nominalizare, dar întotdeauna am spus că un premiu bun se ia foarte greu și faptul că ești nominalizat e deja un lucru foarte important. Apreciez foarte mult acest premiu și seriozitatea juriului, căruia îi mulțumesc. Există bursele de rezidență, am fost la Iași, m-au ținut o lună închis, mulțumesc Iașiului, Muzeului Literaturii și Festivalului de literatură FILIT, chiar m-au ținut o lună și-am scris, cred, 70% din carte acolo. Cartea mea nu este tocmai despre bandiți, e mai degrabă dedicată copilului meu, este o carte de educație, prin bandiți înveți mult mai multe lucruri, se pare, decît prin oamenii buni”
Premiile Observator cultural sînt în acest moment poate cele mai prestigioase şi profesioniste din domeniul literar cu un juriu pe care nu ai cum să nu-l respeţi. E o onoare să fii nominalizat. Anul acesta am reuşit să-l şi cîştig cu Bandiţii.
Mersi juriului, mersi Observator Cuilutral şi mersi Bogdan-Alexandru Stănescu pentru vorbele de încurajare ;).
„Sectanţii” a luat în 2016 premiul „Matei Brîncoveanu” pentru Literatură care avea şi un cec salvator. Şi a fost nominalizată la secţiunea Memorialistică al revistei Observator cultural, 2016.
Iuri Lotman susține undeva că modul în care mintea medievală rusească înțelege conflictul – un tipar cu bătaie lungă în timp, sugera, fără s-o poată spune pe șleau, celebrul culturolog – este profund marcat de arhitectura lumii de dincolo a creștinismului răsăritean. Mai precis, de polaritatea între Rai și Iad, nicicînd atenuată printr-un artificiu teologic de tipul Purgatoriului apusean.
De reținut că această separare eternă și absolută nu se traduce prin claritate morală în raport cu viața concretă. Etica antinomică se dovedește cel mai adesea inoperantă în fața conglomeratului de determinări al existenței reale, așa că rămîne, practic, în afara acestuia. Mai mult decît atît, pulsiunea maniheistă are, de cele mai multe ori, efectul pervers de a spori, în loc de a reduce și de a controla entropia morală. Altfel spus, cu cît mai separate în ceruri, Binele și Răul par să se afle cu atît mai, am spune neaoș, încîrligate și îmbîrligate aici, pe pămînt.
Subterana
Pe această mitologie adîncă este construită și inclasabila carte a lui Vasile Ernu – combinație de roman, reportaj, autobiografie, eseu filozofic, pamflet radical –, intitulată Bandiții. Vasea, personajul principal, cu care autorul ține să-l identificăm în orice moment, evoluează de la copilărie la maturitate pe muchia de cuțit dintre un mediu familial strict‑religios (în sensul unui echivalent, în spațiul sovietic, al Amishilor sau menoniților) și lumea complet inversă, dar și complet structurată, cu ierarhii, coduri, limbaje, a hoților și bandiților. O lume paralelă, de altfel, nu doar faţă de microuniversul creștin-integrist, ci şi faţă de tot ceea ce înseamnă regim sovietic ori convenție socială „normală“ în general. Un univers cu principiile de funcționare răsturnate, dar perfect analogice cu cele ale lumii „fraierilor“. O subterană întinsă la scara întregii Uniuni și coborînd în timp, nu doar pînă în zorii cnezatelor rusești, ci (îi place să creadă autorului nostru) pînă în antichitatea talmudică. Evident, transgresiuni spectaculoase au existat dintotdeauna: ajunge să ne gîndim doar la Stalin, care, în calitatea lui de Giugașvili, și-a început cariera ca spărgător al băncii centrale din Tbilisi (oraș – și spațiu – al brigandajului romantic, vizitat la un moment dat și în cartea despre care vorbim).
Lumi, așadar, care, deși nu comunică, se amestecă, formează hibrizi, întrețin tipuri diverse de promiscuitate. Desigur, un om declarat de stînga, așa cum este autorul Bandiților, nu putea să lase dialectica la o parte. Așa că lumea subterană, paralelă, a bandiților este prezentată în „devenire istorică“: după prăbușirea comunismului, pare să iasă la suprafață și să impună norma socială. Pierzînd astfel magia utopian-revoluționară pe care o exercita asupra conștiinței reflectoare și reflexive a cărții, în junețea acesteia, consumată în epoca „socialismului real“. Ceea ce deschide ipoteza că polaritatea celor două universuri se reface, prin simetrie dialectică, în noua eră: fosta societate oficială, cu activiștii și birocrații ei, brusc marginalizată, începe acum să intre în subterană și să devină simpatică. Să capete, pentru conștiința auctorială ajunsă la maturitate, aura irezistibilă a lucrului semiinterzis. Ceea ce ar putea explica renașterea contemporană a atracției pentru idealuri sau, în orice caz, pentru retorici nostalgic-bolșevizante.
Înfruntarea luminilor și pasiunea pentru culoarea locală
Lupta care se dă în jurul sufletului lui Vasika, între tatăl rigorist și unchiul rătăcit încă din zorii vieții lui în antilumile „păcatului“, are ceva de melodramă. Ea amintește pînă la detaliu de filmul în care Lorenzo Anello, interpretat de Robert De Niro (care e și regizor), un șofer de autobuz harnic, dar sărac, se luptă să-l țină pe fiul său, Calogero, departe de influența lui Sonny LoSpecchio, interpretat de Chazz Palmiteri, la fel de melancolic, de generos și de lipsit de scrupule ca legendarul Fane Spoitoru, dar operînd în Bronxul anilor 1950 (de altfel, filmul, difuzat în 1993, se numește A Bronx Tale).
Înfruntarea dintre cele două lumi amintește, de asemenea, de maniheismul atît de reconfortant pentru nervii corporatiștilor (dar și pentru cei ai domnilor Becali și Liiceanu) din romanul Războinicii luminii al lui Paolo Coelho. Sau, pentru a reveni în spațiul ce reprezintă pentru Vasile Ernu o inepuizabilă sursă de inspirație, aminteşte de cele două universuri perfect opuse, al Rondului de Zi și al Rondului de Noapte, ce traversează o viziune altfel extrem de realistă, a mizeriei Rusiei contemporane, în romanele fantasy ale lui Serghei Lukianenko (scrise cu nerv și cu imaginație, depășind cu mult mediocrele lor ecranizări). Iar cînd vine vorba de partea feminină a speciei „îngerilor căzuți“ (reprezentată prin acea istorie vie a bordelurilor „subterane“ din URSS), care este matusalemica odessită tiotea Hana, imaginea acesteia pare să se nască prin popularea cartierului revoluționar al plăcerilor din Sin City-ul lui Frank Miller, cu nenumărate clone ale Soniei Marmeladova.
Asemenea asocieri nu țin doar de capriciile minții asociative a cititorului. Gustul genuin al senzaționalului emană în nenumărate feluri din scriitura lui Vasile Ernu. Pasiunea pentru culoarea locală nu este mai mică, aș îndrăzni să spun, decît în celebra Șatră a lui Emil Loteanu. Iar promiscuitățile exotismului („balcanic“ îmi vine pe limbă, deși este vorba despre nordul Mării Negre – o lume care începe în Basarabia și, trecînd prin Cahul, Bolgrad și Ismail, ajunge, hăt, pînă la Odessa) se amalgamează asemenea criticii sociale, ca în vremurile de aur ale lui Panait (sau mai degrabă Panaït) Istrati. Dacă ar descoperi la altcineva asemenea propensiuni spre romanțios, sînt convins că Vasile Ernu le-ar taxa imediat ca tactici capitaliste de minimalizare și ca insidioasă dominație simbolică. Dar în privința acestor procedee funcționează probabil același principiu ca în cazul glumelor etnice: numai insider-ii au voie să le folosească, referindu-se la ei înșiși.
În orice caz, chiar dacă acceptăm că reporterul intrepid din spatele filozofului și prozatorului Vasile Ernu chiar își pune pielea în băț pentru a pătrunde în bolgii sociale dintre cele mai periculoase (cea mai întunecată fiind, s-ar spune, aceea în care trăiește killer‑ul ultrareligios Finkă), rămîne surprinzător că el întîlnește acolo, în general, personajele lui Dostoievski ori Șalamov…
Vorbind despre critica sau despre filozofia socială, este de notat că mitologia maniheistă adînc-rusească intră aici într-o chimie intimă cu ideile foucauldiene pe care știm că le profesează Vasile Ernu. Tradiționalul dualism gnostic al stîngii „deconstrucționiste“ poate fi ușor supraimprimat peste mitologia cărții, fiindcă Birocrația, Capitalismul, Corporatismul, Neoliberalismul etc. pot fi tot atîtea nume actualizate ale unui Dumnezeu rău, steril, care ține captivă o lume pe care nu a creat‑o, dar pe care a luat-o ostatică și căreia îi aplică o Constituție răsturnată, perversă în toate articolele ei. Care face ca semințele binelui să se găsească doar în ceea ce asemenea legi strîmbe califică drept criminal. Această sinteză ideologico-mitologică, deși de obicei asumată direct de vocea auctorială, este pusă uneori, în punctele de minimă credibilitate ale cărții, chiar în gura „bandiților“ pe care autorul pretinde că îi parafrazează.
Ideologia ce impregnează volumul lui Vasile Ernu este departe, însă, de a decide răspunsul cititorului. În fond, artiștii epocii premoderne acceptau cu seninătate faptul că mesajul (în cazul lor, teologic) era prestabilit, lor revenindu-le doar să-l încorporeze cît mai expresiv. Dacă în acest fel s-au creat nu doar opere mediocre de propagandă, ci și picturi pe care le admirăm (uneori cu răsuflarea tăiată) pînă astăzi, de ce nu am accepta că acest lucru este valabil și atunci cînd avem de-a face cu „formațiunile de discurs“ ale radicalismului contemporan? Cartea de față poate fi un exemplu în acest sens. Fără să pună nici o clipă la îndoială teologia politică a Stîngii, ea este o creație vie, autentică, atît sub aspectul artei narative, cît și sub cel al emoției morale.
Candoare, milă și oroare
Impresionantă este, la Vasile Ernu, afecțiunea profundă, vibrantă, față de lumea pe care o descrie. Dincolo de orice retorică a „datoriilor uitate“ și a „reprezentării sărăciei“, perspectiva sa asupra semenilor este una profund umană. Indiferent de încheierile politico-ideologice pe care le trage din ea, frămîntarea lui pentru „cei mulți și umili“ (deși „bandiții“ sînt departe de a putea fi considerați umili…) nu este una ideologică, artificială, ci derivă din experiența directă cu ființe reale care se mișcă într-o lume reală. Candoarea raportării la „marginali“ se manifestă nu doar în fascinația irepresibilă față de „hoții în lege“, ci și, de pildă, în amestecul sfîșietor de milă și oroare care îl copleșește pe Vasea atunci cînd descoperă mizeria inimaginabilă în care trăiește „casta“ cerșetorilor și a nebunilor rătăcitori (veritabili paria ai ierarhiei cosmico‑sociale a „bandiților“).
Vasile Ernu iubește personajele, locurile și obiceiurile pe care le descrie cu acea pasiune nemiloasă de care numai prozatorii de vocație sînt capabili. O vocație care, pe de o parte, se manifestă în puterea de a capta schimburile și descărcările de energie, infrasociale, microscopice, dintre persoanele umane – intervibrații ale cililor conștiințelor individuale, de mare finețe, chiar atunci cînd aparența celor implicați este „primitivă“. Dar tot un semn al vocației este și modul în care se dozează raportul dintre acest strat al autenticității umane și schemele epice rocambolești, romantice, de roman noir. Tot ceea ce ține de retorica literaturii de aventuri (e.g. modelul Jim Hawkins, personajul lui R.L. Stevenson, din Insula comorii, care, protejat de ambiguul Long John Silver, se maturizează, fără să fie corupt, în contact direct cu societatea răsturnată a piraților) nu este strident, ci, dimpotrivă, în fuziune cu prestațiile realiste, exercită o clară forță de fascinație asupra cititorului. Vasile Ernu topește senzaționalul în ceea ce reușește nu doar să ne convingă pe noi, dar să se convingă chiar pe sine însuși că este fluxul trăitului. Iar această (al)chimie este dovada clară a unui talent epic și a unei inteligențe artistice remarcabile.
Acestui talent și acestei inteligențe, iar nu filozofiei conținute în paginile cărții le datorăm faptul că, în locul unei lumi înghețate între viziuni teologico-ideologice ale Binelui și Răului, impresia cu care rămînem este aceea a unui univers viu, extrem de uman, cu dantelării uimitoare ale diferenței și diversității.
A lepăda pielea de rinocer
Dincolo de fabula maniheistă, talentul de scriitor al lui Vasile Ernu ne confruntă cu experiența unei lumi a lumilor, cu melting pot‑ul de culturi și de opțiuni existențiale de sub permafrostul ideologic al imperiului sovietic. Ceea ce, de fapt, înseamnă contactul cu experiența reală, asumată, personală, a globalității, incomparabilă cu artificilitatea retorică în care această temă este învăluită îndeobște în discursul public. Dincolo de traumele istorice pe care Imperiul de la Răsărit le-a produs și le produce, în primul rînd propriilor subiecți, există o lecție extrem de interesantă a complexității, a chimiei interculturale. Vasile Ernu se propune ca mediatorul unui proces de transmitere a științei, pe care basarabenii noștri au fost nevoiţi să o deprindă pentru a putea supraviețui, de a evita riscurile și de a fructifica oportunitățile multiculturalismului de tip sovietic. O știință care, prin subtilitățile pe care talentul de povestitor al mediatorului i le scoate, straturi-straturi, la suprafață, le poate fi extrem de utilă românilor în general, pentru a se dezbăra de complexele și reflexele lor provinciale și a se adapta curajos și creativ la pulsul contemporan al „adevăratei“ globalități.
Mulți s-au aruncat să califice provocările multiple lansate de Vasile Ernu (refuzul de a renunța la diferența culturală a „moldovenismului“, opțiunea ostentativă pentru tema impopulară a justiției sociale, celebrarea „devianței“ în dauna „normalității“ etc.) drept expresia unei minți „degenerate“ prin expunerea timpurie la propaganda sovietică. Primitivismul grobian al acestei explicații indică, de fapt, trista neputință de a înțelege sensul mai profund al demersului prozatorului-eseist: acela de a ne îndemna să lepădăm pielea de rinocer a identităților colective și să comunicăm unii cu alții ca ființe umane dotate cu rațiune și sensibilitate. Buna-credință a acestui gest de întîmpinare este probată, de altfel, prin faptul că Vasile Ernu acceptă să-și lepede și el, din cînd în cînd, în mod unilateral, blindajul de „revoluţionar socialist creştin“ care „îl combină pe Isus cu Mahno“ (cum se autocaracterizează prin gura „Profesorului“) și să ni se dezvăluie, asemenea stalkerului tarkovskian, în vulnerabilitățile, anxietățile și îndoielile sale cele mai tulburătoare și mai intime.
