Despre fiecare dintre cele trei cărți am scris pentru Bookhub.ro. Îmi plac scriitorii care își gândesc proiectele literare structurat și nu le abandonează din diverse motive. După cum, la fel de mult, îmi plac și oamenii care își convertesc orice eșec personal într-un plus de cunoaștere. Vasile Ernu este unul dintre acești scriitori, un om cu care poți să nu fii de acord, dar cu care este extrem de dificil să ajungi să te cerți: conflictul de idei pentru el este sursă de cunoaștere, ceea ce înseamnă plusvaloare pentru literatură.
Am vorbit despre Mică trilogie a marginalilor și așa am reușit să aflu și despre cum s-a scris această trilogie.
Foto din arhiva personală Vasile Ernu
Cum ai defini acum „marginal”, după ce-ai încheiat trilogia?
Recunosc că eu îmi construeisc temele şi ideile „în avans”. Adică pornesc de la nişte teme, idei care mă obsedează şi asupra cărora gîndesc mult. Mă documentez. În procesul scrierii, însă, lucrurile se transformă, se modifică şi chiar capătă forme neaşteptate, conflictuale şi uneori în dezacord cu ce ai gîndit tu. Adică ideile transpuse în poveşti sunt cu totul altceva decît în teorie sau idei „lipsite de carne”. De aceea eu rămîn descumpănit cînd cărţile mele sunt trecute la zona „teorie”. Eu nu fac teorie, istorie a ideilor, antropologie sau altele din această zonă. Eu fac un soi de docu-fiction: o proză documentară. Acolo sunt prezente idei destule, însă ele capătă viaţă şi forme, ele au deja o formă cotidiană specifică prozei care are eroi și poveste.
Pentru mine marginal nu ţine de număr, nu ţine de „minoritate”, ci de putere: eu cunosc multe „minorităţi”, care sunt parte a nucleului dur al puterii. Pentru mine marginal este cel fără putere sau cu o putere redusă în raport cu o altă categorie socială. Ba chiar încerc pe alocuri să arăt cum marginalul de ieri devine central şi puterea de azi şi invers. E o relaţie care poate fi schimbată, răsturnată. Asta se vede şi la „bandiţi” şi la „sectanţi”. Dar pe mine mă interesează aceste trei grupuri marginale doar în calitatea lor de marginali lipsiţi de putere şi felul în care-şi construiesc viaţa. Cînd ei devin „centrali” acest lucru nu mă mai interesează. Cu toate că şi „centrul” este un subiect atractiv. Nu însă acum. Poate altădată.
De ce sectanții, bandiții și izgoniții? Dincolo de faptul că sunt trei categorii sociale distincte și greu de analizat chiar și dpdv sociologic, pentru mine ele reprezintă trei categorii de oameni de la care avem de învățat mereu câte ceva, dar în primul rând supraviețuirea. Să fie aceasta și percepția ta?
Am avut de ales între mai multe grupuri, dar cele trei grupuri aveau mai multe atuuri. Mai întîi pentru că-mi erau cunoscute, îmi erau cele mai la îndemînă. De ce să scrii despre un „marginal” de peste mări şi ţări cînd ai sub nasul tău atîţia. Deci primele cauze au fost apropierea şi cunoaşterea cît de cît a acestor grupuri.
Al doilea lucru ţinea de faptul că îmi ofereau o arie mult mai largă şi diversă de problematici. Dacă în linii mari urmăream un anumit tip de comportament şi organizare al acestor grupuri, nu aveam cum să nu observ că ele se confruntă cu probleme diferite şi au soluţii diferite. Înr-un fel se defineşte un grup religios şi îşi stabileşte „duşmanii” şi strategiile de supravieţuire şi cu totul altfel un grup de bandiţi sau o comunitate atît de experimentată precum comunitatea evreiască.
În acelaşi timp eu am mai multe teme pe care le urmăresc în interiorul „marginalilor”: tema legii, tema educaţiei, tema represiunii, tema inegalităţii şi echităţii, tema sărăciei, tema nedreptăţii, tema transformărilor şi stratificărilor sociale etc. Cele trei grupuri sînt foarte diferite şi îmi oferă o paletă discursivă şi tematică foarte largă. Pentru mine a fost destul de clar şi destul de repede am decis asupra acestor grupuri. Felul în care povestesc aceste lucruri a fost însă o poveste mult mai complicată. Iar în literatură acest „cum povesteşti” este fundamental.
Foto din arhiva personală Vasile Ernu
Evident că pentru fiecare dintre cele trei volume ai avut de întâmpinat dificultăți. Din tot noianul de piedici care ți s-au ivit în cale de-a lungul anilor dedicați trilogiei, care a fost cel mai greu de surmontat și care a fost imposibil de de depășit?
Tot procesul a durat cam cinci ani: documentare şi scriere. Am lucrat de multe ori în paralel. Am avut noroc şi de cîteva burse care m-au ajutat destul de mult, pentru că am avut timp efectiv pentru scriere.
Pentru mine documentarea este un proves destul de uşor şi plăcut: îmi place această perioadă, pentru că este cumva partea uşoară. Este perioada de adunare de material şi de gîndire. Mintea zburdă liber fără restricţii. Chiar şi munca cu oamenii o fac cu multă uşurinţă: comunic uşor cu oamenii, chiar şi cu cei din grupurile marginale care, de obicei, sunt grupuri închise.
Partea dificilă este procesul de scriere în sine, pentru că e un proces unde se munceşte mult cu textul, cu scrierea efectivă, unde toate gîndurile tale trebuie să aibă cap şi coadă, să fie textul unitar și să aibă un stil.
Eu lucrez programatic: 50 de zile, a cîte zece ore pe zi minim. A sta cîte zece ore pe zi să lucrezi cîteva pagini de text nu e un lucru chiar foarte plăcut şi uşor. Fizic este greu să rezişti, dar cînd mai pui şi oboseala psihică atunci se adună. Există, fireşte, şi plăcere, dar în mare este multă muncă migăloasă. Eu nu prea romantizez acest proces. A scrie o carte nu e chiar un lucru romantic, ci este multă muncă, nervi, energie şi consum psihic. De asta prozatorilor li se cere să fie „sănătoşi fizic” tocmai pentru a rezista la astfel de munci. Plăcerea vine cumva în urma acestui „chin”, cînd ai un rezultat care te mulţumeşte. Ce „demoni” mişcă pe unii în astfel de procese nu ştiu. Nu mai vorbesc că remunerarea este mică, chiar şi cînd vinzi mult după standardele locale.
Foto din arhiva personală Vasile Ernu
Mica trilogie a avut parte de multe cronici scrise atât de oameni de litere, cât și de specialiști din alte domenii. Care dintre ele ți-au fost de folos?
Asta face parte din „confuzia genului”, cea care produce şi dificultăţi, dar are şi avantaje. Adică o carte greu încadrabilă într-un anumit gen poate fi ignorată sau poate atrage categorii foarte diferite. Cum eu sînt însă mai greu de „ignorat” din cauza subiectelor alese, al stilului subversiv şi al problemelor ridicate, atunci reacţiile vin. Şi ele vin din direcţii foarte diferite: de la critici literari pînă la antropologi, politologi, jurnalişti şi sociologi. De exemplu, Vintilă Mihăilescu, antropologul nostru principal, spunea că Sectanţii ar fi o carte model despre felul cum se face antropologie azi. Eu nu am o astfel de pretenţie şi de aceea spun că eu nu fac antropologie, chiar dacă mă folosesc de acest domeniu drag mie.
Pe mine, din toate aceste reacţii mă interesează să am critici decente şi inteligente. Adică oameni care gîndesc textul şi care înţeleg lucrurile poate ceva mai bine ca mine. Criticile inteligente sunt foarte utile.
Însă reacţiile de la cititorii „neprofesionişti” mă interesează cel mai mult. Am foarte multe recţii de la ei, uneori de o inteligenţă sclipitoare. Am foarte multe reacţii de acest gen: oameni care scriu doar pentru că au fost impresionaţi sau iritaţi de ceva citind cărţile mele.
Foto din arhiva personală Vasile Ernu
Ți-ai construit trilogia plecând de la oamenii care fac parte din familia ta. Îi regăsim acolo, printre personajele celor trei volume. Cum ți-a fost să scrii despre ei, fără să îi arăți prea mult lumii, fără să-i desconspiri?
Parţial. Genul îmi permite multe amestecuri dintre „real”, documentar şi ficţional. Cel mai „documentar” volum este Sectanţii, pentru că chiar am trăit între multiple cupluri religioase „marginale” şi foarte pestriţe. Aşa e toată zona mea. În familie am foarte amestecaţi, am moşi şi bătrîni din familie care au fost „ctitori” de tot soiul de grupuri religioase. Fireşte că pe unii e greu să-i „ascunzi” şi să-i faci „necognoscibili”, pentru că despre mulţi deja circulă legende locale, istorii pe care le recunosc toţi cei din comunitate sau localitate. Mulţi copii ai acestor eroi au comentat. E o zonă sensibilă, pentru că nu vreau ca eroii să fie „translaţi” din carte în „real”. Eroii de carte chiar dacă au un prototip nu mai sunt eroii din viaţa reală, oamenii pe care-i ştim noi. Dar oamenii citesc deseori direct, ei vor să recunoască „omul real”: „Vasea, s-a petrecut exact cum scrii tu, am fost martor!” ;). Am încercat însă pe cît am putut să păstrez distanţa de „prototipuri”.
La Sectanţii e foarte interesant că am fost contactat de tot soiul de grupuri religioase marginale, care-mi spun că am scris despre ei. Despre unii care s-au recunoscut eu nici nu ştiam de existenţa lor, sau cu siguranţă că nu m-am gîndit la ei. Dar ei s-au regăsit şi s-au identificat. Asta spune ceva despre „pattern-urile” acestui tip de poveste, de istorie. Am cîteva istorii foarte haioase pe acest subiect.
Cu Bandiţii e mai simplu: eşti obligat să cauţi această distanţă, pentru că ei nu iartă uşor dacă se simt jigniţi sau simt că tu „ai minţit” şi ai scris „cum nu trebuie”. Avantajul e că ei nu sunt aproape de lumea noastră literară, nu au treabă cu acest gen de cărţi. Însă cei cîţiva cu care am lucrat se pare că au dat „notă de trecere” cărţii, dovadă că nu mi-au tăiat niciun deget.
La acest capitol cel mai uşor a fost cu Izgoniţii, pentru că aici eroii nu mai sunt în viaţă şi nici măcar urmaşii lor. Aici am avut cu totul alt tip de dificultăţi.
Foto din arhiva personală Vasile Ernu
Anii dedicați trilogiei au fost anii maturizării tale scriitoricești. Așadar, te pot întreba: ce urmează – roman sau nonficțiune? Personaj sau poveste?
Eu nu mai fac aşa mare distincţie între genuri. Mie îmi plac genurile impure, amestecate. Da, mă aproprii tot mai mult de genul ficţiunii clasice, dar nu aş renunţa la „nota mea specifică”, la documentaristică, la jocul cu ideile etc. Mă atrag tot mai mult personajele, recunosc, dar nu aş renunţa la ideile care mă frămîntă. Poveştile trebuiesc dezvoltate. Povestea contează mult.
Mă interesează multe lucruri, am subiecte destule, dar cel mai mult mă pasionează acum istoria generaţiei mele, a copiilor născuţi în jurul anilor ´70 care cumva au luat-o în piept rău de tot în anii ´90 – 2000 şi care acum se îndreaptă spre un deznodămînt tragic: un soi de „saga” unui grup de prieteni: între copilărie şi bătrîneţe. Mă mai interesează „ritualurile morţii”, acestea întîlniri în jurul morţii, nu moartea efectiv. Am stat vara trecută în mai multe localităţi şi am bifat toate înmormîntările, parastasurile, pomenile şi tot ce ţine de acest fenomen al morţii. În faţa morţii oamenii devin foarte diferiţi: moartea umanizează ceva de speriat.
Vasile Ernu face parte din “proletariatul precar freelancer”. Așa spune el. În România, scriitorii scriu în schimbul doi sau trei, pentru că mai întâi trebuie să își câștige pâinea. Așa scrie și Ernu. Între libertatea freelancingului și dictatura precariatului, el termină trilogii, scrie cărți pentru copii și pisici, adună jurnale de la sfârșitul lumii, publică volume de discuții și polemici despre Basarabia.
Am pornit acest interviu de la Izgoniții, ultima parte a trilogiei sale, pe care a scris-o în doi ani si a publicat-o anul trecut. (Despre partea a doua, Bandiții, povesteam cu el într-un interviu din 2016). L-am întrebat despre marginali și trecut, construcție, literatură și cititori, dar și despre ceartă, Facebook și tensiunile din ce în ce mai ascuțite din societate.
Vasile ne-a vorbit despre personajele sale și poeziile pe care le pune să le recite (puteți citi câteva strofe și mai jos), despre toleranță și iertare. Despre o țară rurală și puțin educată și împărțirea ei în tot felul de grupuri care nu știu să se înțeleagă. Despre izgoniții din 2020 și cum se pot salva ei.
Eu sînt un soi de creştin laic practicant care-mi iau în serios crezul. Cam romantic dar asta e. Cred că viaţa-ţi este dată o singură dată ca să trăieşti pentru ceilalţi.
Viața de scriitor în România
Diversă. Viaţa unui scriitor nu se deosebeşte foarte mult de viaţa altor meserii din simplul motiv că aproape nimeni în România nu trăieşte din scris. Este aproape imposibil. Avem o piaţă de carte foarte mică, cu cititori foarte puţini: sîntem sub Bulgaria la acest capitol. Sîntem o ţară rurală, fără tradiţie în ale lecturii, puțin educată. Chiar dacă în comunism (culmea) a existat un salt la capitolele educaţie de bază, în ultimii 20 de ani am pierdut enorm la acest capitol. Din multiple cauze. Practic ne batem pentru cîteva zeci de mii de cititori, în mare parte săraci. Asta e realitatea.
Aşa că scriitorii scriu în schimbul doi sau trei căci mai au alte slujbe din care trebuie să-şi cîştige pîinea. Eu sînt nevoit să scriu în presă, să colaborez pe diverse proiecte. Fac parte din “proletariatul precar freelancer”. Am o libertate pe care o plătesc destul de scump.
Partea frumoasă e că fac ce-mi place. Partea urîtă este această “dictatură a precariatului” care-ţi macină nervii şi ficaţii.
Izgoniții
Izgoniţii a fost partea trilogiei cel mai greu de scris poate şi pentru că nu puteam să fiu “martorul evenimentelor” de atunci. Am lucrat cel mai mult. Am scris şi rescris. La început nu eram mulţumit de felul în care curgea. Am regîndit din mers multe lucruri noi.
Am avut o bursă la Split, Croația, ca să termin dar nu a mers aşa cum am vrut. „E greu” pe malul mării, pe coasta Dalmată, să scrii. Am lucrat peste 2 ani, cam cît am lucrat la celelalte două împreună. Dar asta şi pentru că au intervenit multe în viaţa mea. Eu mai întîi documentez, iar cînd scriu îmi trebuie ruptură totală cu lumea: prieteni, relaţii, telefoane, net şi chiar familie. Acord pentru scris un timp special.
Cel mai dificil la acest capitol a fost să găsesc tonul epocii care să se resimtă în carte.
Acum că avem cartea putem să verificăm asta. Mă bucur că oamenii la care ţin mult şi de al cărui verdict “mă tem” au spus că ar fi cea mai bună carte din trilogie sau cel puţin la fel de bună ca celelalte. Asta contează mult pentru mine. Dar verdictul final îl dă cititorul “obişnuit”.
Punctul nevralgic
Cel mai dificil a fost construirea unor personaje şi în mod special al personajului principal, Sara: o tînără “milenialistă”, evreică care se înscrie la eseri, o mişcare foarte radicală. E un personaj care-mi place mult: inteligentă, emancipată, luptă pentru drepturi şi idealuri dar în acelaşi timp ne arată că viaţa e ceva mai complicată. Pentru prima dată am reuşit un personaj feminin mai complex. Şi sînt fanul ei.
Mi-a plăcut să o îmbrac, să îi fac discursuri, să-i fac freze, să o pun să recite şi să cînte. Diverse chestiuni.
O pun să recite din Osip Mandelştam:
Veacul meu, fiara mea, cine ar putea
Să privească în pupilele tale?
Sau să cînte un hit al vremii în mare modă, pe la 1915, prin birturile din Odessa. Traducere proprie.
Cum dracu’ eşti tu marxist?
O iubesc pe Raşel,
Fiica unui evreu,
Tatăl ei ne a promis
Un bun mezalians.
Ea vrea îns un rabin
Care nu-i un loser,
Ea vrea îns un rabin
Care mănîncă cuşer.
Şi ce credeţi că mi a răspuns?
Da’ tu nu vezi că mama ta bea vîrtos?
Şi tatăl tău este arhiereu,
Tu ai o uniformă de matros.
Cum dracu’ eşti tu evreu?
Iubesc ca un disperat
Fata cu ochi zglobii
Care, cînd te privesc,
Omoară şi pe cei vii.
Ea vrea îns un marxist
Ce nu papă icra.
Ea vrea îns un marxist
Care citeşte Iskra.
Şi ce credeţi că mi a răspuns?
Păi, mama ta e burjoa,
Iar unchiul tău e un okteabrist.
La mic dejun mănînci doar foie gras.
Cum dracu’ eşti tu marxist?
Am început serios
Capitalul citit,
Hainele le am schimbat
Şi barba mult mi a crescut.
Am fost şi la eseri,
Bombe ştiu să mai fac,
La sindicat m-am înscris,
Nu ştiu ce să mă mai fac.
Şi ea a dat un verdict!
În Ohrana este fratele tău!
Iar unchiul tău este morfinist.
Eşti familie de monarhist.
Cum dracu’ eşti tu marxist?
Cum dracu’ eşti socialist?
Cum dracu’ eşti anarhist?
Cum dracu’ eşti feminist?
Ce ai simțit când ai terminat trilogia
O uşurare. Mare uşurare. Nu e uşor să duci o trilogie. Mi-am dat seama abia la volumul trei. E multă muncă. A fost nevoie de multă documentare şi nu a fost uşor să le scriu. Într-o trilogie trebuie să-ţi dozezi altfel energiile. Cu toate că aceste cărţi puteam să le scriu fără să le leg într-o trilogie pentru că au o autonomie cumva. Dar legate împreună cred că produc un text mai complex.
Faptul că au succes la public şi chiar destul de mare la critică (permeate cu premii importante) e încurajator. Cititorii sînt însă cei care-ţi dau marea satisfacţie.
În ultimul an am avut multe mesaje de la „fani” care aşteaptau partea a 3-a. Asta m-a motivat dar şi m-a speriat puţin pentu că erau aşteptări. Sper să nu-i dezamăgesc.
Cu ce ai vrea să rămână cititorii
Cartea e tristă, chiar foarte tristă faţă de celelalte cărţi ale mele. E reflexivă, ca şi celelalte, dar nu oferă direct material de reflecţie. Multe capitzole par „neterminate” tocmai că ideea din spate e să activeze această reflecţie individuală: şi cititorul poate contribui la poveste.
Mi-ar plăcea ca cititorul să simtă această tristeţe, această luptă care presupune multe riscuri, această reflecţie asupra conflictelor în care trăiesc eroii. Mi-ar plăcea că cititorul să “retrăiască”, așa cum zic basarabenii după un calc rusesc, adică să trăiască, să simtă ceva din frămîntarea eroilor şi a epocii. O epocă nebună care ne aminteşte de epoca în care trăim. Poate aşa ne înţelegem mai bine pe noi şi epoca noastră. Aş vrea ca cititorul să poată privi actualitatea dinspre începutul de secol XX.
Cum e diferită nebunia lui 2020
Eu cred că această carte este de o actualitate îngrijorătoare. O mulţime de lucruri seamănă nespus de mult. Însă eu nu cred într-o repetiţie identică. Nimic nu se mai poate repeta la fel chiar dacă multe lucruri par a fi asemănătoare. Altele sînt datele problemei: social, economic, felul în care e stratificată societatea. Stăm mai bine sau mai prost? Pe alocuri stăm mult mai bine dar pe alocuri mai prost.
Ce este repetitiv? Repetitiv este felul în care se acumulează inegalitatea, felul în care se produc cauzele violenţei. Sînt nespus de asemănătoare. Efectele pot fi apropiate. Poate şi condiţiile. Diferenţele? Greu de prevăzut dar ţine de felul nou al muncii şi al stratificărilor sociale.
Cartea meditează cumva asupra actualităţii debutului de secol XX. E o carte avertisment chiar dacă nu are pretenţia unei proiecţii “a viitorului”. E mai degrabă o carte tristă, o reflecţie tristă dar care lasă loc de speranţă.
Eroii mei sînt plini de speranţă dar încă nu ştiu prin ce vor trece în secolul XX. La final am însă o mătușă matusalemică din Istambul care dezvăluie ceva trist. O să citiţi.
Ura de pe Facebook
Am o părere proastă despre această ustensilă Facebook. Adică nu despre Facebook în sine căci el este un instrument ca oricare altul: poate fi util şi nociv în acelaşi timp.
Ce mă deranjează la el este proasta înţelegere şi utilizare. Facebook este un instrument profund centralist, destul de unificator, deci destul de autoritar şi puţin democrat, foarte uniformizator (diferenţiază puţin) şi isteric. Aşa e construită maşina. Ea e construită să vîndă nu să discute, polemizeze, dialogheze etc. ea e bună pentru promo, pentru diverse scheme mai comerciale. Noi greşim şi o folosim ca pe o „platformă reală” politică, socială, culturală. Şi avem o unificare centralizată, uniformizată şi isterică.
În viaţa reală lucrurile stau altfel: de obicei oamenii care se înjură pe Facebook nu fac asta şi în realitate. Oamenii „în real” sînt mult mai umani decît „în virtual”.
Însă da, societatea de azi este foarte spartă, ultraindividualistă şi ruptă. Stratificată tot mai inegal. Iar ura care a cuprins societatea este una profund nocivă pentru că e un soi de ură politică, socială şi mai ales economică. Ura cea mai vocală este ura celor care au putere împotriva celor care nu au putere. În Izgoniţii povestesc şi despre asta dar care are loc într-o altă epocă. Acest tip de relaţie a produs Pogromul şi Revoluţia, elemente centrale în cartea mea.
Cum și când treci peste ceartă
Lumea mă ştie ca “prea tolerant”. Dar asta vine din educaţie, din experienţă, din vîrstă. Inteligenţa, care nu e doar informaţie teoretică ci şi practică, îmi spune că nu există un motiv serios să rup orice legătură cu un om. Omul e mai important decît opiniile lui, viaţa e mai importantă decît crezul politic sau de altă natură.
Eu sînt un soi de creştin laic practicant care-mi iau în serios crezul. Cam romantic dar asta e. Cred că viaţa-ţi este dată o singură dată ca să trăieşti pentru ceilalţi. Cînd greşesc sufer mult, îmi doresc un soi de „penitenţă”.
Dau foarte rar unfriend şi mai ales block: doar atunci cînd se trece la ameninţări fizice, familie şi violenţă iraţională. Dar din fericire nu sînt mulţi. Dar sînt tot mai mulţi.
Cine sunt cei izgoniți în 2020? Și cum se pot salva?
Marginalii în general sînt nu atît cei care stau la “margine”. Marginalitatea ţine de un raport de putere. Marginalii sînt oamenii fără putere, cu puteri limitate în raport cu cei ce au putere. Astăzi ca niciodată marginalitatea ţine de puterea economică, socială şi politică. Însă cea economică e dominantă. Practic marginal e săracul, emigrantul, cel protejat puţin de legi economice, de protecţie socială şi legi politice.
Marginal e cel care are tot mai puţine ascensoare sociale. Ura, mai ales la noi, e îndreptată împotriva celui sărac, “asistatului social”, bătrînului “care nu ştie cum să voteze” etc. Noi sîntem în trendul global doar că pe alocuri mult mai violent.
Ce urmează
Am multe cărţi începute în cap. Lucrez la cîteva la documentare pentru că eu scriu un soi de docu-ficţiune: am nevoie de documentare pe ceea ce scriu chiar dacă e ambalat în ficţiune.
Mă interesează acum foarte mult un soi de “istorie de generaţie”: a celor care au fost copii în anii 70-80 şi care acum se pregătesc să intre în faza de bătrîneţe. Mă interesează cum şi-au trăit ei anii 90/2000. Acolo s-au întîmplat traume incredibil de profunde dar bine ascunse sub un glamour-ul consumist.
Mai este o temă care mă interesează mult: moartea. Dar nu ca fenomen psiho-somatic ci mai degrabă ritualurile din jurul ei: cele sociale, economice, politice. Comunitatea în jurul morţii; pentru că eu cred că aici, în aceste ritualuri se vede cel mai bine cum s-a schimbat şi cum se schimbă viaţa noastră socială, economică, politică. Designul vieţii noastre se vede cel mai bine în ritualurile morţii.
Sectanții, reprezentanții unei comunități religioase desprinsă dintr-o religie mare, grup (închis) alcătuit din adepții unei doctrine (definiția pe care o dă DEX-ul).
În prima carte ”Sectanții” (pe care o puteți procura de aici de exemplu) din ”Mica trilogie a marginalilor”, sunt descrise realitățile pe care le trăia o comunitate religioasă din Bugeac la sfârșitul secolului al XIX – lea și problemele cu care s-au confruntat aceștia în timpul regimurilor politice din secolul XX.
Autorul, Vasile Ernu, povestește istoria a 4 generații de sectanți, reușind să păstreze vocile celor mai marcante figuri ale grupului de studenți ai Bibliei, transmițând atmosfera din ”regiunea în care… ți se ierta aproape tot… cu singura condiție: să nu fii diferit de restul comunității.”
Trecuți prin războaie și limitați de sistemele politice, ei mereu s-au adaptat și au continuat să trăiască conform principiilor religioase. De la ”liniștea” din imperiul țarist, prin mâinile legionarilor care au întors societatea împotriva lor, au intervenit în zona dureroasă și le-au interzis să-și înmormânteze morții conform tradițiilor, prin socialismul de la care nu aveau nevoie de căldarea cu mere de la colhoz, până la perestroică. În URSS erau considerați ”străini ai societății comuniste, leneși și speculanți”, dar au făcut față sistemului, și-au dezvoltat diverse bresle pe care nu le acoperea statul, iar în paralel lucrau și la slujbe obligatorii, însă nimic nu i-a făcut să jure partidului pentru a obține careva beneficii.
Sectanții, este cartea în care autorul vorbește cu vocea personajelor, cu vocea celor care au supraviețuit perioadele când o Biblie era la preț cât o vacă, vocea celor pentru care ”a fi persecutat, a suferi este cea mai mare fericire care i se poate întâmpla unui sectant”.
Pentru mine cartea ”Sectanții” este un document care merită anexat la manualele de istorie, iar problemele cu care se confruntau membrii comunității (cum ar fi intimidările din partea funcționarilor publici, comparația vieții pe care o duceau sectanții cu perioada din Evul Mediu și recomandările de a citi reviste sovietice ”Bezbojnic” sau ”Nauka i Relighia”) m-au făcut să-mi revăd un pic atitudinea și formularea mesajelor în comunicarea cu persoanele religioase, pentru că de altfel fac și eu parte din grupul celor care marginalizează.
În locul obișnuitei recenzii, după celelalte vreo 50 din acest an, m-am gîndit să fac acum un fel de clasament al subiectivităților mele de cititor, în 2019. Pe primul loc Jos realitatea!, volumul de poezii al lui Florin Iaru care a fost murdar atacat în publicațiile Uniunii Scriitorilor, în special de România literară, după principiul săptămînist al desființării scriitorilor neconvenabili.
N-o fi acesta cel mai bun volum publicat de Florin Iaru, dar atacul în haită împotriva lui și acuzațiile mizerabile care i s-au adus poetului sînt un altoi ticălos între denunțurile criticilor din anii ’50, care erau puși să desființeze autori care nu conveneau regimului,și turnătoriile jegoase care apăreau în oficiosul Securității, revista Săptămîna, în anii ’80, printre ai cărei clienți s-a numărat și Florin Iaru.
Dacă acum comentatorii de la România literară îl acuză murdar-prostește pe Iaru de pornografie și de limbaj ultralicențios, fiindcă Iaru face parte din grupul de reformare a Uniunii Scriitorilor conduse de Nicolae Manolescu, care e și directorul României literare, volumul lui Iaru a devenit un caz rușinos de tentativă de discreditare a unui scriitor român din motive de politică literară abjectă.
Scot de aici cărțile autorilor străini, cu excepția japonezului Murakami, cu romanul său Uciderea Comandorului,de o vivacitate epică aproape fără cusur și de o formidabilă reflecție estetică lipsită de „burțile” uneori enervante pe care și le permit romancierii în cărțile lor.
După mine, cartea anului e Izgoniții lui Vasile Ernu, cu care se încheie excelentisima Mică trilogie a marginalilor cu care Ernu se impune ca unul dintre marii noștri scriitori de azi. Unii îl cred pe Ernu eseist, ceea ce nu mă deranjează. Alții, ca mine, îl citesc ca pe un mare povestitor, format la școala rușilor și transplantat cu succes în literatura română, ca romancier de nonficțiune.
Tot un roman de nonficțiune e și Scrisoarea pierdută a lui Caragiale tatăl pe care a inventat-o Bogdan Alexandru Stănescu, într-o interpretare extraordinară și emoționantă a vieții și faptelor lui I.L. Caragiale venită din partea unui așa-zis cinic tînăr critic. În cartea lui B.A.S., ne trezim că de fapt nenea Iancu, cel sclipitor-superficial de pînă atunci, avea o dimensiune de profunzime care te lasă cu gura căscată de uimităadmirație.
În acest an am scris și despre Manualul întîmplărilor, capodopera lui Ștefan Agopian ajunsă la o nouă ediție, pe care n-aș fi elogiat-o dacă Agopian n-ar fi fost minimalizat cu program în România literarăde unul dintrețuțării lui Nicolae Manolescu, care s-a luat după N.M., cel care i-a pus eticheta prostească de scriitor minor lui Agop, în articolele sale de pe vremuri, din România literară. Agopian n-a fost singurul etichetat astfel de N.M. Printre minorii de pe lista criticului se mai află Mircea Horia Simionescu, Radu Cosașu și Emil Brumaru, în timp ce trupa de critici de la România literarădirijată de directorul Manolescu îi face temenele unui Gabriel Chifu.
Dintre cărțile pe care le-am citit în acest an mi se mai par de ținut minte,în afara oricăror clasamente, Dicționarul de locuri literare bucureștene, de Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu, Despre,volumul 2, de Dan Stanciuși, cu dispensă, căci a apărut în 2018, romanul Porci al lui Tudor Ganea,iar deloc în ultimul rînd Sfumato, de Mircea Daneliuc, acest mare regizor care s-a apucat de proză cu un talent formidabil.
E complicat să scrii o trilogie cum e cea a marginalilor, fie ea și mică. Dar pentru Vasile Ernu o astfel de încercare e numai bună ca să-și pună tenacitatea în slujba literaturii. Acestei calități i se alătură excelentul spirit de observație, rafinamentul observațiilor și o capacitate de documentare (îndelungată și din multiple surse). Din această combinație (unică sau aproape unică în spațiul publicistic românesc contemporan) s-a născut seria de trei cărți care va rămâne pentru mult timp de acum înainte reper de calitate, atât pentru scriitori, cât și pentru cercetători. Vasile Ernu nu se poate dezice nicio clipă de ceea ce este: un filosof născut și crescut în Buceag, educat în România și plimbat prin toată Rusia și Europa. Scriitura lui este o chintesență a unor peregrinări de ordin spiritual (da, știu, or să zâmbească ironic mulți aici, dar cred cu tărie că dincolo de aparențe, Ernu este un spiritual), o îmbinare a geograficului cu revizitări ale trecutului prin intermediul unor lecturi fundamentale pentru cunoașterea istoriei mentalităților veacului/veacurilor trecut/e.
«Aceste curți interioare nu se văd din stradă, sînt ascunse ochiului: sînt genul de buzunar ascuns al „hainei orașului”. Din stradă vezi doar o casă, o clădire ca în orice alt oraș din lume. Vezi o fațadă, adică o față. O față de clădire. Dar aici fiecare clădire are și o poartă lăturalnică: poți intra prin față, dar poți intra și prin lateral, te strecori pe lângă. Și ce descoperi? Descoperi ceva ce nu poți bănui din exterior, nu ai cum să știi că există. Descoperi o curte cu multe alte case mici sau mari, depozit sau sarai. Descoperi multe uși și geamuri. Și de la fiecare ușă sau geam apare cineva care te privește, te cercetează, te întreabă, te ajută, te pune la încercare sau te ignoră în așa fel încît tu să simți asta. Să simți că ai intrat în curtea orașului Chișinău, acolo unde se construiște esența lui.
Curtea interioară a Chișinăului este un soi de mic oraș în oraș. E o cetate în cetate. E o fortăreață: deschisă pentru unii și închisă pentru alții. Iar orașul e compus din mii de astfel de celule, de curți interioare cu o viață fascinantă.»
Sectanții, Bandiții, Izgoniții. Cele trei volume din Mică trilogie a marginalilor. Un proiect literar care se întinde pe ani de zile, numai la ultimul volum autorul a lucrat propriu-zis doi ani. Ce e cu adevărat important este că proiectul a crescut de la o carte la cealaltă, din toate punctele de vedere. Dacă primelor două volume li se pot impieta multe stângăcii (ba de ordin stilistic, ba de ordin documentar sau hermeneutic), la Izgoniții nu prea ai ce să spui. Se citește dintr-o suflare, efectiv nu simți când ajungi la pagina 100, te cucerește felul cum îmbină portretistica cu descrierea evenimențială, te trezești plimbat prin istoria unui început de secol destul de agitat, întunecat și încă mult prea puțin cunoscut multora dintre noi, deși, culmea, e vorba despre istoria unui pământ românesc: Basarabia. Toate răsturnările de ordin politic din fostul Imperiu Țarist n-au apărut din senin, pe nepusă masă, Marea Revoluție din octombrie 1917 n-a fost un accident, o știm prea bine, numai că prea puțini dintre noi mai suntem astăzi dispuși să cercetăm filoanele istorice ale unor astfel de (adevărate) fenomene istorice.
«- Voi nu sînteți jidî, ci iudei; aveți o Lege și aveți o Idee. Cine mai are, ca voi, o lege și o idee? Spune-mi și mie! Nimeni, zise apăsat Vladimir.
Mai bău un pahar și continuă.
– Știți de unde veniți voi?
= Se pare că dinspre Egipt, spuse Aaron, plictisit deja.
– Ooo, nu. Greșit. Voi veniți dinspre Babilon. Voi sînteți cei care l-au urmat pe Avraam, care a ales să nu se închine ca toți barbarii la diverse pietre și idoli, ci la un singur Dumnezeu. Mai întîi, Aaron, a apărut Marea Idee, după care a venit Legea. Și voi le-ați urmat. Nu uita asta…
Vladimir făcu o pauză , își trase sufletul, turnă în pahare și continuă.
– Eu știu tot, eu vă studiez de ani de zile. Voi ați fost primii care ați avut o Idee și o Lege. Cum naiba să transformați o idee atît de măreață în ani și să faceți praf o țară? E adevărat că era o țară prea mică pentru o idee atît de mare. Ah, dacă a fi avut noi o ideee așa de măreață, că spațiu avem destul… Zi și tu: pentru imensitatea Rusiei era nevoie de o idee atît de măreață ca aceea de „popor ales” și de „mesianism iudeu”. Dar noi nu avem asta. Noi, rușii, nu avem nici o idee a noastră, ci doar idei de împrumut de la nemți și francezi. Nu avem o lege a noastră, ca voi, așa că bîntuim ca niște nepunticioși. Nici o idee nu s-a lipit de noi și nu am știut să facem nici o lege. Noi, Aaron, nici măcar nu avem o religie a noastră; am luat una de împrumut, ca la mezat. Că dădea bine atunci să ne aranjăm politic cu unii și alții. Pe cînd voi, voi aveți o idee care sperie. Ah, unde ar fi fost Mama Rusie dacă ar fi avut măreța idee a iudeilor! Strașnică forță, strașnic popor am fi fost, continuă Vladimirr înflăcărat și scoase o sticlă de vodcă. »
Ce face Vasile Ernu cu Izgoniții nu este un act de recunoștință, nici măcar o trecere în revistă a unor evenimente istorice, le-au făcut foarte mulți înaintea lui. El face altceva, dar pentru ca eșecul să nu fie previzibil și instaurat definitiv, avea nevoie de ceva esențial și pe cale de dispariție astăzi: răbdare. Ar fi putut să înceapă să scrie pe măsură ce afla noi date, să interpreteze concluziile unor studii solide și excelent argumentate, să înșire datele din diverse memorii scrise de trăitorii acelor timpuri. N-a făcut nimic din toate acestea și pentru asta „izgoniții” cred că-i mulțumesc.
Dincolo de faptul că subiectul este extrem de sensibil – cum afectează marea istorie rimul vieții unor comunități cum este cea evreiască, dar mai ales cum contribuie o astfel de comunitate la propagarea schimbării – Ernu s-a mai lovit de o mare piedică (și o spune printre rânduri): sunt din ce în ce mai puțini viețuitori ai acelor timpuri. Cu alte cuvinte, e din ce în ce mai greu, aproape imposibil să faci ceea ce astăzi se numește simplu „istorie orală”. De aceea el își începe și își termină cartea cu reverența către Teotea Pașa, cea care astăzi trăiește în Istanbul și are aproape 100 de ani. Nu e deloc puțin lucru să-ți cauți bătrânii și să le cotrobăi în memorie (una încă nesecată și prea puțin folosită de contemporani). Marele merit al lui Vasile Ernu este că nu se împiedică în subiectivismul inerent al povestirilor personale, ci leagă toate aceste istorisiri de marea istorie, de fluxul evenimentelor care au dus la schimbările atât de dramatice specifice începutului de secol XX.
Da, istoria e a oamenilor și e scrisă de ei. Evreii o știu cel mai bine. Izgoniții marii istorii, le zice bine Vasile Ernu astfel. Aaron și Sara, cele două personaje ale ultimului volum din Mică trilogie a marginalilor, deapănă istoriile lor personale cu ajutorul și prin intermediul lui Ernu. Scriitorul devine vocea din spatele fiecărui personaj, dedublarea este suprimată până într-acolo, încât ajungi să ai în fața ochilor un Aaron și o Sara pe cât de vii, pe atât de „ai noștri”. Firescul cu care ni se arată, felul cum ni se etalează transformările lor și evoluțiile vieții celor doi ține de talentul scriitoricesc al lui Vasile Ernu (i-au prins bine rezidențele literare!), dar și de vasta literatură citită și internalizată. Avem de-a face cu două personaje care cresc, trec și petrec prin viață și Europa, de-a lungul unei jumătăți de secol deloc prietenos cu evreii. Cum-necum, marea calitate a scriitorului este că ne provoacă la înțelegere, la o buna înțelegere a celor care au fost și, mai ales, așa cum au fost. Șlemil și șlimazl – binecuvântare și blestem. Cine a primit binecuvântarea, cine blestemul? La finalul lecturii nu ești foarte sigur că Aaron șlimazl-ul și Sara șlemil-ul. Sau invers.
„În timp ce se umpleau paharele, Zolmer a întrebat-o pe Sara tare, ca să audă toată lumea, semn că discuția se dorea publică:
– Poți să ne spui, te rog, ce se citește acum în Rusia?
Sara se așeză comod în fotoliu, își arcui corpul, ridică puțin bărbia, atît cît să-și pună în evidență gîtul lung, și începu:
– Adolescenții citesc Blok, Bunin sau Gumiliov, Ahmatova sau Mandelștam. Dacă ești revoluționar sau narodnic, citești Maiakovski, Esenin, Gorki. Dacă ești conservator, e obligatoriu să mergi la seri de spiritism. Dacă ești liberal, trebuie să fii mason sau să mergi la o partidă de freudism. Asta așa, de atmosferă. Dacă ești însă socialist, ca mai tot tineretul nostru, indiferent dacă ești eser, anarhist sau social-democrat, este obligatoriu să citești Proudhon și Bakunin. De Marx nu mai spunem nimic, căci deja îl citesc și copiii de gimnaziu.”
Miezul cărții din Izgoniții este dat de o altă carte, despre care am scris anul acesta pentru Bookhub.ro și pentru care tot lui Vasile Ernu trebuie să-i mulțumesc: Însemnările unui guvernator. Chișinău, 1903-1904 de S. D. Urusov. Poate că de aceea mi-a și fost foarte ușor să asimilez informațiile și să le leg într-un tot unitar care se numește „istoria izgoniților”. Ca să înțelegi drama evreilor supraviețuitori ai Pogromului din 1903 trebuie să citești obligatoriu cartea lui Urusov și abia după aceea mărturiile, memoriile și studiile istorice pe tema în cauză. Se știe prea bine că izvoarele istorice de primă mână sunt cele mai valoroase și orice alt demers istoric ulterior trebuie fundamentat și/sau corelat cu acestea. Asta face și Vasile Ernu, pentru că el nu se rezumă doar la însemnările lui Urusov, ci adaugă acestora o literatură bogată și însemnată din punct de vedere calitativ (dar și cantitativ): în carte sunt pomeniți marii poeți ai epocii (de altfel, fiecare capitol se încheie cu o poezie-imn, deloc întâmplătoare alegerile acestora), marii scriitori ruși (și nu doar ruși) care au trecut prin Basarabia sau care au influențat într-un fel sau altul schimbarea de mentalitate a evreilor. Așa ne dăm seama cum a devenit posibilă Marea Revoluție din 1917.
Periplul prin cele trei orașe emblematice atât pentru istoria personală a celor doi frați, dar mai ales pentru schimbările istorice provocate de oamenii care au ales să locuiască în acele urbe – Chișinău, Odessa, Sankt Petersburg – are un capăt de linie mai puțin așteptat, aproape deloc previzibil pentru unii dintre novici într-ale istoriei contemporane: Elveția. La fel, s-ar putea să-i surprindă pe mulți descrierea unui morav al epocii, foarte prezent în scrierile scriitorilor din vestul Europei: consumul de marafet, adică de cocaină. Da, în spatele perdelei de praf alb prizat cu nesaț prin saloanele Odessei s-a scris parte din marea istorie. Acolo și atunci multe idei bolșevice au prins rădăcini și au contribuit la apariția și dezvoltarea efectului de masă, cel atât de nociv și de imposibil de înlăturat decade întregi.
„Agentul K se hotărî să comande o prăjitură și un ceai. Ceru o prăjitură și se trezi brusc intrat într-o conversație neplanificată:
– Să înțeleg că veniți de la Berlin, spuse bătrînul cofetar cu subînțeles.
– Da´ de unde ați scos-o că vin de la Berlin? se uită mirat K. la el. Se vede pe mine de unde vin și ce hram port?
– A, nu, dar noi, cofetarii, avem un obicei prost. Categorisim oamenii după cum privesc prăjiturile. Dumneavoastră, de exemplu, v-ați uitat foarte atent la o prăjitură a cărei rețetă o am de la Berlin și de aici am dedus că sînteți obișnuit cu ea. Dar mai greșim și noi, explică bătrînul în timp ce aranja pachetul.
– Și dacă m-aș fi uitat spre prăjiturile rusești ar fi însemnat că sînt rus? întrebă K. cu o anumită ironie. Sau asta se vede și fără să mă uit spre prăjiturile rusești?
– O, nu, zise cofetarul dînd din mînă. Pe-aici circulă acum atîția oameni, din diferite colțuri ale lumii, că nu mai ești sigur de nimic. De multe ori nu știi ce hram poartă, însă felul în care un om privește o prăjitură îl trădează…
Bătrînul făcu o pauză și continuă:
– Și apoi, rușii nu prea se uită la prăjiturile rusești. Aproape întotdeauna se uită mai întîi la cele franțuzești, după care la altele și abia în ultimul rând la cele rusești.
– E o mică confuzie aici, prelungi discuția agentul K., căutînd portmoneul ca să plătească. Reiese că neamțul își caută mai întîi prăjiturile lui tradiționale într-o cofetărie străină, iar rusul și le caută doar în ultimă instanță. În cazul ăsta, ce face francezul? încercă el să-l pună în dificultate pe bătrîn.
– Ei, cu francezii lucrurile stau cu totul altfel. Ăștia nu se uită la prăjituri, ei știu sau cel puțin dau impresia că știu totul despre ele. Recunoști un francez nu după cum privește prăjiturile, ci după cum le comandă și după cum le comentează. Francezul e plin de comentarii și de pretenții. Dacă ar mînca francezul atîtea prăjituri cîte comentarii face, m-aș face cofetar francez, sfîrși celălalt analiza sa cu un surîs amar. Oh ´n ´vei! Adăugă, oftînd teatral. Poftim prăjiturle dumneavoastră.”
Izgoniții este o carte scrisă excelent (cu excepția unui capitol – Spre Elveția – fericirea e în altă parte – care pare gândit în alt mod decât celelalte și unde am găsit reluat aproape obsesiv un „însă” care m-a scos un pic dintr-ale mele), care te provoacă la introspecție, dar mai ales la cunoaștere. La marea cunoaștere a izgoniților. E un act de curaj să închei o trilogie în acest mod, dar iată că Vasile Ernu a ajuns la vârsta la care nebunia s-a transformat într-un act de recuperare valoroasă și temeinică de istorie locală. Integrarea acesteia în marea istorie ne aparține, nouă ne revine misiunea deloc ușoară de a folosi toate aceste daruri (date, istorii, portrete, descrieri de locuri etc.) pentru a stopa intoleranța și discriminarea
Ajuns la finalul Trilogiei marginalilor, Vasile Ernu priveşte înapoi spre lecţiile învăţate în ultimii ani de documentare şi explică de ce este important să nu uităm. „Izgoniţii”, a treia carte a trilogiei, s-a scris cel mai greu, spune Vasile Ernu, pentru citestema.ro.
Vasile Ernu, în „Izgoniţii” repovestiţi un mit biblic, folosindu-vă de istoria unei familii din Chişinăul începutului de secol XX. Ce a implicat documentarea acestei cărţi, care include chestiuni dintre anii 1903 şi 1917? A fost ea mai solicitantă decât celelalte două părţi ale Trilogiei marginalilor?
Izgoniţii e cartea care s-a scris cel mai greu. Poate şi pentru că e plasată într-o epocă pe care o controlez mai puțin, nu am fost martor şi nici nu am avut acces la martori în viaţă. Asta m-a pus într-o situaţie de a schimba strategia narativă, construcţia etc. Este puţin „altfel” decât primele două, unde am avut acces direct la martori, la istorii povestite de oameni vii, la propria mea experienţă etc.
Fireşte că şi documentarea a fost diferită. A trebuit să lucrez cu arhive, documente, jurnale, texte despre epocă şi despre poveștile care mă interesau pe mine. Însă această dificultate mi-a deschis și posibilităţi noi. M-a împins mai mult spre „roman”, cum bine observă unii comentatori. Mulţi spun că formula asta spre mai multă ficţiune îmi merge bine. Nu ştiu, posibil. Dar cu siguranţă a fost cea mai solicitantă şi dificilă carte.
De fapt, ea este prima carte începută în Trilogie şi e ultima terminată. Am schimbat cel puţin de 3 ori povestea, căci nu simţeam că ştiu să o prind bine, să o dezvolt. Și după ce ai ridicat o anumită ștachetă în primele două, eşti obligat să o păstrezi. Cînd lucrezi însă cu o trilogie trebuie să ştii să-ţi dozezi forţele, energiile, ca să fie echilibrate. Mă temeam de ultima. Dar acum o avem gata şi cred că nu coboară sub cele două. E puţin diferită, dar cred că e la fel de bună. Dar asta pot judeca scriitorii. Cei 4-5 oameni la care ţin mult şi se pricep au dat deja un verdict mai mult decât pozitiv. Trilogia s-a încheiat cu bine. Autorul încă e în viaţă.
Cum aţi ajuns să construiţi „povestea” plecând de la Iacov şi Esau? De fapt, cum a apărut ideea aceasta şi de ce aţi considerat că ea poate închide triunghiul din care mai făceau parte „Sectanţii” şi „Bandiţii”?
Povestea asta mă frământă de mult timp. Din adolescenţă. În familie se citeau mult cărțile Bibliei. Sunt un bun cunoscător al Bibliei. Iar povestea asta cu cei doi fraţi gemeni şi cu furtul dreptului celui întâi născut m-a iritat mult în adolescenţă. Am simţit că i se face o mare nedreptate lui Esau, că Iacov împreună cu mama lui au furat un drept, au produs o nedreptate. Dar ce m-a iritat cel mai mult este „colaborarea” lui Dumnezeu la acest „furt”. Dumnezeu „închide ochii”. Aici e o problemă fundamentală legată de cum se insitituie puterea legii, cum se face legea prin care se distribuie raportul de putere. Şi tot aici se ascunde secretul violenţei în sânul familiei.
Însă eu eram preocupat de o comunitate de evrei de început de secol XX din Chişinău. Eram preocupat de Pogromul de la 1903 şi mai ales de „copiii pogromului” şi de modul în care ei caută soluţii la această violenţă care se abate asupra lor. A trebuit să găsesc o formă de a lega cele două istorii indirect, metaforic, narativ. Până la urmă asta e meseria mea. Mitul celor doi gemeni mi-a permis să mă joc destul de mult cu câteva probleme fundamentale repovestite în cheie modernă, cu istorii moderne de început de secol XX: poate cel mai teribil debut de secol şi cu siguranţă cel mai violent.
Editura Polirom, anul publicării: 2019, nr. pagini: 304
Mi-a plăcut tare mult cum aţi început cartea, cu nevoia omului de a se opune uitării cu ajutorul poveştii. Ce anume aţi dorit să nu se uite, să nu se piardă, atunci când aţi început acest proiect frumos, încheiat acum, Trilogia marginalilor?
Încep cartea cu aceste ritualuri ale memoriei cu care luptăm împotriva uitării. De ce trebuie să citesc Tora la nesfârşit când sunt mic? Şi nu orice capitole, ci cele unde se înşiruie nume şi nume interminabile? Ca să nu uităm de unde venim şi cui aparţinem. Trebuie să ne amintim într-un moment de durere şi violenţă la care suntem supuşi că suntem copiii lui Iacov, cel care s-a bătut cu Dumnezeu. Suntem copiii lui Macabei, cel care ştie să lupte şi să-şi facă dreptate. De ce trebuie să plivim mormintele, de ce să le îngrijim sute de ani? Pentru a nu uita. De ce povestim şi tot povestim? Pentru a nu uita. E prima condiţie pentru a putea construi ceva. Uitarea este ceva înfricoşător, e mai înspăimântătoare decât moartea.
Aş dori să nu se uite exact teama uitării şi să se exerseze aceste povestiri, repovestiri, fiecare cum poate.
Spuneţi la un moment dat, în „Izgoniţii”, că o anumită istorie i-ar putea ajuta pe cititori să se înţeleagă mai bine şi să perceapă mai aproape de adevăr lumea în care trăiesc. Sunt convins că aţi aflat o sumedenie de poveşti, o mulţime de pilde, în timpul documentării trilogiei. Care ar fi lucrul cel mai important pe care l-aţi înţeles despre dumneavoastră scriind aceste trei cărţi?
Da, este una dintre obsesiile mele mai vechi: cum citim trecutul? Cum ne ajută trecutul să înţelegem actualitatea? Ba chiar mai direct: de ce să nu ne uităm la prezent dinspre trecut? Asta ne poate ajuta imens.
În cazul Izgoniţilor, lucrurile stau chiar mai acut pentru că temele sunt cele care ne frământă şi azi. Temele de la început de secol XX au revenit ca o actualitate îngrijorătoare şi eu sper mult că asta ar putea să ne ajute să medităm mai mult asupra unor cauze şi asupra unor efecte. Pentru că e vorba despre violenţă în sânul unei comunităţi: despre cum se naşte şi creşte această violenţă şi despre cum se răspunde la o astfel de violenţă. Eu nu cred că istoria se poate repeta identic, însă cred că sunt nişte mecanisme foarte asemănătoare şi nişte istorii de la care putem învăţa multe.
Celor care v-au citit „Sectanţii” şi „Bandiţii” le era probabil dor să vă regăsească stilul, care îmbină reportajul cu proza şi cu istoria, toate îmbibate de o emoţie în care se întrevede Vasile Ernu, scriitorul atent nu numai la jocurile prezentului, ci şi la felul cum a fost construit acest prezent. Dacă există cineva care nu a citit niciuna dintre cele trei cărţi, cu care v-ar plăcea să înceapă şi de ce?
Aş prefera să înceapă în ordinea în care le-am scris. Însă ele sunt autonome, independente, chiar dacă au un fir care le uneşte. Însă pot fi cititite independent, separat. Nu m-am gândit cum ar fi o lectură invers: de la Izgoniţii prin Bandiţii la Sectanţii. Ar merge și așa pentru că Izgoniţii e plasată istoric înaintea celor două: ar fi cronologia faptelor.
Cert este că Sectanţii au trezit un viu interes pentru grupuri foarte diverse de oameni: de la antropologi până la oameni religioşi. Ea a creat un orizont de aşteptare destul de ridicat. A adus o mulţime de noutăţi în câmpul nostru mic literar: ca temă, ca gen, ca poveste. E tipul de carte care place simultan şi criticii şi publicului: cum visează un autor. Problema ei ţine de genul în care e încadrat. Dificil de încadrat: nu e nici proză, nici teorie, nici jurnal, nici eseu. Este un amestec din toate. Eu numesc acest gen: literatură documentar-ficţională, docu-ficţiune. E un gen în care mă simt bine şi-mi permite foarte multe.
Vasile Ernu: „Eu nu cred că istoria se poate repeta identic, însă cred că sunt nişte mecanisme foarte asemănătoare şi nişte istorii de la care putem învăţa multe.”
În stilul celorlalte două cărţi din trilogie, şi în „Izgoniţii” fiecare capitol are după titlu şi motto o fotografie veche. Cum aţi ales aceste fotografii şi, mai ales, cât de greu au fost de găsit?
În copilărie am adorat cărţile cu desene, fotografii. Nu mă refer la cele de copii, care au de obicei multe imagini. Existau un tip de cărţi pentru adolescenţi şi maturi cu desene. Adoram momentul în care citeam, citeam şi brusc dădeam peste o poză, un desen. Erau ca o oază de odihnă înaintea unei noi călătorii.
Citatele, mottourile mereu mi-au plăcut. Ca un soi de pastilă tare, ca o masă succintă înainte de aventură, de călătorie în lectură. Şi atunci cumva plătesc tribut acestor mici plăceri din educaţia asta de lectură din tinereţe. E ca un capriciu.
În acelaşi timp, e şi o tehnică pe care o folosesc în această ficţiune documentară. Mottoul, citatul, referinţa, fotografia, desenul „mint”, trimit spre o realitate. Cititorul e pus într-o dilemă: e real ce scrie aici Ernu sau e o ficţiune, o invenţie? Poza vrea să pună în încurcătură cititorul. Mie îmi place mult când cititorul e pus în dilemă, în încurcătură. Pentru că asta-l ajută să gândească, să caute răspuns.
Deci secretul acesta este: ţine de o tehnică care ajută genul cu care lucrez. Cum le aleg este mai complicat: din ce am, din arhive, din diverse surse. La Bandiţii am fost precaut şi am apelat la desen. Am lucrat cu Laurenţiu Midvichi: eu i-am explicat ideea, i-am dat modele şi el a desenat. Cu bandiţii mai bine să nu te joci. Ţin la degetele mele 😉
Povestiţi la un moment dat, în „Izgoniţii” despre diferenţa dintre administraţie şi putere. La Bruxelles fiind, aţi notat că „Parlamentul UE e ca un cavou, fără viaţă”. Cei de acolo par doar un paravan pentru adevărata putere, care e în altă parte. Apoi, la Istanbul, aţi văzut puterea în tinerii care produc mereu ceva. Unde este puterea de astăzi în România? Şi cum sunt lucrurile pe planul acesta în Moldova? E o diferenţă între cele două ţări la acest capitol?
Da, acesta este sentimentul puternic când călătoreşti de la Bruxelles la Istanbul. La Bruxelles ai un sentiment de oraş-pensiune, oraş anticar ca mai toate oraşele europene. La Bruxelles: tronul e gol. La Istanbul e sentimentul opus: eşti în tabăra de tineret: oraş-fabrică. Meditez pe tema asta.
În România ca să înţelegi puterea trebuie să urmărești două lucruri: cine are puterea de a da legile, de instituire a legilor, de monopol pe lobby (nu cine le execută tehnic) şi cum se redistribuie banii, bugetele. Unde sunt banii acolo e puterea, unde sunt pensiile mari, salariile imense, acolo e semn al puterii. Ochii la lege şi la buget şi totul devine clar. Cam la fel stau lucrurile şi în Moldova, dar ai o altă scală, puţin mai agresivă şi mai directă. Corupţia cea mare astăzi este una legală şi foarte bine organizată.
E firesc să vă întreb şi despre ce urmează. Au fost trei cărţi care, iată, v-au ocupat ultimii patru-cinci ani, dacă nu chiar mai mulţi… Ce va fi după ce promovarea „Izgoniţilor” şi a trilogiei va trece?
Am mai multe în lucru: povestea generaţiei mele, născute în anii 70, mă frământă mult. Mă mai frământă o problemă legată de ritualurile morţii şi cum se schimbă ele acum. Mă mai frământă mult generaţia foarte tânără, cei care cumva sunt copii celor născuţi în anii 70, cei născuţi în ultimii 15 ani, care mi se par foarte diferiţi de noi. Sper să reuşesc să scriu despre toate astea.
INTERVIU Scriitorul Vasile Ernu: ”Întotdeauna avem „izgoniţi” lîngă noi. În diverse forme” de TIBERIU FĂRCAŞ –
25 decembrie / ClujulCultural
Autor al trilogiei ”Sectanții”, ”Bandiții” și ”Izgoniții” la Ed. Polirom
Volumul ”Izgoniţii. Mică trilogie a marginalilor” de Vasile Ernu a fost lansat pe 14 decembrie, la Cluj-Napoca, de la ora 17.00, la Casa Tranzit (str. George Bariţiu nr. 16)
Clujul Cultural a stat de vorbă cu autorul acestui volum, partea a treia a unei trilogii unice în cultura română:
Clujul Cultural:De ce ai ales o temă veterotestamentară pentru ultima carte ”Izgoniții”? Cât e ea de relevantă într-o lume considerată tot mai desacralizată, mai ales de către intelectuali?
Vasile Ernu: Ultimele mele cărţi, adică toată Mica trilogie a marginalilor (Sectanţii, Bandiţii şi Izgoniţii), au un puternic filon Biblic şi mai ales veterotestamentar. Sună straniu venind de la un intelectual de stînga, ştiu. Însă eu am o genealogie mai complicată: sunt un foarte bun cunoscător a teologiei biblice şi un mare fan al unor cărţi veterotestamentare şi a apostolului Pavel. A propos mulţi intelectuali de stînga de marcă au scris comentarii la cărţi biblice. Doar că eu, ca şi alţii, mă folosesc de aceste naraţuni, mituri biblice, nu în sens religios ci în unul laic.
La Bandiţii m-am folosit de mitul Cain şi Abel încercînd să caut răspuns la cum se instituie legea şi de ce în condiţii sociale şi culturale identice unul devine criminal şi altul victimă. Cum are loc tot acest proces. Fireşte că povestea e readusă în secolul XX în cu totul alte condiţii.
În Izgonţii mă folosesc de un alt mit care pe mine m-a frămîntat mult în adolescenţă: cum îşi pierde dreptul de întîi născut Esau în faţa lui Iacov. Cum „un furt” produce o altă ordine a lucrurilor şi cum acest „furt” produce un conflict în sînul familiei, în sînul comunităţii.
Tot acest conflict eu îl aduc în secolul XX, în Chişinău, în comunitatea evreiască. Urmăresc traseul a doi fraţi, „copii ai pogromului”: răspunsul lor la o violenţă.
În ce a costat documentarea cărții? Cât timp ți-a luat?
La trilogie m-am documentat diferit de la caz la caz. Dacă la Sectanţii mi-a fost totul la îndemînă pentru că vin din astfel de comunităţi şi cunosc bine mediile acestea, atunci la Bandiţii lucrurile au foste ceva mai complicate. La prima am lucrat cu interviuri, teren, texte. Cu bandiţii e mai greu căci au comunităţi foarte închise, nu prea acceptă intruşi. La ei mi-a fost mai dificil dar cam acelaşi traseu. Mai greu acolo mi-a fost cu cerşetorii şi „castele inferioare”. Psihic e greu să lucrezi cu oamenii aceştia. E multă suferinţă.
La ultima carte, pentru că are loc într-o epocă la care eu nu am acces direct, nu mai sînt martori, atunci am mers la documente: arhivă, jurnale, rapoarte, documente, istorii etc.
Genul în care lucrez eu, docu-ficţiunea, îmi permite să am mult material documentar dar să şi împachetez ficţional istorii reale. Chiar să le combin, să „deraiez”. Important e să am un sens al poveşii. Cărţile mele nu sînt document, „istorii reale”, ci sunt ficţiuni care au la bază documentaristică. La ele naraţiunea şi sensul contează.
Izgoniţii s-a scris cel mai greu. Mi-a luat aproape dublu decît celelalte. Dar asta ţine şi de faptul că am fost implicat în alte proeicte care mi-au luat energii destule. Acum avem toate trei cărţile gata: trilogia s-a încheiat. Văd că place, are succes la public şi critică. Ce-i mai trebuie unui scriitor…
Izgoniții…mai avem timp sa fim reprimiţi? Dreptate se mai poate face ?
Întotdeauna avem „izgoniţi” lîngă noi. În diverse forme. În cartea mea ei sînt cei cărora puterea, grupul majoritar, cei puternici le taie din drepturi, crează condiţii nedrepte, inegale atît politice cît şi sociale, şi economice. Urmăresc cum aceste nedreptăţi produc violenţă şi ce efecte au ele asupra comunităţii. Totul spus în poveşti de viaţă.
Se mai poate face dreptate? Eu sper că da dar printr-un proces tot mai complicat şi mai dificil azi. De ce? avem o societate ultraindividualistă, spartă, fragmentată. E tot mai greu să pui oameni împreună, pentru o idee, pentru o cauză. Dar cînd nedreptatea creşte asta împinge oamenii spre un soi de „solidaritate de nevoie”.
„Este istoria unui război civil modern, în condiţii total diferite, laice şi radicale. Este istoria frămîntării lor şi istoria soluţiilor lor la aceste nedreptăţi care li se fac”…
Conflictul intern care se naşte în sînul comunităţii mă interesează mult. Pentru că mă intersează răspunsul acestor „copii ai Pogromului”: ce soluţii dau ei, cu ce soluţii vin la această violenţă şi nedreptate la care sunt supuşi.
Sara, eroina principală, alege o cale. Aaron, fratele ei, alege o cale radical diferită. De ce se întîmplă aşa? Care sînt cauzele acestor alegeri? Ce se întîmplă în acel început de secol XX cu aceşti „mileniali” tineri. Rădăcinile violenţei şi nebuniei secolului XX se ascunde în aceste istorii a acestor copii cu rădăcini care ne arată cauzele şi efectele lucrurilor.
Mai există multe astfel de cazuri, multi izgoniți, în lumea actuală. Care sunt soluțiile pentru că conflictele, iată, continuă, în Orientul Mijlociu în special, Siria, Yemen, dar nu numai. Tema se întinde și asupra acestor conflicte moderne și postmoderne, chiar a războiului comunicațional, a acestui val imens de comunicare și informație la care suntem supuși?
Povestea cu „războiul informaţional” e interesantă. Cînd am studiat Pogromul de la 1903 din Chişinău – pe care eu îl consider primul porgrom cu rezonanţă globală, care bagă în circuitul global termenul dar şi oraşul – am observat rolul presei. Multe sînt cauzele acestui fenomen însă vinovaţii principali sunt în zona puterii, instituţiile puterii care duc spre curtea ţaristă, biserica pentru că a tăcut şi susţinut prin tăcere şi chiar instigare. Mai e vinovată o parte a establishmentului cultural-politic conservator. Şi nu în ultimul rînd presa. Presa este cea care inventează cauza printr-o „informaţie falsă” pe care o rostogoleşte şi prin care isterizează populaţia. Un copil moare, este omorât dar din cu totul alte motive: o răzbunare între rude. Acest omor va fi atribuit comunităţii evreieşti care ar fi apelat la un ritual religios: creştinii omorâţi de iudei. Şi începe isteria şi apare violenţa şi crimele în masă ca formă de răzbunare la care poliţia închide ochii.
Aici vedem cum presa instrumentalizează această isterie ca la carte. Iar presa îşi permite asta pentru că puterea nu doar că nu ia măsuri ci chiar întreţine astfel de cotidiene cu bani greu de la capitală.
Şi astăzi vedem cum iresponsabilitatea presei poate duce la adevărate forme de isterie care pot naşte violenţa. De aceea nu e de jucat cu aceste subiecte.
Ce urmeaza ca proiect după trilogie?
Am destule idei. Am cîteva în lucru. Mă interesează o carte despre generaţia mea născută la finele anilor 60 a doua jumătate 70. Cei care s-au maturizat la începutul anilor 90. Mă interesează trauma anilor 90 pe care am trăit-o şi nu am conştientizat-o. Iar acum îi vedem efectele dar încă nu ştium cum să tratăm povestea. Mă mai interesează tema morţii, a ritualurilor morţii mai degrabă. Cum se modifică, cum se schimbă? Ce mai spun ele astăzi. Am destule. Nu o să-mi plictisesc cititorii. Despre cărţile mele se pot spune orice numai nu că ar fi plicticoase.
Poate stânga să raspundă la problema veterotestamentară pusă de tine? Are soluții dacă dreapta, cu piața ei, cu antreprenoriatul, cu capitalismul și consecintele sale a dus la criza globala din 2008. de exemplu?
Aşa sperăm. Stînga în general se află acum într-o derută atît ideologică cît şi organizaţională. A făcut multe greşeli grave şi enorm de multe compromisuri. Stînga trebuie să-şi regîndească serios poziţia şi să aibă capacitate de autocritică pentru a putea ieşi din criză. Dreapta nu ar trebui să se bucure prea mult de criza stîngii pentru că asta le poate afecta şi lor situaţia. Mai ales dacă ne referim la liberalism nu la conservatorism.
Stînga însă trebuie să revină la discursul ei de bază: extinderea drepturilor nu doar politice ci mai ales sociale şi economice. Să revină la problemele majore cu care ştie să lupte şi pentru care a cîştigat multe bătălii pe la început de secol XX: problema muncii, a resurselor, a inegalităţii, a acumulării de capital, a redistribuţiei etc. Să nu uităm ca pacea socială de care s-a bucurat Europa atâția ani este un produs aproape eminamente de stînga fără a neglija şi contribuţia liberală.
În această proaspătă carte – „Izgoniții”, ultima din Mica trilogie a marginalilor (Editura Polirom, 2019) – Vasile Ernu este, mi se pare, cine-o fi crezut? mai tandru și mai curgător, mai adânc și mai plin de învățăminte, mai surprinzător și mai strălucit decât ni s-a înfățișat din cărțile precedente.
Ne-a rezumat ceea ce știam despre mamele noastre, dar nu am spus-o niciodată atât de adevărat. Că „nu se știe niciodată exact ce face o mamă, dar face aproape totul”.
Ne-a întors privirea către curțile interioare care „au fost și au rămas esența Chișinăului”. „Aproape fiecare necaz sau bucurie care începe individual se termină împreună”. Acesta este secretul Chișinăului. „Buzunarul bine ascuns din interior, pe care-l știe doar posesorul hainei”.
Și mai că ne-a luat și ultima speranță de bine. Că prin locurile noastre „aproape nimic nu era stabil. Stabilă era doar nedreptatea”.
Ce minunat însă este că a scris-o la trecut!
Acestea toate o fi creând poate, în lipsa zăpezii de până acum din această iarnă, magia.
Zilele trecute am avut, citez, ,,cea mai tare întâlnire, Doamna”! Aplaudat, până la ovaționat… S-a lăsat chiar cu adulare.
În rolul principal, doamnelor și domnilor, Vasile Ernu👌!
Prilejul de a da mâna și a ne clăti mintea l-a oferit Editura Polirom (mulțumim, Ionela Mihai), care ne-a propus ca Logosul să fie cadrul dezbaterii, în contextul lansării celui de-al treilea volum al trilogiei ,,Marginalilor” scrise de Ernu – Izgoniții. De mult voiam să îl cunosc pe omul ăsta, iar joi seara a oferit un regal. Nu a putut sta locului o clipă (deși i-am indicat fotoliul, a șezut fix 3 minute🙃): a fost năvală peste copii, explicând, cu umor, mult umor, sau cu gravitate și tristețe, despre mitul războiului civil care s-ar afla în Vechiul Testament, adică despre lupta între frați (nu-i așa, noi toți, indiferent de religie, suntem frați…). Nu mult de aici s-a ajuns la lupta/confictul dintre clasa de sus și celelalte clase sociale ori la conflictul dintre generații, recte cea a părinților și a copiilor. Nu pot să descriu aviditatea cu care copiii îi sorbeau lui Ernu cuvintele, de fapt mesajele. Clar că Ernu a devenit prieten nostru. Iar cu prietenii tot vrei să te vezi. Deci, Vasile, pe când următoarea…carte, dezbatere, șuetă, orice?! Noi te vrem!
Felicitări pentru sinceritatea ta!
Cred că la final o horă a lipsit, că muzică klezmer avurăm.
p.s. Nu știu de ce, la sfârșit, am rămas cu senzația că, în general, copiii ăștia se simt ,,izgoniți” de noi, Adulții…Iar, când unul de-ai noștri îi prinde după umeri, se topesc de fericire. Totuși, e un gest atât de simplu…🙁
P.s. Mulțumesc colegelor mele pentru susținere, ca de obicei!
Mulțumesc Aidei, Mariei și lui Codrin pentru poze! superbe!…
Bine v-am găsit, doamnelor și domnilor! La microfon e Vasile Botnaru, moderatorul emisiunii „Punct și de la capăt”. O mulțime de proverbe ne învață că trecutul spune foarte mult despre viitorul nostru, nu doar despre prezent. Despre asta discutăm astăzi cu invitații mei.
Nu-i mare lucru să faci prognoze alarmiste în societatea noastră, pentru că, din păcate, ele se confirmă, cele optimiste mai greu se confirmă și, iată, Vasile Ernu ne oferă iarăși un prilej să ne gândim la ce s-ar putea întâmpla mai rău cu noi și vine cu a treia carte dintr-o trilogie, vorbește despre izgoniți și se referă în mod special la starea care seamănă, în opinia dânsului, foarte mult cu 1917 și mai încolo. Și Vasile Ernu vorbește despre prototipul unui război civil, dar mai bine să-l las pe Vasile Ernu să vorbească ce are de vorbit, nu înainte de a vă spune că în studioul Europei Libere este Vasile Ernu, scriitorul, sociologul, filosoful, și colegul său de Platzforma, o platformă de idei, Vitalie Sprânceană, pe care până nu demult l-ați văzut la TV8 și, iată, noi, prin Europa Liberă, iar o să-l aducem și la TV8.
Vasile Botnaru
Europa Liberă: Vasile Ernu, de ce te preocupă pe dumneata în mod special, mai ales în a treia parte, poate cea mai importantă, această poveste a celor izgoniți nu doar din Basarabia?
Vasile Ernu: „E o poveste ceva mai complicată decât, să zicem, primele cărți, unde m-am concentrat pe niște grupuri; primul se cunoștea mai bine – sectanții, adică un grup religios din sudul Basarabiei, cu care sunt familial. Partea a doua, care era, să zicem, despre un grup de bandiți care are acolo în spate o poveste a unui tip de educație care mă urmărea – cum se instituie legea și cum se constituie un soi de educație negativă.”
Europa Liberă: Acolo chiar era un pic haios și te-ai ascuns după o poveste, așa, destul de…
Vasile Ernu: „Ei! Asta e meseria mea să mă ascund după povești, să construiesc povești.”
Europa Liberă: Dar aici e destul de tragic, nu?
Vasile Ernu: „Aici e destul de complicat, pentru că aleg o perioadă istorică mult mai complicată la care nu am acces direct decât, să zicem, prin informații, prin cunoașterea unor cercetări, mai degrabă a textelor, decât a persoanelor, pentru că nimeni nu mai trăiește din acea perioadă. Povestea are loc între 1903 și 1917, este asumată această perioadă. 1903 de ce? Pentru că în 1903 are loc în Chișinău primul pogrom, pe care eu îl numesc primul pogrom cu o rezonanță globală sau mondială. În Imperiul Țarist au fost nenumărat de multe pogromuri, dar acel din Chișinău a coincis cu un moment destul de interesant. Chișinăul pentru prima dată a ajuns pe toate cotidienele mondiale: în Statele Unite, în Franța, în Germania, în Anglia, Moscova nu mai zic, mă rog, Petersburg nu mai zic. Și acest cuvânt pentru prima dată a intrat în circuitul global cu sensul pe care-l cunoaștem foarte bine astăzi ș.a.m.d.”
Europa Liberă: Hai să facem și asteriscul de rigoare, să le explicăm oamenilor ce a fost acest pogrom? A fost „чёрная сотня”, care, îndemnată și direcționată, a căsăpit evreii.
Vasile Ernu
Vasile Ernu: „Da, a căsăpit evreii. Atunci a coincis Paștele creștin cu Paștele evreilor, a coincis ca perioadă, au fost apropiate și pogromul efectiv a avut loc în zilele Paștelui creștin, ceea ce a avut și ca simbol de referință, pentru că oamenii, întorcându-se de la ritualul creștin de Paște – pe drum au omorât evrei. Din punctul meu de vedere, pogromul de la Chișinău este aproape paradigmatic dacă vrem să-l studiem și asta se vede enorm de bine, și eu încerc în carte să arăt care sunt cauzele acestei povești, consult niște istorii, pe bază documentară, evident, în care arăt destul de clar că nu vreau să dau vina nici pe ruși, nici pe moldoveni direct sau pe oamenii care au executat, pentru că oamenii au fost manipulați, asta nu înseamnă că nu au o vină. Evident, când faci astfel de lucruri ai și tu o vină, cel care participă, însă în spatele acestei mașinării, acestei isterii care a avut loc în Chișinău a stat și presa vremii care isteriza populația, au stat și instituțiile de putere. E scrisoarea lui Tolstoi foarte bună, pe care eu o includ în carte, care apare și în presa anglosaxonă, în care el arată cu degetul foarte clar și explică, ia atitudine și condamnă acest gest, că în spatele acestui pogrom se află în primul rând instituțiile de forță ale satului țarist, ei sunt vinovații în primul rând că au instigat la această poveste, sunt vinovați o parte din intelectualitate și din mass-media, e vinovată Biserica că n-a luat atitudine, putea să ia atitudine și, nu în ultimul rând, să zicem ierarhic, sunt vinovați acei cetățeni care au căzut pradă acestei manipulări.”
Europa Liberă: Au pus mâna pe sapă. Și atunci, un spectator sau un radioascultător va spune: iată încă o dovadă că regimul țarist a dăunat acestei țări, Basarabiei, a făcut-o cunoscută în lume pentru pogromul din 1903?
Vasile Ernu: „Da. Faptul că s-a întâmplat această poveste, pentru că au fost pogromuri în perioada respectivă și la Odesa, și în zona toată, în aceea ce se numea «черта оседлости», adică locul obligat al evreilor care trebuiau să se așeze, ceva, un soi de rezervație, să-i zicem. Urmăresc mult mai departe, evident mă interesează să povestesc cum era așezat Chișinăul, stratificările sociale ale Chișinăului de la 1900, mă interesează cum era așezat orașul, cum erau relațiile dintre grupuri sociale și așa mai departe; pe mine mă interesează mult mai mult să merg, pe de o parte, să arăt că pogromul este doar un vârf de aisberg al unui mare cumul de nedreptăți juridice, adică o parte a populației avea mai multe drepturi decât alte părți ale populației, de nedreptăți economice, felul în care era, să zicem, impozitată o anumită categorie socială față de alte categorii sociale. Cum aceste nedreptăți se cumulau, se cumulau și produceau violențe între diverse grupuri sociale. Asta mă interesează pe de-o parte, pentru că mă interesează…”
Europa Liberă: Cocktail Molotov…
Vasile Botnaru, Vasile Ernu, Vitalie Sprânceană
Vasile Ernu: „Da. Mă interesează și aici e un punct foarte sensibil și ceea ce urmăresc este care sunt mecanismele, formele în care răspund nu cei care suferă, ci copiii celor care suferă. Copiii cumva trăiesc această traumă a ceea ce s-a întâmplat în Chișinău, a acestui tip de violență și mă interesează cum răspund acestui tip de presiune, de nedreptate, de violență copiii pogromului din Chișinău, adică mă interesează acei tineri care pe la 1910 încep să devină adolescenți, un soi de mileniali ai perioadei de început de secol XX, care caută soluții și cumva, fiind neîndreptățiți, caută un soi de soluții de a-și câștiga aceste drepturi. Urmăresc traiectoria unei familii, în mod special, ele se combină cu alte familii, dar traiectoria a două persoane, a doi frați: o fată, mă interesează foarte mult să fie fată. De ce fată? Pentru că femeile, la rândul lor, au o mulțime de restricții și inegalități în raport cu bărbații, dar să fii și femeie, și evreică în perioada respectivă, asta însemna o dublă formă de represiune. Și cumva încerc să urmăresc cum trăiau, care era situația femeilor din acea perioadă, din Chișinău, din imperiu ș.a.m.d. Pe de altă parte, bărbatul care e evreu, dar el are mai multe drepturi, să zicem, decât sora lui. E o perioadă foarte complicată, foarte sofisticată, pentru că începe perioada în care explodează, pe de o parte, o mulțime de grupuri liberale care, la rândul lor, fac presiune pentru schimbările din imperiu, pe de altă parte, înfloresc mișcările social-democrate, socialiste, revoluționare ș.a.m.d. Urmăresc toată această poveste, eu preiau ca…, și asta o spun din start, că mă interesează, preiau un mit vechi sau, mă rog, o poveste veche veterotestamentară, e povestea celor doi frați gemeni ai lui Isaac – Iacov și Esau -, când se nasc doi frați gemeni exista o lege veterotestamentară în care primul născut avea dreptul de putere asupra celui de-al doilea născut, însă totuși cel de-al doilea născut fură dreptul, încalcă legile și-i fură acest drept lui Esau. Și în urma acestui furt, acestei nedreptăți care i se aduce de către Iacov lui Esau se naște ceea ce știm tradițional din Vechiul Testament, acest război civil.”
Europa Liberă: Deci, toată mulțimea asta de întrebări încape în această carte?
Vasile Ernu: „Da, în această carte sunt o mulțime de întrebări, iar eu aduc această poveste într-un Chișinău din secolul XX, eu cred că această poveste devine repetitivă într-un context în care cauzele nu mai sunt de ordin religios, ci de ordin social, politic, economic.”
Europa Liberă: Vreau să te întreb pe dumneata ca autor: te interesează locul în care s-a produs pogromul, ce se întâmplă cu Basarabia, că la un moment dat faci aluzie că multe necazuri de acolo i se trag Basarabiei sau te interesează acest segment, acești frați gemeni?
Vasile Ernu: „Basarabia joacă un rol important în ecuația respectivă. Orașul joacă un rol important, de asta dedic, prima parte a cărții este foarte mult legată. Primul punct de la care pornesc este mult legat de memorie. Pornește de la o poveste a părinților mei în care aveau un obicei, pe de o parte, de a citi foarte mult Vechiul Testament. Pe mine mă enerva foarte mult momentul în care ajungeam să citesc foarte multe nume de oameni: Avram a născut pe Isai, Isaac… și totul mi se părea total absurd, să citesc aceste înșiruiri de nume și este legat…”
Europa Liberă: Și fără să le memorizezi…
Vasile Ernu: „Fără să le memorizez. Al doilea lucru pe care nu-l înțelegeam era că bătrânii ăștia merg permanent să îngrijească de niște morminte a unor oameni care nici nu-i mai cunosc, deja s-au dus de ani de zile. Pe urmă, mult mai târziu mi-am dat seama că sunt un soi de ritualuri ale omului simplu de a-și întreține memoria. Memoria e o chestiune foarte importantă. Adică pornesc de la această poveste a întreținerii memoriei, adică de a ști despre noi sau despre ce s-a întâmplat în zonă. Faptul că aleg o comunitate mică, cum a fost comunitatea de evrei, chiar dacă ei în Chișinău erau atunci majoritari, fie vorba între noi…”
Europa Liberă: De rând cu armenii.
Vasile Ernu: „Mai mulți erau, erau 47. Ca și comunitate erau majoritari în raport cu ceilalți, chiar decât rușii și românii erau majoritari moldovenii, dar nu în oraș, ci în împrejurimi și în întreaga gubernie. Mă interesează mai mult ca prototip. Vorbesc destul de mult și despre partea cu moldovenii, dar ei sunt secundari în poveste tocmai nu din cauză că nu mă interesează moldovenii, ci nu ei sunt subiectul meu acum de cercetare. Dar ca prototip mă interesează enorm de mult, pentru că și povestesc puțin în câteva locuri că, de fapt, mai jos chiar decât acești izgoniți exista țăranul moldovean, care era un soi de covor pe care-și puneau picioarele toți și era ca iarba care, asta este metafora mea, care era considerată carne de tun pentru toți.”
Europa Liberă: Cu regularitate.
Vasile Ernu: „Absolut! Ei erau, practic, mai jos nu se putea, și asta îți dai seama și din jurnalul lui Russo foarte bine, pentru că ei erau, pe de o parte, cel mai puțini educați și nu din cauză că nu au capacități, ci din cauză că nu li se permitea, erau rurali, nu știau să facă business și atunci cei cu business veneau și le…, pentru că arăt și tehnicile, de exemplu, cum se făcea comerț în perioada respectivă și ultimii în lanțul acesta trofic, să-i zicem așa, erau amărâții noștri de moldoveni care erau majoritari, care făceau munca cea mai grea și câștigau cel mai puțin din toată mașinăria asta.”
Europa Liberă: Și minim mobilitați.
Vasile Ernu: „Dar subiectul care mă interesează pe mine în această poveste este, ce am numi noi acum acești izgoniți pot fi orice altă categorie, putem fi noi, pot fi țăranii, pot fi…”
Europa Liberă: Și astăzi?
Vasile Ernu: „O, da! Adică, din punctul meu de vedere, situația este așa…”
Europa Liberă: De asta întrebam, locul ne interesează în ce măsură, pentru că imediat o să-l întreb și pe Vitalie dacă s-a vindecat locul acesta de apucăturile din 1903.
Vasile Ernu: „Nu, locul geografic, el poate fi schimbat destul de ușor, pentru că povestea, schema asta se întâmplă în multe zone în perioade istorice diferite. E important pentru mine, pentru că eu țin la acest loc și cumva e foarte important ca noi aici să regândim de fiecare dată povestea.”
Europa Liberă: Dar întrebarea e: s-a vindecat, îi este de folos Basarabiei să țină minte că a comis așa ceva?
Vasile Ernu: „Nu s-a vindecat absolut deloc, doar că s-au schimbat formele, mecanismele. Eu cred că este foarte acută această istorie, doar că ea este puțin modificată, schimbată, pentru că chiar și dacă, Doamne ferește, se repetă anumite forme de violență de acest tip, sperăm să nu se întâmple, tocmai pentru asta scriem cărți, ca să atenționăm sau cel puțin să prevestim. Sunt lucruri care e bine să le ocolim, să nu le repetăm. Sunt o mulțime de lucruri care ne indică, ele oricând se pot repeta în diverse forme. Eu nu cred într-o repetare ciclică identică, dar o mulțime de elemente se pot repeta în diverse forme, adică…”
Europa Liberă: De exemplu, ortodocșii talibani împotriva gay-lor care ies în stradă.
Vasile Ernu: „De exemplu, astea-s cele mai la îndemână forme care se întâmplă, cele mai vizibile grupuri foarte mici cu grupuri majoritare foarte mari pornite, ușor manipulate din presă; migrația, iarăși vedem, economic, sărăcia care foarte ușor, de exemplu, observ în România cum este stigmatizată și se arată cu degetul, deci oamenii sunt săraci, pentru că, de exemplu, una din cauzele foarte vizibile în toată povestea asta este această ruptură imensă dintr-o anumită elită, care este cu o bunăstare foarte ridicată, cu un nivel de educație destul de ridicat… În ciuda acestui fapt, că are un nivel de educație destul de ridicat față de bază, ei aproape că nu mai înțeleg ce se întâmplă jos și asta observ și la noi în cum ne mișcăm puțin în păturile mai de sus și politicieni, și chiar lumea bună din clasa de mijloc în sus – încep să nu mai priceapă absolut ce se întâmplă în jurul nostru, în cartierele vecine ș.a.m.d. Ruptura imensă dintre bogății și cei săraci, care e foarte riscantă, asta poate produce aceste nedreptăți imense, acest aisberg mare poate reproduce o formă de violență.”
Europa Liberă: Conacul are capacitatea să ardă?
Vasile Ernu: „Da.”
Europa Liberă: Vitalie, întrebarea, în primul rând, dacă mediul acesta descris de Vasile în volum acesta și nu doar, era țarist, era un mixt între Basarabia românească recuperată în interbelic și dacă, mai ales, nu-i trasă de păr această concluzie că s-ar putea oricând iarăși să ia foc un război civil sau o rebeliune de asta?
Vitalie Sprânceană: „Mie mi se pare pe alocuri puțin forțată expresia asta de război civil, pentru că n-a fost un război civil, ci a fost așa cum a observat și Vasile în carte.”
Vitalie Sprânceană
Europa Liberă: În acest roman e o metaforă mai curând.
Vitalie Sprânceană: „A fost un măcel, de fapt. De ce nu a fost război civil? Pentru că evreii după aia…”
Europa Liberă: Nu s-au opus.
Vitalie Sprânceană: „Ei nu s-au autoorganizat. După avem o istorie mult mai complexă și cred că e o pistă care e explorată încă în tradiția aceasta istorică evreiască despre impactul și tot apar cărți, chiar anul trecut a apărut o carte tare frumoasă ai lui Ziperstein, dacă nu mă înșel îi zice autorului, despre pogromul de la 1903, în care autorul găsește cumva și trasează sau urmărește consecințele pogromului, reflecția pe care o face comunitatea evreiască asupra pogromului și găsește ecouri și în mișcările de nonviolență, inclusiv Martin Luther King și mișcarea pentru drepturile civile, dar găsește și una dintre marile concluzii ale comunității evreiești, este că nevoie de o autoapărare, autoorganizare, așa pornește Haganah și alte mișcări, care încearcă să ofere un fel de scut. Deci, comunitatea evreiască se autoorganizează după aia, dar asta, eu cumva evit acest termen – război civil –, pentru că a fost un măcel, pe de o parte, și e o polemică nu doar de termeni. Acum, dacă revenim la celelalte întrebări, mie mi se pare evident, noi putem într-un sens construi similitudini între aproape orice și orice, mai ales în interiorul unei conștiințe destul de religioase, cum e a acestui popor. Noi tot reactualizăm diverse momente istorice și zicem, fiecare Paște trimite la un Paște originar, se construiește memoria istorică, reactualizăm, repetăm, rememorăm diverse momente ale istoriei, noi în fiecare an comemorăm ba ocupație, ba alta. Eu consider cumva că acest eveniment, pogromul de la 1903, de fapt, seria de pogromuri antievreiești care se întâmplă la începutul secolului XX în această regiune e unul dintre lucrurile prost memorate și aici aș face distincția între fapt, noi știm evenimentul, data și un fel de memorare care include și o reflecție. Dacă ne gândim că în 1903 a avut loc un pogrom pe care noi cu succes îl punem pe seama autorităților rusești între 1940 și 1941, și ‘42-’43 are loc un holocaust pe care noi îl punem rapid pe capul altor autorități politice și de fiecare dată evităm să punem o întrebare fundamentală: dar care a fost rolul nostru? Am fost doar statiști sau, și aici e marea întrebare care stârnește și azi polemici, chiar zilele trecute distribuiam pe Facebook o știre că în privința istoricului Jan Gross, un istoric polonez care a scris despre participarea polonezilor, a populației civile în holocaust. Au fost epuizate, deci statul polonez și-a retras toate plângerile, dar în Polonia, care-i țară, cum vreți, europeană, un fel de țară pe care o privim deseori ca și un model, în Polonia există o lege deja care interzice menționarea faptului că polonezii ar fi participat în vreun fel, deci obligatoriu trebuie să-l interpretăm. Violența asta e legată de altceva și noi pierdem enorm. Și pentru mine marele paradox e, de ce e nevoie de Vasile de la București să vină să ne spună o istorie despre începutul secolului XX – pentru că noi nu avem o reflecție a ce s-a întâmplat, a rolului nostru în acea istorie și având, într-un sens, ca să revin la marea întrebare, dacă poate fi acest foc, acest foc într-un sens există și Vasile, ați menționat despre…”
Europa Liberă: Mocnește.
Vitalie Sprânceană: „Mocnește. Deci, poate nu o să se întâmple anvergura la care s-a întâmplat, sperăm foarte mult, dar există focare de astea de violență și noi avem, pe de o parte, astăzi oameni destul de bine încadrați în establishment-ul nostru politic și intelectual, care neagă total ceea ce s-a produs și că noi am avea vreo implicare în toată treaba asta. Avem indivizi, oameni, politicieni, intelectuali care încă cheamă la violență. Deci, violența rămâne undeva un fel de…, pe fundalul minții rămâne ca o posibilă soluție.”
Europa Liberă: În gama asta de violență, eu vrea să vă întreb, să revin, de fapt, la tema foarte specifică abordată de Vasile: antisemitismul. Eu am apucat în copilărie, în satul meu de baștină, în Cimișăuți, erau, cel puțin, șase familii de evrei. Adică pogromul totuși nu i-a exilat, cum s-a întâmplat în Spania și în alte locuri, adică evreii totuși mai aveau încredere în posibila conviețuire cu basarabenii, era un loc suficient de sigur, dar periodic ei suportau această atitudine antisemită și la nivel oficial sau declarat oficial, când, țineți minte, nu erau admiși la Medicină, categoric, după respectivele atitudini în Uniunea Sovietică, sau nu erau admiși la Matematici și Fizici. Deci, cum s-a întâmplat că totuși după pogrom ei au rămas în Basarabia? De atâta că nu aveau încă Israelul?
Vitalie Sprînceană: „Ei erau de aici. Istoria pe care noi o povestim acum…”
Europa Liberă: Ei sunt ai locului…
Vitalie Sprînceană: „Da, noi când povestim că ei au rămas… De fapt, unde să plece? Mormintele lor erau aici. Da, ei veniseră aici cu câteva sute de ani din marea migrație, dar dacă mergeți – povestea Vasile – Chișinăul moldovenesc e o creație de după 1950 și ceva…”
Europa Liberă: Da, dar acum nu mai sunt. Asta-i întrebarea. La un moment dat au zis: „Rămâneți voi cu Basarabia voastră”… Și-au lăsat și pietrele funerare și au plecat în Israel sau în America. Cum s-a întâmplat?
Vitalie Sprînceană: „Ei au fost exterminați și în holocaust, trebuie să menționăm și această parte. Deci, o parte din evrei au plecat și există, dacă vreți, urme ale pogromului din Chișinău există în Argentina, întrucât unul dintre baronii Rotschild, dacă nu mă înșel, dar s-ar putea să încurc numele, a cumpărat o bucată mare de pământ în Argentina, i-a invitat și o bună parte din evreii locului au plecat acolo, au migrat masiv o parte care puteau, ceilalți nu aveau unde pleca, pentru că erau de-ai locului…”
Europa Liberă: O evreică din Argentina vine în documentarul Eugeniei Crețu și ajunge la cimitir.
Vitalie Sprînceană: „Îi plină Argentina de cărți…”
Vasile Ernu: „E incredibil. Când am început să cercetez problema, și problema asta m-a interesat mai mult: cum se identificau ei în perioada asta? Eu am descoperit-o în literatură, mă ocup, chiar am un fragment din carte la început, încep să studiez problema asta, mai ales, cum apare literatura idiș. Aproape nimeni nu știe sau cred că doar câțiva specialiști sunt în toată zona asta în care unul dintre tăticii tăticilor literaturii idiș, primul roman care este făcut de referință în specialitate, care e un domeniu foarte restrâns, este un roman care se cheamă Drumul de la Chișinău la Odesa a lui rabin nu știu cui și povestește despre Chișinău și Odesa, despre acest drum. Deci, practic, noi am stat la baza creării acestei literaturi. Există o întreagă literatură idiș, pe care acum nimeni nu mai știe s-o citească, pentru că sunt mai puțini specialiști, acum au rămas mai puțini specialiști dedicați anume acestui spațiu. Ei vorbesc despre acest spațiu în aceste cărți ca de un spațiu al lor, că evident asta nu înseamnă că pe moldoveni îi iubesc, mai ales în muzică asta se simte enorm de bine. Eu arăt și cum se schimbă stilistica discursului.”
Europa Liberă: Klezmerul…
Vasile Ernu: „Ce-i klezmerul? Este un kleizmer în care ei re-cântă doinele noastre, muzica noastră românească, pe care o găsesc aici ei și-o re-asumă cumva și o re-cântă în idiș, punându-i și niște stilistică…”
Europa Liberă: Sasha Ciornîi, celebrul…
Vasile Ernu: „Și atunci aceste lucruri cumva încep să se împletească și lucrurile se împletesc destul de bine, încât nu se simt distanțe. Evident că ei sunt urbani. Iarăși și aici trebuie de înțeles. Pe mine mă interesează și un anumit tip de mituri. De exemplu: de ce acest mit că ei nu lucrează pământul, nu se așază la țară și sunt oameni cărora nu le place munca? În momentul în care ai sute de ani în care statul îți interzice să te așezi la țară – ei prin lege nu au voie –, evident că sunt nevoiți să stea la oraș; că le interzice să aibă pământ, evident că nu sunt oamenii pământului. Cum li se permite în anumite momente să aibă acele mesteci, acele mici comunități din astea, cum înfloresc satele. Spre nordul Moldovei sunt câteva faimoase sate unde doar în 30-40 de ani înfloresc. Deci pot să muncească și pământul! Cumva și aceste povești încerc să le nuanțez. Ei deja sunt parte, de asta, identificarea cu străinătatea cumva este… numai, numai gândesc…”
Europa Liberă: Astăzi, evreii își amintesc doar de locul unde s-a întâmplat pogromul, locul din care au plecat și au lăsat pietrele funerare?
Vasile Ernu: „Evident că în urma violențelor care se întâmplă și a unui tip de tratament, pentru că marea problemă este legată de legislație, eu încerc să înțeleg pe toate straturile problemei. Legislația, care este specifică, bine, legislația țaristă în general era pe caste, adică cu cât erai mai sus în acest cin, rang, cu atât aveai mai multe drepturi și erai scutit de impozite. Cum coborai în jos, aveai cele mai puține drepturi și cele mai multe impozite. Evreii erau cumva puțin mai sus, dar și ei erau destul de restricționați cu aceste legi. În cadrul comunității evreiești, legile funcționează diferit, de la un anumit tip de venit, de exemplu, puteai să te așezi la Moscova, dar numai dacă erai din cinul de comercianți din prima ghildă sau cum se mai numeau. Deci și acolo erau nedreptăți în cadrul comunității. Toate lucrurile acestea produc un anumit tip de violență. Pe mine mă interesează însăși povestea lor de mutare. Eu când numesc război civil, nu mă refer la război între comunități religioase diferite, ci la război civil în cadrul comunității. Pe mine mă interesează cum comunitatea se rupe în două, pentru că ei dau răspunsuri diferite – o parte pentru că povestea cu revenirea la pământul… acest sionism, căci și sionismul îi de multe feluri; există chiar un sionism de stânga, există un sionism naționalist de dreapta ș.a.m.d., dar ideea centrală a acestei povești este că dacă noi suntem aici și nu ne simțim bine, există o poveste mai degrabă religioasă, este revenirea, cumva să mergem înapoi într-o zonă în care este pământul nostru. Această poveste religioasă mitică aproape…”
Europa Liberă: Pământul făgăduinței…
Vasile Ernu: „Făgăduinței… Pe de altă parte, unii vor să răspundă prin rămânerea aici și crearea unui stat utopic…”
Europa Liberă: Revoluționari, adică.
Vasile Ernu: „Da.”
Europa Liberă: Iată aici vreau să vă întreb pe ambii, în ce măsură, dumneata, iarăși în acel articol pe care l-am văzut, spui exact despre asta – componența procentuală a evreilor în aceste mișcări – și în ce măsură se datorează evreilor bolșevismul, revoluția socialistă…
Vasile Ernu: „Nu, aici n-aș intra în jocul acesta, eu arăt… procentele astea pentru mine sunt importante ca să înțeleg care sunt cauzele, de ce oamenii se duc în anumite direcții. De exemplu, arăt cum femeile sau grupurile marginale aleg un anumit tip de partid. Explic destul de bine printr-o poveste, printr-o polemică în carte; la mine totu-i împachetat în povești și în situații concrete aproape romanciere. În momentul în care partidelor conservatoare nici prin cap nu le trece să primească femei sau evrei, pentru că nu corespunde ideologiei, evreul și femeia ar fi putut să vrea să fie ultraconservatori, pentru că nu aveau cum să intre în aceste partide. Partidele liberale, care sunt mult mai deschise și încep deja un anumit tip de emancipare încep să primească, dar primesc într-un soi de anticameră. Partide liberale leagă libertatea de proprietate, pe ei îi interesau oamenii cu bani. Deci, evreii cu bani mulți erau acceptați, dar așa, cât să sponsorizeze.”
Europa Liberă: La liberali?
Vasile Ernu: „La liberali. Femeile erau un soi de dactilografe, adică primul pas, un soi de ajutor în politică. Singurele partide care au, pe de o parte, agenda corespunde nevoilor, adică, dle, noi vrem ca tu și tu – tu-evreu, tu-rus, tu-femeie, tu-moldovean, țăran sau orice ai fi – să avem drepturi egale. Asta deja corespunde unei agende comune în interesele politice. Doi: ai voie să fii parte a conducerii. Adică exista un anumit tip de democrație internă care permitea, e ca și cum intri în camera a cărei ușă ți se deschide; adică oamenii se mișcă înspre acele partide, pentru că: 1) agenda coincide și 2) le permite să acționeze politic.”
Europa Liberă: Dar totuși, insist cu această întrebare primitivă, dar pun degetul pe rană: există mitul acesta că bolșevismul și ceea ce s-a întâmplat, devierea asta socialistă ca și cum aparține lui Troțki&Co?
Vasile Ernu: „Nu! Asta este o invenție foarte târzie, nu are nicio legătură, pentru că, dacă privim toate mișcările cele mai importante au avut loc în spațiul occidental, în Germania, unde evreii nu au avut un rol atât de important ca în spațiul estic, era dezvoltat în spațiul anglo-saxon, era dezvoltat în Franța ș.a.m.d., unde nu e legată de etnicitate, ci e legată de un anumit tip de poziție socială, un anumit tip de lipsă de legi, adică totul e legat, din punctul meu de vedere, în primul rând, de cauzalități sociale, politice și un anumit tip de nedreptate pe care aceste clase, aceste grupuri trebuiau s-o recupereze. În acest concept coincide în anumite momente, să zicem, de ce femeile erau atât de active în zona de stânga și nu în zona de dreapta. Simplu. Pentru că femeile nu puteau intra acolo. Ca și cum am spune că femeile au făcut comunismului. E absurd! Așa cum am spune că evreii au făcut comunismului. Nu! Aceste clase în anumite momente au coincis cu interesele.”
Vitalie Sprînceană: „Sunt destule interpretări conspiraționiste și de la dreapta, care zic că și fascismul are rădăcini evreiești, că Hitler ar fi fost nu știu ce. Mie mi se par lucrurile neserioase încât să le și luăm în seamă, dar dacă se discută, eu cred că noi ar trebui cândva, odată și odată, să punem punctul pe i și mie mi se pare că – vreau să-l completez aici pe Vasile, cu care sunt total de acord – unul dintre momentele, Vasile n-are timp să se oprească asupra lui în carte, dar dacă vă gândiți din perspectiva proceselor prin care trece societatea evreiască la începutul secolului XX, în jurul lor (ei sunt minoritate, în majoritate sunt grupuri importante, dar minoritate în raport cu construcțiile acestea naționale care apar) toată lumea vrea să-și construiască stat național. Statul național e un fenomen modern eminamente, vrea puritate etnică, pentru că așa e comunitatea… În această, deși majoritatea acestor state naționale sunt construite pe fundamente laice, unde stă gândirea religioasă din care n-a ieșit lumea în epoca aia și fiecare moștenește o doză importantă de antisemitism. Și aici ar trebui să nu esențializăm Basarabia, pentru că antisemitismul nu-i o boală moldovenească, rusească… sigur, se întâmplă peste tot în Imperiul Rus, e veche de când lumea…”
Vasile Ernu: „E veche, europeană…”
Vitalie Sprînceană: „Și această Europă modernă se vrea laică, dar moștenește destul de multe din miturile epocii medievale, din repertoriul creștin, inclusiv această doză de antisemitism. Societatea evreiască nu are însă un teritoriu pe care în această lume în care fiecare își vrea o bucățică de teren și zice: eu aici am trăit de când erau strămoșii mei și nu știu ce, societatea evreiască asta nu are. Unul dintre răspunsuri este sionismul. Sionismul este un stat național al evreilor pe un teritoriu și dincolo de orientările stânga-dreapta ale sionismului nu există un acord între sioniști asupra Pământului sfânt. Acum, retrospectiv, noi putem să construim istoria ca și cum toată lumea ar fi vrut spre Israel…”
Vasile Ernu: „Mie mi s-a părut foarte interesant că varianta de sfârșit de secol XIX la această problemă, că ei se confruntă puternic și în capitolul acesta Aron, care intră mișcarea sionistă, care inițial cochetează cu stânga, dar pe urmă nimerește în această mișcare, care este o mișcare foarte interesantă în context de sfârșit de sec. XIX-XX și care este condusă, în prima perioadă, grupurile cele mai puternice sunt dinspre zona Europei Occidentale. Inițial, cei care erau cei mai puternici, varianta de Pământ sfânt nu era Israelul, evident, nu era Palestina, nu era zona tradițională, ci era undeva în America de Sud sau în Africa.”
Europa Liberă: Era Argentina.
Vasile Ernu: „Deci se discuta despre acele teritorii, se negocia deja, cei care câștigă…”
Europa Liberă: Adică, sioniștii puteau să facă Israelul oriunde?
Vasile Ernu: „Da, oriunde, păi dacă și sovieticii au oferit o soluție…”
Vitalie Sprînceană: „Ceea ce este important de reținut aici e că evreii tot voiau stat național, pe care nimeni nu li-l dădea și asta era una dintre alegeri: să visăm la un stat național. Cealaltă alegere, care e perfect legitimă și dacă vă gândiți la socialism nu ca la o aberație, ci ca la o prelungire logică a modernității, deci cealaltă alegere era o mișcare în care evreului căruia zi de zi i se amintea despre faptul că el e jid și el îi evreu și nu știu ce, el face parte dintr-o comunitate universală, în care nu contează că ești evreu sau nu. E o situație…”
Europa Liberă: Adică să refacă societatea?
Vitalie Sprînceană: „Da, să refacă o societate în care diferențele etnice, diferențele religioase să nu conteze, să conteze alte afinități, că noi suntem oameni ai muncii, suntem cumva infectați – și aici utilizez acest cuvânt -, infectați, atunci când evaluăm Uniunea Sovietică și moștenirea ei deja după rezultatele pe care le-a produs. Dacă vă gândiți la mișcarea socialistă de la începutul secolului XX, era o mișcare de visători. Oamenii visează deschis, visează la Noul Ierusalim. O bună parte din ei îl visează oleacă și cu subtext religios, majoritatea visează și cred că este posibil, dacă vreți, să reconstruim lumea pe fundamente total noi, să facem o altă lume care nu se va asemăna cu noi și evident că evreii merg încolo și sunt cumva suprareprezentați, pentru că nu au altă alegere, fiind naționalismul acela al lor sionist, care multora li se pare total provincial. Păi, cum să te refugiezi tu, să visezi la un tărâm nu știu unde și în care tu să faci ceea ce fac și francezii și ceea ce fac alții – fac un stat în care numai cu asta; sunt alții care vor să construiască universalitatea, să construiască marea civilizație anunțată în epoca…”
Vasile Ernu: „În principiu, cam tot ceea ce se voia atunci era ceea ce am avut după război prin Carta Drepturilor Omului. Acolo exact acestea sunt principiile de bază – drepturi sociale, politice, economice…”
Europa Liberă: Acum, Vitalie spune despre Uniunea Sovietică, sigur că era mic copil în materie de nedreptate în comparație cu nedreptățile care se acumulează acum în faza de tranziție, dar mai devreme d-ta spuneai că poate nu-i bine să pomenim pe necuratul în fapt de noapte, miturile astea profund false, dar ele funcționează și până astăzi. În Uniunea Sovietică au fost suficiente mituri și acum funcționează că evreii au ocupat toate locurile unde se vindea bere, că sunt cei mai buni artiști, șahiști ș.a.m.d.
Vitalie Sprînceană: „Uniunea Sovietică a avut de-a lungul întregii sale istorii, poate cu excepția începutului, a avut – nu știu cum să zic, nu pot să zic caracter antisemit, dar Uniunea Sovietică a eșuat să eradice antisemitismul, mai mult, către anul 1950 avem cazul acela foarte celebru când Stalin dorește să pornească o întreagă campanie antisemită. Eu consider că sunt câteva mari, nici nu știu cum să le zic… antisemitismul și, dacă vreți, anti-femeia sau feminismul sunt două mari chestii nerezolvate și nu i-a reușit nici socialismului de stat din Uniunea Sovietică să le eradice. Uniunea Sovietică a avut accente antisemite puternice și toată lumea socialistă, nu doar Uniunea Sovietică.”
Europa Liberă: Ultima întrebare pe care vreau s-o formulez. Atitudinea față de evrei, și anume față de confortul lor, care n-au avut stat, l-au obținut acum, atitudinea este o hârtie de turnesol pentru societățile care se pretind a fi mature? Și iarăși mă gândesc la succesorul Uniunii Sovietice – Rusia –, unde miturile astea încă trăiesc bine mersi și dacă există șanse pentru Republica Moldova să se vindece. Aceeași întrebare o pun ca la început: dacă atitudinea față de evrei ar putea să fie pașaportul de intrare în lumea civilizată?
Vasile Ernu: „Chestia asta funcționează nu doar aici, ci în mai multe locuri, plus că evreitatea poate fi de multe feluri în sensul de atitudine, că pot fi emigranții, pot fi anumite alte grupuri minoritare, fundamentaliști ș.a.m.d. E foarte important cum regândim. Culmea e că la noi încă funcționează de multe ori un anumit tip de antisemitism – lipsa comunității.”
Europa Liberă: Fără evrei…
Vasile Ernu: „Fără evrei. Sunt lucruri pe care societatea noastră trebuie să le facă mai degrabă ca un fel de comemorare, de înțelegere. E de lucru cu memoria și de lucru cu noi înșine pentru a înțelege, să zicem, să le păstrăm niște urme, ne-ar ajuta enorm de mult pe noi să ne înțelegem. Adică, acest tip de memorie pentru mine este un fel de soi de a ne înțelege pe noi mult mai bine.”
Europa Liberă: Scheletul din dulap?
Vasile Ernu: „Scheletul din dulap… Să ne înțelegem mai bine, pentru că noi am avut și momente bune. Asta vreau să subliniez, nu vreau să spun că noi am fost răi. Nu! Am avut momente de cădere, dar am avut și momente bune. Deci, eu nu vreau să diabolizez istoria chiar față de alte zone, chiar față de Polonia, noi am stat mult mai bine. Din ce cauză, e altă poveste. Dar nici să diabolizez situația, nici s-o laud, ci vreau să arăt că am avut probleme; problemele e bine să le conștientizăm, să ni le asumăm și cumva să îmbunătățim aceste lucruri.”
Europa Liberă: Cum anume, la modul practic? Dumneata ai făcut deja un tur de comemorare…
Vasile Ernu: „Locurilor, da.”
Europa Liberă: La modul practic, ce ar însemna să…
Vasile Ernu: „Orașul poate face enorm de multe. Oricum ai lua, acest oraș are urme profunde ale comunității care a dominat la sfârșit de secol XIX și început de secol XX. Avem o mulțime de locuri care ar trebui… Eu nu sunt pentru acest tip de turism, în schimb pentru un soi de comemorare, de punere în lumină a acestor povești și de învățat istoria orașului într-o lumină complexă. Avem unul dintre cele mai mari cimitire evreiești din zonă. Incredibil! Așa ceva-i pur și simplu… Cred că 90 la sută din locuitorii orașului habar nu au că există așa ceva. Încă se mai păstrează, dacă înțeleg bine, această faimoasă casă nr. 13. Păi acolo eu cred că s-ar crea un adevărat pelerinaj dacă lucrul acesta s-ar spune și s-ar face. Și iarăși, nu vreau turism din povestea asta, ci vreau înțelegerea poveștii și asumării ei.”
Europa Liberă: Dar în lume sunt exemple de valorificare a acestor lucruri macabre.
Vasile Ernu: „Absolut!”
Europa Liberă:Vitalie, d-ta cum crezi, atitudinea față de evrei, măcar post-factum, ar însemna asta o dovadă a civilizării?
Vitalie Sprînceană: „Nu, eu cred că e o întrebare cu tare multe subîntrebări. Pentru mine e o chestie care ține de noi. Depinde ce vrem noi. Eu nu cred că avem nevoie, dacă o să arătăm că am scăpat de antisemitism dintr-odată suntem civilizați, pentru că pentru mine o să fie un semn de civilizație când o să învățăm că ura față de oricine este un lucru prost și are consecințe proaste. Cred că asta nouă ne-ar trebui, fiindcă mi-e frică de altceva, să nu ajungem să zicem: „O, noi ne-am integrat deja, noi am învățat, noi nu mai suntem antisemiți. Uitați-vă, noi avem asta”, dar pe romi e OK să-i urâm, dar pe ceilalți, pe gay e chiar și moral să-i urăști și nu știu ce… Nu vreau să scoatem din chestia asta ca un fel de – nici nu știu cum să-i spun – medalie, diplomă, că, uite noi acolo suntem bine. Asta nu e bine, din contra. Și de aceea mai degrabă decât relația cu evreii, relațiile cu noi înșine, relațiile cu noi, pentru că dacă lăsăm chestiile acestea nerezolvate… Eu nu vreau să condamn, pentru că știu că unul dintre lucrurile pe care le fac de multe ori publiciștii este să compare diverse tragedii și ajungem să le banalizăm , dar rămâne, de exemplu, un 7 aprilie 2009, în care lumea vorbește că au fost violuri în comisariate. Aceea nu era violență etnică, nu era… Noi suntem OK cu asta, dacă nu am discutat-o? Iarăși, poate că o rezolvăm cu evreii cumva, care-s organizați, dar cu propriii cetățeni ce facem? Noi am avut polițiști care și-au abuzat propriii cetățeni și acesta-i unul dintre cazurile mari pe care le cunoaștem. Cu acei reprezentanți ai minorităților sexuale despre care ați pomenit? Cu femeile care sunt bătute zilnic? Eu știu istorii de la mine din sat, femei care așteaptă cu frică să se întoarcă bărbatul seara acasă de la câmp sau de unde lucrează, pentru că știe că vine și se apucă de băut, după care face scandal. Acestea-s mari violențe, pe care noi nu le luăm în seamă. Iarăși focul acela mare poate să nu fie unul mare, ci pot să fie foculețe care mistuie și ard… Pentru mine, într-un sens, acesta-i unul dintre lucrurile pe care le suferim din cauza acestor traume nerezolvate. Ce ne-a rămas din noi, că violența alții au făcut-o, noi am fost OK, noi n-am fost, n-am făcut parte din asta, pe noi ne-a ocolit, noi suntem buni din născare. Ce ai să reproșeze nouă? Noi am fost victime…”
Europa Liberă: Sau acești tineri care zic că nu le aparține istoria, ei se desolidarizează biologic, dar, de fapt, au aceste reminiscențe despre care spune Vitalie și înțeleg că Vasile Ernu pune partea lui de contribuție în mozaicul acesta al vieții de astăzi. Subscriu ce spune Vitalie. Nu există o hârtie de turnesol care să arate atitudinea umană față de noi înșine și dacă știm să recunoaștem că avem un schelet în dulap, Vitalie spune de violența față de femei, eu m-aș duce cu un exemplu și mai la îndemână: atitudinea față de oamenii nevoiași, oamenii străzii, care arată oribil iarna, pardon, în niște zdrențe și în niște haine de ți-e jenă să te apropii, dar faptul că există în societate, că nu are forță societatea să aibă grijă de câțiva dintre ei, acesta tot e un indiciu. Până și faptul că un bloc alături de dvs. se dă în folosință fără de rampă…
Vitalie Sprînceană: „Alături este clădirea ULIM-ului, care nu are nici ascensor și nici rampă de acces…”
Europa Liberă: Deci, astea fiind spuse, am vrut doar să vă provoc cu această discuție ca să căutați dvs. mai departe întrebările și, mai ales, răspunsurile.
Periplul prin cele trei orașe emblematice atât pentru istoria personală a celor doi frați, dar mai ales pentru schimbările istorice provocate de oamenii care au ales să locuiască în acele urbe – Chișinău, Odessa, Sankt Petersburg – are un capăt de linie mai puțin așteptat, aproape deloc previzibil pentru unii dintre novici într-ale istoriei contemporane: Elveția. La fel, s-ar putea să-i surprindă pe mulți descrierea unui morav al epocii, foarte prezent în scrierile scriitorilor din vestul Europei: consumul de marafet, adică de cocaină. Da, în spatele perdelei de praf alb prizat cu nesaț prin saloanele Odessei s-a scris parte din marea istorie. Acolo și atunci multe idei bolșevice au prins rădăcini și au contribuit la apariția și dezvoltarea efectului de masă, cel atât de nociv și de imposibil de înlăturat decade întregi.
