Premiile Observator cultural sunt în acest moment cele mai importante şi respectate premii din domeniu. E un lucru mare să rezişti atîta timp căci la noi totul se compromite repede. Aceste premii au rămas un soi de bornă, punct de referinţă.
Am mai spus: cred că nomilalizarea la aceste premii este deja suficientă pentru o carte şi un autor. În rest: orice alegere e respectabilă cînd selecţia e bună şi corectă.
Anul acesta la secţiunea la care particip “Eseu/Publicistică/Memorialistică” e mare aglomeraţie de cărţi super bune: Mirel Bănică, Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor, Polirom / Vasile Ernu, Izgoniții, Polirom /
Andrei Gorzo, Viața, moartea și iar viața criticii de film, Polirom / Anca Haţiegan, Dimineața actrițelor, Polirom / Vintilă Mihăilescu, În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului, Polirom /
Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas.
Am citit 3 dintre ele, cunosc bine autorii. Mirel Bănică scrie o carte academică solidă care va rămîne de referinţă la nivel internaţional. Ştiu despre ce vorbesc. Andrei Gorzo este cel mai important şi consistent critic de film de la noi. De bătaie lungă. Eseurile lui pot apărea în orice revistă de specialitate din lume. E foarte bun în ceea ce face. Vintilă Mihăilescu e deja un veteran iar această carte e mai specială căci e despre o experienţă la limita dintre viaţă şi moarte. Celelalte două din păcate nu le-am citit încă. Dar am încredere în juriu.
Eu? Eu scriu total altceva: un soi de docu-ficţiune. Izgoniţii, spun gurile bune, ar fi cea mai reuşită din Trilogie. Dar acesta e jocul. Cu atît mai interesantă e competiţia. Orice carte ar lua e de bine.
Este nu doar onorant ci şi motivant să mă aflu în această companie şi competiţie. Interesant că toţi (cu excepţia lui Vintilă Mihăilescu, adică 5 din 6) suntem născuţi în anii 70.
Acum doi ani cînd am luat acest premiu pentru Bandiţii (eu am fost convins că o să iau pentru Sectanţii dar nu a fost să fie) am avut ceva emoţii.
“Am destul de multe emoții, chiar îmi vine să plîng, pentru că îmi aduc aminte de debut, am debutat acum 11 ani, exact cînd au debutat și premiile Observator cultural. Cînd am debutat, nu-mi propusesem să fiu scriitor, Doamne ferește, a apărut prima carte din întîmplare, după care a început să-mi placă și am început să scriu și totdeauna am avut această problemă: în ce zonă mă încadrez. Mi-aduc aminte cînd au apărut primele topuri, nu prea știam ce era cu topurile și nu m-am regăsit la un singur top, de poezie, deci nu sînt poet, totul e-n regulă cu mine… E foarte interesant cu această trilogie că primul volum, Sectanții, a fost nominalizat la secțiunea Memorialistică, al doilea a fost nominalizat la Eseistică, al treilea habar nu am…, nu-l mai văd nominalizat. Cred că sînt abonat la nominalizările Observatorului, sînt la a patra sau a cincea nominalizare, dar întotdeauna am spus că un premiu bun se ia foarte greu și faptul că ești nominalizat e deja un lucru foarte important. Apreciez foarte mult acest premiu și seriozitatea juriului, căruia îi mulțumesc”
Iată că a fost nominalizat şi Izgoniţii. Mă “clasicizez” pe zi ce trece. Aşa e cînd nu asculţi de bunici…
Bunicu’ Cosaşu mi-a zis că dacă sunt suficient de inteligent trebuie să fiu musai autoironic 
Lista integrală a nominalizărilor
Vasile Ernu în dialog cu Bogdan Coșa / 17 februarie 2020 / blog
În Bugeac există o comunitate religioasă care reușește să supraviețuiască de patru generații, cu toate că a trebuit să treacă prin tot atîtea regimuri diferite: imperiul țarist, România Mare, URSS și Republica Moldova.
Este vorba despre o sectă cu idealuri înalte și un stil de viață de o puritate nemaiîntîlnită. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnică și, mai ales, „lumea aceasta” laică au fost mereu adversari de temut, dar și o provocare pentru comunitate, care face eforturi să le salveze și să le aducă pe calea cea bună. Cum a rezistat micul grup în fața forțelor cumplite ce îl amenințau? Cum a făcut față marilor ispite ale secolului XX?
Am citit și noi Sectanții, primul volum al Micii trilogii a marginalilor, în care Vasile Ernu spune povestea acestei comunități, și am decis să ne oprim asupra câtorva pasaje mai deosebite, să le discutăm cu însuși autorul lor.
B.C.: Când ai plecat la studii, unchiul Culaie, membru iubit și respectat al comunității religioase din care făcea parte familia ta ți-a zis în felul următor: „Nepoate, să nu intri în politică. Te atrage, te subjugă, dar macină vieți. Sînt lucruri mult mai importante în viață. O să înțelegi tu curînd care sînt acelea.” Te-a tentat vreodată să nesocotești sfatul lui? Mai ții minte, ce era „important în viață” pentru tânărul Vasile Ernu? Ce a devenit important între timp?
Vasile Ernu: Tradiţia „sectanţilor” era aceea de a te ţine departe de putere, de politica puterii, de structurile de putere. Practic aceasta era strategia lor de supraveţuire: ei au înţeles că cu cît eşti mai departe de centrii de putere cu atît poţi fi mai liber, cu atît se reduc şansele ca puterea să te controleze. Era binecuvîntarea rabinică faţă de ţar: să-l ţină Dumnezeu cît mai departe de noi. De aceea ei alegeau să nu facă parte din nicio structură de putere precum Partid, UTC etc. Noi nu am fost în UTC nici măcar formal: căci cînd intrai în UTC depuneai jurămînt iar „sectanţii” nu depun jurămînt nimănui, ei “„slujesc Domnului”.
Strategia fundamentală: boicotau relaţia cu puterea. Nu participiau la ritualurile puterii etc. Ba chiar alegeau joburi ultramarginale precum paznici, pompieri, meserii diverse. De paznici puterea nu e interesată. Puterea e interesată de cei cu meserii „importante”. Cînd toată lumea vrea la centru, unde sunt banii şi puterea, ei aleargă la margine, la periferia societăţii. Eu vin din această tradiţie a boicotării puterii, a politicului oficial.
Eroul Nicolaie, un unchi din familie, a încălcat această tradiţie: a devenit persoană importantă în anii 50 în structurile de putere la Odessa. După un scurt timp însă a ajuns în puşcărie. După ce s-a eliberat a revenit în „sectă” şi cumva îmi povestea ca un om păţit.
Pe mine însă politica m-a atras foarte mult în anii perestroika, cînd eram adolescent. Eram foarte apropiat Frontului Popular, aripii tinere: era o mişcare antisovietică, de eliberare naţională destul de zgomotoasă. Nu lipseam la niciun protest. În 10 noiembrie 1989 am fost arestat împreună cu alţi şase studenţi (eu eram singurul elev cred) din faţa Ministerului de Interne unde făceam un pichet, un soi de protest. Am fost eliberat repede în urma unor mitinguri mari de protest. Eram atunci naivi, romantici şi visători. Lipsiţi total de frică. Poate că eram inconştienţi.
Acum văd lucrurile puţin altfel, dar mereu am fost un admirator al protestelor. Ce ştiu sigur că nu voi face: nu voi intra niciodată în partid şi în structuri de putere. Eu lucrez cu textul, cu ideile, cu atitudinea. Asta pot face. Suntem oameni, iar omul este o finţă politică şi trebie să aibă şi această dimensiune. Iar munca mea de scritor, de om care are o atitudine public asumată, este destul de clară.
Dar în viaţă sunt multe lucruri mai importante: e importantă viaţa în sine, care ţine mult de relaţiile cu oamenii, de prietenii, ţine de reflecţie, de sentimente, de iubiri, de pasiuni etc. Mai apare şi copilul în joc, care e o parte fascinantă a vieţii. Sunt multe lucruri frumoase în viaţă chiar şi cînd suferi.
B.C.: Deviza comunității în care ai crescut a fost „Luptă lupta cea bună”. Dacă în copilărie bătrânii și patriarhii voștri îți ghidau acțiunile, să nu te risipești, îmi închipui că „lupta cea bună” s-a dovedit mai complicat de circumscris pe măsură ce te-ai îndepărtat de ei.
Vasile Ernu: Comunitatea era ca un chibuţ, bine organizată, după reguli severe, clare. Se punea mare accent pe tot soiul de rigori morale, reguli, responsabilitate. Exista un soi de control social al grupului în care unii aveau grijă de alţii. Totul era construit pe un sistem sever religios. Multă educaţie şi auto-organizare: comunitatea îţi dădea permanent ceva de făcut. Petreceam enorm de mult timp împreună.
Adică era ceva ce în cultura pravoslavnică, ortodoxă e greu de înţeles – unde totul destul de confuz şi doar vag religios; unde relaţia cu biserica este una doar de slujba de dumincă, sărbători sau ritualurile obigatorii importante. La „sectanţi” toată viaţa se învîrte în sînul comunităţii. Acolo dacă dispare satul şi lumea din jur nu simţi.
„Sectanții” sunt puritanişti. Ortodocşii nu cunsc, nu pricep cultura puritanistă. Noi nu consumam cinema decît rar, nu mergem la discotecă, nu participam la petreceri ca să nu mai spun că alcoolul sau înjurăturile erau inexistente în mediul acesta. Iar într-o comunitate ortodoxă să nu bei este un păcat de moarte. Cum îmi place mie să spun: pravoslavnicii estici iartă tot, de la crime la violuri, dar nu iartă păcatul de moarte de a nu bea. Dacă nu bei eşti exclus din comunitate: a nu bea este marca „străinului radical”, a exclusului total. Asta este cultura puritanistă: să trăieşti ca şi cum eşti în prezenţa lui Dumnezeu non-stop, în permanenţă. Asta produce multe complicaţii mai als pentru copii şi în mod special pentru adolescenţi cînd încep să „calce strîmb”. Există o suferinţă şi un chin moral care te macină. Pravoslavnicii au mai puţin astfel de frămîntări. Dar acest tip de comunitate puritanistă produce şi multă falsitate, frustrare. Dar produce şi multă rigoare, claritate. A trăi într-o astfel de comunitate nu e deloc simplu. Orice comunitate religioasă are părţile luminose şi parţile mai puțin luminoase. Are riscuri.
B.C.: Ce crezi, ai luptat lupta cea bună scriind despre o comunitate pe care ai iubit-o și ai respectat-o, dar pe care ai și trădat-o, ai urât-o și ai desconsiderat-o, pe care ai tratat-o cu superficialitate și o ignoranță demne de tot disprețul, după cum recunoști în primele pagini?
Vasile Ernu: Da, cumva. Cartea însă este totuşi nu doar documentaristică ci şi ficţiune. Adică un soi de docu-fiction. Dar sensul e cumva acesta.
Mi-a trebuit o despărţire radicală ca, după mulţi ani, să o apreciez foarte mult.
Am revenit cumva încercînd să-i înţeleg toate resorturile şi dedesubturile ei. Dincolo de oameni şi comunitate, să înţeleg cum au trăit ei, de ce au făcut anumite lucruri şi de ce au ales anumite căi şi nu altele. Care a fost strategia lor de viaţă în niște contexte foarte dure, dificile. De multe ori au ales soluţii foarte dificile. Cum de au rezistat atîta timp unor presiuni teribile şi schimbări de regim, de viaţă socială şi economică etc. Să nu uităm că ei erau supuşi unei triple forme de violenţă: violenţa statului (regimului ţarist, fascist, comunist) care nu-i dorea, nu-i acepta; violenţa bisericii majoritare pravoslavnice, ortodoxe (să nu uităm că nu aveau voie în anii 30 nici măcar să-şi îngroape morţii alături de pravoslavnici, căci spurcă pămîntul) care-i considerau eretici; şi imensa presiune a lumii laice moderne, care e o altă povestea complicată. Ei trebuia să răspundă acestor provocări complexe, să caute soluţii.
Mi-am dat seama că experienţa de acolo este una colosală, vezi lumea destul de diferit din acel punct. Este exact diferenţa unei poveşti, dar spusă din unghi diferit: una povesteşte vînătorul cînd vinează şi alta cărioara vînată. Istoria lor este istoria vînatului, nu a vînătorului. Ce însemnă să fii marginal? Marginalitatea este o relaţie de putere. Marginal e cel fără putere.
Am învăţat imens de multe lucruri acolo. Cînd am plecat de acasă, am părăsit cumva comunitatea; a fost o uşurare. Însă educaţia de acolo lasă urme profunde, lasă multă frămîntare şi îndoială, produce crize morale, te temi să greşeşti. Această educaţie moral-creştină făcută riguros de mic rămîne cu tine toată viaţă: nu poţi scăpa de ea oricît ai încerca tu să o îmblînzeşti.
Eu datorez foarte mult acestei comunităţi. Ei m-au învăţat să nu urăsc nicodată, chiar dacă celalălat merită ura mea. A urî este inuman: a urî însemnă a renunţa la umanitate. Ei m-au învăţat să fiu bun, să fac totul pentru a fi bun chiar şi cînd greşesc. Acolo am învăţat cultura comunitară, fără ierarhii. Acolo am practicat această cultură a redistribuţiei, a într-ajutorării etc. E o practică foarte utilă. Mama, care se ocupă de bolnavi şi bătrîni (fiecare în comunitate are o fucnţie clară socială), mă lua de mic cu ea. O zi pe săptămînă o dedicam acestor munci „neprofitabile”: a ajuta oamenii nevoiaşi. Dar astea dau roade în timp. Acum, la cei 87 de ani ai ei, la ea este coadă ca la Maica Tereza. Toată lumea o vizitează. Sunt fascinante aceste relaţii umane şi felul cum ele se construiesc. În cultura dominantă actuală, cînd fiecare e doar pentru sine, sunt greu de înţeles astfel de comunităţi. Par nişte „nebuni”.
Ce părere aveau ai mei despre biserica pravoslavnică? Orice sectant cît de cît educat și care-și asumă credința are convingerea fermă că ortodoxia este de fapt un soi de păgînism cu elemente creștine. Chiar dacă e învățat să-l respecte pe aproapele său, „să-l iubească ca pe sine însuși”, pentru el, ortodoxia este de esență păgînă: de la ritualuri, de la biserică și icoane pînă la comportament. De aceea, datoria lui intimă și sinceră e de a-l salva pe pravoslavnicul de lîngă el. Așa a fost crescut și educat fiecare copil sectant. Și așa va rămîne până la moarte, pentru că astfel de convingeri bine înrădăcinate, dobîndite în copilărie, sînt greu de schimbat.
B.C.: Mai mult, în cartea ta apare ideea că acești păgâni trebuie salvați. Ai încercat vreodată să faci asta sau te-ai oprit la respect și compasiune față de cei mai puțin norocoși, care s-au născut într-o familie pravoslavnică, obișnuită?
Vasile Ernu: Da, de mic am fost educat aşa: provoslavnicii sunt un soi de creştini formali dar „păgîni” în felul lor de a fi. Aşa cum praviolsavnicii numesc peiorativ aceste grupuri marginale religioase „sectanţi”, adică un soi de rătăciţi. Ambele grupuri cred unii despre alţii că nu se vor salva, mîntui. Iar viaţa unui creştin practicant îi este dată pentru a se salva, a se mîntui, sau mai degrabă a accepta salvarea care vine prin credinţă şi prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. E o întreagă poveste.
Pentru mine pătrunderea în mediul pravoslavnic a fost dificilă, pentru că nu-l înţelegeam. Religios vorbesc. Nu pricepeam nimic din ritualurile lor. Erau din punct de vedere religios de pe altă planetă, ceva foarte arhaic, primitiv. Icoanele, da, mă speriau rău de tot cînd eram mic. Muzica era stranie. Totul era straniu.
Cu timpul însă am apreciat mult şi această cultură „lenoasă” şi mai puţin reglementată legal, atemporală, fără rigori morale directe, aproape la limita „zen amoralistă”. Cele două culturi radical diferite puse alături sunt foarte interesante pentru mine. Cultura pravoslavnică vizuală (foarte colorată) şi muzicală (poilfonică la ruşi, puţin diferită de cea românescă, orientală) sunt fascinante. Total opuse austerităţii albe şi imnurilor solemne protestante.
Acum mie nu-mi place felul în care protestantismul occidental citeşte estul pravoslavnic după propriile rigori legaliste, puritan, de superioritate orgolioasă, de pe poziţia de putere. Suntem bogaţi şi civilizaţi pentru că Dumnezeu e cu noi, suntem aleşii. E total falsă poziţia şi total anticreştină. Estul pravoslavnic lucerază în cu totul alte coduri, altfel sunt structurate relaţile umane, codurile morale, relaţiile cu puterea etc. E o cu totul altă istorie în spate. Dar a venit capitalsimul care ne formatează global după acelaşi calapod. Noi vrem totul „ca afară”.
B.C.: Putem citi eforturile tale de a pune bazele platformei Critic Atac în aceeași grilă? Trebuie respectați, iubiți și salvați neoliberalii, conservatorii etc. de pornirile lor păgâne?
Vasile Ernu: Hahaha. M-ai prins. Multe din atitudinile mele „de stînga” asumate, uneori percepute ca „radicale”, au un filon mai degrabă religios decît „marxist” sau mai ştiu eu ce curent de stînga. Chiar dacă nu-mi sunt străine teoriile occidentale dinspre stînga. Totuşi, am făcut filosofie. Iar eu asta nu o ascund, chiar dacă acum sunt un laic pur sîinge cînd e vorba de valori politice. Fac diferenţa între caritate, o valoare creştină devenită burgheză, şi legi, drepturi de protecţie socială. Dar asta e istoria mea, eu nu am unde fugi de ea. Am o vîrstă la care nu mai am voie să fug de ea. Fiecare avem în spate o istorie personală care ne-a influenţat cumva viaţa. Dar pînă la urmă trebuie să luăm nişte decizii.
Comunitatea din care provin, chiar dacă e una profund conservatare, are o practică exemplară mai degrabă socialistă: fără ierarhii, decizii colective prin vot egal, într-ajutorare, redistribuţie după nevoi şi necesităţi, lupta împotriva acumulării văzută ca un rău, egalitarism, bani comuni etc. Dar asta am înţeles mult mai tîrziu. În grup rezişti mai uşor la catastrofe, la mari probleme sociale, economice şi de altă natură, decît singur. Individualismul, concurenţa nebună, lupta pentru superioritate, singurătatea în faţa problemelor, „meritocraţie” la limita rasismului – ăsta este iad! Îmi este foarte greu să înţeleg astăzi cum se împacă creştinismul oamenilor asumaţi cu capitalismul. De fapt, capitalismul distruge creştinismul într-un hal în care comuniştii nici nu au îndrăznit să viseze. Paradoxal: comuniştii care au vrut să distrugă creştinismul l-au întărit, iar ţările cele mai dezvoltate capitaliste din UE l-au dizolvat. Despre povestea asta am un întreg capitol în carte.
Firește că exista și influența pravoslavnică de sub care ieșiseră majoritatea celor din mediul nostru „pocăit”. Paradoxal însă, Biserica Ortodoxă a lăsat în sufletele foștilor săi enoriași mai puține urme decît noile influențe pe baza cărora își construiau aceste grupuri organizarea. A lăsat mai degrabă niște influențe vagi legate de ritualuri și unele influențe indirecte asupra muzicii și versurilor. Însă cele din urmă par mai degrabă să aibă origini în folclor.
De ce ortodoxia românească nu a lăsat urme adânci în sufletele foștilor enoriași? Azi am o singură explicație: lipsa aproape totală de educație religioasă în rîndul ortodocșilor. Vă pot spune cu multă siguranță și sinceritate că într-un an de educație în cea mai banală grupare „pocăită” se învață mai multă religie decît în 20 de ani în comunitatea ortodoxă. În familia „pocăită”, educația religioasă e permanentă, zi de zi, în toate acțiunile cotidiene. Această educație e o prezență aproape obsedantă. În familiile ortodoxe ea lipsește cu desăvîrșire și e înlocuită de niște ritualuri pe care nimeni nu le pricepe. Biserica, la rîndul ei, nu face mai nimic pentru a-și educa enoriașii. Firește că există și excepții, însă sînt destul de rare.
Noi, sectanții din fostul Imperiu Rus, proveneam dintr-o tradiție absolut diferită. Noi aveam rădăcini în grupurile rascolnicilor ieșiți din rîndurile pravoslavnicilor. Ei, rascolnicii, erau un soi de protestanți conservatori ieșiți din biserica majoritară, nu catolică, ci pravoslavnică. Aveau o cu totul altă tradiție și o altă experință de viață religioasă, statală și socială.
A doua rădăcină puternică era cea a evreilor mesianici, un soi de protestanți iudaici, ieșiți din comunitatea iudaică, cu o experiență religioasă, socială și politică total diferită de toate celelalte grupuri. Ei erau oaia neagră a tuturor comunităților: marginalii marginalilor. La finalul listei se găseau influențele grupurilor protestante nemțești și abia apoi a celor de sorginte americană sau engleză.
B.C.: Personajele tale se declară de nenumărate ori îngrozite de „nivelul de incultură religioasă” a pravoslavnicilor, a creștinilor ortodocși, „fie ei ruși sau moldoveni”, la începutul secolului trecut ca și la ora actuală. Cum ți s-au părut românii, din acest punct de vedere, când te-ai mutat aici?
Vasile Ernu: Nu am înţeles niciodată de ce pravoslavnicii nu au habar de citirea şi interpetarea Bibliei. Eu asta o faceam cu uşurinţă de pe la 7 ani. La 10 ani eram un as în cunoaşterea Bilbiei şi în capacitatea de a comenta. Ştiam cam tot ce e legat de cărţile Bibliei, context, istorie, sens, interpetare etc. sau ceea ce se numeşte hermeneutică şi teologie biblică. Acolo se făcea enorm de multă educaţie religioasă, muzicală şi organizatorică.
Protestanţii au aceste „şcoli duminicale” în care sunt educaţi copiii: de la cum să citească şi să comenteze textele pînă la educaţia muzicală, educaţie organizatorică, educaţie retorică şi o întreagă stilistică eclesială. Teza mea este că ceea ce se numeşte cultura americană muzicală şi politică este în mare produsul „şcolii duminicale” protestante. SUA este o ţară contruită de „sectanţi” şi „bandiţi”, de aceea ei sunt formataţi politic şi cultural pe un cu totul alt calapod decît Europa, care are în spate cultura catolică şi pravoslavnică, culturi mult mai complicate şi de lungă durată. Chiar şi protestantismul european este cu totul altfel decît „sectarismul” American, foarte radical şi puritanist. Da, MTV are marca „şcolii duminicale pocăite”, iar politicienii lor vorbesc aşa cum predică „pocăiţii” duminica la „Casele lor de rugăciune”. Asta se învaţă de mic: au show-ul în sînge pentru că-l practică natural de foarte mici.
Revenind la întrebare: în mediul pravoslavnic atît rusesc cît şi românesc cultura teologică şi biblică la nivel de mase este inexistentă, aproape nulă. Există însă tradiţia unor ritualuri, practice religioase care ţine totul unitar. În spaţiul ortodox religia are, din ce pricep eu, o funcţie puţin diferită decît cea din mediul protestant. De asta nu trebuie să le comparăm, ci trebuie să le înţelegem şi respectăm aşa cum sunt ele. Aceste ierarhizări cu „civilizat”, „necivilizat” sunt mărci ale prostiei şi ignoranţei, iar bunăstarea ţine de alţi factori decît cei religioşi, chiar dacă religia poate influenţa anumite lucruri. Dar e doar o piesă din puzzle-ul mare.
B.C.: „Urbanizarea excesivă care a avut loc la noi aici pare abia la început. Satul tehnicizat și tendința generală spre industrializare trăiau aici primele momente. Satul de aici l-am găsit ca în tinerețea mea, arhaic, un sat dintr-o lume uitată. Aici pînă și orașele păreau aglomerate cu oamenii de la sate. Un fenomen care la noi se pierduse. În România comunistă am descoperit un adevărat Bizanț rural. Un fenomen extraordinar.” Am redat una din notițele făcute de „tatăl tău” în jurnalul său de călătorie după ce a vizitat România. Care a fost impresia ta când ai văzut pentru prima oară România?
Vasile Ernu: Aceste însemnări sunt reale. Culmea e că ele sunt din jurnalul unor călugări pravoslavnici ruşi. Asta ca să dezvălui din tainele construcţiei, poveştii. Pentru aceşti călugări care au venit în anii 60 în RSR a fost un adevărat şoc nivelul de religiozitate şi concubinajul al statului cu BOR: salarii de stat, maşini de stat pentru ierarhi, biserici pline, mănăstiri enorm de multe. În URSS aşa ceva nu a existat. Ca să nu mai zic că „sectele” erau la limita ilegalităţii iar unele nu aceptau să se „oficializeze” şi trăiau în clandestinitate.
Şi eu în anii 90 am descoperit o România mult mai rurală decît URSS şi asta ne arată şi statisticile. Chiar şi oraşele noastre arată ca nişte sate, cu o populaţie vizibil tîrziu urbanizată. În Ardeal nu mai zic: acolo mai toate oraşele sunt urbanizate cu populaţie etnic românească foarte tîrziu. Oltenii şi moldovenii, oricît de paradoxal ar părea, sunt mai urbani decît ardelenii. Asta m-a şocat cînd m-am mutat de la Iaşi la Cluj. Clujul anilor 90 era incredibil de rural faţă de Iaşi. Excepţie face comunitatea maghiară, germană şi evreiască. Dar asta din cauze istorice, pentru că populaţia românească nu avea voie să se aşeze în perioada vechiului imperiu Austro-Ungar în oraşele nemţeşti sau ungureşti. Asta s-a întîmplat şi în Basarabia cu oraşele mari: ruşii şi evreii era populaţia urbană, pe cînd românii erau cei rurali. Dar suntem tineri, o naţiune destul de tînără, putem recupera repede.
Conflictele mele cu „noua Patrie” au fost de cu totul alt ordin: eu am venit cu o imagine foarte livrescă despre România şi am descoperit o Românie reală care se bătea cap în cap cu România mea imaginară. Am avut chiar o criză în acest sens, am început să urăsc cumva ce e românesc, să am o atitudine de „copil de imperiu”, o poziţie de superioritate. Eram adolescent încă. M-am lecuit treptat, am început să cunosc şi să înţeleg, şi totul a intrat în normal. Acum România este ţara în care mă simt foarte bine, nu aş pleca nicăieri de aici (decît pentru a călători). România îmi oferă tot: limbă, gîndire, frămîntare, discomfort, plăcere, nervi etc. România îmi oferă tot de ce are nevoie un om pentru a fi viu.
Comunitatea noastră a pătimit mult și a cunoscut multă violență. Nu ne mai speriem noi așa ușor. Nu ne mai sperie nici lagărele de concentrare, pușcăriile și greutățile pe care le putem întîmpina. Cu regimurile de tot felul ne-am obișnuit repede și am învățat cum să ne comportăm și să găsim soluții. Am stat în pușcărie sub țar, sub ruși, sub comuniști. Toate puterile ne-au băgat în pușcării. Ce au reușit însă legionarii nu a reușit nimeni, nici măcar Stalin, cu tot aparatul său de propagandă și de violență. Legionarii au izbutit mai întâi să întoarcă împotriva noastră nu doar tot aparatul represiv al statului, ci și populația. Nu e nimic mai violent decît o comunitate, în totalitatea sa, care se întoarce împotriva unui mic grup. Poți să suporți cea mai mare violență a unui regim, însă, cînd simțică cel de alături e solidar cu tine, în neputința ta devii puternic, ți-e mai bine, mai ușor. Uneori aproapele se solidarizează cu tine doar din priviri, dar tu o simți și înțelegi că nu ești singur și capeți puteri să mai reziști. Însă, cînd restul lumii te urăște, te arată cu degetul și nu ai unde să te ascunzi, nu ai un gram de solidaritate umană lîngă tine, ci doar ură și blestem, atunci te apucă disperarea. Atunci îți seacă speranța și îți pierzi controlul și credința. Nu crezi că ura poate cuprinde tot, dar, cînd vezi că ea devine întuneric care se înstăpînește, atunci și tu intri în întuneric și nu mai ai putere să luminezi cît de puțin. Atunci cînd tu și familia ta nu puteți ieși pe stradă, atunci cînd copiii tăi sînt loviți cu pietre pentru că sînt altfel, cred altfel decît majoritatea, totul devine insuportabil. Excluderea totală din comunitate, ura înverșunată îndreptată împotriva noastră nu am trăit-o sub Stalin. Acolo luptam cu un monstru puternic, cu o forță copleșitoare, dar întotdeauna simțeam căldura celor din comunitate, deși ascunsă sub multe straturi de frică și disperare. Aici, sub legionari, ne simțeam goi și neputincioși în fața mulțimii care ne huiduia și ne arăta cu degetul. Erau oameni pe care-i cunoșteam și îi iubeam. Aceeași comunitate s-a comportat într-un fel sub Stalin și altfel sub legionari. Acesta e paradoxul. Noi eram „izgoi”, străini, ca și evreii. Și ei au trecut prin acest proces al urii colective. În acest caz, putem spune că noi eram „cei aleși” dintre „izgoi”. Noi, sectanții, eram tratați mai „special”, pentru că dacă ei erau „izgoi”, străini, veniți de nu se știe unde, din alt neam și altă rasă, altă religie și cultură, noi eram tratați ca „izgoii noștri”. Iar „izgoii noștri” au o vină și mai mare, pentru că sînt altfel nu din cauza faptului că s-au născut diferiți, ca evreii, ci pentru că au ales să fie diferiți. Pentru că, așa cum interpretau ei, au ales să trădeze „sfintele valori ale neamului și ale adevăratei credințe”. Iar acest lucru nu se iartă. Căci, dacă de evrei poți scăpa prin ghetoizarea și omorîrea lor, pentru sectanți moartea este prea puțin. Moartea nu e cel mai înfricoșător lucru. Mai ales în cazul sectanților, pentru care moartea e doar ultima stație în drumul spre fericirea finală și veșnică. Suferința și moartea sînt doar exerciții finale ale salvării. Sînt lucruri mult mai groaznice decît moartea, iar aceste lucruri le-au trăit ei în perioada legionară: interdicții peste interdicții, pedepse corporale permanente, umilințe publice regulate. Ne-au botezat pînă și copiii cu forța… Și mai e ceva, îmi povestea bătrînul meu, ce nu a făcut nici o putere și de care nu s-a atins nici măcar Stalin. Legionarii s-au atins de moarte. Nimeni, niciodată, nu a îndrăznit să se atingă de felul în care ne plîngem sau ne îngropăm morții, de ritualurile religioase și ce om mai avea noi acolo. Indiferent de regim, indiferent de puterea politică, fiecare își îngropa și își plîngea mortul așa cum știa el și cum credea de cuviință. Moartea era un subiect tabu pentru putere. Era o zonă liberă pentru cel care își plîngea și își îngropa mortul. Legionarii au încălcat această lege nescrisă și au intervenit în ritualurile morții. Ei au fost primii și ultimii, pînă acum, care ne-au interzis să ne îngropăm morții, pentru că noi eram atît de degradați în ochii lor, încît spurcam pînă și pămîntul în care îi înmormîntam. Noi nu aveam ce căuta în cimitir: în ochii lor, nu mai eram nici măcar ființe umane, nici măcar niște cîini. Locul nostru a fost în cimitirele de animale, pe cîmp sau în curțile noastre. Singurii solidari cu noi în acea vreme au fost evreii, care ne-au lăsat să ne îngropăm morții în cimitirele lor.
B.C.: E mai comod să fii „pocăit” în zilele noastre, când ai putea zice într-un sens că nu mai interesează pe nimeni convingerile spirituale ale celuilalt?
Vasile Ernu: Îmi este tot mai greu să înţeleg ce se întîmplă cu aceste comunităţi mici de la noi. Sunt prea branşate, cred eu, la cultura religioasă americană, ceea ce le face lipsite de „autenticitate”. În perioada comunistă, din cauza închiderii, această relaţie era mult mai slabă şi ele erau nevoie să-şi găsescă propria cale, fără împrumuturi grosolane, fără „pastori americani” şi teologii de împrumut.
Dar în „humusul” românesc au loc multe mutaţii şi orice împrumut se transform în ceva straniu. De exemplu, îmi plac comunităţile de „romi pocăiţi”. Sunt halucinante. Manelele „pocăite” rup, rup. Tot visez să aduc cîţiva „manelişti pocăiţi” să cînte ceva tare pentru publicul laic din Bucureşti: cum ar suna în Control „manelele pocăite”? „Pocăiesc” toată hipsterimea din Bucureşti dacă predic eu şi cîntă „manelele pocăite” ale „fraţilor romi întru Domnul”, hehe.
Să revenim. Mie mi se pare că acum creştinismul, credinţa religioasă, în general, trece printr-o criză teribilă la presiunea stilului de viaţă capitalist, unde valorile centrale sunt radical anticreştine: individualism, concurenţă dementă, acumulare cu orice preţ, consumerism, muncă individualistă pînă la epuizare etc. Exact ceea ce condamnă Evangheliile. E foarte greu să ai convingeri religioase puternice şi autentice azi. În acelaşi timp, am observat că bătrînii care au credinţă îşi duc mai uşor bătrîneţea decît cei fără credinţă. Privesc moartea mai senin cei ce cred. Dar nu pot să judec pe niciunii.
B.C.: Când ai început să te îndepărtezi spiritual de comunitatea alor tăi?
Vasile Ernu: Aoleu, tu mă faci să mă simt ca la confesuar. Repet: cartea totuşi nu e o autobiografie, nu e un document despre viaţa mea, ci e despre o comunitate în care se subînţelege că „eu”, naratorul, autorul sunt parte. La cîte etichete am acum să mai fiu şi „sectant” e cam mult. În România establishmentul nu reține mai mult de trei etichete. Eu am deja cam cinci: îi confuzăm rău. Dar asta-mi place: vreţi etichete? Vă dau, că am de unde. Şi sectant, şi bandit, şi tot ce trebuie. Dar da, sunt parte a acestei istorii.
B.C.: Și totuși, care au fost fisurile, ce te-a făcut să pășești în lateral și să te îndoiești?
Vasile Ernu: Pe mine a început să mă interseze foarte mult filosofia de la o vîrstă destul de precoce. Citeam chestii pe care nu prea le înţelegeam de pe la 13-14 ani. Dar mă atrăgeau teribil. După care am plecat de acasă foarte mic fiind: 14 ani. Intram în adolescenţă. Foarte rapid am cunoscut grupuri din Chişinău, copiii „şcolilor bune”, cu care m-am împrietenit repede. Foarte repede am intrat în „focarul” grupurilor din centrul oraşului. Dar am cunoscut bine şi periferia. Interesul meu s-a mişcat în cu totul alte direcţii. Despărţirea și distanţarea s-au petrecut „natural”. Dar mereu am rămas într-o relaţie foarte bună cu comunitatea din care făceau parte ai mei. Chiar şi în perioadele mai dificile. Eu am un mare respect pentru ei, îmi sunt dragi chiar şi cînd uneori mă irită. Eu și acum ţin legătură strînsă cu ei chiar dacă rămîn pentru ei o „oaie neagră”. Ei mă tolerează, eu îi iubesc.
B.C.: Ai tăi au învățat de la evrei că „tot ce ai trebuie să poți purta cu tine, să încapă într-o valiză mare de lemn pe care să o poți duce”. Ce-ar conține valiza ta?
Vasile Ernu: Aceste principii simple ajută mult. Da, e enorm de important să investeşti în tine, în oameni, nu în clădiri şi averi. În valiza mea aş băga multe relaţii umane, relaţii cu oamnei dragi, oamni cu care aş vrea să stau la poveşti. Relaţiile umane sunt foarte importante pentru mine. Eu trăiesc din aceste relaţii.
B.C.: Vorbești la un moment dat în carte despre cruntul episod al foametei. Mama ta îți spunea că doar pustnicii mai știu ce-i aceea foamete, dar că ei o fac voluntar, că-și asumă gestul acesta radical pentru o cauză superioară lor. Dacă despre preoți și mireni e lesne de urmărit ce gândeau sectanții, sunt curios: cum vedea comunitatea aceasta pustnicii (care rup legăturile cu dregătorii și cărturarii lumii acesteia chiar mai brutal decât o făceau membrii ei)?
Vasile Ernu: Am mai spus: cultura asta religioasă pravoslavnică şi chiar cea catolică este foarte străină de cultura protestantă şi mai ales de cultura acestor grupuri mici. Ei fără să urască sau să dispreţuiască această cultură o privesc ca pe ceva „păgîn”, foarte departe de spiritual creștinismului primar, pe care încearcă ei să-l refacă. Nu le este cunoscută cultura preoţiei, nu înţeleg această tradiţie a mănăstirilor, a călugăriei etc. Ei privesc creştimsimul ca pe ceva care se trăieşte „în lume”, lîngă cei pe care trebuie „să-i salveze”. Ei trăiesc mereu sub presiunea „sfîrşitului lumii”, foarte apocaliptic, şi a misiunii de salvare. Vor să salveze lumea cu orice preţ. Uneori devine obositor să salvezi lumea, mai vrei să te şi odihneşti, să te bucuri. De acea uneori preoţii chefli pravoslavnici care înjură şi spun bancuri deocheate îţi pot părea mai umani, mai realişti decît pastorii riguroşi moralişti care vor musai să te salveze.
Oamenii simpli nu mai țineau pasul cu schimbările. Începuseră să devină imuni și foarte puțin încrezători în dregătorii zilei. Plecau românii cu legea lor și veneau sovieticii și instaurau o altă lege și o altă ordine, cu alte apucături și ucazuri. Mai căutau și dușmani și mai și pedepseau populația pentru diverse fapte imaginare. După care veneau românii și nemții și instaurau o altă ordine, cu alte reguli, cu alți dușmani imaginari și cu alte pedepse. După care frontul iar se răsturna și tot așa: noi administrații, noi reguli, noi dușmani, noi pedepse. Aici totul era într-un neîncetat provizorat. Doar pedeapsa, suferința și sărăcia nu erau provizorii. Ele erau permanente aici.
B.C.: Nu la fel pare că stau lucrurile și astăzi în Republica Moldova? A căzut Uniunea Sovietică, au venit oligarhii. Dacă te plimbi prin sate, suferința și sărăcia sunt de neocolit, populația pare pedepsită că s-a născut acolo.
Vasile Ernu: Din punctul meu de vedere lucrurile s-au înrăutăţit nepermis de mult. Populaţia activă în mare parte a ales calea pribegiei, a plecat la muncă „afară”, iar satele şi orăşelele mici arată dezolant, părăsite, pustiite. Ca după o ciumă, după o molimă. Moldova este în moarte clinică. Statul este captivul unor mici grupuri de putere, sărăcia şi inegalitatea sunt imense. Nici în perioada războiului, nici sub ocupaţie Moldova nu a dus-o mai catastrofal decît acum. De ce? Oamenii şi-au pierdut speranţa pentru viaţă şi viitor. Asta e tragic.
B.C.: Mergi des în Bugeac? Cum se raportează acum sectanții la noile autorități?
Vasile Ernu: Da, merg aproape anual. Ei s-au adaptat bine dar ceva s-a pierdut din spiritul acela de frondă, de rupere cu puterea. Acum fac parte din putere şi sunt şi ei măcinaţi de aceleaşi probleme ca marea comunitate. Mulţi pleacă în SUA: noul lor Ierusalim. Dar nu sunt eu în măsură să-i judec.
B.C.: „E mult mai greu să lupți cu un regim care-ți dă, care-ți împlinește și poftele pe care nu le-ai visat,” mărturisește unul din personajele care au emigrat în Statele Unite ale Americii. „Cel care-ți dă te poate înrobi mult mai ușor decît cel care-ți ia. Asta ne-au învățat bătrînii noștri, și Scripturile, dar noi tot uităm,” explică el. Cine sau ce ai zice că te-a înrobit pe tine, așa, în viață?
Vasile Ernu: E un principiu inversat. Încă unul dintre bunei spunea că să te temi nu de cei care te bagă în puşcărie, ci de cei care te scot, să te temi nu de cei care îţi iau, să te temi de cei care îți dau. E cumva principiul teologie martirajului. Dacă suferi e de bine, nu e de rău. Dacă te bagă în puşcărie înseamnă că credinţa ta contează. Eşti adevărat. În aceste culturi e bine definit duşmanul. Cînd cineva te bagă în puşcărie e totul clar. Însă cînd cineva îţi este „prieten” e foarte greu să vezi de unde vine răul, ispita, păcatul etc. În simbolistica aceasta „răul la sfîrșit de lume” nu vine niciodată ca întruchipare a răului, înfricoşător, hidos etc., ci ca o întruchipare a binelui, frumos, atrăgător, plăcut. În acestă cultură a „răului deghizat” e foarte greu să distingi răul de bine. De asta ei au acestă tehnică a scepticismului, a îndoielii, a punerii la încercare. Sunt mai puternici cînd se luptă cu răul clar, frontal, nu cu cel deghizat al „cadoului otrăvit”.
B.C.: Același unchi din SUA mai spune: „Noi, cei care am plecat, am pierdut definitiv. V-o spune un om foarte realizat după standardele americane. Oricine pleacă pierde, oricine rămîne cîștigă.” Simți și tu asta, ca moldovean mutat la București?
Vasile Ernu: Asta cumva este o înţelepciune de sfîrşit de viaţă, e ceva în spiritul înţelepciunii eclesiale care spune că ai alergat nu după ce trebuia, că există ceva mai important în viaţă decît aceste „realizări“. Că ce e valoros se află lîngă tine, în lucrurile simple. Întotdeauana ai sentimentul că ai pierdut ceva important. Eu încă nu am ajuns la această înţelepciune ca să spun că am pierdut aflîndu-mă aici. Am schimbat totuşi cinci oraşe. E adevărat că în Bucureşti m-am cam blocat. Dar îmi place la nebunie acest oraş.
Asta am înțeles eu. Să nu ne îmbuibăm, să nu acceptăm tot ce ni se oferă, să nu adormim, să nu ne moleșim. Creștinismul e de departe cel mai radical lucru despre care mi-a fost dat să aud și să citesc. Ce Dumnezeu mai radical putem avea decît unul ce renunță la puterea divină, la puterea nemărginită, pentru a salva și a fi alături de cei „căzuți în păcat”, adică niște condamnați politici? Se sacrifică, devine unul dintre noi pentru a ne salva, un gest fără precedent în istorie.
Renunță la toate atributele divinității, ale puterii supreme și coboară printre noi, devine egal cu creatura sa, dar nu pentru a fi alături de dregătorii și înțelepții vremii, ci pentru a spăla picioarele curvelor, pentru a mîngîia săracii și pentru a vindeca bolnavii. Și ce spune? Că nu aduce pacea, ci războiul, un război care se cîștigă nu cu arme și violență, ci cu vorba și fapta. Nu e străin însă de bici. Oriunde apare El, în jur se naște scandalul religios, politic, social, pentru că el răstoarnă toate regulile puterii, dizolvă cutumele, scandalizează „bunul-simț”. În noua lume politică propusă de el nu mai există iudeu, roman sau grec, nu mai există femeie sau bărbat, iar familia trece în plan secund. În templu, loc al puterii religioase, El dă năvală cu biciul, iar bogaților le spune că nu pot intra în „împărăția cerului”, noua orînduire politică, și că trebuie să renunțe la bogăție. Și își alege ucenici, cei care vor pune bazele unei revoluții unice în istoria lumii, nu oameni din elita vremii, din rîndurile dregătorilor și cărturarilor, ci niște amărîți de pescari iudei, pentru a lua în derîdere cum numai El știe puterea vremii.
Creștinismul oficial s-a deteriorat însă mult. Ce avem noi este o formă anchilozată, moartă, ritualizată. În mare parte avem exact rezultatul a ceea ce detesta Isus. Avem un Isus Hristos cuminte, care nu scandalizează, ci slujește puterea, pe bogații și pe înțelepții vremii. Respectă toate regulile și cutumele vremii. Iubește – culmea! – pînă și banii, le face chiar reclamă și se supune la toate protocoalele puterii. Avem un Isus Hristos ultraconservator, cuminte, comod și care promovează o „teologie a bunăstării”.
Nu, acesta nu e Isus Hristos cel din Evanghelii sau pe care ni-l explică Pavel. Nu, Isus Hristos e militant, radical, împotriva cărturarilor și dregătorilor oricărei forme de putere și își construiește noua împărăție stînd la masă cu curvele și păcătoșii, cu săracii și bolnavii și ne învață că toți sîntem egali, că trebuie să dăruim și să ne dăruim, să trăim împreună și să nu ne mai supunem orbește relației stăpîn-sclav. În noua ordine politică trebuie să fim ființe libere. Iar pentru a fi liberi trebuie să fim egali și să ne eliberăm de orice formă de tiranie și de dominație, ierarhie, supunere. Acesta este Isus Hristos, cel din Evanghelii. Nu ascultați ce vă spun dregătorii și cărturarii, care sînt slugi ale noii puteri ce se ivește și se instaurează peste cea veche, ci citiți măcar de sărbători Evangheliile și trăiți nu în litera, ci în spiritul ei.
B.C.: Să mai citim, așadar, Evangheliile, cum recomandă în extrasul de mai sus un alt unchi („foarte școlit, care pe vremuri a fost comunist (…) și care a plătit cu ani grei de pușcărie rătăcirile lui din tinerețe”), sau sunt „opiu pentru popor”?
Vasile Ernu: Mi-ar plcea să scriu o carte despre Evanghelii sau depre unele cărţi din Biblie care-mi plac mult. Sună paradoxal şi straniu să auzi asta de la un om „dinspre stînga“. Romani e o carte atrăgătoare. Faptele apostolilor iarăşi. Mai nou însă recitesc Micii profeţi, adorabili. Sunt parcă 12. Ei scriu de fapt poeme. Probabil voi scrie ceva pe Osea, cel mai radical profet pe care l-a avut poporul Israel. Astăzi unul ca el ar fi dus la puşcărie sau la casa de nebuni doar dacă ar ieşi din casă.
B.C.: Într-o epocă în care valorile promovate peste tot sunt adesea îndoielnice (sau de-a dreptul nocive), care opiu e mai bun, cu ce-am putea să ne alinăm suferințele?
Vasile Ernu: Poate că această îndoială sistemică, mersul împotriva curentului, starea de a ironiza „valorile vremii“. Nu ştiu exact: e foarte greu de apreciat lucrurile în această cultură a inflaţiei totale, în care totul fluctuează ca la bursă, din oră în oră, din ceas în ceas. Viteza e mare, totul se schimbă, totul e flexibil, totul e precar, nimic nu e stabil. E foarte greu să te ghidezi într-o astfel de cultură. Este epoca în care, dacă Dumnezeu există, cu siguranță a obosit să ne mai iubească. Este epoca de care creştinii se sperie şi se tem cel mai mult: este epoca în care nu mai există temei pentru credinţă, epoca în care oamenii nu mai pot crede, epoca în care au pierdut credinţa. Ei vor să mai creadă, dar nu mai pot, iar Dumnezeau a obosit să ne mai iubească, ne-a părăsit, iar noi am rămas orfani.
Nu cred că există în eseistica, în literatura română a ultimilor ani o trilogie mai puternică și cu mai multă însemnătate decât Mica trilogie a marginalilor, semnată de Vasile Ernu. Am citit fiecare volum cu interes, cu multă curiozitate și dornic de a afla informații noi despre fiecare categorie de marginali despre care a scris autorul ”născut în URSS”. Și da, există o mare doză de informații în aceste volume, așa cum există o mare doză de emoții și sentimente pe care le resimțim atunci când citim paginile. Am discutat cu Vasile Ernu, pe rând, despre primele două volume (despre Sectanții și despre Bandiții), așa că a venit, natural, și acest al treilea interviu, în care vorbim pe larg despre ultimul volum, ”Izgoniții”, apărut în 2019 în Colecția Ego-grafii de la Editura Polirom:
-Inițial, volumul al treilea al trilogiei a avut un alt titlu, respectiv ”Izgoi-Jidî”. Ce te-a determinat să îl schimbi în ”Izgoniții”?
Era un titlu de lucru. El corespundea foarte bine temei la care lucram, care era cuprinsă în cel de al treilea volum. „Izgoi” este termenul rusesc pentru cei excluși social, cei goniţi din cetate. Poate cel mai „declasat” grup social. „Izgoi” este persoana cu care nu vrea să aibă nimeni legătură, un soi de „ciumat”. Termenul „jidî” este termenul cu o puternică încărcătură negativă dată evreului. Este un termen rasist, dur, violent, care are o istorie complicată în limba rusă. „Jidî” este un stigmat greu de dus. Ambii erau termeni foarte dificili, cu încărcături speciale negative care necesitau multă atenţie, riscanţi.
Cum cartea, printre altele, îşi propune să deconstruiască această imagine negativă, să arate cauzele acestui tip de violenţă socială, politică şi economică atunci am decis că e mai înţelept să caut o altă variantă. Aşa am ajuns la Izgoniţii care cumva conţine şi etimologic partea de „izgoi”, dar şi un element specific istoriei comunităţii evreieşti de care mă ocup: cei mereu goniţi, persecutaţi, alungaţi. Acum cred că e o decizie bună. Acum îmi place această alegere.
-Cine sunt Sara și Aaron? Cât de reprezentativi sunt ei pentru societatea acelor timpuri?
Ei sunt doi eroi care provin din aceeaşi familie, mediu, comunitate. Sunt doi fraţi, dar nu sunt gemeni chiar dacă trimite indirect la mitul veterotestamentar al acelui conflict dintre cei doi gemeni ai patriarhului Isaac, Iacov şi Esau.
Practic cei doi sunt „milenialii” începutului de secol XX. Tema tinerilor de la început de secol XX mă interesează foarte mult. Cred că acolo a apărut o ruptură radicală între părinţi şi copii. Cumva încerc să descifrez şi această temă. În mediul evreiesc această ruptură se simte şi mai bine.
O altă conexiune importantă este faptul că aceşti tineri sunt „copiii Pogromului”, cei care au fost martori al acestui măcel, au văzut cu ochii lor violenţa şi umilinţa la care sunt supuşi părinţii lor, comunitatea lor. Ei poartă „stigmatul Pogromului” şi caută un răspuns. Pe mine mă interesează nu doar cauzele fenomenului, ci şi această căutare, răspunsul pe care-l dau ei acestul fenomen violent, acestei nedreptăţi.
Cît de reprezentativi sunt ei? Eu cred că sunt foarte reprezentativi. Ei încă nu ştiu ce se va întîmpla în secolul XX. Cartea se termină în 1917, dar noi acum ştim că cele două răspunsuri date de ei, radical diferite, vor marca întreg secolul XX. Aceşti mileniali marginali vor răsturna secolul 20, îl vor învinge, dar şi ei vor fi învinşi. E o situaţie tragică: soluţia lor învinge dar ea îi va distruge. Dar asta nu ştim din carte. Din carte ştim doar acea stare de speranţă amestecată cu teamă, cu îndoială.
-Personajele acestui volum, ”Izgoniții”, sunt ei înșiși niște marginali?
Da, ei vin dintr-o comunitate care era marginalizată chiar şi într-un oraş unde erau majoritari cum era Chişinăul. Marginalitatea ţine de o relaţie de putere, nu de număr. Toate legile sociale, politice şi economice erau pentru comunitatea evreiască restrictive. Acest grup avea mai puţine drepturi decît altele, erau impozitaţi altfel. Existau o muţime de restricţii care îi punea în poziţie de inegalitate, de „inferioritate”.
De asemenea, m-a interseat foarte mult ca eroul principal să fie femeie. Unul dintre eroi. Dar ea, femeia, este clar centrul poveştii. De ce femeia? Pentru că femeia este „ultimul iobag al Europei”. Adică femeia este total nedreptăţită, lipsită de legi care să-i asigure un statut nu egal, ci cît de cît mai protectiv. Ei bine, nu. Femeia începutului de secol XX este „proprietatea” bărbatului sau familiei şi dispune de foarte puţine drepturi politice, sociale şi economice. Femeia încă „nu există” în cîmpul politic. Ea abia începe să devină un „subiect politic”. Iar eroina mea este nu doar femeie, ci şi evreică. Asupra ei se răsfrînge un dublu stigmat, o dublă violenţă. Eu încerc să urmăresc istoria emancipării ei, a felului ei de a-şi căuta drum în viaţă în acea perioadă dificilă.
-De ce pogromul din 1903, de la Chișinău, este mai puțin cunoscut, cel puțin în comparație cu celelalte, care i-au urmat? Chiar dacă este și acesta catalogat ca având ”rezonanță și semnificație globale”.
Nu aş spune chiar aşa. În general, Pogromul ca fenomen este mai puţin cunoscut şi el a intrat în circuitul global cu acest termen slav chiar dacă Pogromul nu este o invenţie rusească, ci una vest-europeană. În Rusia ţaristă însă el a căpătat o regularitate: din cînd în cînd naţionaliştii monarhişti ruşi (sutele negre) veneau şi băteau, distrugeau şi chiar omorau evrei. Era ca un soi de „furie populară” care distrugea tot în cale şi care era îndreptată împotrvia unei comunităţi etnice sau religioase. De obicei obiectul violenţei era comunitatea de evrei care era plasată undeva compact.
Pogromul de la Chişinău a avut loc în timpul Paştelui creștin în perioada 6-8 aprilie 1903 şi au fost omorîţi 49 de evrei, 500 de răniţi şi au distrus cam 1.500 de prăvălii şi case lăsînd cam 2.000 de familii de evrei pe drumuri.
Acest Pogrom a devenit faimos pentru că el este primul pogrom care intră în circuitul global informaţional datorită reacţiei presei socialiste şi liberale şi mai ales a luării de poziţie a intelectualilor ruşi şi occidentali precum şi a comunităţii evreieşti internaţionale. Atunci cuvîntul Pogrom a ajuns în toată presa importantă a vremii, iar Chişinăul a ajuns pe primele pagini ale marilor cotidiene occidentale. Aşa îşi începe carierea globală acest termen şi tenomen. Aşa intră Chişinăul în modernitate.
-Pe cine consideri principalii vinovați ai pogromului de la Chișinău din 1903? (În volum, Moisei Sluțki spune: ”Mai întâi sunt vinovați cei care au pregătit și au inflamat sistematic publicul încă înainte de Paște, adică Krușevan și Pronin. Alături de ei, l-aș numi pe șeful Ohranei locale, Levental, care știa bine ce se întâmplă și îi susținea. Dar asta mă duce la ideea că centrul nu e străin de ceea ce s-a întâmplat. Acest lucru este susținut cumva și de faptul că în atâtea zile de violență nimeni nu a luat atitudine, nu a intervenit. Unde a dispărut poliția? Celelalte structuri de ordine? Deci poliția are o vină imensă și ea. Dar oare zvonul că însuși Plehve, ministrul de Interne, este implicat direct în această poveste nu se adeverește?”)
E foarte importantă scrisoarea lui Lev Tolstoi pe care o public care cumva pune degetul pe rană şi face ierarhia gradată a acestor responsabili. Indiscutabil: cei care au omorît au fost ruşi şi moldoveni, oameni simpli. Ba chiar au fost vecinii acestor evrei, a acestor victime. Acolo în carte dau secvenţele acestea foarte tragice.
Însă Tolstoi arată direct rădăcina acestei violenţe. Mai întîi arată spre curtea ţarului şi spre elita conducătoare a vremii. Ei sunt principalii vinovaţi. Aceste fenomene nu au loc fără suportul tacit sau interesat al puterii centrale. Multe chiar sunt bine întreţinute.
Cum bine observă şi Sluţki, o mare vină o are presa mainstream prin aceşti „lideri de opinie” Kruşevan şi Pronin, un moldovean şi un rus. Kruşevan e cheia isterizării în masă a populaţiei prin producţia de „ştiri false” şi prin îndemnul la violenţă. Totul foarte bine orchestrat. Kruşevan este un tip foarte inteligent, dar cu atît mai nociv. El este întreţinut bine pe banii de la centru. Conduce două ziare. Totul decurge ca la carte. Pe acest caz se poate face o lecţie superbă despre cum nişte ziarişti „de calitate”, cu bani de la putere, pot inventa cazuri care pot produce isterie şi violenţă. E tehnologie pură.
Biserica are şi ea o doză de vină pentru pasivitatea ei sau susţinerea indirectă a acestui tip de discurs antisemit. Şi fireşte insituţiile locale ale statului: cum e să dispară trei zile jandarmeria & armata din oraş? Se poate întîmpla să nu ai cîteva ore aceste instituţii, dar nu trei zile cînd oraşul e bîntuit de bande care omoară. Ohrana nu ştia nimic? Fireşte că totul a fost lăsat intenţionat aşa. Deci vinovaţii pricipali sunt parte din stat, din nucleul dur al puterii. Doar primarul a fost un om decent şi a încercat să ajute. Dar nu prea avea instrumente. El a demisionat. Dar asta nu însemnă că oamenii care au omorît nu au nicio vină. Sunt vinovaţi şi ei dar au fost mai degrabă o mînă de oameni manipulaţi şi aduşi într-o astfel de stare de violenţă. Ei sunt un efect.
Pogromul de la Chişinău este un caz exemplar unde se văd foarte bine toate aceste fire, mecanisme şi e foarte simplu să vezi cum se construieşte un astfel de fenomen. În carte încerc să desluşesc şi acest caz tragic: cauzele, efectele şi deznodămîntul unui fenomen atît de violent.
–Discutam anul trecut și cu Lionel Duroy, autorul romanului ”Eugenia”, în care se vorbește, printre altele, despre pogromul de la Iași din 1941 și îmi aduc aminte de două dintre mărturisirile sale. Prima: ”Am încercat să înțeleg prin această carte cum a fost posibil pogromul de la Iași”. A doua: ”Aș vrea să adaug ceva care ne obsedează, ne bântuie pe toți: de ce evreii în toată Europa asta ultra-antisemită din anii ’30 au rămas în această stare de resemnare? (…) Și toți oamenii aceștia, dacă ar fi înșfăcat măcar un baston, s-ar fi putut lupta. De ce se lasă arestați ca niște miei la tăiere?” Ai plecat și tu de la aceste idei, ai avut această dorință de a lămuri cumva situația evreilor atunci când ai scris despre pogromul de la Chișinău?
Da, m-a interesat foarte mult să înţeleg cum au derulat lucrurile, care au fost cauzele acestui fenomen. Dar cumva pe mine m-a interesat să măresc cadrul înţelegerii: adică să pornesc dinspre secolul XIX, să vad legislaţia, să văd drepturile şi lipsa de drepturi. Să văd cum erau nedreptăţiţi economic, ce trucuri foloseau pentru a ocoli anumite nedreptăţi etc. Adică eu cred că Pogromul este doar vîrful icebergului şi că ceea ce nu se vede e mult mai complicat şi greu de explorat. Cu cît mai multe restricţii, nedreptate şi inegalitate produci în societate cu atît violenţa care se poate naşte este mai mare şi poate exploda oricînd, la o mică scînteie.
Ba mai mult, eu leg acest tip de violenţă socială, poltică şi economică de ceea ce avea să se întîmple în tot secolul XX: de aceea mă interesează istoria şi soluţiile oferite de „copiii Pogromului”.
Eu dau direcţii de reflecţie, nu soluţii. E o carte tristă şi meditativă. Încerc să nu tranşez temele ci să le las cumva neterminate textele, le las să le termine cititorul. Dau doar sugestii, direcţii de reflecţie.
-Cum te-ai documentat pentru acest al treilea volum? Care este povestea conceperii lui?
Spre deosebire de primele două aici lucrurile s-au complicat. Nu mai am acces la martori, la oameni care să povestească, ci am acces doar la documente, jurnale, texte, presă, imagini. Practic aici am lucrat mai mult ca arhivar, ca cercetător clasic. A trebuit să citesc multe din textele dedicate nu doar subiectului ci şi epocii. E foarte important să simţi şi să redai spiritul acelei epoci de început de secol XX. De asta poate că a fost şi ceva mai dificil. Însă asta m-a pus în situaţia să împing stilul specific cu care lucrez, docu-ficţiunea, spre mai multă ficţiune. De asta mulţi observă că cel de al treilea volum al trilogiei este mult mai apropiat de ficţiunea clasică. Dar fireşte că nu renunţ la „marca mea” unde ideile şi documentarul au un rol important.
-În primul nostru interviu cu privire la această trilogie, atunci când vorbeam despre ”Sectanții”, făceai o referire, în legătură cu scriitorii din Basarabia, la comunitatea evreiască. Mai există, mai are vreo relevanță această comunitate în Republica Moldova?
Din păcate, nu. În acest moment comunitatea nu mai are nici o relevanţă pentru Basarabia. Mă tem că am pierdut pînă şi memoria existenţei acestei comunităţi. Se pierd pînă şi urmele comunităţii. Mai sunt cîteva monumente şi un cimitir imens. Însă cîndva această comunitate a avut un rol imens în dezvoltarea socială, economică şi culturală locală. În muzică mai ales, dar şi în artele vizuale, teatru, film. În literatură, avem urme importante: poezie mai ales. Eu în continuare cred că cea mai importantă literatură din Basarabia de la sfîrşit de secol XIX este scrisă nu în rusă sau română, ci în idiş. Din păcate, este total necunoscută şi totul pare pierdut, căci nu e tradusă. Aceste pierderi mie mi se par catastrofale. Nu întîmplător insist mult asupra problemei memoriei: cartea începe cu această temă şi se termină cu ea. Memoria este foarte importantă.
-Cum vezi acum, de la distanță, Chișinăul și Basarabia? Sunt acestea pământuri românești, care este părerea ta despre o eventuală unire dintre România și Republica Moldova?
Basarabia arată tot mai mult cu un cimitir sau cu un corp în stare de moarte clinică din punct de vedere social şi economic. Toţi pleacă sau sunt cu bagajele la uşă. Asta din cauza sărăciei, a lipsei locurilor de muncă şi a mirajului „occidentului”, a unei lumi mai bune. Nu poţi judeca pe oameni: sunt liberi să plece. Rămîn bătrînii.
Niciodată – nici chiar în perioadele de ocupaţie, de război, de foame sau deportări – Basarabia nu a trecut printr-un proces de depopulare, de pustiire şi de depresie socială precum cea prin care trece acum. E un fenomen foarte straniu şi complex: „ai noştri” se pare că au fost mai prădători şi au pustiit mai dihai decît toţi ocupanţii care au trecut pe aici. Greu de explicat. În ciuda acestui fapt viaţa îşi are cursul său.
În ce priveşte unirea încep să cred că în acest moment este poate singura formulă politică şi socială care poate aduce ceva schimbări spre bine. Dar ea trebuie făcută nu de pe poziţiile unui discurs de secol XIX cu naționalisme şi accente identitare etnice, ci pe baza unui proiect axat pe drepturi egale, politice şi sociale, pe soluţii realiste în care cetăţenii ambelor părţi să se simtă protejaţi şi egali, cu o bunăstare ceva mai ridicată.
-Cum ai descoperit acele grafice relevante de la începutul ”Izgoniților”?
Cînd mă apuc de o temă cercetez cam tot ce e relevant pe subiect. Pentru mine ca să înţeleg o epocă mă interesează mult să înţeleg cum e stratificată social, politic şi economic acea epocă, cum e ierahizată societatea, care este aparatul legislativ etc. Şi a trebuit să citesc mult pe temă. Aşa am dat de studiile foarte serioase pe tema asta: Imperiile au baze de date foarte bune, bogate şi amănunţite. Imperiile stau bine cu aparatul birocratic, cu rapoartele etc. Iar una dintre cărţile fundamentale ale epocii este cartea unui istoric, sociolog, statistician Nikolai Rubakin – Rusia în cifre. Ţara, poporul, clasele sociale, publicată la 1912. Are nişte grafice în imagini excelente. Ca pentru copii: totul clar şi evident.
-Ești mulțumit de receptarea trilogiei în rândul criticii și al publicului cititor? Cum vezi evoluția viitoare a acestei trilogii?
Da, este greu să atingi un număr atît de mare de cronici pozitive la toate trei şi chiar să iei premii importante. Cred că trilogia aduce multă diferenţă şi noutate atît stilistic cît şi tematic. Nu s-au făcut prea multe cărţi pe aceste teme şi în stilul acesta. Acum că m-am despărţit de această trilogie pot spune că ea este destul de inovativă pentru spaţiul literar românesc. Există şi un interes destul de ridicat din partea cititorilor dovadă cele cîteva ediţii şi mai multe tiraje.
Cum va evolua nu-mi pot da seama. Lăsăm acest lucru pe seama istoriei. Noi suntem neputincioşi. Eu am făcut ce am putut: am scris-o. Mai departe nu pot face prea multe pentru ea…
-Ai reușit ceea ce ți-ai propus, ca cele trei cărți ale trilogiei să fie autonome, ”să aibă viață de sine stătătoare”?
Cred că da. Sunt oameni care au citit doar una sau două. Însă am observat că odată ce cineva citeşte una dintre ele este tentat să le caute şi pe celelalte. Ele sunt autonome, pot fi citite separat fără probleme, însă au acest lucru comun: tema generică a „marginalilor” care produce o unitate.
-Ce pregătești după ce ani de zile te-ai concentrat, într-un fel sau altul, pe această trilogie? Te mai gândești la eseuri de această dimensiune sau sub această formă?
Eu am teme destule. Nu duc lipsă de idei, dar nu știu cum va decurge procesul de scriere. Mă interesează mult acum povestea generaţiei mele în raport cu copiii lor. Mă mai interesează ritualurile morţii sau mai degrabă cum s-au schimbat ele în ultima perioadă. Am cam trei cărţi în lucru, adică la care gîndesc permanent. Fac documentare simultan la mai multe teme. Nu scap nicio înmormîntare, stau mult în cimitire, locul de unde viaţa se vede cel mai bine.
-Mulțumesc!
(Fotografiile provin din arhiva autorului. Sublinierile ne aparțin.)
Emanuel Copilaş / Culutra / 23 februarie 2020
În cadrul trilogiei marginalilor a lui Vasile Ernu, acest ultim volum este cu siguranță cel mai neobișnuit din punct de vedere stilistic. Este totodată și cel mai intens, apăsător și, în același timp, tragic. Nu intenționez să recenzez aici cartea, cât mai degrabă să îi fac o scurtă prezentare; să ofer, dacă vreți, câteva impresii de lectură răzlețe și nesistematice.
După „Sectanții” și „Bandiții”, care ne-au obișnuit cu un tip de lectură alert, evenimențial și aventuros, „Izgoniții” încheie trilogia oarecum atipic: abstracția, sugestia și evocarea iau locul acum concreteții seducătoare și oarecum convolute care caracterizează primele două volume. La început am fost puțin surprins, trebuie să recunosc: romanul pur și simplu refuza cumva să înceapă. Dar până la urmă începe, și începe bine.
Narațiunea se desfășoară în Chișinăul aflat la cumpăna dintre secolele XIX și XX, oraș periferic în cadrul Imperiului Țarist, având totodată o numeroasă minoritate evreiască, printre altele. Relațiile de bună vecinătate dintre moldoveni, ruși, ucraineni, evrei, romi și nu numai sunt puse însă la încercare de către politica de factură „divide et impera” a țarismului, care încearcă să își ascundă eșecurile economice și sociale utilizând un instrument abject și în același timp dureros de eficient: antisemitismul. Starea de înapoiere socială generalizată care a generat astfel o efervescență revoluționară pe măsură reprezintă probleme pe care autocrația țaristă caută să le rezolve nu prin reforme structurale, ci prin identificarea de țapi ispășitori care, în contexte de penurie, pot galvaniza foarte ușor resentimentele sociale, canalizându-le pe un traseu nepericulos din punct de vedere politic pentru ordinea socială existentă.
Ajungem astfel la odiosul pogrom din 1903, când comunitatea evreiască a Chișinăului a fost grav afectată, cei mai fioroși criminali dovedindu-se a fi chiar membri ai unor familii foarte apropiate de familiile evreiești, pentru care diferențele etnice nu contaseră până atunci deloc sau aproape deloc. Un astfel de eveniment nefericit îi radicalizează pe mulți dintre tinerii evrei din cadrul imperiului, atrăgându-i de partea mișcărilor socialiste subversive. Radicalizarea tinerilor nu este însă privită întotdeauna cu ochi buni de către bătrâni, care aleg de multe ori să se disocieze de copii lor în cadrul unor drame familiale mai mult sau mai puțin cunoscute. Însă persecuțiile antisemite îi afectează deopotrivă pe bătrâni și pe tineri.
O astfel de familie evreiască greu încercată include doi frați, Aron și Sara, al căror tată a fost ucis în timpul pogromului. Fiecare caută să facă față acestei situații și să încerce să schimbe societatea țaristă (sau să renunțe la ea) în felul propriu: Aron devine sionist, iar Sara, după ce a „încercat” mai multe mișcări subversive, inclusiv pe cea a nihiliștilor, ale căror atentate și crime politice au zguduit din temelii imperiul, a optat în final pentru eseri, socialiști revoluționari democratici care după revoluția din februarie 1917 s-au scindat în cele din urmă în pro-menșevici și pro-bolșevici. Scena în care are loc convertirea ideologică a Sarei de către un eser experimentat este savuroasă. Acesta o avertizează: pentru conservatori, femeia este „un suport pentru ceai” sau „un bibelou frumos pe care e bine să îl arăți societății înalte din când în când. E un obiect împodobit prin care bărbatul își etalează puterea, cinul și averea. La ei, femeia e în cel mai bun caz fata educată care cântă doar la pian, recită o poezie în franceză în pauzele pe care le iau bărbații de la treburile cetății și țării”. În general, rolul femeii este acela de a procrea; preocupările sale nu trebuie să depășească familia, în niciun caz să se îndrepte spre politică. Liberalii sunt puțin mai înaintați, în sensul în care acceptă femeia, ca secretară, în „anticamera politică”, dar cam atât. Doar noi „luptăm pentru drepturile tuturor, dar mai ales ale femeilor” (pp. 215-216).
Pogromul, forma supremă a injustiției sociale alimentată politic, se află deci în continuitate directă cu revoluția ca mijloc radical de depășire violentă a lumii care face posibil, ba chiar încurajează, pogromul. Iar despre ambele, așa cum foarte bine a înțeles autorul – și cum am înțeles până la urmă și eu – nu se poate scrie decât cu o anumită retragere calculată, care este mai mult decât un procedeu stilistic, este chiar o formă de respect al unor lucruri despre care, măcar uneori, vorba poetului, trebuie vorbit în șoaptă; prin anticipări sugestive mai de grabă decât prin descrieri directe, pentru că primele redau întotdeauna mai bine intensitatea extraordinară a unor astfel de cataclisme istorice ce riscă la un moment dat să fie banalizate prin intermediul excesului de evenimențialitate.
Suplimentul de cultură / 3 februarie 2020 / de Diana Mărgărit
ntr-o societate precum cea românească, în care democrația este încă definită în mod meschin, simplist și injust drept „dictatură a majorității“, marginalii sunt aproape invizibili. Și totuși, în mod paradoxal, vizibilitatea lor, așa deficientă cum este, pune în lumină retorica discriminantă și nocivă a excluziunii. Ceea ce invizibilitatea lor face vizibil este tocmai una dintre prejudecățile fundamentale ale societății noastre, potrivit căreia marginalul își merită soarta, el însuși este responsabil pentru ceea ce i se întâmplă, că e artizanul propriului său destin și, prin urmare, este unicul responsabil pentru viața ingrată pe care o are.
Poziția marginalului a fost mereu controversată. Aflat la periferia societății, menținut într-o stare de precaritate și izolare, fără voce și aliați, fără acces la putere, uitat sau ignorat de elitele politice – acesta este portretul marginalului de ieri și azi. Sigur, vor spune cei care privesc totul ca pe un joc cu sumă nulă: pentru a avea un centru, e nevoie de periferie, și invers; pentru a avea un câștigător, ai nevoie de învinși. Mai mult, cu cât învinșii sunt mai numeroși, cu atât victoria este mai glorioasă.
În chip similar, rolul marginalului constă în confirmarea poziției celui care se află în centru. În ochii puterii centrale, marginalul nu este doar cel care îi confirmă poziția, ci mai mult, cel care confirmă poziția celui dintâi. Prin poziția sa periferică în raport cu nucleul societății, marginalul este nu doar inaccesibil, ci și imposibil de înțeles, integrat și digerat, deci periculos. Astfel, ajunge să întruchipeze monștri și fantasme plăsmuite de mintea umană pe care, se înțelege, puterea are obligația de a-i elimina, în numele securității cetățenilor pe care pretinde că-i reprezintă. Poziția marginalului nu e niciodată aceeași, ea oscilând frecvent aproape de linia frontului, în lupta cu puterea.
Interesul lui Ernu pentru marginali
Istoria oficială a oricărei societăți face în genere abstracție de marginali. Ești marginal, nu intri în cărți. Mai puțin în cele de literatură. Unora dintre scriitori le plac marginalii. Îi găsesc interesanți, exotici, provocatori și îi transformă în personaje și lumi care provoacă mereu granița dintre realitate și ficțiune. Nu e la îndemâna oricui să scrie despre marginali, iar cel/ cea care o face își joacă destinul literar la ruleta rusească. Puțini se încumetă, dar dacă reușesc, istoria le rezervă un loc de onoare. Panait Istrati, Eugen Barbu și, recent, Vasile Ernu l-au scos pe marginal din anonimatul politic și social și l-au redat lumii.
Interesul lui Ernu pentru marginali este în mod explicit asumat încă de la apariția primului volum al Micii trilogii a marginalilor, Sectanții, în 2015, urmat de Bandiții în 2016 și încheiat cu Izgoniții în 2019. Ultima publicație spune povestea a doi frați evrei, Sara și Aaron, urmașii uneia dintre familiile victime ale pogromului din Chișinău din 1903. Ernu surprinde cu abilitate și profunzime contextul sociopolitic în care se nasc cei doi frați – pe de o parte, apartenența la comunitatea evreiască supusă în mod sistematic discriminării, abuzului și violenței de către administrația locală și centrală, dar și de către societate; pe de altă parte, presiunea stratificării sociale existente în interiorul comunității evreiești. Spre deosebire de Aaron, fratele său, Sara are de înfruntat nu doar discriminarea etnică și socială, ci și cea de gen. Într-o societate profund conservatoare, limitarea accesului la educație al femeilor din rațiuni financiare, dar și de gen, devine un obstacol pe care puține reușesc să-l depășească.
Destinele celor doi frați se despart în mod ireconciliabil. În vreme ce Aaron se alătură mișcării sioniste, Sara alege calea pribegiei, înscriindu-se pentru o scurtă perioadă în Partidul Socialist Revoluționar în Sankt-Petersburg și, ulterior, finalizându-și în mod briliant studiile superioare în Elveția.
Sara îi este un personaj drag lui Ernu, care îi dedică multe pagini ce surprind determinarea de a-și depăși condiția de femeie evreică și săracă, în ciuda ostilității societății tributare încă unor stereotipuri rasiale, etnice și de gen. De altfel, prin vocea personajelor sale, autorul remarcă în mod just că partidele revoluționare au fost primele care au contribuit în mod real la emanciparea femeilor prin sprijinirea accesului tuturor la educație, indiferent de gen, și promovarea femeilor în poziții politice de nivel înalt.
Uitarea devine mecanismul prin care societatea se absolvă
Povestea Sarei și a lui Aaron, fie ea reală sau ficțională (din punctul meu de vedere, acest aspect este irelevant), este întrepătrunderea a două pagini de istorie personală din marea carte a unei comunități de marginali – evreii. Uneori tolerați, alteori alungați și, în unele dintre episoadele cele mai sumbre ale umanității, anihilați, evreii s-au luptat dintotdeauna cu statutul de marginali. Mai mult, pogromul reprezintă una dintre consecințele marginalizării – anihilarea totală, fizică și psihică a indezirabilului –, apogeul războiului civil, al luptei dintre frați – pravoslavnici, pe de o parte, evrei, pe de altă parte. Ernu vede în experiența pogromului expresia conflictului biblic dintre Iacov și Esau, fiii lui Isaac, „primul război civil din istorie“, după cum îl numește pe coperta a IV-a a cărții.
Pogromul de la Chișinău este primul act de violență extremă împotriva comunității evreiești care a avut ecou în presa internațională. Paginile de început ale cărții descriu cu atenție mecanismele prin care statul represiv și genocidar orchestrează un spectacol sumbru al propagandei, urii și minciunii, pentru a legitima crima împotriva unei populații indezirabile. De altfel, toate crimele de stat în masă se petrec în parametri identici de gândire și acțiune. Aceleași mecanisme au fost puse la lucru și în cazul pogromului de la Iași, Holocaustului, genocidului congolez (din timpul lui Leopold al II-lea), armean, rwandez, bosniac sau, zilele acestea, sub ochii noștri, împotriva populației Rohingya (din Myanmar).
Uitarea este un proces inerent și necesar fără de care memoria nu ar fi posibilă. Destinele celor două personaje, Sara și Aaron, sunt răspunsul direct la memoria recentă a forței abuzive și represiunii, cu alte cuvinte, violența născută din violență și care naște, la rândul său, violență. Însă în cazul memoriei colective a societății complice la crimă, uitarea se instalează cu repeziciune.
Uitarea devine mecanismul prin care societatea se absolvă de orice vină sau responsabilitate colectivă. Împotriva acest tip de uitare scrie Ernu Izgoniții. Apelul său la memorie nu este revanșard – așa cum a făcut mișcarea eserilor sau cum face azi statul Israel în războiul împotriva Palestinei –, ci mai curând un îndemn la precauție în legitimarea violenței, segregării și discriminării, dar și un apel la memoria victimelor represiunii. 27 ianuarie este ziua internațională a comemorării victimelor Holocaustului. Societatea românească nu are voie să uite paginile negre din istoria înaintașilor săi. Doar memoria acelor evenimente are forța de a-i face pe oameni să evite erorile și ororile trecutului. Așadar, parafrazând versurile celebrului cântec, Să nu uităm nicicând…
Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor. Izgoniții, colecția „Ego-grafii“, Polirom, 2019
Timişoara / Tudor Creţu – TeleU / 31 ianuarie 2020
O discuţie despre personaje feminine şi relaţii de gen patriarhale, despre modul în care patriarhatul se ascunde la vedere.
Vasile Ernu este o figură deja emblematică a stângii româneşti. Hulit sau aclamat, fie dinspre stânga, fie dinspre dreapta, el s-a impus în peisajul intelectual românesc ca un personaj nonconformist. A scris mult şi a militat aproape la fel de mult. Vasile Ernu este un intelectual auto-declarat de stânga. Identităţile de acest tip sunt însă tot mai complicat de asumat. În cercurile progresiste e mai nou foarte greu să te auto-defineşti. Te defineşte grupul, sau mai exact liderii săi autoproclamaţi, ceea ce e desigur foarte riscant, dar asta e o altă poveste.
Am vorbit cu Vasile Ernu pentru că i-am citit ultima carte din trilogia pe ca o anunţase în urmă cu câţiva ani. După multe discuţii pe tema absenţei personajelor feminine din romanele lui, iată că Sara vine să compenseze această lipsă. ”Izgoniţii” e considerat de critica literară profesionistă drept cel mai bun roman al trilogiei. Cred că dacă evaluăm calitatea în termeni de profunzimea documentării, verosimiliatea poveştii, conturul şi complexitatea personajelor, calitatea dialogurilor, fluenţa şi pertinenţa descrierilor, da, ”Izgoniţii” punctează bine la toate aceste capitole.
Cartea se citeşte uşor şi dacă în cazul celorlalte cărţi îl vedeam pe Vasile în fiecare frază şi l-aş fi recunoscut cu foarte mare uşurinţă ca autor, aici lucrurile stau diferit. Textul se rafinează şi ideologia lasă loc poveştii, ceea ce nu doar că face cartea foarte atrăgătoare pentru publicul larg, nu doar pentru fanii progresişti, dar învăluie militantismul într-o ficţiune verosimilă şi bine construită.
Să revenim acum la Sara. Ceea ce veţi citi nu e un dialog facil. Unele dintre întrebările pe care i le-am pus sunt de-a dreptul obraznice şi, cum după ce i le-am trimis a întârziat să îmi răspundă, mă temeam sincer că am reuşit să-l enervez. Genul acesta de discuţie pe care o veţi citi mai jos e posibilă în două situaţii: eşti pe poziţii de adversitate cu cel pe care-l intervievezi şi îl întrebi nemilos tot ce-ţi trece prin cap pentru că nu-ţi pasă ce crede despre tine sau, din contra. Există şi un caz fericit. Ai trecut prin multe alături de cel cu care urmează să vorbeşti. Aţi avut momente foarte grele şi tensionate pe care le-aţi depăşit cu mult consum emoţional şi relaţia matură de amiciţie e terenul sigur care îţi permite să-l iei la întrebări sincer şi fără ocol. Varianta a doua este una care se întâlneşte rarisim, mai ales în lumea intelectuală plină de vanităţi, ceea ce e un argument în plus să citiţi discuţia noastră.
Ultimul volum al trilogiei, Izgoniții, este apreciat de critică și de cititorii avizați drept cel mai reușit. Tu cum te raportezi la aceste aprecieri?
Într-o trilogie care a debutat cu Sectanţii, carte care a fost declarată “cartea anului” de la Paul Cernat la Cătălin Tolontan, e important foarte mult să păstrezi acel nivel. Important e să nu scazi sau să dezamageşti mai ales cînd primele două au avut aprecieri foarte bune. Asta a fost şi una dintre temerile şi obsesiile mele. La o trilogie e greu să păstrezi nivelul calităţii constant. Mai spre final mulţi „o dau de gard”.
Chiar am lucrat puţin altfel, am rescris mult, am lăsat capitole pe afară etc. Izgoniţii, chiar dacă e destul de diferită faţă de primele două, cred că rămîne apropiată de celelalte două cel puţin prin calitatea scriiturii şi poveştii. Dar asta e meseria criticilor să facă comparaţii. Sper că e aşa cum zic cei cîţiva critici importanţi care au dat acest verdict.
Am văzut că într-unul dintre interviurile recente te arătai mulțumit că finalmente ai reușit să creezi un personaj feminin credibil, pe Sara. De ce era asta o provocare?
Mai întîi pentru că în primele două volume prezenţa feminină a fost destul de redusă. Puţin pe nedrapt chiar dacă am avut cîteva presonaje feminine. Însă mereu în plan secund. Poate şi din cauza temelor dar oricum mi se părea o nedreptate şi mi se mai părea că e o imagine incompletă.
În Izgoniţii am ştiut de la început că voi avea doi eroi: o fată, Sara şi un băiat Aaron, care sunt fraţi. Dar nu am ştiut cum se va desfăşura şi cum vor fi împărţite proporţiile. Sara s-a dovedit mult mai „ofertantă” atît ca pesonaj cît şi ca subiect. Brusc a început să-mi placă să dezvolt acest personaj mult mai mult de aceea ea rămîne clar „vioara întîi” în această carte. Puteam chiar renunţa la fratele ei însă el era o necesitate pentru tabloul întreg. Şi a rămas secundar.
Sara este un personaj credibil, dar oare nu e crebil tocmai pentru că urmărește un traseu previzibil? Nu e oare Sara credibilă tocmai pentru că se înscrie în galeria personajelor feminine clasice – fată tânără și inocentă se îndrăgostește de un băiat deștept care o ”inseminează intelectual” cu autorii potriviți?
Dacă am cunoaşte epoca am spune că nu e deloc previzibilă. În acea epocă femeia nu e „sunbiect politic”, procesul de emancipare e la început mai ales în Est. Femeia acelei epoci era „o proprietate” a familiei şi bărbatului. Sara ca să fie „clasică” şi să meargă pe un „traseu previzibil” trebuia să fie nu doar tăcută şi drăguţă, ci şi să stea frumos în familie, să meargă la sinagogă şi să se căsătorească cum îi cerea familia cu un evreu ceva mai avut.
În acest sens Sara face o notă dizcordantă: nu merge la sinagogă ci la un club de lectură destul de radical, se duce la şcoală, îşi „trage” un prieten cam dubios, se înbracă straniu, cîntă muzici deocheate, umblă prin cabaret, se împrieteneşte cu eseri (cei mai radicali dintre revoluţionari, cei cu bombele şi cu exproprierea), „trage” cocaină, e implicată în întreg procesul de emancipare. Sara face parte dintr-o mică „galerie” a femeilor foarte curajoase şi implicate.
Dragostea acolo e secundară iar ea nu e chiar aşa pasionată de „subietul” în cauză cît mai ales e atrasă exact de mediul în care se învîrte prietenul ei pe care cumva îl şi părăseşte pentru că pleacă la studii în Elveţia unde dă de floare emigraţiei politice ruse. Dragostea e „un motiv” util de a te folosi de situaţie. Da, uneori bărbaţii merită să „fie folosiţi” fie şi cu preţul dragostei pentru a face un pas mai departe. Sau asta lasă de înţeles textul.
Drumul către emancipare al Sarei este determinat de bărbatul de care se îndrăgostește. El o duce în oraș și îi spune că el i-a hotărât soarta și că ea va pleca la Zurich la facultate pentru că așa crede el că e mai bine. O sărută ca să o convingă și asta este etichetat în roman drept gestul decisiv. Această emancipare cu forța pecetluită prin sărut nu e ea tot o formă de rețetă patriarhală de codificare a relațiilor de gen?
Putem spune şi aşa. Sau mai putem spune că se îndăgosteşte de el tocmai pentru că el e altfel: el e cel care corespunde căutării ei. Ea îl alege: asta e foarte important. E genul de dragoste „care utilizează” un personaj pentru a ajunge într-o lume la care ea speră. Ea are acest mic moment adolescentin însă el e foarte scurt dovadă că această relaţie e trecut în plan secund. Ea devine repede personaj mai principal în mediile în care se învîrt.
Relaţia dintre cei doi e umană: da, tinerii se îndrăgostesc uneori. Însă în acest cuplu nu e nimic „patriarhal” ci mai degrabă existenţial. Ba mai mult: ea îl alege, ea îl părăseşte. Da, el este un soi de „garant” al întrării ei în anumite medii politice. Dar să nu uităm că suntem la început de secol XX unde în politică femeia are maxim rol fie de „suport de ceaşcă de cafea” pentru conservatori, fie de „dactilografă” pentru liberali. În grupurile care se implică ea devine personaj important. Dar din motive neclare. Aici mă interesează altceva.
Pe mine mă interesează foarte mult elementul uman care e mai puternic şi important decît cel politic. Politicul trebuie să se întrezărească, să fie subînţeles nu declarat. Partea „idologică” nu mă interesează aşa mult. Asta e prezent deja în discursul eroilor căci face parte din epocă.
Şi da, istoria Sarei, se bazeaz pe un studiu amănunţit al cîtorva personalităţi de marcă al epocii.
Sara pleacă la facultate așa cum a decis bărbatul. Interesant este că acolo întâlnește o serie întreagă de alți bărbați. Revoluționarul fără o bucată de ureche, intelectualul rasat. Pe toți îi vedem prin ochii Sarei (sau mai degrabă ai naratorului). Aici aș avea mai multe probleme. De ce ai lăsat nerezolvată idila cu Ezra, bărbatul care îi decide soarta? După ce ea ajunge în Odessa nu mai aflăm nimic despre relația lor. De ce ai ales această strategie? (poate e o întrebare de cititoare simțitoare, dar am rămas cu această dilemă la finele romanului)
Eu pornec de la date concrete. Am studiat detalii ale epocii. Pot să-ţi spun şi care era garderopa epocii, şi cum se tundeau şi de ce. Pot să-ţi spun numărul exact al femeilor în partidele importante. Da, în politică erau implicate puţine femei.
Este epoca în care pentru pirma dată femeia devine subiect politic. Din punctul meu de vedere în Est, mai ales în Imperiul Ţarist, marea noutate a mişcărilor politice nu sunt nici revoluţionarii, nici emanciparea muncitorilor care începe ceva mai devreme, nici democratizarea cît de cît a societăţii, ci alte două lucruri. Primul este intrarea în politică a adolescenţilor. E fără precedent în istorie: tinerii (nu studenţii, ei erau deja în politiciă), gimnaziştii intă în sfera politică. E pentru pirma dată în istorie cînd tinerii (foarte precoce) fevin subiecţi politici activi şi pregătesc o nouă generaţie care se va rupe total de părinţi. Ba char vor lupta radical împotriva părinţilor. E un subiect important în carte. Pşractic eu încerc să prind acest spiritu al „milenialilor” de încpeut de secol XX. O generaţie profund politică. Revoluţia rusă o fac aceşti copii. Tu ştii că ei ajung la putere la o vărstă medie de 33 de ani?
Doi, un alt element foarte important este inrarea femeiie pe scena politică. Femeia devine cel mai important subiect politic la începtu de secol XX şi va schimba radical soarta politicii globale iar Rusia în acea perioadă era în avangardă. Ai acolo o „panoplie” de personaje politice femei care de multe ori sunt mai importante decît bărbaţii politici. Eu încerc să arăt acest fir. Eu cred în continuare că este foarte subestimat rolul femeiei jucat în politica asta de emancipare a înceuputului de secol XX.
În cazul Sarei ea merge unde merge nu pentur că a „decis bărbatul” ci pentu că era singurul traseu posibil pe care-l foloseau foarte puţine femei. Enorm de puţine dacă privim la statistici. Ea nu era doar femeie ci şi evreică. Ce însmena asta? Un numpăr imens de restricţii şi lipsa unor minme drepturi. Ea alege ceva care o ajută imens în acest proces.
De ce ajung toate femeile mai emancipate şi educate în Elveţia? Pentru că e singurul loc unde sunt acceptate la studii: femeile nu au dreoptul la studii superioare. Fireşte, pentru asta era nevoie şi de bani. Unde se aflau exilanţii politici ruşi? Tot acolo pentru că era o ţară ceva mai tolerantă şi „neutră”. Ce se întîmpla acolo la intersecţia acestor grupuri? Deja e istoie, ştim cum s-au întîmplat lucrurile. O nouă generaţie de copii se întorc acasă, copii din „lumea bună”, care luptă pentru a renunţa la privilegii. Iarăşi: o noutate fără precedent.
Sara nu vorbește prea mult. Ea cântă frumos și, în genere, este un receptacul pasiv al ideilor marilor intelectuali pe care îi întâlnește. Cineva mai cârcotaș ar putea spune: că e tăcută înțelegem, dar oare cu alte femei mai înfipte nu e întâlnește prin mediile revoluționare?
Eu nu scriu istoria unor oameni politici, a unei idei politice etc. Eu scriu istoria unui grup, a unor oameni simpli din anumit mediu. Mă rog, nu foarte simpli: e un soi de clasă de mijloc deja.
Mă interesează istoriile lor de viaţă nu activismul lor politic. Activismul politic este doar o parte din viaţă. Chiar îl pun la îndoială pe ici pe colo arătînd că în viaţă sunt multe momente, multe întîmplări care sunt mai importante decît crezul politic. Viaţa e întotdeuana mai complexă decît politicul chiar dacă el este prezent. Eu încerc să fug tot mai mult de aceste capcane „ideologice” pentru că ele omoară povestea. Iar pentru o carte povestea şi stilul sunt fundamentale. Femeile „prea vorbăreţe” nu sunt interesante. Glumesc. Aici important este felul în care ea priveşte această lume, felul în care o gîndeşte şi înţelege. Felul în care face asta în text, felul în care priveşte, este mult mai important decît felul în care ţine discursuri.
Este viaţa unei femei dintr-un mediu marginal concret care-şi cîştigă independenţa. Iar ea vine treptat, greu, cu multe probleme.
Din punctul meu de vedere, dincolo de povestea Sarei, pentru care te felicit deși am mici probleme cu ea, una dintre cele mai profunde meditații se află la finele romanului. Acolo o cunoaștem pe o teribilă mătușă, fiica Sarei, revoluționară și progresistă la rândul ei. Asta n-ar fi nimic, dar în camera unde locuiește această legendară mătușă intră nepoata înfășurată din cap până-n picioare în straiele pe care o interpretare ultraconservatoare a Coranului le impune femeilor. Un avertisment, o meditație? Cum ai comenta faptul că mătușa se lupta pentru emancipare doar ca să-și vadă nepoata luptând pentru tradiție?
Da, asta mi se pare mult mai important: acest tip de stare, de medidaţie scurtă dar lungă istoric căci e o privire spre începutul de secol XXI dinspre înceuptul de secol XX. Asta e forţa medidaţiei mătuşii din Istanbul.
Sara îşi termină aventura în carte tot meditînd: dar ea nu ştie ce se va întîmpla cu ea în seclul XX. Nu-i prezint secolul XX de după 19017. Toată istoria ei e între 1903, Pogromul de la Chişinpău, şi Revoluţia din 1917. Ea se desparte de fratele ei pe malul mării la Odessa în debutul de secol XX, un secol teribil şi violent, fără a şti ce o aşteaptă. Se rupe de o lume veche, visează la o lume nouă dar dintr-o postură îngrijorată. Aici mă interesează mult mai mult sătrile, emoţiile personajelor decît discursul lor de care înerc să fug. De asta ea la final recită din Blok şi cîntă un cîntec de leagăn. Se rup două lumi, se nasc două lumi. Ea intuieşte dar nu ştie. Această stare de nehotărîre îmi place. Orice ruptură e dureroasă, orcie naştere e dureroasă, orice moarte e dureroasă.
Pe cînd teotea Sonia e deja după o viaţă foarte lungă, e martorul înţelept al secolului XX dar care vede cum se schimbă tot mai mult secolul în care a intrat. Ea încearcă să trimită aceeaşi stare de teamă, de neprevăzut, de angoasă, care cuprinede cumva viitorul tulbre spre care ne îndreptăm.
Mătușa se arată foarte intrigată de faptul că pe vremea ei fetele se îndrăgosteau de revoluționari, iar femeile din ziua de azi se îndrăgostesc de luptătorii ISIS. Ai ales deliberat ideea că lupta de emancipare a femeilor a fost parțial inutilă și că de la statutul de a se îndrăgosti de X au ”progresat” fix până în punctul în care se îndrăgostesc de Y? Care să fie rolul lor politic în noul context?
Eu iau povestea ca pe o metaforă şi nu o aplic direct pe o politică reală. Mă interesezează această stare de nesiguranţă a viitorului. De teamă, de îndoială, de emoţii tulburi.
Da, e o prevestire că „răul” existenţial, politic, social etc este mereu la îndemînă, în noi, în familia noastră, în cele mai intime locuri, lucruri, persoane. Răul în forma lui volentă. Violenţa este doar ascunsă, îmblînzită dar care ca o fiară poare să renască şi reveni în forţă asemenea unor atavisme bine camunflate. Cînd violenţa va răzbufni va veni exact din zonele în care ne aşteptăm cel mai puin şi poate chiar din zonele „cele mai civilizate”.
Nona Rapotan în dialog cu Vasile Ernu / 13 IANUARIE 2020 / bookhub.ro
Despre fiecare dintre cele trei cărți am scris pentru Bookhub.ro. Îmi plac scriitorii care își gândesc proiectele literare structurat și nu le abandonează din diverse motive. După cum, la fel de mult, îmi plac și oamenii care își convertesc orice eșec personal într-un plus de cunoaștere. Vasile Ernu este unul dintre acești scriitori, un om cu care poți să nu fii de acord, dar cu care este extrem de dificil să ajungi să te cerți: conflictul de idei pentru el este sursă de cunoaștere, ceea ce înseamnă plusvaloare pentru literatură.
Am vorbit despre Mică trilogie a marginalilor și așa am reușit să aflu și despre cum s-a scris această trilogie.
Foto din arhiva personală Vasile Ernu
Cum ai defini acum „marginal”, după ce-ai încheiat trilogia?
Recunosc că eu îmi construeisc temele şi ideile „în avans”. Adică pornesc de la nişte teme, idei care mă obsedează şi asupra cărora gîndesc mult. Mă documentez. În procesul scrierii, însă, lucrurile se transformă, se modifică şi chiar capătă forme neaşteptate, conflictuale şi uneori în dezacord cu ce ai gîndit tu. Adică ideile transpuse în poveşti sunt cu totul altceva decît în teorie sau idei „lipsite de carne”. De aceea eu rămîn descumpănit cînd cărţile mele sunt trecute la zona „teorie”. Eu nu fac teorie, istorie a ideilor, antropologie sau altele din această zonă. Eu fac un soi de docu-fiction: o proză documentară. Acolo sunt prezente idei destule, însă ele capătă viaţă şi forme, ele au deja o formă cotidiană specifică prozei care are eroi și poveste.
Pentru mine marginal nu ţine de număr, nu ţine de „minoritate”, ci de putere: eu cunosc multe „minorităţi”, care sunt parte a nucleului dur al puterii. Pentru mine marginal este cel fără putere sau cu o putere redusă în raport cu o altă categorie socială. Ba chiar încerc pe alocuri să arăt cum marginalul de ieri devine central şi puterea de azi şi invers. E o relaţie care poate fi schimbată, răsturnată. Asta se vede şi la „bandiţi” şi la „sectanţi”. Dar pe mine mă interesează aceste trei grupuri marginale doar în calitatea lor de marginali lipsiţi de putere şi felul în care-şi construiesc viaţa. Cînd ei devin „centrali” acest lucru nu mă mai interesează. Cu toate că şi „centrul” este un subiect atractiv. Nu însă acum. Poate altădată.
De ce sectanții, bandiții și izgoniții? Dincolo de faptul că sunt trei categorii sociale distincte și greu de analizat chiar și dpdv sociologic, pentru mine ele reprezintă trei categorii de oameni de la care avem de învățat mereu câte ceva, dar în primul rând supraviețuirea. Să fie aceasta și percepția ta?
Am avut de ales între mai multe grupuri, dar cele trei grupuri aveau mai multe atuuri. Mai întîi pentru că-mi erau cunoscute, îmi erau cele mai la îndemînă. De ce să scrii despre un „marginal” de peste mări şi ţări cînd ai sub nasul tău atîţia. Deci primele cauze au fost apropierea şi cunoaşterea cît de cît a acestor grupuri.
Al doilea lucru ţinea de faptul că îmi ofereau o arie mult mai largă şi diversă de problematici. Dacă în linii mari urmăream un anumit tip de comportament şi organizare al acestor grupuri, nu aveam cum să nu observ că ele se confruntă cu probleme diferite şi au soluţii diferite. Înr-un fel se defineşte un grup religios şi îşi stabileşte „duşmanii” şi strategiile de supravieţuire şi cu totul altfel un grup de bandiţi sau o comunitate atît de experimentată precum comunitatea evreiască.
În acelaşi timp eu am mai multe teme pe care le urmăresc în interiorul „marginalilor”: tema legii, tema educaţiei, tema represiunii, tema inegalităţii şi echităţii, tema sărăciei, tema nedreptăţii, tema transformărilor şi stratificărilor sociale etc. Cele trei grupuri sînt foarte diferite şi îmi oferă o paletă discursivă şi tematică foarte largă. Pentru mine a fost destul de clar şi destul de repede am decis asupra acestor grupuri. Felul în care povestesc aceste lucruri a fost însă o poveste mult mai complicată. Iar în literatură acest „cum povesteşti” este fundamental.
Foto din arhiva personală Vasile Ernu
Evident că pentru fiecare dintre cele trei volume ai avut de întâmpinat dificultăți. Din tot noianul de piedici care ți s-au ivit în cale de-a lungul anilor dedicați trilogiei, care a fost cel mai greu de surmontat și care a fost imposibil de de depășit?
Tot procesul a durat cam cinci ani: documentare şi scriere. Am lucrat de multe ori în paralel. Am avut noroc şi de cîteva burse care m-au ajutat destul de mult, pentru că am avut timp efectiv pentru scriere.
Pentru mine documentarea este un proves destul de uşor şi plăcut: îmi place această perioadă, pentru că este cumva partea uşoară. Este perioada de adunare de material şi de gîndire. Mintea zburdă liber fără restricţii. Chiar şi munca cu oamenii o fac cu multă uşurinţă: comunic uşor cu oamenii, chiar şi cu cei din grupurile marginale care, de obicei, sunt grupuri închise.
Partea dificilă este procesul de scriere în sine, pentru că e un proces unde se munceşte mult cu textul, cu scrierea efectivă, unde toate gîndurile tale trebuie să aibă cap şi coadă, să fie textul unitar și să aibă un stil.
Eu lucrez programatic: 50 de zile, a cîte zece ore pe zi minim. A sta cîte zece ore pe zi să lucrezi cîteva pagini de text nu e un lucru chiar foarte plăcut şi uşor. Fizic este greu să rezişti, dar cînd mai pui şi oboseala psihică atunci se adună. Există, fireşte, şi plăcere, dar în mare este multă muncă migăloasă. Eu nu prea romantizez acest proces. A scrie o carte nu e chiar un lucru romantic, ci este multă muncă, nervi, energie şi consum psihic. De asta prozatorilor li se cere să fie „sănătoşi fizic” tocmai pentru a rezista la astfel de munci. Plăcerea vine cumva în urma acestui „chin”, cînd ai un rezultat care te mulţumeşte. Ce „demoni” mişcă pe unii în astfel de procese nu ştiu. Nu mai vorbesc că remunerarea este mică, chiar şi cînd vinzi mult după standardele locale.
Foto din arhiva personală Vasile Ernu
Mica trilogie a avut parte de multe cronici scrise atât de oameni de litere, cât și de specialiști din alte domenii. Care dintre ele ți-au fost de folos?
Asta face parte din „confuzia genului”, cea care produce şi dificultăţi, dar are şi avantaje. Adică o carte greu încadrabilă într-un anumit gen poate fi ignorată sau poate atrage categorii foarte diferite. Cum eu sînt însă mai greu de „ignorat” din cauza subiectelor alese, al stilului subversiv şi al problemelor ridicate, atunci reacţiile vin. Şi ele vin din direcţii foarte diferite: de la critici literari pînă la antropologi, politologi, jurnalişti şi sociologi. De exemplu, Vintilă Mihăilescu, antropologul nostru principal, spunea că Sectanţii ar fi o carte model despre felul cum se face antropologie azi. Eu nu am o astfel de pretenţie şi de aceea spun că eu nu fac antropologie, chiar dacă mă folosesc de acest domeniu drag mie.
Pe mine, din toate aceste reacţii mă interesează să am critici decente şi inteligente. Adică oameni care gîndesc textul şi care înţeleg lucrurile poate ceva mai bine ca mine. Criticile inteligente sunt foarte utile.
Însă reacţiile de la cititorii „neprofesionişti” mă interesează cel mai mult. Am foarte multe recţii de la ei, uneori de o inteligenţă sclipitoare. Am foarte multe reacţii de acest gen: oameni care scriu doar pentru că au fost impresionaţi sau iritaţi de ceva citind cărţile mele.
Foto din arhiva personală Vasile Ernu
Ți-ai construit trilogia plecând de la oamenii care fac parte din familia ta. Îi regăsim acolo, printre personajele celor trei volume. Cum ți-a fost să scrii despre ei, fără să îi arăți prea mult lumii, fără să-i desconspiri?
Parţial. Genul îmi permite multe amestecuri dintre „real”, documentar şi ficţional. Cel mai „documentar” volum este Sectanţii, pentru că chiar am trăit între multiple cupluri religioase „marginale” şi foarte pestriţe. Aşa e toată zona mea. În familie am foarte amestecaţi, am moşi şi bătrîni din familie care au fost „ctitori” de tot soiul de grupuri religioase. Fireşte că pe unii e greu să-i „ascunzi” şi să-i faci „necognoscibili”, pentru că despre mulţi deja circulă legende locale, istorii pe care le recunosc toţi cei din comunitate sau localitate. Mulţi copii ai acestor eroi au comentat. E o zonă sensibilă, pentru că nu vreau ca eroii să fie „translaţi” din carte în „real”. Eroii de carte chiar dacă au un prototip nu mai sunt eroii din viaţa reală, oamenii pe care-i ştim noi. Dar oamenii citesc deseori direct, ei vor să recunoască „omul real”: „Vasea, s-a petrecut exact cum scrii tu, am fost martor!” ;). Am încercat însă pe cît am putut să păstrez distanţa de „prototipuri”.
La Sectanţii e foarte interesant că am fost contactat de tot soiul de grupuri religioase marginale, care-mi spun că am scris despre ei. Despre unii care s-au recunoscut eu nici nu ştiam de existenţa lor, sau cu siguranţă că nu m-am gîndit la ei. Dar ei s-au regăsit şi s-au identificat. Asta spune ceva despre „pattern-urile” acestui tip de poveste, de istorie. Am cîteva istorii foarte haioase pe acest subiect.
Cu Bandiţii e mai simplu: eşti obligat să cauţi această distanţă, pentru că ei nu iartă uşor dacă se simt jigniţi sau simt că tu „ai minţit” şi ai scris „cum nu trebuie”. Avantajul e că ei nu sunt aproape de lumea noastră literară, nu au treabă cu acest gen de cărţi. Însă cei cîţiva cu care am lucrat se pare că au dat „notă de trecere” cărţii, dovadă că nu mi-au tăiat niciun deget.
La acest capitol cel mai uşor a fost cu Izgoniţii, pentru că aici eroii nu mai sunt în viaţă şi nici măcar urmaşii lor. Aici am avut cu totul alt tip de dificultăţi.
Foto din arhiva personală Vasile Ernu
Anii dedicați trilogiei au fost anii maturizării tale scriitoricești. Așadar, te pot întreba: ce urmează – roman sau nonficțiune? Personaj sau poveste?
Eu nu mai fac aşa mare distincţie între genuri. Mie îmi plac genurile impure, amestecate. Da, mă aproprii tot mai mult de genul ficţiunii clasice, dar nu aş renunţa la „nota mea specifică”, la documentaristică, la jocul cu ideile etc. Mă atrag tot mai mult personajele, recunosc, dar nu aş renunţa la ideile care mă frămîntă. Poveştile trebuiesc dezvoltate. Povestea contează mult.
Mă interesează multe lucruri, am subiecte destule, dar cel mai mult mă pasionează acum istoria generaţiei mele, a copiilor născuţi în jurul anilor ´70 care cumva au luat-o în piept rău de tot în anii ´90 – 2000 şi care acum se îndreaptă spre un deznodămînt tragic: un soi de „saga” unui grup de prieteni: între copilărie şi bătrîneţe. Mă mai interesează „ritualurile morţii”, acestea întîlniri în jurul morţii, nu moartea efectiv. Am stat vara trecută în mai multe localităţi şi am bifat toate înmormîntările, parastasurile, pomenile şi tot ce ţine de acest fenomen al morţii. În faţa morţii oamenii devin foarte diferiţi: moartea umanizează ceva de speriat.
Sectanții poate fi cumpărată de aici.
Bandiții poate fi cumpărată de aici.
Izgoniții poate fi cumpărată de aici.
Vasile Ernu face parte din “proletariatul precar freelancer”. Așa spune el. În România, scriitorii scriu în schimbul doi sau trei, pentru că mai întâi trebuie să își câștige pâinea. Așa scrie și Ernu. Între libertatea freelancingului și dictatura precariatului, el termină trilogii, scrie cărți pentru copii și pisici, adună jurnale de la sfârșitul lumii, publică volume de discuții și polemici despre Basarabia.
Am pornit acest interviu de la Izgoniții, ultima parte a trilogiei sale, pe care a scris-o în doi ani si a publicat-o anul trecut. (Despre partea a doua, Bandiții, povesteam cu el într-un interviu din 2016). L-am întrebat despre marginali și trecut, construcție, literatură și cititori, dar și despre ceartă, Facebook și tensiunile din ce în ce mai ascuțite din societate.
Vasile ne-a vorbit despre personajele sale și poeziile pe care le pune să le recite (puteți citi câteva strofe și mai jos), despre toleranță și iertare. Despre o țară rurală și puțin educată și împărțirea ei în tot felul de grupuri care nu știu să se înțeleagă. Despre izgoniții din 2020 și cum se pot salva ei.
Eu sînt un soi de creştin laic practicant care-mi iau în serios crezul. Cam romantic dar asta e. Cred că viaţa-ţi este dată o singură dată ca să trăieşti pentru ceilalţi.
Diversă. Viaţa unui scriitor nu se deosebeşte foarte mult de viaţa altor meserii din simplul motiv că aproape nimeni în România nu trăieşte din scris. Este aproape imposibil. Avem o piaţă de carte foarte mică, cu cititori foarte puţini: sîntem sub Bulgaria la acest capitol. Sîntem o ţară rurală, fără tradiţie în ale lecturii, puțin educată. Chiar dacă în comunism (culmea) a existat un salt la capitolele educaţie de bază, în ultimii 20 de ani am pierdut enorm la acest capitol. Din multiple cauze. Practic ne batem pentru cîteva zeci de mii de cititori, în mare parte săraci. Asta e realitatea.
Aşa că scriitorii scriu în schimbul doi sau trei căci mai au alte slujbe din care trebuie să-şi cîştige pîinea. Eu sînt nevoit să scriu în presă, să colaborez pe diverse proiecte. Fac parte din “proletariatul precar freelancer”. Am o libertate pe care o plătesc destul de scump.
Partea frumoasă e că fac ce-mi place. Partea urîtă este această “dictatură a precariatului” care-ţi macină nervii şi ficaţii.
Izgoniţii a fost partea trilogiei cel mai greu de scris poate şi pentru că nu puteam să fiu “martorul evenimentelor” de atunci. Am lucrat cel mai mult. Am scris şi rescris. La început nu eram mulţumit de felul în care curgea. Am regîndit din mers multe lucruri noi.
Am avut o bursă la Split, Croația, ca să termin dar nu a mers aşa cum am vrut. „E greu” pe malul mării, pe coasta Dalmată, să scrii. Am lucrat peste 2 ani, cam cît am lucrat la celelalte două împreună. Dar asta şi pentru că au intervenit multe în viaţa mea. Eu mai întîi documentez, iar cînd scriu îmi trebuie ruptură totală cu lumea: prieteni, relaţii, telefoane, net şi chiar familie. Acord pentru scris un timp special.
Cel mai dificil la acest capitol a fost să găsesc tonul epocii care să se resimtă în carte.
Acum că avem cartea putem să verificăm asta. Mă bucur că oamenii la care ţin mult şi de al cărui verdict “mă tem” au spus că ar fi cea mai bună carte din trilogie sau cel puţin la fel de bună ca celelalte. Asta contează mult pentru mine. Dar verdictul final îl dă cititorul “obişnuit”.
Cel mai dificil a fost construirea unor personaje şi în mod special al personajului principal, Sara: o tînără “milenialistă”, evreică care se înscrie la eseri, o mişcare foarte radicală. E un personaj care-mi place mult: inteligentă, emancipată, luptă pentru drepturi şi idealuri dar în acelaşi timp ne arată că viaţa e ceva mai complicată. Pentru prima dată am reuşit un personaj feminin mai complex. Şi sînt fanul ei.
Mi-a plăcut să o îmbrac, să îi fac discursuri, să-i fac freze, să o pun să recite şi să cînte. Diverse chestiuni.
O pun să recite din Osip Mandelştam:
Veacul meu, fiara mea, cine ar putea
Să privească în pupilele tale?
Sau să cînte un hit al vremii în mare modă, pe la 1915, prin birturile din Odessa. Traducere proprie.
Cum dracu’ eşti tu marxist?
O iubesc pe Raşel,
Fiica unui evreu,
Tatăl ei ne a promis
Un bun mezalians.Ea vrea îns un rabin
Care nu-i un loser,
Ea vrea îns un rabin
Care mănîncă cuşer.Şi ce credeţi că mi a răspuns?
Da’ tu nu vezi că mama ta bea vîrtos?
Şi tatăl tău este arhiereu,
Tu ai o uniformă de matros.
Cum dracu’ eşti tu evreu?Iubesc ca un disperat
Fata cu ochi zglobii
Care, cînd te privesc,
Omoară şi pe cei vii.Ea vrea îns un marxist
Ce nu papă icra.
Ea vrea îns un marxist
Care citeşte Iskra.Şi ce credeţi că mi a răspuns?
Păi, mama ta e burjoa,
Iar unchiul tău e un okteabrist.
La mic dejun mănînci doar foie gras.
Cum dracu’ eşti tu marxist?Am început serios
Capitalul citit,
Hainele le am schimbat
Şi barba mult mi a crescut.Am fost şi la eseri,
Bombe ştiu să mai fac,
La sindicat m-am înscris,
Nu ştiu ce să mă mai fac.Şi ea a dat un verdict!
În Ohrana este fratele tău!
Iar unchiul tău este morfinist.
Eşti familie de monarhist.Cum dracu’ eşti tu marxist?
Cum dracu’ eşti socialist?
Cum dracu’ eşti anarhist?
Cum dracu’ eşti feminist?
O uşurare. Mare uşurare. Nu e uşor să duci o trilogie. Mi-am dat seama abia la volumul trei. E multă muncă. A fost nevoie de multă documentare şi nu a fost uşor să le scriu. Într-o trilogie trebuie să-ţi dozezi altfel energiile. Cu toate că aceste cărţi puteam să le scriu fără să le leg într-o trilogie pentru că au o autonomie cumva. Dar legate împreună cred că produc un text mai complex.
Faptul că au succes la public şi chiar destul de mare la critică (permeate cu premii importante) e încurajator. Cititorii sînt însă cei care-ţi dau marea satisfacţie.
În ultimul an am avut multe mesaje de la „fani” care aşteaptau partea a 3-a. Asta m-a motivat dar şi m-a speriat puţin pentu că erau aşteptări. Sper să nu-i dezamăgesc.
Cartea e tristă, chiar foarte tristă faţă de celelalte cărţi ale mele. E reflexivă, ca şi celelalte, dar nu oferă direct material de reflecţie. Multe capitzole par „neterminate” tocmai că ideea din spate e să activeze această reflecţie individuală: şi cititorul poate contribui la poveste.
Mi-ar plăcea ca cititorul să simtă această tristeţe, această luptă care presupune multe riscuri, această reflecţie asupra conflictelor în care trăiesc eroii. Mi-ar plăcea că cititorul să “retrăiască”, așa cum zic basarabenii după un calc rusesc, adică să trăiască, să simtă ceva din frămîntarea eroilor şi a epocii. O epocă nebună care ne aminteşte de epoca în care trăim. Poate aşa ne înţelegem mai bine pe noi şi epoca noastră. Aş vrea ca cititorul să poată privi actualitatea dinspre începutul de secol XX.
Eu cred că această carte este de o actualitate îngrijorătoare. O mulţime de lucruri seamănă nespus de mult. Însă eu nu cred într-o repetiţie identică. Nimic nu se mai poate repeta la fel chiar dacă multe lucruri par a fi asemănătoare. Altele sînt datele problemei: social, economic, felul în care e stratificată societatea. Stăm mai bine sau mai prost? Pe alocuri stăm mult mai bine dar pe alocuri mai prost.
Ce este repetitiv? Repetitiv este felul în care se acumulează inegalitatea, felul în care se produc cauzele violenţei. Sînt nespus de asemănătoare. Efectele pot fi apropiate. Poate şi condiţiile. Diferenţele? Greu de prevăzut dar ţine de felul nou al muncii şi al stratificărilor sociale.
Cartea meditează cumva asupra actualităţii debutului de secol XX. E o carte avertisment chiar dacă nu are pretenţia unei proiecţii “a viitorului”. E mai degrabă o carte tristă, o reflecţie tristă dar care lasă loc de speranţă.
Eroii mei sînt plini de speranţă dar încă nu ştiu prin ce vor trece în secolul XX. La final am însă o mătușă matusalemică din Istambul care dezvăluie ceva trist. O să citiţi.
Am o părere proastă despre această ustensilă Facebook. Adică nu despre Facebook în sine căci el este un instrument ca oricare altul: poate fi util şi nociv în acelaşi timp.
Ce mă deranjează la el este proasta înţelegere şi utilizare. Facebook este un instrument profund centralist, destul de unificator, deci destul de autoritar şi puţin democrat, foarte uniformizator (diferenţiază puţin) şi isteric. Aşa e construită maşina. Ea e construită să vîndă nu să discute, polemizeze, dialogheze etc. ea e bună pentru promo, pentru diverse scheme mai comerciale. Noi greşim şi o folosim ca pe o „platformă reală” politică, socială, culturală. Şi avem o unificare centralizată, uniformizată şi isterică.
În viaţa reală lucrurile stau altfel: de obicei oamenii care se înjură pe Facebook nu fac asta şi în realitate. Oamenii „în real” sînt mult mai umani decît „în virtual”.
Însă da, societatea de azi este foarte spartă, ultraindividualistă şi ruptă. Stratificată tot mai inegal. Iar ura care a cuprins societatea este una profund nocivă pentru că e un soi de ură politică, socială şi mai ales economică. Ura cea mai vocală este ura celor care au putere împotriva celor care nu au putere. În Izgoniţii povestesc şi despre asta dar care are loc într-o altă epocă. Acest tip de relaţie a produs Pogromul şi Revoluţia, elemente centrale în cartea mea.
Lumea mă ştie ca “prea tolerant”. Dar asta vine din educaţie, din experienţă, din vîrstă. Inteligenţa, care nu e doar informaţie teoretică ci şi practică, îmi spune că nu există un motiv serios să rup orice legătură cu un om. Omul e mai important decît opiniile lui, viaţa e mai importantă decît crezul politic sau de altă natură.
Eu sînt un soi de creştin laic practicant care-mi iau în serios crezul. Cam romantic dar asta e. Cred că viaţa-ţi este dată o singură dată ca să trăieşti pentru ceilalţi. Cînd greşesc sufer mult, îmi doresc un soi de „penitenţă”.
Dau foarte rar unfriend şi mai ales block: doar atunci cînd se trece la ameninţări fizice, familie şi violenţă iraţională. Dar din fericire nu sînt mulţi. Dar sînt tot mai mulţi.
Marginalii în general sînt nu atît cei care stau la “margine”. Marginalitatea ţine de un raport de putere. Marginalii sînt oamenii fără putere, cu puteri limitate în raport cu cei ce au putere. Astăzi ca niciodată marginalitatea ţine de puterea economică, socială şi politică. Însă cea economică e dominantă. Practic marginal e săracul, emigrantul, cel protejat puţin de legi economice, de protecţie socială şi legi politice.
Marginal e cel care are tot mai puţine ascensoare sociale. Ura, mai ales la noi, e îndreptată împotriva celui sărac, “asistatului social”, bătrînului “care nu ştie cum să voteze” etc. Noi sîntem în trendul global doar că pe alocuri mult mai violent.
Am multe cărţi începute în cap. Lucrez la cîteva la documentare pentru că eu scriu un soi de docu-ficţiune: am nevoie de documentare pe ceea ce scriu chiar dacă e ambalat în ficţiune.
Mă interesează acum foarte mult un soi de “istorie de generaţie”: a celor care au fost copii în anii 70-80 şi care acum se pregătesc să intre în faza de bătrîneţe. Mă interesează cum şi-au trăit ei anii 90/2000. Acolo s-au întîmplat traume incredibil de profunde dar bine ascunse sub un glamour-ul consumist.
Mai este o temă care mă interesează mult: moartea. Dar nu ca fenomen psiho-somatic ci mai degrabă ritualurile din jurul ei: cele sociale, economice, politice. Comunitatea în jurul morţii; pentru că eu cred că aici, în aceste ritualuri se vede cel mai bine cum s-a schimbat şi cum se schimbă viaţa noastră socială, economică, politică. Designul vieţii noastre se vede cel mai bine în ritualurile morţii.
Sergiu Bejenari, 11 ianuarie 2020
Sectanții, reprezentanții unei comunități religioase desprinsă dintr-o religie mare, grup (închis) alcătuit din adepții unei doctrine (definiția pe care o dă DEX-ul).
În prima carte ”Sectanții” (pe care o puteți procura de aici de exemplu) din ”Mica trilogie a marginalilor”, sunt descrise realitățile pe care le trăia o comunitate religioasă din Bugeac la sfârșitul secolului al XIX – lea și problemele cu care s-au confruntat aceștia în timpul regimurilor politice din secolul XX.
Autorul, Vasile Ernu, povestește istoria a 4 generații de sectanți, reușind să păstreze vocile celor mai marcante figuri ale grupului de studenți ai Bibliei, transmițând atmosfera din ”regiunea în care… ți se ierta aproape tot… cu singura condiție: să nu fii diferit de restul comunității.”
Trecuți prin războaie și limitați de sistemele politice, ei mereu s-au adaptat și au continuat să trăiască conform principiilor religioase. De la ”liniștea” din imperiul țarist, prin mâinile legionarilor care au întors societatea împotriva lor, au intervenit în zona dureroasă și le-au interzis să-și înmormânteze morții conform tradițiilor, prin socialismul de la care nu aveau nevoie de căldarea cu mere de la colhoz, până la perestroică. În URSS erau considerați ”străini ai societății comuniste, leneși și speculanți”, dar au făcut față sistemului, și-au dezvoltat diverse bresle pe care nu le acoperea statul, iar în paralel lucrau și la slujbe obligatorii, însă nimic nu i-a făcut să jure partidului pentru a obține careva beneficii.
Sectanții, este cartea în care autorul vorbește cu vocea personajelor, cu vocea celor care au supraviețuit perioadele când o Biblie era la preț cât o vacă, vocea celor pentru care ”a fi persecutat, a suferi este cea mai mare fericire care i se poate întâmpla unui sectant”.
Pentru mine cartea ”Sectanții” este un document care merită anexat la manualele de istorie, iar problemele cu care se confruntau membrii comunității (cum ar fi intimidările din partea funcționarilor publici, comparația vieții pe care o duceau sectanții cu perioada din Evul Mediu și recomandările de a citi reviste sovietice ”Bezbojnic” sau ”Nauka i Relighia”) m-au făcut să-mi revăd un pic atitudinea și formularea mesajelor în comunicarea cu persoanele religioase, pentru că de altfel fac și eu parte din grupul celor care marginalizează.
« go back — keep looking »