Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte
Când a început războiul am lăsat baltă toate proiectele mele legate de scris. Nu mai vedeam niciun rost – depresia şi disperarea mă bântuiau.
La târgul Bookfest Bogdan a venit şi m-a întrebat dacă nu vreau să reluam o veche corespondență. Nu ştiu de unde-i venise această nevoie. La mine părea un capitol închis definitiv. Ne părăsise şi “naşul” care ne susținea şi citea – dragul de Cosaşu.Am zis că meditez. Ne leagă o veche prietenie – genul de prietenie tăcută: multe nopți am tăcut împreună. Dar am mai şi scris.
În materie de literatură Bogdan este un profesionist ceea ce nu se poate spune despre mine – dar avem ce ne spune. Ambii suntem suficienți de inteligenți şi educați, cu experiența aripilor frânte nu odată. Dar de la o vârstă ne cam știm locul – fără a epatat dar şi fără falsă modestie. Adică indiferent de micile sau marile războaie din jur știm că trebuie să ne vedem de drum şi de cărțile noastre.
Am decis greu să reintru în joc: mai mult din nevoia de a-mi păstra mintea mai limpede. Eram undeva prin Transnistria cu copilul – eu voiam să plec spre Odessa iar Saşa mi-a pus interdicție. Am ascultat şi eu odată corect. A doua zi Odessa avea să fie bombardată.
Şi eu am început să scriu prima scrisoare, Bogdan a răspuns – şi iată cartea. Textele au fost găzduite de scena9.ro.
Apare la Editura Trei cu ilustrații superbe făcute de Andrei Gamarţ. Cu doua texte despre ce facem semnate de Radu Cosașu și Radu Vancu.
Mulțumesc tuturor pentru implicare și susținere și lui Bogdan spor pe unde e că eu tot pe drumuri.
Salutări din Timișoara.
În câteva săptămâni va apărea.
”Profesorul tău e mult mai interesant decât cel din La Casa de Papel.”
Eu lucrez programatic – dacă nu am termeni, date exacte eu nu pot lucra. Chiar și în perioadele mele cele mai depresive și explodate pot lucra ca un ceas elvețian. Asta e partea protestantă din mine.
Dar am și cea estică mai mistică și pravoslavnică – când totul e gata pot arunca la gunoi totul: ca o stare de fatalitate. Această ultimă parte e ceva inserat cumva de un soi de fatalism istoric existențial care nu ține de mine.
Dar lucrez cu program și istoria-mi distruge programul. Nemilos.
Trebuia deja să termin două cărți: dar nu aveam de unde să știu că va fi război. Mama se pregătește să moară și Generația canibală se amână, dar nu mult.
Ca să ies din criza războiului a trebuit să scriu sute de texte despre est și efectele războiului. Acum mai puțin.
Războiul m-a scos total din rit mai bine de un an jumate. A lovit mai crunt decât moarte mamei. Nu credeam.
Mama a murit senină – războiul aduce o moarte violentă fără sens ceea ce face violența și cursul istoric insuportabile
Dar am publicat un Jurnal la sfîrșitul lumii II (editura Cartier) și am terminat cu Bogdan-Alexandru Stănescu – Ceea ce ne desparte II. Asta așa de criză.
Dar sper să termin anul acesta una din cele două – e timpul să râdem fie și amar în fața morții.
Iar uneori complimentele ”motivaționale” vin de unde te aștepți cel mai puțin.
Când am citit în Libertatea interviul cu Darko Perić – Helsinki din La Casa de Papel am rămas surprins de referința la mine – zice: “Dar am găsit o librărie foarte faină pe Lipscani, Cărturești. Acolo am descoperit un scriitor moldovean, Vasile Ernu. Sunt fan, am citit „Bandiții” și acum citesc „Sectanții”.”
I-am scris, firește. Oricum Sașa nu mă credea 
. Mi-a răspuns.
”Salut Vasile,
mulțumesc pentru mail. Uite ce coincidență, chiar anul trecut am luat Bandiții când am fost în București și anul ăsta am cumpărat Sectanții la Cluj, și după aia mi-au făcut fetele interviu.
Îmi place mult stilul tău de a scrie și vreau să zic că profesorul tău e mult mai interesant decât cel din La Casa de Papel.
Sper că într-o bună zi ne vom întâlni sau la București sau la Barcelona.
Și chiar m-aș bucură să îmi trimiți cărți.
Saluta-l pe Sașa din partea mea.
Numai bine și ținem legătura.
Cu drag,
Darko”
E măgulitor. Așa că trebuie să termin: omul așteaptă.
Cum arată orașul pentru oameni ▶️ Mai Departe cu Vasile Ernu
Jun 2023 Mai Departe cu Artur Gurau
Podcastul “Mai Departe” cu Artur Gurău și Vasile Ernu, scriitor și publicist. Discuție despre potențialul Moldovei și al moldovenilor, calitatea muzicii produse la Chișinău, dezvoltarea orașelor, renunțarea la mașini, îmbunătățirea calității vieții în metropole, dar și tranziția la un regim de viață și politic social-democrat.
Școala 32 după 32 de ani – La liceul Iulia Hașdeu – fotojurnal
Asta a fost cea mai emoționantă întâlnire din ultimii ani – pentru că a fost spontană, autentică și după o absență mare, tare mare.
Profesoarele au fost la înălțime iar elevii mai buni chiar decât noi pe vremuri Glumesc – au fost tare buni.
L-a final mi-au adus o cutie cu un cadou – m-au pus să ghicesc ce e acolo, în cutie.
Era o rodie – au citit atent ce am scris. Și mi-au cântat.
Am promis că la toamnă revin pe câteva zile la ei – o aduc și pe colega mai tânără din clasa vecină – Tatiana Țîbuleac (Taniușa nu scapi)
Poate-l luăm și pe Vitalie Dani să cântăm clasica genului plus Alexandr Feodorovici…. și alți profi de atunci.
Mulțumesc mult – o să povestim odată pe îndelete.
Mi-ați făcut zilele frumoase: îmi șoptește inima…
Foto: Nadejda Roscovanu – mulțumesc mult.
(foto) „Vreau să povestesc prin ochii unor adolescenți o epocă destul de complicată.” La ultima ședința a Clubului de carte l-am avut ca invitat pe Vasile Ernu
Diez – 4 august 2023, 16:13Ana Mărgineanu
Duminica trecută, 30 iulie, la Librăria din Centru s-a desfășurat o nouă ședință a Clubului de carte #diez și a Librăriilor Cartier. Pentru că e vară, timpul vacanțelor, am dezbătut un volum de memorii despre adolescența anilor ’80. Este vorba despre „Sălbaticii copii dingo”, de Vasile Ernu.
Cartea adolescenței
La eveniment a fost prezent și scriitorul Vasile Ernu, care s-a împărtășit cu mai multe detalii interesante din viața sa, dar și despre carte. Ne-a mărturisit că ideea volumului de memorii a pornit din necesitatea de a crea o punte între el și adolescenții de acum. „Eu lucram cu foarte mulți tineri și mi-am dat seama că nu îi mai înțeleg. Ceva îmi scăpa din felul în care înțelegeam lucrurile. Mi-am zis că e bine să-mi povestesc adolescența mea pentru a face o punte și pentru a înțelege ce se întâmplă cu ei, cum se schimbă și de ce se schimbă, de ce au alt tip de emoții și alte perspective.”
Vasile Ernu ne-a zis că l-au interesat aceste schimbări, deoarece adolescența este o perioadă destul de complicată și scurtă. Potrivit acestuia, în cartea sa sunt mai mulți eroi principali: epoca, orașul, adolescenții, iar pentru el era foarte important să povestească cum arăta Chișinăul sfârșitului anilor ’80.
„Eu încerc să povestesc, prin ochii unor adolescenți, cum s-a schimbat orașul, perioada aia. Este o carte asumată a cărui subtitlu este «Cartea adolescenței». Încerc să povestesc într-o formulă bine gândită despre Chișinăul sfârșitului anilor ’80. În această carte mă interesează adolescența și epoca respectivă. Vreau să povestesc prin ochii unor adolescenți o epocă destul de complicată. Atunci au avut loc niște transformări care aveau să schimbe total globul.”
Sălbaticii copii dingo
Referitor la titlu, Vasile Ernu a lămurit că metafora se referă la momentele din viață, în carte „adolescența”, care ne scăpă de sub control. Câinii dingo reprezintă animale care au fost domesticite de aborigenii australieni, dar la un moment dat, au fost abandonați de stăpâni și s-au întors în habitatul lor inițial, redevenind sălbatici. Dingo vine din limba aborigenilor, care numeau dingo masculul și tingo femela.
Prin intermediul acestui volum, generația mai tânără poate descoperi timpurile în care trăiau părinții lor, cum arătau adolescenții anilor ’80, ce muzică ascultau, ce obsesii aveau, cum se îmbrăcau.
Impresii din partea cititorilor
Cu câteva impresii s-au împărtășit și cititorii care au venit la ședința de carte.
Gabriel Istratii a povestit că a participat chiar și la o prelansare a cărții și, citind-o, nu s-a așteptat să fie „chiar atât de bună”. „Personajele mi-au fost foarte simpatice. Nu este atât de mare diferența dintre generația prezentă în carte și generația care stătea la Asachi, în scuar. Tot cântam Țoi [referire la cântecele prezente în carte], cântam la chitară, am băut vin prost. Mi-a părut foarte bună «geografia» cărții, pentru că știam toate locurile și am trăit experiențe similare.”
Una dintre cititoare a venit și cu o remarcă destul de curioasă. Aceasta l-a întrebat pe scriitor cum reușește să își amintească atât de multe evenimente din perioada copilăriei și a adolescenței.
Vasile Ernu a mărturisit că memoria este un atu pentru el și funcționează foarte „pervers și complicat”. „Cu vârsta, observ că memoria funcționează tot mai «pervers». Amintirile mele nu vin rar și vin pentru perioade lungi. Încerc să îmi reactivez memoria prin documentare, vizionare de filme și fotografii de epocă. De multe ori, memoria mea este activată de detalii, obiecte și mirosuri. Mirosul a devenit un catalizator mult mai important decât vizualul, dar mai discut și cu alți oameni și încerc să văd ce își mai amintesc.”
Profesoară de literatură, Liliana Orehovschi a precizat că citind „Sălbaticii copii dingo” a conștientizat multe lucruri prin care a trecut, dar a uitat de ele sau nu le-a observat în acele timpuri. Aceasta a recunoscut că s-a simțit și ea un câine dingo în perioada adolescenței.
„L-am invidiat pe adolescentul din carte, pentru că a avut atât de multe conexiuni, a putut să trăiască în atâtea grupuri, să cunoască lumea care acum mă interesează din ce în ce mai mult. E vânătorul, nu e victima, deoarece are posibilitatea să se întâlnească cu mulți oameni, care astăzi sunt personalități. Mi-a plăcut experiența cu gopnicii, cea de la uzina de frigidere. De asemenea, mi-au plăcut ilustrațiile sugestive ale lui Roman Tolici.”
Fiind profesoară, Liliana Orehovschi a spus că le va recomanda această carte și elevilor cărora le predă.
Ședința de lectură de duminică a fost una în care fiecare dintre cititorii care îi urmăresc activitatea lui Vasile Ernu s-a împărtășit cu experiența sa de lectură și a aflat ce îl interesa despre volum sau despre personalitatea scriitorului.
Mai jos, vă lăsăm și câteva fotografii de la eveniment. Poate astfel vă trezim curiozitatea și veți avea dorința de a participa la următoarele întâlniri.
”Nu-mi pot imagina un Chișinău în care să se vorbească doar limba română”. Scriitorul Vasile Ernu – despre identitatea basarabeană, noua barbarie și ideile de stânga
Igor Cornilov / 5 iunie 2023 / Andrei Mardari | NewsMaker
În mai la Chișinău au avut loc Zilele Literaturii Române. Cu acest prilej, în capitala Republicii Moldova a venit și scriitorul Vasile Ernu, originar din Basarabia, stabilit la București. Recent, el a dedicat o nouă carte orașului nostru. Într-un interviu acordat NewsMarker, Ernu a vorbit despre spiritul Chișinăului și identitatea basarabeană, despre soarta ideii de stânga, despre filozofie și tehnologie, despre ceea ce are Moldova și nu are România.
„Noi am fost prima generație care a început să privească nu spre Moscova, ci spre Occident”
Povestiți-ne despre parcursul dumneavoastră în profesie.
Sunt un scriitor român cu rădăcini basarabene. Născut în Uniunea Sovietică, în sudul Basarabiei, am venit în 1987 la Chișinău, unde mi-am petrecut adolescența. Cea mai recentă carte a mea, „Sălbaticii copii dingo”, se referă tocmai la acea perioadă – este vorba despre ultimii copii ai imperiului în ajunul dispariției sale. Apoi soarta m-a dus la Iași, unde am studiat filosofia. Am fost prima generație care a început să privească nu spre Moscova, ci spre Occident. A fost o perioadă de căutare a unei noi/veche identități naționale. Am făcut un master în filosofie la Cluj, acum locuiesc în București, scriu cărți, colaborez cu diferite reviste…
Ce avem noi, în Moldova, și nu are România?
O mare experiență, care ne deosebește. Când Basarabia făcea parte din Imperiul Rus, România încă nu exista ca proiect politic unitar, ea a apărut mai târziu. Imperiul este o cu totul altă realitate, cu o cu totul altă organizare și mărime, iar acest lucru ne-a modelat în ceea ce ne-am dovedit a fi.
Întotdeauna îi sfătuiesc pe prietenii mei români, care vor să facă cunoștință cu Republica Moldova, să vină aici cu trenul pentru a simți diferența: când roțile trenului se schimbă la Ungheni, observi imediat că standardul european este înlocuit cu cel imperial.
De asemenea, Moldova are o experiență sovietică uriașă, ceea ce o face foarte diferită – cu toate trăsăturile ei pozitive și negative. De obicei, iubim oamenii pentru diferențe, nu pentru asemănări. Acest lucru este valabil și pentru Moldova și România. Probabil de aceea, cea mai populară muzică din România este acum cea basarabeană. Ne distingem și prin bilingvism, iar această capacitate de a fi altcineva este foarte importantă. Nu-mi pot imagina un Chișinău în care să se vorbească doar limba română. Vreau să văd un oraș în care se vorbește română, rusă, ucraineană… Totul creează spiritul unui loc. Diferitele etnii sunt și oamenii noștri, trăim împreună pe acest pământ de foarte mulți ani și am învățat să ne înțelegem unii cu alții. Eu vin din Bugiac, unde un sat este găgăuz, altul este bulgar, altul este german… Este într-adevăr incredibil, dar nu există așa ceva în România. Multiculturalitatea este întotdeauna îmbucurătoare.
Andrei Mardari | NewsMaker
Cum s-a schimbat Chișinăul în ultimii ani?
Chișinăul este unul dintre orașele mele preferate și, nu mă tem să spun, cel mai interesant oraș din regiune. Nu are un centru medieval, așa că este foarte nou, foarte spațios. Este, de asemenea, unul dintre cele mai verzi orașe din Europa, arătând ca un oraș în mijlocul unei păduri sau al unei podgorii. Cel mai mare risc al său este agresivitatea construcțiilor; orașul are nevoie de strategii de construcție corecte. Nu cred că a fost vreodată atât de distrus ca acum – tocmai din cauza construcțiilor haotice. Chișinăul are nevoie de mai mult transport public modern pentru a reduce numărul de mașini pe șosele. E bine că dispar microbuzele, pentru că înainte erau un iad. Când vin aici, observ că orașul a devenit mai puțin agresiv, mai familist. Există o regulă în urbanism: dacă le oferi oamenilor o infrastructură bună, îi încurajezi să se dezvolte și să se schimbe în bine.
În ultimii ani, Chișinăul a cunoscut o dezvoltare rapidă a alimentației publice. Alimentarea publică moldovenească, în general, este un lucru teribil de interesant, este de o calitate mai bună decât în România, așa că trebuie apreciat.
„Noi ne gândim doar că nu suntem încă în Occident. Nu, noi suntem Occhident”
De ce ați decis să studiați filosofia?
Am început să citesc de mic, eram fascinat de cărțile care mă puneau pe gânduri. Așa a început totul.
Două concepte sunt adesea folosite pentru a descrie lumea modernă – „sfârșitul istoriei”, al lui Francis Fukuyama, și „ciocnirea civilizațiilor”, al lui Samuel Huntington. Dacă în ultimii treizeci de ani lumea a evoluat conform lui Fukuyama, evoluează acum conform lui Huntington?
Aceste concepte sunt interesante, dar nu mi se par irefutabile. De exemplu, în loc de „sfârșitul istoriei”, ne aflăm acum în vârtejul unei noi istorii, iar această teorie a fost în mare măsură disfuncțională, din punctul meu de vedere. Istoria nu se termină niciodată, ea reinventează de fiecare dată teme și probleme. Cred că civilizația trece astăzi prin schimbări fundamentale, iar războaiele sunt doar o reacție la acestea. Economia se schimbă foarte mult, capitalismul caută noi forme de profit, poate că intrăm într-o epocă în care Orientul va avea o influență mai puternică asupra Occidentului decât până acum. Timp de secole, Europa a fost stăpâna planetei, acolo s-au creat modele și norme. Acum avem o situație ciudată: Orientul a învățat toate lecțiile Occidetnului, dar bumerangul se întoarce la noi așa cum l-am aruncat. Rusia contemporană este, de asemenea, o reacție la Asia, care se apropie de noi, deși această Asie nu este vechea Asie, ci una europenizată. Putem vedea cât de puternice sunt astăzi China, India, Japonia… Singurul lucru care este clar acum este că intrăm într-o nouă epocă, care va fi foarte diferită de cea din trecut.
Avem o „ciocnire a civilizațiilor” în Moldova?
Nu. Suntem prea mici pentru a avea o ciocnire a civilizațiilor. Cred că ne-am occidentalizat deja foarte mult.
Doar că noi credem că nu suntem încă Occident. Nu, noi suntem Occidentul. Trebuie doar să mergeți în Africa și să vedeți diferența cu ochii voștri pentru a înțelege asta. Trăim și gândim într-un mod occidental, dar, desigur, cu un specific estic, având în vedere diferența de experiență și trecutul sovietic.
De altfel, Imperiul Rus a fost un imperiu european, nu asiatic. Uniunea Europeană este doar o construcție politică, nimic mai mult. Noi vrem acolo din motive simple – este mai prosperă, mai stabilă, există mai puțin radicalism și mai puține conflicte.
Andrei Mardari | NewsMaker
Crizele majore ale lumii moderne…
Criza economică, a resurselor și a schimbărilor climatice. O problemă uriașă este creșterea puternică și dramatică a inegalității sociale în lume, cu o rată de creștere în fiecare an. Foarte puțini oameni vor avea totul, iar foarte mulți nu vor avea nimic, iar acest lucru are consecințe. Inegalitatea duce la izbucniri de violență, lovituri de stat, războaie. Dacă nu ajungem la un nou contract social, riscăm să ne întoarcem în secolul XX – un secol foarte violent, cu multe războaie, conflicte și radicalism.
Se simte ca și cum secolul XXI abia începea, iar acum am fost aruncați înapoi în secolul XX.
Da, ne-am întors undeva la începutul secolului al XX-lea, după toate progresele pe care le-am făcut. Acesta este lucrul de care trebuie să ne ferim cu adevărat.
Ce părere aveți despre dezvoltarea inteligenței artificiale?
Istoria omului începe în momentul în care a decis să controleze natura, iar întreaga călătorie a civilizației este o călătorie de schimbare a naturii și de control a acesteia. Inteligența artificială este doar o altă rundă, deși este încă noul „animal de companie” al omului. Da, devine din ce în ce mai puternică, așa că trebuie să învățăm cum să o controlăm. Primele legi din lume care vor reglementa inteligența artificială sunt deja în curs de apariție. La Hollywood, scenariștii ies la mitinguri împotriva ChatGPT – iată noile forme de protest social…
„Mă tem că omenirea se îndreaptă înapoi în direcția barbariei”
În urmă cu câțiva ani se spunea că Occidentul trece printr-o „întoarcere spre dreapta”. S-a întâmplat acest lucru sau este abia la început?
Aproape că s-a întâmplat. Toată Europa de Est s-a transformat într-un fel de Internațională conservatoare, „virajul la dreapta” s-a întâmplat deja aici, foarte brusc. Rusia, Ucraina, Polonia, Polonia, Ungaria au devenit foarte conservatoare. Acum încearcă să se întâmple și în Europa de Vest, dar cred că va supraviețui, există o tradiție uriașă a diferitelor mișcări de stânga acolo. Oamenii trebuie să înțeleagă foarte clar că Europa modernă pe care o place toată lumea este o construcție social-democrată. Europa, este de fapt socialistă și a fost astfel de la Revoluția Franceză până în prezent. Uite, Germania modernă este un stat social-democrat foarte puternic, țările din Europa de Vest în general sunt țări sociale, cu educație universală, asistență medicală accesibilă, sistem de asigurări sociale, inegalitate mai mică în societate. Libertățile politice, economice și sociale au mers mână în mână acolo de la al doilea război mondial încoace. Noi, pe de altă parte, în Europa de Est, după căderea comunismului, am crezut că doar libertățile politice sunt suficiente. S-a dovedit că nu a fost așa.
Mi-e teamă că acum omenirea se întoarce la barbarie. Am făcut un pas uriaș înainte, am avut o perioadă lungă record în istorie de pace și de absență a războaielor globale, am dezvoltat instituții economice și sociale… „Întoarcerea la dreapta” este un regres. Nu spun că toate țările ar trebui să fie socialiste, dar este evident că elementele unui stat social aduc pace, dezvoltare și prosperitate. Dacă dorim războaie permanente, o întoarcere la sistemul de caste, la valorile medievale, ne vom întoarce la toate acestea foarte repede, dar care vor fi consecințele?
Va fi un nou Ev Mediu, ca în romanele lui Sorokin?
Da, „Ziua Opricinikului” nu se referă doar la Rusia, ci la toată lumea. Dacă lumea continuă să se îndrepte spre dreapta conservatoare (a vechii lumi), ne așteaptă un viitor plin de războaie civile și între țări. O perspectivă foarte reală la care am putea ajunge este un război civil la scara întregii Europe. Avem tradiție în asta.
Există astăzi un discurs de stânga în țările post-sovietice și est-europene? Pentru că retorica „stângii” noastre este de dreapta și, în unele locuri, de ultra-dreapta.
Este adevărat că comuniștii moderni din Moldova, Ucraina și Rusia sunt foarte de dreapta – susținând biserica, unele „valori familiale”… Cu toate acestea, în Europa de Est există unele mișcări și intelectuali care împărtășesc valori de stânga. Pe scena politică, prezența lor nu este foarte vizibilă, putem vorbi despre o criză a valorilor de stânga în regiune, dar cred că lucrurile se vor îmbunătăți în viitor, deoarece problemele țărilor noastre sunt în mare parte de stânga – economia, sărăcia, inegalitatea socială…
Nu avem probleme în familie sau în biserică, așa cum se încearcă să ni se explice. Trebuie să dezvoltăm sănătatea și educația. Pentru cei săraci, educația este singura șansă pe care o au de a reuși în viață. Cei bogați pot avea un cont bancar de la bunica lor, noi avem doar educație… Așa că trebuie să lucrăm la aceste lucruri, plus legi care să protejeze grupurile vulnerabile.
Andrei Mardari | NewsMaker
„Depresia socială este astăzi o formă de protest față de lumea modernă”
Să vorbim despre egalitate. Fiecare persoană are abilități diferite, fiecare dintre noi se dezvoltă diferit. Cum este posibil să realizăm egalitatea socială?
Sunt de acord, nu ne naștem egali. Din punct de vedere biologic, suntem cu toții foarte diferiți. Unii sunt bruneți, alții sunt blonzi, unii sunt înalți, alții sunt scunzi, avem înclinații diferite. Eu pot cânta perfect la instrumente muzicale, iar altcineva este la fel de bun la matematică. Nu suntem identici, motiv pentru care este atât de interesant să trăim în lume. Acestea fiind spuse, toți oamenii diferiți din punct de vedere social ar trebui să aibă aceleași șanse. De exemplu, șansa unei educații. Părinții unui copil au bani, iar părinții altui copil nu au bani și nu vor avea același start în viață… Ar trebui să facem eforturi pentru ca copiii săraci să aibă același start în viață ca și copiii bogați. Apoi este vorba de asistența medicală – mecanismele sociale ar trebui să ofere tuturor șansa de a beneficia de asistență medicală de calitate. Există unele lucruri care nu ar trebui să fie vândute, educația și asistența medicală fiind primele dintre ele.
Filosoful irlandez Philip Pettit are un concept de „universalitate a grupurilor sociale”. Acesta presupune că diferite grupuri sociale coexistă pașnic unul lângă altul, niciunul nu caută să îl domine pe celălalt, sunt egale. Credeți că acest concept este fezabil?
Pentru că am înțeles că o persoană poate fi periculoasă pentru alta, am creat un sistem de legi și reglementări. De aceea avem instituții care să ne protejeze pe unii de alții. Putem face o societate mai puțin violentă, cu mai puține conflicte, dar pentru asta avem nevoie de legi și de educație. În Europa de Vest, stabilitatea a început în principal după cel de-al Doilea Război Mondial. Secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea a fost o eră de conflict. Dar cheia stabilității după toate convulsiile a fost găsită în cele din urmă, ea se afla tocmai în democrația liberală (liberalismul) și pacea socială (social-democrația) și în cooperarea lor. Această alianță a fost foarte constructivă timp de aproximativ șaptezeci de ani. Acum ne întoarcem la structuri mai conservatoare, iar acest lucru este riscant.
Ce se întâmplă astăzi în filosofie?
Îmi plac ideile filosofului german Peter Sloterdijk, a cărui lucrare cea mai cunoscută este „Sfere”. Da, cu toții îl citim și astăzi pe Slavoj Žižek, deși nu mai este o filosofie nouă, ci una veche. În zilele noastre, în filosofie se acordă multă atenție economiei, naturii, ecologiei, genului, tehnologiei.
O trăsătură foarte interesantă este problema depresiei. Cu toții ne-am dat seama brusc că trăim într-o lume foarte deprimată. O explic foarte simplu. Uitați-vă, la sfârșitul perioadei sovietice, întreaga Uniune Sovietică și-a băut mințile – era o formă de refuz al regimului, un stil de protest. Depresia socială de astăzi este aceeași formă de protest față de lumea modernă. Este modul nostru de a spune NU.
Fiecare generație are propriul său mod de a rezista. Am următoarea întrebare: cât de relevant este discursul despre mediu în prezent?
Este mai mult decât real; natura ne spune că există probleme care trebuie abordate urgent. Nu este un „basm de stânga”, așa cum cred mulți oameni, schimbările climatice sunt deja vizibile și vor deveni din ce în ce mai evidente cu fiecare an care trece. Da, ecologia aparține astăzi discursului de stânga, dar cred că, în curând, am putea vedea și un discurs ecologic de dreapta. Vor apărea oameni care vor explica necesitatea de a avea grijă de natură prin preceptele lui Dumnezeu, de exemplu…
Și, în final, ce le-ați dori cititorilor de la Chișinău?
Să fie fericiți la Chișinău, este cel mai bun oraș al nostru. Și citiți ultima mea carte despre copiii săi din anii 1980.
Interviu realizat de: Igor Kornilov
Jurnal la sfîrșitul lumii II
Jurnal la sfîrșitul lumii II – Editura Cartier, 2023
”Vasile Ernu traduce în general prin cuvinte extrem de dificil de găsit, tocmai pentru că sunt accesibile oricui, realități care se află atât de aproape de noi încât ne este imposibil să le mai observăm.”
Ștefan Baghiu
„A fost comunismul sovietic o paranteză a istoriei care nu a lăsat omenirii decât amintirea unei vârste unei apocalipse ratate sau a fost o tragedie istorică de uriașe proporții, produsul unei dorințe exacerbate de bine care a decurs în chip atroce și, în felul acesta s-a constituit într-o tragedie a Umanității? A fost produsul unui cinism dus la extremă a unor manipulatori fără scrupule sau printre intrigile malefice au răzbit și vocile unor iubitori de oameni? Seamănă societatea post comunistă cu lumea justiției și adevărului la care au visat rezistenții, disidenții? Unor astfel de întrebări dă răspuns Vasile Ernu pe care îl califică nu numai faptul că este Născut în URSS dar și o sensibilitate de-a percepe semnificația faptului banal, o precizie a analizei care te stimulează intelectual și când nu ești de acord cu ea.”
Ion Vianu
Aurel Vlaicu e femeie – în vizită la Colegiul National “Aurel Vlaicu”
Mai glumim. Dar…
Am fost ieri la Colegiul National “Aurel Vlaicu” la noi în Grivița Roșie- stau la doi pași de el. Ca un fan al cartierului m-am bucurat tare mult că m-au invitat de Săptămâna altfel să vorbesc copiilor.
Cunosc clădirea din afară – nu am intrat niciodată acolo. Acum am făcut-o.
Scurt istoric din ce scrie pe pagina lor.
Colegiul Naţional ,,Aurel Vlaicu” a fost înfiinţat în 1922, prin contribuţia publică a muncitorilor ceferişti de la Casa Muncii nr. 2, funcționând ca şcoală mixtă – băieți și fete. Distrus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în toamna anului 1946, liceul îşi redeschide porţile, iar în 1956, cele două secții s-au reunit în Şcoala Medie nr.4. În 1957 îşi recapătă numele de ,,Aurel Vlaicu”, iar în 1970, se trasformă în liceu de cultură generală, cu specializarea matematică-fizică.
În toamna anului 1974, instituția a devenit Liceul Industrial nr.10, căruia i se afiliază Clubul Sportiv Școlar ,,Locomotiva”, iar din 1990 – Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu”, în cadrul căruia funcţionau două profiluri: teoretic (real şi uman) şi vocaţional (rugby – prima clasă din țară cu această specializare). În anul 2004, liceul devine Colegiul Naţional ,,Aurel Vlaicu”.
Bun.
Primul lucru care sare în ochi dincolo de clădirea impunătoare de afară: infrastructura impecabilă din interior – larg, spațios, confortant. De o curățenie impecabilă. Cu săli mari, cu săli de sport excelente.
Doi: cancelaria plină de femei – doamnele profesoare aici sunt nucleul. Directoarea este tot o doamnă. Am întrebat în glumă: aveți cumva și bărbați în corpul profesoral? Se pare că sunt dar tot mai puțini: sport, religie și matematică.
Am zis: clar, educația, ca și toate muncile grele din vremuri de criză sunt pe mâinile unor femei. “Aurel Vlaicu” – este o femeie. Pe ele ne bazăm.
Atenție însă: aici se face mult sport – profesionist. Apreciez.
Sentimentul puternic lăsat de atmosferă? Am vorbit unui grup de copii de clasele 9-11, mai multe clase cumulate. Sentimentul de normalitate, stabilitate și siguranță. Poate cele mai importante lucruri pentru atmosfera de educație.
Și mai important: nu am simțit atmosfera de ghettoizare pretențioasă de la liceele ”bune” care devine tot mai insuportabilă. Și asta vine atât de la corpul profesoral fără ”elitisme de lume bună” dar și de la copiii care nu au complexul indus ”de lume superioară” – mulți din cartier, amestecați și unii din ”periferie” care trebuie să tragă. Ceea ce numim noi: oameni normali.
Ce vreau să spun – și m-am consultat și cu unii părinți care au avut copii și aici și la licee ”de fițe” din centru: acest tip de liceu păstrează încă o normalitate și o siguranță necesară unei educații decente și sigure dincolo de acumularea de cunoștințe. Adică un loc unde sunt șanse mai mici ca ai tăi copii să o ia prea repede razna din cauza unor concurențe nebune pe statut, avere, mărci de mărfuri și dependențe. Știți voi ce spun…
Și în București dar și în țară avem multe astfel de școli și licee: unde oamenii își fac bine datoria, sunt impecabil întreținute iar atmosfera de educație e normală într-o lume dot mai anormală. Spun asta mai ales în contextul în care ”totul se năruiește” în sistem. În pofida acestui lucru – sunt lucruri care rezistă.
Nu vreau să idealizez, nu sunt naiv, cunosc problemele – cu siguranță sunt probleme: dar vreau să salut acest tip de normalitate, siguranță și stabilitate în atmosfera actului educativ.
Aș numi asta – modestie: locul și starea modestiei ca act educativ. Din experiență știu: cei mai inteligenți și buni oameni sunt cei modești. Această stare am simțit. ȘI eu apreciez mult asta.
Mulțumesc grupului profesoral, profesoarei – Mirela Sarosi , directoarei – Nela Ghigeanu.
Mulțumesc copiilor – am promis să facem un Disco: Părinți versus Copii – Bunica bate toba Eu aduc vinilurile – Ei cu Spotify.
Prezentare Sălbaticii copii dinco – la filosfofie
Am avut puține emoții la copiii de la filosofie București
Aproape două ore. Of.
Și la un ceai după
Mulțumesc tuturor
Jargonul filosofiei românești – în vizită la filosofie în vremuri nonreflexive și total depresive
—
M-au invitat cei de la filosofie București joi să vorbim despre cartea – Sălbaticii copii dingo. Mă rog – un pretext de a ne vedea și povesti.
Cândva am făcut și eu filosofie. Filosofia este un fel de jargon: se poate învăța. Cum? Of – altădată.
Eu nu știam că va cădea URSS așa că mă pregăteam pentru Moscova în anii 88 – era cea mai bună școală, nu exista altă șansă. A venit brusc 89 și s-a schimbat totul. Am început la Iași în 90 și am continuat la Cluj în 96 și după. Azi sunt distant – ”tovarăș de drum”.
În Est filosofia este o struțo-cămilă stranie: un amestec de teologie cu literatură și istorie cu sociologie. Dar toate aceste elemente sunt destul de occidentale pentru că estul este mimetic. Estul este un soi de occident ”de mâna a doua”: ruda săracă de la țară. Estul este al naibii de interesant prin această mutație mimetică care are totuși o altă religie, altă istorie și altă practică. Estul este un soi de occident care-și permite luxul timpului și spațiului: nu e strâmtorat.
Estul este un alter ego al Vestului. Ambii au la bază aceiași axiomă: dubito ergo cogito cogito ergo sum. Doar că Vestul pune accent pe Cogito iar Estul pe Dubito.
Cogito la ei e un soi de legalism reflexiv. Pe când la noi Dubito e un soi de gândire suspicioasă. Ei sunt al naibii de buni în a ordona reflexiv lucrurile – noi în a fi suspicioși și dizolva totul. Noi suntem ”deconstructiviști” prin tot ce facem. Noi suntem ”fii risipitori ai Vestului”
Revenim la praxis. În 90 era o concurență nebună la filosofie. Mă credeți? Iar copiii care veneau erau – cum să spun să nu sperii: atât de buni că azi pare SF. Genul care puteau da și la filosofie, și medicină, și inginerie, și la arte – simultan: așa erau vremurile.
E adevărat: științele umaniste la noi erau pe filologie – de unde și ”ura și disprețul” nostru față de “literaturocentrism”.
În anii 60-90 cu care sunt familiar exista un prestigiu imens al facultății – mai ales medicină și cele tehnice dar și ideea de prof avea un statut superior. Facultatea avea funcția averii de azi pentru grosul populației. Facultatea era un soi de jackpot – juvetele. De ce? Era cel mai sigur ascensor social și funcționa. Vrei să ieși din sărăcie să ai o viață mai ușoară? Faci nu bani ci școală. Direcția școală-facultate: gratuit, universal, accesibil tuturor. Azi de neimaginat – costul vieții devine prea mare și al școlii la fel. E scump chiar să mori.
Primul – prestigiul imens. Doi – pregătirea foarte ridicată a copiilor. Acesta este un element important: că veneai de la Constanța, Vaslui, Bacău, Bârlad, Tecuci, Roman, Pașcani, Suceava, Vatra Dornei sau chiar sate mai mari – vorbim de Universitatea din Iași – nivelul era foarte ridicat, iar concurența dementă. Personal nu prea cred că se putea trișa: nu am studiat subiectul, firește erau găuri în sistem, dar 99% al copiilor care veneau erau cu un nivel de pregătire foarte ridicat.
Și încă un element tare important: distribuția destul de echilibrată pe regiuni și pături sociale. Adică nu aveai două trei orașe dominante ci toate orașele și orășelele regionale erau bine reprezentate. Și aveai colegi așa: de la copii de profesori universitari până la copii de muncitori și chiar țărani. Iarăși un fenomen care a dispărut total.
Această ”democrație la bază” astăzi e greu de înțeles unde totul este super ghetoizat pe clase, caste, grupuri determinat de bani. Banii sunt sursa ierarhie nu cunoașterea și nevoia. Practic azi copiii din rural cu cei din urbanul mare, sau cei din ghetourile sărace cu cei din ghetourile de lux, nu se mai intersectează aproape niciodată. Școlile noastre au devenit ”școli de clasă” – de ”clasă socială”.
Universitățile la fel: copii din rural mai ajung acolo un 3%. Asta și pentru că școlile din rural sunt abandonate. Școlile au devenit total antidemocrate – pentru că au devenit comerciale. Educația nu poate fi fundamentată ”pe profit” – asta știm de câteva mii de ani. Bun.
Personal cred că aceasta este cea mai mare pierdere: în România și Est – cei mai buni copii vin din sărăcie. E regulă verificată. Asta nu înseamnă că trebuie păstrată sărăcia – ci că trebuie să oferim șanse săracilor – grosului. Energiile care veneau de acolo erau colosale. Azi sunt aruncate la coșul de gunoi al istoriei: în loc să ajungă la școală culeg căpșuni pe plantații. Țara asta e făcută de copiii săraci, flămânzi – a te baza pe ”elită” e sinucidere.
Revenim la filosofie. Era prestigioasă în 90 – mai avea aura asta de ”chestie complicată” și ”serioasă”: filosofia era materia aceea care răspunde la întrebarea – Care este sensul vieții 1,2,3 Deseori ca să scăpăm de discuțiile acestea serioase când erai întrebat ”la ce ești?” – răspundeam: la mașini agricole. Clar și fără discuții.
Cum s-a dezvoltat materia filosofie instituțional în anii 60-70-80 în Est e destul de interesant – au avut loc mutații stranii. E puțin cercetat fenomenul la noi dar și în Est. Sunt destul de familiar cu această istorie pe flancul estic: Țările Baltice, Rusia, Ucraina, Georgia și chiar Uzbekistan. Mai ales că poți compara cu spațiu francez, german și anglo-saxon. Și la noi e puțin studiat fenomenul: sunt mici încercări ceea ce e bine.
Anii 90 românești îmi sunt familiari – mai ales axa Iași-Cluj.
În anii 90 explodează regăsirea unei identități ”mistice„: anii 90 sunt anii regăsirii individualismului feroce cu un misticism identitar și economic de o violență pe care nici azi nu o înțelegem. Era o libertate imensă, o iraționalitate totală și o vioiciune bolnavă. Se năștea ceea ce eu am să numesc: Generația canibală. Aveam să câștigăm libertatea de a ne mânca între noi devorând totul în jur. Noi atunci nu știam asta.
Școala de filosofie era slabă – la Iași aveam un singur prof foarte bun – Ștefan Afloroaei. Dar asta puțin conta: conta contextul, colegii, nebunia descoperirilor. Atmosfera era totul: deschiderea. Începuseră să circule cărțile noi și faimoasele xeroxuri – cărți trase la xerox aduse din afară. Colegii care plecau afară veneau cu multe comori: copii xerox la cărți. Se citea în draci.
La Cluj lucrurile erau puțin diferite de Iași – voi povesti în următoarea carte. Acolo aveai filiera structuralistă-post structuralistă – Aurel Codoban & Claude Karnoouh – și direcția nouă care se descoperea – French Theory: Foucault, Derrida, Deleuze, & Co – prin Ciprian Mihali & co. Cumva pe această direcție am mers mulți.
În ambele Universități am avut colegi buni – cei din Cluj erau mai tineri și de aici și anumite diferențe. Era și proximitatea CEU Budapesta care a schimbat configurația ideologică – aici e de discutat mult. Majoritatea lor au plecat la studii afară: master, doctorat etc.
Cu București nu am avut treabă niciodată. Ei cumva erau din altă constelație și probabil ceva mai protejați prin natură disciplinară a profesorilor.
Cert este că în acest moment filosofia de la București pare a fi singura care stă cât decât mai bine în picioare. Clujul pare a fi terminată: Ciprian Mihali a revenit dar pare că energiile sunt pe alte unde. Iași pe linia de plutire – chiar dacă acolo ai oameni buni precum George Bondor, Diana Mărgărit, Alexandru Tofan ș.a. Mă rog: așa se vede de la distanță. Sper să greșesc.
La București văd că se mișcă mai ales că au mulți profi foarte activi din generații ceva mai tinere. Cei pe care-i urmăresc dau semne – foarte pregătiți și cu domenii atractive, actuale: Cristian Iftode, Costea Vica, Daniel Nica, Paul Sandu. Mai sunt dar pe ei îi știu mai bine.
Problema mare – copiii: lipsa lor. Prestigiul s-a dus: nu doar prestigiul filosofiei ci a școlii în sine. Școala e în totală degringoladă. Copiii cei mai pregătiți pleacă ”la export” iar cei ce rămân trebuie să lucreze. Plus ideea ”meseriei de piață” – viața e piață de ceva timp.
Viața studențească și universitară arată halucinant pentru mine – mai ales prin ”preț” și ”muncă”. Viața studențească a devenit ”exclusivistă” datorită prețului – e prea scumpă pentru a fi liberă. Și doi – munca: inadmisibil ca un student să aibă job constant în timpul studenției. Asta nu e studenție ci altceva.
Înțeleg: puțini părinți își permit să țină copilul la școală datorită prețului prea mare de viață. Au trecut vremurile când un muncitor sau țăran putea ține 3 copii la facultate. Astăzi e un lux imens: Universitatea devine curtea burgheziei doar – artele sigur.
Cred că școala și Universitatea ar trebui scoase din câmpul comercial și economic de tip – profit. De ce? La prețul acesta de viață nu-ți permiți să fii liber și mai ales să gândești. De la un anumit nivel al prețului nu mai există gândire.
Dar despre toate acestea – joi la un cei, cine apucă. Vă garantez că nu o să vă plictisiți o clipă.
Joi 23 martie, ora 18.00 – Facultatea de Filosofie – amfiteatrul Mircea Florian.
