Generația canibală – recenzie de Natalia Onofrei
L-am prins!
L-am descoperit pe Vasile Ernu când era deja un autor consacrat, acum cinci ani, prin intermediul unui prieten virtual. Dacă V.E. nu ar fi fost un basarabean care să fi venit cu mine în același tren în ’90 în România, nu cred că m-aș fi aplecat asupra a ceea ce scria foarte tare. Am citit, una după alta, cărțile din trilogia marginalilor – „Sectanții”, „Bandiții” și „Izgoniții”, apoi „Sălbaticii copii Dingo”, iar acum „Generația canibală”. Am mâzgălit paginile în trei sau cinci sau șapte culori, am umplut caiete cu notițe, am recenzat aceste cărți și am publicat observațiile pe blogul meu și pe fb. Întâmplarea face să avem cunoștințe comune în fața cărora am apucat să mă exprim că Ernu este un autor român pe care nu l-am „prins”. Adică nu înțeleg ce vrea să spună poetul, nu-mi dau seama ce-l mână în luptă, deși are o prezență publică dintre cele mai copleșitoare, este formator de opinie, fie că intenționează asta, fie că nu. Totuși, cărțile, textele din ziarul „Libertatea” și cele de pe rețele, uneori, se bat cap în cap. Primul calificativ care-mi venea în minte era „alunecos”. Nu puteam să-l dibui și gata. Să scrii tu atâta și eu să nu te „prind”?… Acest lucru începuse să sape la rădăcina stimei mele de sine.
Publicitate
Setări pentru confidențialitate
Cu cât e mai complex ca formare un individ, cu atât mai sârguincios și abundent se îngroapă în „dosarele” pe care le pune la dispoziție cititorilor: na poftim, săpați! Înecați-vă!
Autorul repetă deseori că scriitura lui este un jurnal de călătorie – acesta e sensul postărilor de fb și al cărților – așa susține, dar cuvântul cheie nu este jurnal, ci călătorie. Fizic sau imaginar, toată viața lui Vasile Ernu este o lungă călătorie împărțită în două: prima, până la 19 ani, a fost una de formare a identității culturale pe întinderea unei țări imense – URSS. Acest mediu cultural (unde e înglobat și politicul) are ca trăsătură psihologică individuală și de grup esențială întinderea, amploarea, imensitatea, spațiul fără margini. În a doua parte, după 19 ani, călătorește prin toată România, prin Europa, ajunge în Statele Unite ale Americii, se întoarce din nou în Moldova și în Rusia, înapoi în România, observând și investigând socialul și scriind. Ce urmărește el cu aceste călătorii, pe care le ține lanț, din partea a doua a vieții sale?, m-am întrebat.
Voi lăsa la o parte cărțile în care a publicat interviuri și eseuri și mă voi referi la cele care conțin ceea ce el numește conținut de jurnal, volume care cuprind, de fapt, biografia autorului. După „Născut în URSS”, carte care înțeleg că a scandalizat mulți cititori, simțindu-se pângăriți de prezența în spațiul public românesc a unui copil format în Imperiul Sovietic, au urmat „Sectanții”, „Bandiții” și „Izgoniții” – o trilogie despre comunități marginale. Autorul a botezat acest tip de scriitură, ca gen, „docufiction” probabil din cauză că a umplut unele spații goale (lucruri pe care nu și le amintea cu exactitate sau le știa din surse secundare) cu intuiții și dialoguri reconstituite, fără a avea pretenția unor reproduceri exacte ale unor situații. De fapt, acestea nici nu sunt esențiale în economia textului.
Impresia mea este că ruptura politică și culturală din 1989-90, reprezentată de destrămarea Imperiului Sovietic și reorientarea Basarabiei către „Patria mamă”, România, așa cum se repeta ca o mantră în spațiul public din două în două cuvinte, i-a zdruncinat ceea ce nici nu știuse până atunci, ca orice tânăr abia ieșit din adolescență, că are: conștiința propriei identități culturale.
În cele trei volume, Vasile Ernu își reparcurge toată viața, în „Izgoniții” întorcându-se în timp în istoria familiei sale. Eu înțeleg aceste călătorii virtuale prin investigație, rememorare și scris ca pe o recapitulare și o înțelegere mai profundă a propriei identități, o confirmare pentru propria conștiință a conținutului de sine. Și-a „verificat” latura sectantă protestantă, pe cea de evreu mesianic (un fel de evrei creștini, pe linia mamei), calitatea de marginal, mereu în opoziție cu statul și în legătură indirectă cu straturile ilegale banditești și, în special, fondul de formare imperial ca amploare și amplitudine a gândirii. Lucrul pe care Vasile Ernu nu-l pune la îndoială și nu-l „verifică”, pentru că nu simte nevoia, este etnia – e moldovean, român. Aici nu are ce investiga. În „Sălbaticii copii dingo” continuă cu vremurile și mediul cultural și social care i-au finalizat formarea, oscilând între școlile și grupurile marginale de la Ciocana (un cartier muncitoresc nou din Chișinău pe vremea aceea) și școlile de elită din centru, populate de copii privilegiați, dar și de oameni de cultură ai momentului, toți având un fond psihic de indivizi ai Imperiului, cu gândire de tip estic, de întindere de câmpie rusă, conștienți și de etnie (moldovenească).
Identitatea autorului, compusă din elemente marginale religioase, dar având conștiința apartenenței la Imperiu, care era organizat ca societate egalitaristă, cu femei emancipate și cu acces neîngrădit la studii și călătorii pe suprafața imensă a colosului multinațional și multicultural-religios, pe fondul etniei moldovenești – putem să-i spunem moldovenești sau românești, este neimportant, pentru că termenul se referă la aceeași limbă și bagaj cultural-mitologic -, reiau, această identitate complexă este supusă unei dislocări puternice în 1989 – 90. Tânăr, la vârsta revoluțiilor, V. Ernu pleacă în aventură, cu intenția de a se întâlni și contopi cu „Patria mamă”. În acest punct al biografiei sale, începe cartea publicată în 2024 – „Generația canibală”.
Reconstituind filmul regăsirii cu Patria, autorul își amintește că n-a fost perceput și întâmpinat tocmai ca un fiu pierdut și regăsit, ci ca un „rus”. După șocul dislocării politice, a urmat șocul percepției din România. Îmi este greu să nu fac o paralelă cu amintirile, percepțiile și sentimentele mele în timp ce făceam aceeași călătorie, pe care eu am trăit-o ușor diferit. Nu am avut o criză identitară de proporții, deși mi-a luat o vreme să mă reașez în mine, revenindu-mi din șocul aceleiași zdruncinări, ci am trăit mai degrabă un sentiment acut de a fi fost percepută ca eternă venetică, descendenta unor cotropitori mitologici, ancestrali, dar și ca responsabila căderii din Paradis. Mie, partea cu etnia, de asemenea, mi-a fost foarte clară – am fost și sunt corcitură de român cu bulgăroaică, nu am avut nimic de investigat.
Conținutul
Întreaga carte este o înșiruire a observațiilor sociale din perioada de după 90, revăzute prin filtrul gândirii de acum. Sunt descrise toate schimbările de la rușinosul comunism strict reglementat și egalitarist către Raiul capitalist al libertății absolute, unde urma să aibă toată lumea bogăție, lapte și miere sau cel puțin posibilitatea de a se îmbogăți. Atunci, libertatea însemna să ai dreptul să faci bairam la orice oră, oriunde, să-ți cumperi blugi, pepsi, țigări de contrabandă și să faci în general tot ce te taie capul – doar drepturi, fără obligații și responsabilități. Autorul ia pe rând fenomenele economice și sociale și constată destrămarea violentă a economiei, a familiilor, pierderea bunăstării, atâta câtă era, a predictibilității și siguranței fizice chiar.
Disponibilizarea – acest cuvânt frumos care cosmetiza ideea de șomaj, deci întrerupere a veniturilor, a dus la castrarea psihică a bărbaților care nu mai puteau să-și întrețină familiile și alunecarea lor în alcoolism și ulterior moarte. Pe lângă victimele dezintegrării industriei, fărâmițarea terenurilor agricole și distrugerea infrastructurii din domeniu prin restituirea pământurilor către foștii proprietari produce și ea o masă uriașă de oameni dezorientați, lipsiți de capacități organizatorice și cunoștințe profesionale, care se iau la omor sau se judecă în tribunale câte 10-20 de ani pentru o fâșie de pământ. Disperarea, sărăcia și vidul de autoritate duc la fenomene sociale de o violență de neconceput cu numai câțiva ani în urmă. Iau avânt bișnița, furtul, contrabanda, hoțiile pe linie administrativă, de stat, jafurile civile, constituirea grupurilor infracționale organizate în ambele țări – România și Republica Moldova. În plus, în Basarabia se extinde și un alt tip de banditism – крыша (acoperiș, în rusă), protecționismul cu taxă – care înlocuiește orice reglementare și autoritate de stat, subjugându-le pe acestea din urmă, și rachetul – sistemul adițional de represiune, recuperatorii. Acest fenomen nu a putut fi implementat în România, deși infractorii de import au încercat insistent, din cauza unei deosebiri culturale fundamentale dintre un stat național și Imperiul Sovietic. Și să nu uităm de nenorocirea națională Caritas, crimă de o violență atroce, produsă cu girul statului nou de tip capitalist.
Nu intenționez să dezvălui mai multe detalii despre violențele și canibalismul intern și extern, pătruns sistemic în toți, din cele 565 de pagini, cititorul le va descoperi singur și le va recunoaște, dacă le-a trăit. Pe mine mă interesează să urmăresc traiectoria basarabeanului prin țară, prin Europa, America și din nou prin Imperiu și sensul acesteia. Ce face, de fapt, el?
În primul rând, recunoaște că s-a orientat de la început către grupurile de studenți români (mă voi referi, pentru claritate, cu „români” la cetățenii României), rupând legătura cu ai săi. Admite sincer că a fost un gest de apărare, de căutare a protecției împotriva respingerii de tipul „vin rușii!”. Confundarea cu românii din toate mediile – academice, religioase, economice și de vârstă – ar fi trebuit să-l facă invizibil, deci complet integrat. S-a împrietenit cu fete românce și vizita familii din Iași de pe toate palierele sociale. Trebuie să recunosc că și eu am făcut la fel, dar mult mai abrupt: m-am căsătorit din anul doi cu un cetățean român și am încercat să mă lepăd de mine ca să nu mai fiu „rusoaica”. Totuși, rămâne constant faptul că, începând de la mijloace de transport, vameși, mâncăruri, băuturi, moduri de a petrece, bea și până la a relaționa în general, în toate mediile, împărțirea era inevitabilă între noi și ei, ai noștri și ai lor, de ambele părți.
Noua ordine liberală venită din Occident promova la adresa populațiilor din blocul estic o rușinare generală și o împovărare cu vina de a fi provenit dintr-un mediu fost socialist, dintr-o orânduire „rea”, dar pentru un basarabean venit în România se mai adăuga și vina și rușinarea de a se fi născut și format în URSS, în Imperiul atât de profund urât aici.
Studentul de la filozofie pleacă în Ardeal, la Cluj, să facă un doctorat, încercând o pătrundere sau chiar o cucerire a acestei zone care nu mai oferea confortul limbii și aerului moldovenesc. Căuta, în înțelegerea mea, o integrarea absolută în spațiul Patriei. Dar aici s-a izbit de zidurile „cazematelor”. Casele românilor din Cluj sunt cetăți de nepătruns, spune el. A urmat un an cumplit de singurătate, cu evadările de rigoare în alcool. Primii care l-au adoptat au fost ungurii, care l-au și diagnosticat corect: Ernu era minoritar în Cluj cum erau și ei la Budapesta. Prin maghiarime a reușit o oarecare pătrundere în mediul românesc din Ardeal, dar Clujul, spune autorul, rămâne pentru el „în ceață”.
Totuși, după multe experiențe și încercarea de a le diseca, informându-se și din izvoare istorice, înțelege că nu există posibilitatea confundării cu acel spațiu din Transilvania, deși îl iubește și îl apreciază. Ungurii și evreii de acolo rămân amintirea cea mai primitoare și mai confortabilă din acea perioadă.
Probabil că există ceva inexplicabil, necunoscut nouă la suprafață, care ne mână în calea unor oameni de care avem nevoie ca să ne repună pe șine. La Universitatea din Cluj, a întâlnit un profesor de origine franceză, cu aer de bizară superioritate și nonșalanță – Claude Karnoouh, antropolog, sociolog și filosof – care i-a spus, în calitate de autoritate didactică, academică și de senior în general, că formarea lui imperială de natură estică e un dat de care nu are rost să încerce să scape pentru că este imposibil. Ar trebui, dimpotrivă, să și-o exploreze și să și-o valorifice, în loc să se lupte să se autoanuleze. Lucru pe care și distinsul profesor l-a făcut în viață. Din acel moment, realizează Vasile Ernu, s-a produs o oarecare restabilizare interioară.
Ceea ce îi rămâne autorului să lămurească nu doar pentru sine, ci pentru întreaga orânduire care l-a format și îl legitimează, inclusiv pentru spațiul românesc, este dacă aceasta a fost realmente „rea” și dacă avem toți vreun motiv de rușinare, de autodenigrare și autoumilire în fața celei „bune”, de tip liberal, capitalist, unde fiecare se poate afirma doar mușcând ori pișându-se pe semenii săi. În acest sens are câteva metafore foarte reușite.
Pentru a aprofunda fenomenul personalizării și atribuirii calităților morale sau a imoralității unor orânduiri sociale, călătorește prin Europa capitalistă, prin statele din fostul bloc socialist și în America. Peste tot găsește oameni emigrați cu aceleași complexe și frustrări, cu dorința de a se lepăda de sine și a se integra în Raiul liberal capitalist, dar toți și-au luat în bagaj pământ de acasă și au încercat să recreeze peste mări și țări mediul cultural care i-a format.
Nu trage concluzii explicite în legătură cu aceste experiențe de cunoaștere prin călătorie, dar afirmă fără echivoc, deschis, că este român, în mod clar un copil de imperiu, de formare profund estică, egalitaristă, colectivistă în sens de solidaritate, de stânga. Concluzia mea este, cum se spune în popor, că nimeni n-a reușit până acum să-și sară umbra.
Probabil pentru că avea nevoie să-și pună la punct problema dislocării complexe la care a fost supus independent de voința proprie, complet în afara posibilității de control individual, Vasile Ernu și-a ales o profesie (sau profesia l-a ales pe el!) care i-a permis să călătorească și să se exprime în spațiul public. Motivul este același pentru care a pornit la drum inițial: nevoia sistemică de a aparține, de a fi acceptat și integrat. Meserie care, la fel ca în toate timpurile, presupune anumite compromisuri. Fiecare își asumă atâtea câte are nevoie pentru a-și duce epopeea vieții până la capăt.
Cartea conține, spre final, un pomelnic al prietenilor săi din presă, foști promotori ai liberalismului și capitalismului, așa cum fusese și autorul în anii 90, răspopiți, deveniți conservatori ai mediului care i-a format, roși de remușcări, întrucât își asumaseră și un soi de calități de lideri, de voci formatoare, convingându-i și pe alții de mirajul lumii „bune”. Prieteni care au ajuns să se înece în alcool, iar azi sunt morți.
Aș avea oareșce observații în ceea ce privește conceperea structurală a volumului, aș fi tăiat pe ici-pe colo ceva balast, dar despre asta o să-i scriu o scrisoare lungă lui Vasile personal.
Altfel, Ernu confirmă ca observator social fin care abordează lucrurile în amploarea lor, nu se uită doar sub nas, obsedat de propria persoană resentimentară, căreia îi este datoare toată planeta, înțelege imensitatea și complexitatea factorilor sociali, așa cum îi stă corect și bine unui om cu formare largă, imperială.
Pentru prima dată, Vasile are umor degajat, relaxat, pe gustul meu.
Ce nu am găsit în cartea lui? O perspectivă venită dinspre fetele basarabence, de aceeași formare. Acesta e un subiect mult mai delicat și, într-un fel, apreciez faptul că nu s-a băgat. În afară de complexele, rușinarea și vinovăția induse de Vest pentru a fi provenit din Imperiu și dintr-o orânduire socialistă, femeile poartă și vina biblică. La violențele economice, de limbaj, de atitudine și excluziune culturală, la adresa femeilor venite din exterior se adaugă violența sexuală. Hărțuirea și agresiunile sexuale, metode cât se poate de naturale, biologice sunt o formă de asimilare, prin posedarea femeilor, a întregii comunități venite din afară. Și nu numai în România, ci în întreg Occidentul. Dar despre asta, probabil, ar fi corect să scrie o femeie.
Paradisul vine cu purgatoriul și cu iadul la pachet
Adrian Hatos despre Generația canibală
Atenție, text indecent de lung.
În mai 1990 am trecut prima oară granița spre Vest, mai exact în Ungaria, pe undeva prin zona Nyregyhaza, ieșind pe la Petea și cu o oprire în piața de la Mateszalka. Așa cum ați bănuit, prima mea ieșire în lumea mai liberă și mai ales mai prosperă nu a fost la studii ci a fost cu bișnița. Nu mă judecați, toată lumea făcea asta, a fost prima manifestare a liberei inițiative în România, lecția introductivă de capitalism, activitatea care a produs prima pojghiță subțire de așa-zisă clasă mijlocie și a permis multora să supraviețuiască în condițiile turbulente ale acelei epoci. Și am plecat nu de la Oradea, unde locuiesc acum, ci de la Sfântu-Gheorghe, din capătul celălalt al Transilvaniei, de unde am dus piese de Dacia, salam și coniac Drobeta. În periplul vestic am reușit să îmi fac bani de blugi și ceva casetofon ca să pot asculta Iron Maiden și Metallica în timp ce învățam pentru admiterea la facultate.
A fost un mai foarte frumos, dar mie mi s-a părut că soarele e mai luminos, oamenii mai veseli și iarba mai verde din cauza libertății și a primei mele expediții capitaliste aparent victorioase. Asta după ce oricum fusesem în ianuarie la congresul tineretului din România din partea Liceului Industrial Nr. 2 din Sfântu-Gheorghe (acum Colegiul Mihai Viteazul), în care sute de adolescenți s-au agitat ca să imagineze cu patos viitoruri paradisiace pentru România în timp ce prin ședințe mai discrete probabil că alții mai deștepți puneau la cale soarta patrimoniului UTC și UASCR șamd. Ca să nu mai zic de experiența de comerciant ambulant de ziare pe ruta Sfântu-Gheorghe-Târgu Mureș din aceeași primăvară. Deci aveam ceva antecedente activist-antreprenoriale. Era perioada în care totul era, aparent, posibil, se visa excesiv iar în timp ce visătorii își trăiau cele mai frumoase momente ale vieții lumea veche se prăbușea în zgomote asurzitoare, acoperite totuși de bubuiturile manifestațiilor din Piața Universității sau al mineriadelor.
Am mai făcut câteva drumuri, până când am constatat că e mult mai interesantă viața de student cu aere de intelectual boem în Cluj. Așa s-a frânt cariera mea antreprenorială incipientă.
Mi se pare, așadar, că îl pot înțelege foarte bine pe Vasile Ernu, care povestește în detaliu prima lui călătorie de adolescent al Uniunii Sovietice în România, așteptările de atunci care ne fac să zâmbim și șocurile pe care le-a trăit la „frații de peste Prut”. Volumul despre „Generația canibală”, este al doilea al planificatei trilogii autobiografice prin care filosoful (?)/antropologul(?)/scriitorul de origine moldoveană ne transmite reflecțiile sale critice despre eșecurile transformărilor sociale și culturale post-1990 din cele două patrii ale sale și despre originile reacției antiliberale de acum. Pentru asta folosește vehiculul propriei sale istorii de viață din perioada anilor 90 petrecuți în România, la studii umaniste în Iași și Cluj, cu treceri prin Timișoara sau mici târguri precum Bârladul și multe reveniri comparative dar și dureros melancolice în Moldova.
Teoria socio-politică a lui Ernu privind cele întâmplate după 1990 și felul în care acestea reverberează în dinamica politică actuală poate fi rezumată în câteva propoziții expuse în cele ce urmează.
Transformările de după 1990 (privatizare, liberalizare etc.) au produs dislocări catastrofale în țesătura socială, mai concret în plasele de siguranță socială dezvoltate oarecum organic în anii de stagnare brejnevistă (în URSS) și chiar și în perioada de criză acută a ceaușismului (în România), peste Prut, ceea ce a dus la apariția unor categorii ample de oameni dezrădăcinați, dintre care mulți au căzut victime morților disperării (deaths of despair, o realitate asociată cu alcoolismul și morbiditatea pusă în evidență mai întâi în Rusia lui Elțîn), de strategii de supraviețuire care lasă urme materiale și în care au contat mult rețelele sociale, prietenii și familia, în care femeile au jucat un rol fundamental. Reflecțiile lui Ernu vin să anunțe și o epocă a revanșei, o replică ideologică și politică devenită fenomen planetar în lumea liberă, prin emergența mișcărilor antiliberale peste tot în Europa dar și în Statele Unite, spune el că este vorba despre replica mânioasă a celor care au devenit victimele neconsolate ale celui mai mare cataclism geopolitic al secolului al 20-lea (conform lui Putin, de ex.), căderea regimurilor comuniste din Estul Europei în jurul anului 1990.
Teoria asta a revanșei este doar schițată în volum, Ernu nu insistă prea mult cu ea. Poate și pentru că, spre deosebire de acutele observații sociologice și antropologice pe care le realizează asupra traiectoriilor de mobilitate socială din orașele românești – comparațiile pe care le face privind stilurile de viață urbană din sud (Moldova și Oltenia de exemplu) și Basarabia și Transilvania (Chișinău, Timișoara, Cluj) sunt corecte, oricât de neplăcute pot să fie pentru imaginea de sine a elitelor urbane române ardelenești – în ceea ce privește originea socială a mișcărilor iliberale este pe teren nesigur. Eu aș zice că furia actuală, dorința de răzbunare dacă se poate spune așa, este în primul rând a descendenților celor care au fost victimele dislocărilor indiscutabile din anii 90. Copiii, verii, nepoții celor disponibilizați atunci, mai ales cei din micile orașe, sunt cei care au trebuit să treacă prin trauma de a crește prin preajma unor adulți neputincioși, disperați sau resemnați. Alții, precum Ernu sau mine, într-un fel sau altul s-au descurcat, sau așa și se pare, au participat la așa-zisa canibalizare a societății, și chiar au transformat critica socială într-o marfă bine vândută (sic).
Am simplificat, poate prea mult, sper să mă ierte autorul.
Teoria socială a lui Ernu nu este una explicită. Cartea însăși nu e una de antropologie socială asumată. Nu citează teoreticieni de referință decât accidental deși modelul de lume și de înțelegere a crizei pe care ni-l propune este unul Polanyian, foarte popular în lumea de umaniști critici în care se învârte. E mai degrabă o înșiruire de crochiuri autobiografice îngemănate uneori cu elemente de descriere antropologică nestructurate, dar a căror primă funcție este de a revela cicatricile traumelor sociale prin emoția specifică literaturii. Fiind în cea mai mare parte a lui un text foarte personal mă întreb câți dintre cititorii volumului vor rezona cu secvențele autobiografice și nu doar cu pasajele de analiză socială. Pentru mine, cu riscul de a-l dezamăgi pe Ernu, povestea lui personală, atât de bine istorisită, m-a ținut lipit de paginile cărții și mai puțin critica socială și profeția apocalipsei (înțeleg că inegalitatea e neplăcută dar a o asimila paușal cu violența e o premisă semantic abuzivă a justificării etice a reacției violente, ca să nu mai zicem că nivelarea de tip comunist era obținută cu violență reală). Mă regăsesc într-o parte din experiențele lui. În plus, o bună parte din personajele din carte le cunosc iar unii mi-au fost chiar prieteni. Dar trebuie să recunosc că, dincolo de unele excese metafizice în interpretarea istoriei pe care le sesizezi imediat, Ernu e un sociolog foarte talentat ascuns în veșminte scriitoricești.
Una peste alta, mi-a plăcut foarte mult cartea, chiar dacă este mai puțin poetică decât „Sălbaticii copii dingo”. Sau așa mi se pare mie. Poate pentru că copilăria și adolescența predispun la nostalgie în timp ce poveștile de facultate țin de trecutul ceva mai recent, mai pretabil la analiză chirurgicală.
Mă opresc aici și vă las doar câteva citate sau idei cu adevărat inspiraționale din carte pe care mi le-am notat (mi-am notat mult, dar important e să citiți cartea după postarea mea, așa că nu dezvălui mai mult):
– Progresul se construiește pe cioburile istoriei.
– Educația pentru catastrofă este mai bună decât educația pentru succes.
– E atât de ușor să-l urăști pe cel fără putere și să te închini celui cu putere.
– Nu cunoșteau ideea de sărăcie pentru că nu cunoșteau ideea de bogăție.
– Noi ne-am născut din frica părinților de foame. Copiii noștri se vor naște din frica noastră de sărăcie.
– Primul lucru pe care trebuie să îl învețe un copil sărac este că el e singur și lipsit de orice plasă de siguranță.
– Materia nu minte.
– Paradisul vine cu purgatoriul și cu iadul la pachet.
– Nu judeca, ci înțelege.
– Orice dar vine cu lepra la pachet.
– Atunci când se vorbește mult despre patriotism înseamnă că undeva, ceva s-a furat.
Arthur Suciu despre Generația canibală
S-a remarcat destul de des stranietatea privirii lui Vasile Ernu din Trilogia marginalilor, dar s-a insistat prea puțin, cred eu, asupra conștiinței sale imperiale (deși temeiurile sunt evidente). În “Generația canibală”, Ernu se autodenumește “ultimul copil al Imperiului”, poate cu trimitere la “Ultimii eretici ai Imperiului”, cartea care mie mi-a plăcut cel mai mult din punct de vedere filosofic și care e cartea sa cel mai puțin citită). Această conștiință este exprimată sub multiple forme. Crescut cu Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Ernu e învățat să privească de la nivelul marii literaturi rusești, care este o literatură imperială. Tot ceea ce se vede de la acest nivel, cu atât mai mult literatura română, este MAI MIC. De aceea, în ciuda faptului că Ernu e un bun cunoscător de literatură română, cu excepția lui Bacovia, de care e atras pe filieră… moldovenească, el nu prea citează autori români. Această perspectivă imperială e intricată și în antropologismul care caracterizează toate cărțile lui – ochiul imperiului care privește periferia, atracția față de infraroșu. Există așa ceva la Ernu, fără îndoială, după cum există și o limită în receptarea umorului balcanic, adesea vulgar. Ernu nu e deloc un om vulgar și nu e nici acomodant balcanic. Trăsătura sa cea mai evidentă e seriozitatea. Or, umorul e partea cea mai profundă a unei limbi și a unei civilizații.
Toată această perspectivă imperială se răstoarnă la el și devine o perspectivă periferică. Ea devine periferică tocmai prin alegerea României, dar și prin dezvăluirea care are loc la începutul anilor ’90, căci căderea URSS este și o periferizare a imperiului. El este “un copil al Imperiului”, dar un matur al Periferiei. De aceea, antropologismul lui Ernu devine, dintr-o perspectivă imperială, unul integrativ. Nu cred că există, în acest moment, un om care să cunoască mai bine România și care să cunoască mai mulți oameni ca Ernu. Oriunde merge, chiar și pe vârf de munte, există cel puțin câteva persoane care vor să-l vadă. Probabil că ultimul intelectual care s-a mai aflat în această situație este Adrian Păunescu.
Deci, la Ernu imperialismul se convertește în periferism, dar mereu e prezentă o dialectică între cele două. “Generația canibală” nu e cartea unui om imediat, ci a unui filosof indirect, care are nevoie de cunoaștere ca să ajungă la sine. Am avut eu însumi un parcurs asemănător: de la Iași, Ernu a plecat la Cluj, apoi la București. Eu am plecat de la Cluj la Iași, apoi la București, unde l-am și cunoscut pe Vasile Ernu. Toată această “migrație” permanentă apare dintr-o insuficiență ontologică. Totuși, dacă eu am fost prin excelență un singuratic, Ernu e un om care nu poate trăi decât în mijlocul oamenilor. Acolo este el în elementul său, iar “Generația canibală” (despre care voi mai scrie) e o carte a frumoasei prietenii a tinereții.
Lansare Gaudeamus 2024
𝐓𝐎𝐏 𝐕𝐀̂𝐍𝐙𝐀̆𝐑𝐈 𝐏𝐎𝐋𝐈𝐑𝐎𝐌 𝐋𝐀 𝐆𝐀𝐔𝐃𝐄𝐀𝐌𝐔𝐒 𝟐𝟎𝟐𝟒
Respectăm veteranii – după Paul Cornea: un onorabil loc II.
La câte cărți românești bune au fost….
Și la general e greu să te bați cu Murakami și Harari – dar insistăm: V la general, e încurajator.
Știu, e groasă – 560 pg: dar așa-i cu anii 90 – multe s-au întâmplat.
Cartea Generația canibală intră din această săptămână în liberării în toată țara. Se poate comanda și pe online la Polirom sau Libris & co (link comentarii)
Turneul de lansări în 2025 – februarie-martie.
Mulțumesc echipei Polirom – cărțile aici
Generația canibală
Generația canibală. Cartea maturității, editura Polirom, 2024
Desen copertă: Roman Tolici
Anii ’90. Cad regimurile comuniste în tot blocul estic, URSS se dizolvă şi sălbaticii copii dingo pleacă în toate direcţiile plini de speranţă, entuziasm şi o poftă nebună de viaţă. Unii pleacă pentru prima dată la studii în „noua Patrie” România, alţii rămân în statul proaspăt înfiinţat, Republica Moldova, iar alţii fug clandestin spre „noul paradis”, „afară”, în Occident. Tinerii studenţi basarabeni, ultimii copii ai Imperiului, veniţi în noua Patrie, descoperă o lume total diferită de a lor. Românii şi basarabenii par două triburi distincte care vorbesc aceeaşi limbă, dar cu alte înţelesuri şi care practică alte ritualuri. Peste toţi însă vine o nouă lume, cu o mulţime de tentaţii, ce le aduce tot ce le-a lipsit – libertate nelimitată şi mărfuri fără număr – şi ei au ales: Always Coca-Cola. Noua epocă le oferă chiar mai mult: pe lângă libertate şi speranţă, le aduce inflaţie, şomaj, dezindustrializare. Se trece de la producţie la comerţ, nimeni nu mai doreşte să fie – toţi vor să aibă. Societatea devine un adevărat carnaval şi comerţ pe mormintele vechii lumi: din epoca comunistă direct în epoca western a Estului nostru sălbatic. Iar din tot acest vârtej se naște o nouă generaţie: generaţia canibală.
Vasile Ernu: totul e bine când se termină prost
Nr. 193 / 103 (serie nouă) / aprilie 2024
În avangarda paginii de autor – ernu.ro – descoperim un citat din Anna Ahmatova: “În viață există lucruri mult mai îngrozitoare decât moartea”.
În volumul Izgoniții, discutând despre memoria omului simplu și sărac, plasați “uitarea” în categoria lucrurilor mai îngrozitoare decât moartea. Ce alte lucruri ați mai pune în această clasă?
Anna Ahmatova e una dintre scriitoarele mele preferate nu doar prin scris, ci și prin atitudinea de viață. Un fel de a fi curajoasă și demnă în situații-limită, cu o înțelegere profundă a tragismului. Moartea nu trebuie să ne sperie mai mult decât anumit tip de compromis în care ne pierdem umanitatea.
Iar uitarea este o temă dragă mie pentru că eu cred că lupta cu uitarea este una dintre menirile muncii cu textul: literatura face această muncă. Memoria este ceva esențial pentru umanitate și ea trebuie mereu întreținută: de asta facem curățenie în cimitire – pentru a nu uita.
Ce alți autori se află în admirația dumneavoastră permanentă?
Am o pleiadă clasică care au fost mereu cu mine și unii care vin și pleacă. Dar Gogol și Babel, Tolstoi și Dostoievski, Ahmatova și Mandelștam. Bulgakov mult timp mi-a fost preferat: în adolescență l-am învățat pe de rost. Acum citesc Franzen cu pasiune. Citesc Pelevin atent. Dintre români, am fost apropiat de linia Panait Istrati – Marin Preda. Dar am crescut cu literatura rusă.
Sunteți unul dintre cei mai apreciați comentatori sociali și politici, recunoscut pentru abordarea directă, fermă, cu argumente solide și pertinente. În postura de homo sovieticus, cum vă raportați la conflictul actual dintre Rusia și Ucraina?
Îl citesc în cheie tragică pentru că are loc în interiorul unei “familii extinse”. Adică e aceeași poveste din Garda albă a lui Bulgakov sau în Armata de cavalerie a lui Isaac Babel.
Dar politic am o atitudine simplă și clară: în război te solidarizezi cu victima, care este Ucraina, și condamni agresorul – care este Rusia. Dincolo de cauzalități și analize, acesta e gestul uman și de scriitor pe care-l pot face. Dar personal o trăiesc ca pe o mare tragedie pentru că se duce în intimitatea mea, în copilăria mea, între copiii, foști colegi de clasă, deveniți maturi, cu care am crescut și care acum se măcelăresc.
În volumul de debut, Născut în URSS (2006), afirmați următoarele: “Capitalismul ăsta ne-a stricat de tot. Ne-a distrus una dintre cele mai mari plăceri, plăcerea de a avea lucruri obținute cu greu.” Notație căreia i-am găsit câteva corespondente într-o carte citită recent, Realism capitalist de Mark Fisher.
Care sunt limitele capitalismului? E mai ușor de imaginat sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului? Și, e într-adevăr imposibilă imaginarea unei alternative coerente la capitalism așa cum notează autorul englez?
Da, s-a întâmplat să fi fost printre primii critici post-comuniști ai capitalismului estic într-o formulă soft, pentru că eram în anii 2006. Adică lucram cu ironia, cu subversiunile, cu deconstrucția. Mereu am fost adeptul criticii actualității, indiferent de regimul în care trăiești: lupți cu ce probleme te confrunți, nu cu fantome ale trecutului. Iar critica actualității, capitalismului nu presupune o legitimare a abuzurilor din trecut, ci din contră. La noi asta e o mare problemă: dacă e să critici abuzurile actualului regim, te întreabă dacă vrei în trecut. Nu, firește. Abuzurile din trecut au avut loc pentru că nu s-a luptat cu ele. Abuzurile de acum au loc pentru că sunt tolerate. Vrem doar să trăim într-o lume ceva mai umană, mai dreaptă și mai echitabilă. De aceea, trebuie să luptăm, să criticăm, să încercăm să schimbăm câte ceva.
Actualul regim are însă o capacitate imensă de a transforma până și critica sa într-o marfă sau formă de divertisment. Și așa e: a fost atât de bine băgat în noi, încât sfârșitul lumii este mult mai aproape decât sfârșitul capitalismului. Noi până și raiul și iadul le vedem ca extensii ale capitalismului, iar pe Dumnezeu ca pe un bancher care dă credite. Ca să ironizez puțin.
Că tot am amintit de sfârșit… Ați publicat două volume intitulate simbolic Jurnal la sfârșitul lumii (vol. I și II), acoperind perioadele 2014-2018 și 2018-2021, în care înregistrați un spectacol intim, social și politic, deopotrivă. Ce raporturi se (mai) pot stabili între trecut, prezent și viitor, în măsura în care se tot discută despre sfârșitul unui anumit tip de cultură și de literatură? În acest context, cum vor arăta arta și societatea viitorului? Vor apărea noi conflicte ideologice?
Sunt un mare fan al genului Jurnal. Sună straniu din gura unui scriitor, dar s-ar putea ca Jurnalul să aibă viața cea mai lungă, mai ales că astăzi cărțile au o viață tare scurtă. Jurnalul meu e un fel de a reflecta și de a gândi actualitatea dintr-o perspectivă istorică și tematică mai largă. Îl țin cu mare plăcere: e gimnastica mea mentală.
Eu nu cred în sfârșitul istoriei, culturii și altele în sensul dat în anii ‘90 Fukuyama. De când e lumea și omenirea se moare, mor culturi și civilizații și se nasc alte forme. Istoria este un cimitir al popoarelor, imperiilor, culturilor, religiilor – deci nimic nu se oprește: se schimbă, se transformă. La acest capitol, eu sunt liniștit. Mai ales că ceea ce numim noi cultură e legat de un anumit tip de reacție la problemele noastre. Atât timp cât avem probleme, tragedii și conflicte, vom avea cultura. Iar suferința și tragedia nu par a ne părăsi: deci vom avea viitor. Eu sunt cititor în cheie tragică, puțin slavă; atâta vreme cât avem tragedie, atât timp cât totul se termină prost, înseamnă că avem viitor. Totul e bine când se termină prost. Dacă eroul moare la final, avem viitor.
Am identificat în scrierile dumneavoastră o recurență pe tematica marginalilor, în sens restrâns, și a granițelor, în sens general. Ați scris o trilogie a marginalilor inedită în literatura română: Sectanții (2015), Bandiții (2016) și Izgoniții (2019), dar și o carte abracadabrantă, Sălbaticii copii dingo (2021), despre moartea unei generații și nașterea alteia, despre ultimii copii sovietici care caută refugiul în ficțiune. Raportându-ne la literatură, cum s-a schimbat imaginea marginalului în timp? Care sunt cele mai frecvente stereotipuri din perspectiva relațiilor centru-(semi)periferie? Dacă centrul nu se mai susține, se susține marginalul?
Da, am fost pasionat de aceste subiecte mult timp, dovadă că am și scris destul. Ideea era cumva să văd lumea, istoria, problemele nu prin ochii majoritarilor, ai celor ce dețin puterea, ai victorioșilor, ci ai marginalelor fără putere, ai celor înfrânți. Folosesc metafora cu povestea vânătorului și povestea vânatului. Dacă ei ar povesti același eveniment, altfel se vede dinspre cel ce trage cu pușcă și altfel dinspre cel vânat în care se trage cu pușca. Aparent același eveniment: dar de pe poziții radical diferite și cu sens opus. De asta, istoria trebuie privită atent: cine o povestește: învinsul sau învingătorul?
foto: Șerban Mestecăneanu
În ultima epocă, asistăm la o mare transformare: eroul actualității nu mai este cel puternic – eroul în sensul clasic grec –, ci victima. E o schimbare fundamentală de paradigmă: victima devine centrală în discursul cultural, politic global. Aceasta este o temă care acum mă interesează – acum toți dorim să fim victime, marginali etc. – etica formativă azi nu mai este etica victoriosului, ci etica învinsului: ne reglementăm tot mai mult viața, comportamentul, codurile culturale pe victimă și victimizare. E un lucru bun că ne sporim atenția pe victimă, dar când asta devine formă normativă, începem să avem destule probleme. De ce? Victima e pasivă, nu e activă, și e limitată în acțiune. Ce va ieși din asta vom vedea, dar cred că fiecare formă dominantă vine cu problemele ei.
În definitiv, marginal nu ține de număr, ci de poziția de putere. Adică, marginal e cel fără putere: în momentul în care victima devine parte a puterii, nu mai este victimă, chiar dacă poate transpune coduri comportamentale pe baza propriilor tragedii. Asta e deja politică – căci e luptă pentru putere în câmpul cultural, social, politic. Cândva voi scrie pe acest subiect. Acum am de terminat altele: Generația canibală care apare la toamnă și Mama se pregătește să moară la începutul lui 2025.
foto: Șerban Mestecăneanu
Sunteți de mulți ani în România: mai resimțiți amprenta marginalului? Când și cum s-a produs bucureștenizarea dvs.?
Partea asta depinde cum o gestionezi: atât timp cât nu am intrat în structuri de putere, partide, joburi instituționale de prestigiu și putere, atunci par a fi marginal. Am fost un om liber profesional – aproape deloc angajat pe un post concret. Nu e deloc ușor să fii freelancer la 50 de ani –, ba chiar e o sursă sigură de depresie. În același timp, public la Polirom – editură cu prestigiu maxim, țin editoriale la Libertatea – cea mai citită din țară, sunt tradus, premiat etc. Nu vreau să o fac pe victima, nu sunt. Sunt conștient de poziția aceasta.
Dar aici am ajuns printr-o muncă foarte grea – am venit în România în ‘90 cu un rând de haine, fără să am pe nimeni și să știu pe nimeni. Am stat în Iași, în Cluj făcând cele două universități și după în București, care este orașul meu de suflet acum. Eu ador orașele mari, și e cel mai urban și cosmopolit din tot ce avem.
A apărut, în ultimii ani, o nouă generație de scriitori de peste Prut, cu experiențe diferite de generația dumneavoastră. De pildă, îmi vine în minte romanul Dezrădăcinare, care este confesiunea Sașei Vlas – o tânără moldoveancă, plecată la studii în Cluj și care se află într-o continuă elucidare de sine; ea (ne) pune pe “tavă” eul în relație cu literatura, cu societatea, cu traumele, cu feminismul etc. Întrevedem, iată, o nouă sensibilitate. Prin ce trăsături caracterizați acest nou tip de manifestare?
Am scris despre cartea Sașei Zare. Anul trecut, au fost două debuturi (publicate în 2022) în proză excepționale, ambele din Basarabia: Sașa Zare – Dezrădăcinare și Alexandru Popescu – Montana.
Societatea s-a schimbat mult, apare o generație cu o cu totul altă experiență, alte traume, alte emoții. Temele sunt foarte diverse și diferite. Avem migrația, munca, precaritatea, tehnologia. Traumele nu mai sunt percepute colectiv, ci mai mult individual sau în grup restrâns; medierea tehnologică, depresia socială etc. Problema exploziilor identitare cu cauzalități tare complicate etc. Și toate acestea se regăsesc în noua literatură, firește. Eu tot spun de ceva timp că asistăm la nașterea unei noi sensibilități: deja generația mea are dificultăți în a o înțelege, e nevoie de un efort. E nevoie de multă muncă comună. Cumva, Sălbaticii copii dingo e scrisă și din nevoia unei punți comune spre această generație care le aparține copiilor noștri. Și mă bucur că apar cărți bune din Basarabia.
Romanul Născut în URSS (2006), pe cât de simplu scris, pe atât de complex, tratează istoria mare prin intermediul unei povești subiective. Cum vă raportați astăzi la literatura de tip biografic? Ce credeți despre modelele narative de azi? Încotro merge scrisul literar? La ce lucrați acum?
Acum lucrez la un eseu despre noua literatură românească: ce e nou în noua literatură românească. Eu mă uit la ea nu dinspre estetică, ci dinspre social cumva – adică o abordare mai sociologică. Sunt câteva lucruri care se schimbă cu o viteză mare. Dacă aș numi câteva lucruri care se schimbă radical: literatura feminină (nu doar feministă, ci cea scrisă de femei) începe să aibă un rol mai important chiar decât cea făcută de bărbați – e o noutate schimbarea de raport; spargerea ierarhiilor și centrului – nu mai există centru și ierarhie, ci grupuscule autonome: nu mai e nevoie de un critic important, revistă mare, editură mare sau USR să legitimeze autori, s-a terminat cu asta și avem un soi de democratizare literară totală; s-a spart conceptul de traume colective unificatorii, cum era trauma comunismului, de exemplu: acum avem, ca la hipermarket, o gamă largă de traume individuale sau triburi mici; apare noua sensibilitate, care e legată mult de practicile sociale precare ale noii societății, plus tehnologie și multă depresie sau emotivitate, care are o altă bază ideologică și socială; apare o nouă etică care schimbă radical tipul de literatură și influențează noua sensibilitate – etica victimei: victima este noul erou, dar nu la nivel de erou de carte, ci sistemic pentru că e etica dominantă: acum visul nostru nu e să fim eroi, ci victime; agendele tematice se modifică radical prin natura societății, prin capitalismul acesta foarte agresiv: de la precaritate la ecologie, de la consum la depresie etc. În secolul XIX, literatura avea o temă centrală – banii. În secolul XXI, are tema centrală rezultatul banilor – depresia, victima și transformarea lor în marfă. Suferința e clar o boală care trebuie tratată la cabinetul scump al vraciului terapeut și cu prafuri farma deloc ieftine. Cam aici suntem.
Ce constantă estetică există în scrisul dvs.?
Încerc să simplific scrisul fără excesul de metafore și cuvinte frumoase inutile. Îmi plac formulările sintetice, simple, directe și clare, dar sunt obsedat de idei și context, pe care încerc să le mai îmblânzesc prin poveste.
Faceți, vă rog, o propunere de personaj de ficțiune (literatură, film, teatru fotografie etc.) pentru Premiile Ficțiunea/2023?
Woland, eroul rău al lui Bulgakov din Maestrul și Margareta, vine la București sau Iisus are a doua venire la Caracal. Teme foarte ofertante la o scară cu miză mare. Trebuie puțin curaj să vedem ce se întâmplă… Cum ar arăta varieteul lui Woland la București?
O destinație de vacanță la care visați?
Uzbekistan.
Exeget, cu studii aprofundate în literatură romană (Facultatea de Litere și masterul în studii literare românești), la Universitatea Babeș–Bolyai, Cluj-Napoca, Ciprian Handru și-a început pregătirea în critică literară, prin studii dedicate lui Adrian Marino. Apoi și-a ales ca domeniu academic de cercetare proza românească actuală, în prezent fiind doctorand al Universității din București, unde pregătește o teză sub îndrumarea profesorului univ. dr. Ion Bogdan Lefter. A publicat mai multe articole și exegeze dedicate prozei actuale, unele premiate, dar și proză. Este redactor la revista Ficțiunea, unde ține o rubrică de carte: Lecturi contemporane. O listă inegală.
„INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
La „Intrare liberă”, scriitorii Paula Erizanu, Radu Vancu, Ernest Wichner și Vasile Ernu au discutat cu Mirela Nagât despre literatură în contextul războiului, pe fondul Festivalului Internațional de Literatură de la Odesa, care anul acesta a avut loc la București.
INTRARE LIBERĂ
„Intrare liberă” este un magazin cultural zilnic, în care sunt aduse în prim-planul dezbaterii publice teme culturale definitorii pentru …
- Importanți scriitori europeni, considerați voci civice marcante, au participat, la București, la Festivalul Internațional de Literatură de la Odesa, organizat, pentru al doilea an, în afara Ucrainei, din cauza invaziei Rusiei în țara vecină. Aici, programul complet al festivalului, desfășurat între 22 și 25 februarie, iar aici, înregistrarea discuțiilor de la festival.
În 22 februarie, la „Intrare liberă”, moderatoarea Mirela Nagâț i-a avut ca invitați pe Paula Erizanu, Radu Vancu, Ernest Wichner, scriitor de limbă germană originar din România, membru fondator al Grupului de Acţiune Banat, şi Vasile Ernu, scriitor născut la Odesa. Temele de discuție: literatură în contextul războiului și al regimurilor autocratice, modul în care literatura prezintă realitatea istorică și solidaritatea scriitorilor cu victimele războaielor şi dictaturilor.
Urmăriți mai jos dialogul:
2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
Observator cultural 09.01.2024
”Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu și-au reeditat schimbul epistolar publicat în 2010, la care au adăugat și o serie nouă de scrisori din ultimul an. Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte (Editura Trei) este o carte despre importanța literaturii în viețile noastre, despre rolul acesteia în societate și despre posibilitățile sale în vremuri de criză ca ale noastre.
Vasile Ernu și-a publicat și partea a doua a Jurnalului la sfîrșitul lumii (Editura Cartier), care strînge postările consistente de pe Facebook ale autorului, prin care cred că Ernu s-a impus, cel puțin la fel de mult ca prin cărțile sale, ca una dintre cele mai importante voci ale vieții noastre sociale. ”
link comentarii
Lansare – Centrul nu se mai susține
