Primul „Pîh” sau cum am intrat în ceaţă

După Prima mea beţie, Primii mei blugi şi Prima mea dezamăgire în dragoste, Editura ART continuă seria Prima dată cu antologia Primul meu fum. Coordonat de Andra Matzal, volumul cuprinde aproape 30 de istorii personale ale unor scriitori cu vechime, dar şi ale unor autori care îşi povestesc primele fumuri în primul text.

În Primul meu fum semnează: Michele Bressan, Cheloo (Paraziţii), Livius Ciocârlie, Alex Cistelecan, Andrei Codrescu, Paul Dunca, Vasile Ernu, Şerban Foarţă, Miron Ghiu, Vera Ion, Aurora Liiceanu, Mitoş Micleuşanu, Cristian Neagoe, Philip O’Ceallaigh, Lia Perjovschi, Antoaneta Ralian, Costi Rogozanu, Adrian Schiop, Dan Sociu, Dan Stanciu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Jean Lorin Sterian, Vava Ştefănescu, Lucia T, Răzvan Ţupa, Elena Vlădăreanu.

Iata textul meu (varianta aproape finala).

Am fost un copil cu o educaţie mai deosebită pentru vremurile şi locul în care m-am născut. Sînt un produs straniu. Cum îi place să spune amicului meu Astvaţautorov, şi el un amestec ciudat, noi eram nişte jucării, despre care se ştia încă din fabricaţie ce vor deveni. În ciuda unor „disfuncţii istorice” am fost nişte „jucării” destul de reuşite totuşi, zic eu acum, privind în spate. Părinţii noştri vroiau să fim într-un fel, şcoala sovietică, ca orice şcoală, vroia să fim în altul, iar colegii mai mari de la scara blocului ne vroiau în cu totul alt fel. Părinţii mei, care aveau o educaţie protestantă severă, cu reguli clare şi riguroase mă puneau să-mi fac lecţiile la ore fixe, mergeam la biserică cu o rigurozitate de invidiat, ştiam Scripturile cum numai rabinul din colţu’ străzii le mai ştia şi studiam şi la şcoala muzicală, căci aşa se cuvine unui copil dintr-o famile de protestanţi. Şcoala sovietică avea şi ea rigorile ei. Avea ceva din etica puritană pe care o întrecea numai etica spartană şi protestantismul puritan, cu toate că în anii 80 întrase în descompunere. Acolo, în şcoala sovietică, nu prea existau timpi morţi: totul trebuia să fie bine organizat, mai ales timpul liber. Nu este nimic mai organizat în spaţiul sovietic decît timpul liber: el se derulează după reguli clare, prestabilite, totul era organizat pînă în ultimul detaliu căci era şi păcat să se piardă fără rost. Dacă recreaţia era prea mare, imediat ţi se organiza o repetiţie la corul şcolii. După ore, trebuia să participi la o mulţime de evenimente sau grupuri extraşcolare: de la cercul „Mîini dibace” sau „Tînărul kosmonaut” pînă la ajutorarea bătrînilor veterani de război sau la expediţii de cules seminţe de salcîm sau fier vechi. La „noi”, odihna trebuie să aibă un sens şi un rost, nu ca la „ei”, la capitalişti, unde din prea mult timp liber neorganizat, nesupravegheat şi din lipsă de sens, copii au început să se drogheze. Despre asta am aflat de la profesoara de educaţie politică. Nu ştiam exact ce înseamnă acest lucru, dar clar că nu era de bine. Oricum combinaţia dintre etica protestantă şi cea sovietică, care aveau multe în comun, făcea din mine un copil foarte distant faţă de cel de-al treilea grup semnificativ care se lupta pentru educaţia noastră, cel al băieţilor de cartier, pe care-i întîlneai pe la scările blocului, dar şi în pauzele dintre lecţii. Recunosc că-mi placea mult mai mult să merg la bibliotecă decît la întilnirile de iniţiere de prin WC-urile şcolii, parcuri sau curtea blocului. Dar nimic nu poate dura prea mult: interdicţiile nasc curiozităţi, iar ofertele nasc tentaţii. Începi să apreciezi şi să înţelegi atît etica protestantă cît şi pe cea sovietică abia în momentul în care începi să-i încalci principiile. Iar cu cît regulile sînt mai severe, cu atît mai mult încălcarea lor te aruncă într-o lume fără limite, cu orizonturi nemărginite.

Pentru un copil cu o educaţie atît de riguroasă, care nu a auzit înjurături aproape nicodată, iar cînd le auzea se ruşina şi îşi arunca privirea în puncte moarte, care nu a mirosit tutun şi care nu a aflat gustul alcoolului decît foarte tărziu, pentru un copil în care fiecare celulă ştia ce e bine şi ce e rău, încălcarea tabuurilor vine ca o furtună de vară. Vine brusc, neanunţată şi se dezlănţuie fără un scenariu prestabilit. Intră instantaneu în viaţa ta, îţi transformă dintr-odata viaţa într-un haos tentant, şi uneori chiar foarte plăcut, dar lasă şi urme adînci, dureroase.

Dar să povestesc despre prima experienţă mai deosebită, aceea a „marilor avînturi”, despre cum am luat cu asalt culmile stărilor iraţionale. Nimic nu este mai tentant pentru om, mai ales pentru un adolescent riguros educat, decît procesele, experienţele „marilor deconectări” de la realitate, de la micimile vieţii cotidiene, de la regulile standardizate şi pline de obsesii morale. Ce e mai tentant decît înaltul zborurilor iraţionale, visele şi emoţiile iraţionale care te duc într-o lume a fantasmelor. Nimic nu e mai atrăgător decît lumile pe care nu le poţi controla. Lipsa de control face să se dizolve tot ceea ce pînă atunci avea un sens atît de puternic pentru tine.

Povestea începe într-una din zilele studenţiei de la Cluj. Cînd vorbim de zborurile de mare altitudine, lumea studenţească începuse să se împartă aici între „tradiţionalişti” şi „modernişti”. E o veşnică dispută specifică spaţiului estic. Cum studenţii de la Cluj, ca în mai toate oraşele din România, sînt copii de ţărani sau chiar dacă au părinţi orăşeni, sînt strîns legaţi de viaţa patriarhală, atunci şi formele de deconectare sînt specifice zonei. Toţi folosesc în acest scop alcoolul, o tradiţie arhaică verificată de secole. În acest domeniu, nimic nu poate să ne surprindă: totul se desfăşoară după acelaşi ritual şi după acelaşi scenariu. Doar în perioada comunistă din lipsă de alcool au apărut anumite variaţiuni pe tema, pe piaţă luînd naştere diverse formule magice de consum care aveau un efect ceva mai diferit decît consumul clasic de alcool. Apariţia în cămine a studenţilor „ruşi”, cum li se mai ziceau studenţilor basarabeni, a contribuit şi ea la diversificarea acestor ritualuri de deconectare. Ei erau mai aplicaţi, veneau cu diverse combinaţii halucinogene şi aveau tendinţa de a bea mai organizat, mai susţinut şi mai gălăgios. Despre aceste ritualuri am mai povestit în carţile mele.

Însă „moderniştii” erau din altă specie. Erau mai puţini, e adevărat, şi ceva mai „elitişti”. Aveau alte ritualuri, alte preocupări, cel puţin la prima vedere şi alte substanţe pentru procesul de deconectare: alte substanţe, alte fumuri, alte zboruri. Nu erau la fel de gălăgioşi, nu ascultau aceeaşi muzică şi nu citeau aceleaşi cărţi. Rîdeau altfel, se întristau altfel şi raţionau altfel. Nu spun că erau mai buni sau mai răi, ci mie mi se păreau că sînt altfel, şi acest lucru mă atrăgea la ei.

În una din zile m-am cunoscut cu maeştrii „marelui pîh”, „marelui fum” care ştiau să organizeze cele mai adevărate seri de „deconectare”, de zbor în împărăţia viselor şi a sentimentelor necontrolate. Farmacistul, aşa cum l-am botezat eu, era un maestru de ceremornii al acestui ritual: el ştia să gasească ierburile necesare, să pregătească combinaţiile adecvate şi, mai ales, să creeze o atmosferă specială şi potrivită pentru o experienţă deosebită. În prima seară în care am venit la ei şi am fost acceptat în grup aveam să particip la un simplu ritual al „deconectarii” cu ajutorul „Bulibuleatorului”. Bulibuleatorul, acest magic obiect, este un aparat pe care în mod normal ştie să-l producă orice copil. Nu trebuie multă îndemanare şi cine ştie ce materiale speciale. Astfel de aparate sînt gîndite de oameni care construiesc ustensile „esenţiale” din lucruri aflate la îndemînă. Pentru cei responsabili voi dezvălui ceea ce ştie orice copil de grădiniţă: se ia o sticlă de Coca Cola (preferabil de 2l sau 1l) se face o gaura în partea de jos, la vreo 10 cm de la baza sticlei; se pune puţină apă care are ca scop răcirea fumului, iar sus se pune o hîrtie de staniol care se ia de la un pachet de ţigări, se găureşte de mai multe ori cu acul, se apasă puţin ca să capete forma unei pipe iar în acel loc se pune iarbă, sau „travkă” cum zic specialiştii dinspre est. E un fel de pipă pe bază de apă, sau un bong cum i se mai zice în argoul anglosaxon. Numele adevărat al unei astfel de instalaţii mi se pare însă mult mai corect în argoul rusesc, folosit de „studenţii Basa” de la noi, căci cînd tragi din acel aparat o gură de fum el scoate sunetul acesta: buli-buli! Seamănă cu sunetul de narghilea însă are acel i moale, pe care numai Bulibuleatorul îl scoate. Acest i moale are şi un efect special asupra a ceea ce urmează.

Aşa că, în prima seară a întîlnirii mele cu Farmacistul, marele guru al Bulibuleatorului şi al zborurilor de înaltă altitudine, a fost să mă familiarizez cu acest aparat magic, cu acest sunet şi mai ales, cu fumul pe care-l produce. Ritualul pregătirii este impresionant numai la început, căci această modalitate aproape „primitivă” de a produce instumente pentru lucruri cu pretenţii sofisticate impresionează. Cum spunea Farmacistul parafrazînd un cronicar rus: cu instrumente mici şi nefolositoare vom construi lumi mari şi fascinante. Însă după ce participi la cîteva ritualuri de acest fel, „bongul rusesc” devine o obişnuinţă, o necesitate tehnică, o ustensilă fără de care nu-ţi mai imaginezi viitorul, iar sunetual suav şi moale al acelui buli-buli devine ca un cîntec de leagăn. Buli-buli, buli-buli sticla se umle cu fum, din gura îţi ies rotocoale albastre, camera este inundată de fum iar tu te aşezi comod în fotoliu şi stai pregătit la cîrma unui aparat de zbor invizibil şi aştepţi decolarea. Prietenii încep să citească, căci un astfel de ritual trebuie însoţit de o muzică bună sau de un text comic sau metafizic.

Farmacistul citeşte din Ariciul în ceaţă:
„Era noapte, căci aşa le place aricilor să iasă la plimbare. În jur cîntau ţînţarii la viori cu o singură coardă. Luna plutea lin printre nori şi din cînd în cînd privea zîmbitor în jos.
– Mmmuuu! – se auzi mugetul vacii de dincolo de rîu. Undeva, departe, cîinii începură să latre. La auzul lor, iepurii săriră din tufiş şi începură să fugă care, încotro.
Peste rîu, ceaţa a început să se ridice. O ceaţa deasă şi albă se ridică pînă la brîul calului care păştea trist pe malul apei. Nu i se mai vedea decît capul ridicat, care dispărea cînd se apleca să mai ia o gură de iarbă. Din cauza ceţei, au început să dispară şi raţele albe care pluteau somnoroase pe apa rîului.”….

Cuvintele curg şi tu fie rîzi, fie cazi pe gînduri imaginindu-ţi ariciul pierdut în ceaţă. Buli-buli, buli-nuli şi ariciul se pierde în ceaţă: „Era atît de frumos încît se întreba din cînd în cînd: `oare nu cumva visez?`. Însă şi lătratul cîinilor, şi zumzăitul ţînţarilor, şi pleoscăitul apei îi aminteau că totul e adevărat, că nu visează. `Dacă o să le povestesc n-or să mă creadă` – se gîndi Ariciul şi privi mai atent pentru a-şi aminti mai tîrziu orice fir de iarbă, orice detaliu.” Buli-buli, Buli-buli… Motoarele se turează, tu apeşi pe acceleraţie – buli-buli, buli-buli – şi simţi cum ele sînt ambalate la maxim şi maşina de zbor ia viteză şi începe încet, încet să decoleze. Bili-buli, buli-buli şi te deprinzi de sol, de realitate şi de avînţi în înalturi unde totul capătă o altă percepţie. Buli-buli, buli-buli şi începi să iei cu asalt cerul, să striveşti norii şi să intri într-o altă dimesniune. Buli-buli, buli-buli şi priveşti de sus o lume care arată cu totul altefel de cît o ştiai, are alte dimesiuni şi alte culori, se modifică permaninet iar tu te afli într-o stare pe care o trăieşti ca pe o mare plăcere. O plăcere pe care nu o mai controlezi. Aparatul de zbor întră pe pilot automat şi tu zbori, zbori şi imaginile încep încet, încet să se întunece. Povestea Ariciului în ceaţă continuă… „Iată” – zise Ariciul – „Nimic nu se mai vede. Nu mi se mai văd nici măcar lăbuţele.” Tu tragi ultimele fumuri şi se termină şi povestea: „`Ce istorie…` se gîndi Ariciul, scuturîndu-se de apă. `Cine mă va crede?!` Şi intră din nou în ceaţă.”

(iata si povestea la care fac referinta… sau mai bine zis faimosul desen animat Ariciul in ceata a lui Yuri Norstein .. titrat)

Comments

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Lansare Gaudeamus 2024
• 𝐓𝐎𝐏 𝐕𝐀̂𝐍𝐙𝐀̆𝐑𝐈 𝐏𝐎𝐋𝐈𝐑𝐎𝐌 𝐋𝐀 𝐆𝐀𝐔𝐃𝐄𝐀𝐌𝐔𝐒 𝟐𝟎𝟐𝟒
• Generația canibală
• Vasile Ernu: totul e bine când se termină prost
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural

Cautare