Moscova-Bucuresti
Moscova – Bucureşti
Jurnalul vremurilor de inflaţie (II)
(text aparut in numarul 2 al revistei Noua Literatura… si am descopirit un Auktion rarisim … il vad pentru prima oara pe cel supranumit HVOST un mit al muzicii rusesti, alaturi de cei de la Auktion. Dupa cum vedeti e un concert de apartament… asemenea faimoaselor concerte de apartanment ale anilor 1970 care aveau loc in orasele Leningrad si Moskova… melodia Orlandia).
Sirena sună ultima oară şi trenul se urni greoi din loc. Cîteva voci rostiră la unison faimoasa vorbă a lui Gagarin cînd a plecat în cosmos: Poehali. Mi-am luat ceaiul obişnuit care nu lipseşte din nici un compartiment al trenurilor sovietice, obicei păstrat şi în ziua de azi şi am început să răsfoiesc în continuare dosarul cu scrisori. Descopăr cu surprindere o scrisoare, din corespondenţa cu Marele Instigator, scrisă acum mulţi ani în urmă şi în care vorbesc despre „noua mea Patrie”.
„Dragă… , mă întrebi despre acomodarea cu noua lume, noua mea Patrie. O să-ţi spun că am încercat să refac firul plecării mele din URSS şi îmi dau seama, privind în urmă, că acea bucurie nebună, triumfalistă şi plină de speranţe a anilor 90 a fost de fapt şi o mare tragedie. Nu vrei să ştii că astfel de gînduri sînt interzise aici de noua ideologie dominantă, dar nu cred că aceste rînduri vor fi publicate cîndva. Acum o spun cu convingere că, o dată cu dispariţia lumii vechi, pe care am urît-o atît de mult, s-a pierdut ceva fundamental. E foarte greu să spun ce anume. Ştim foarte bine că orice moarte, fie de sistem sau lumi, aduce cu sine şi ceva tragic. Paradoxul face că la această înmormîntare nu am avut bocitoare, ci lăutari.
După moartea primei mele Patrii, cînd am revenit la Moscova, fosta mea capitală, mi-am dat seama că acest oraş e acum altceva şi că nu va mai fi niciodată ceea ce a fost. Este un sentiment foarte straniu. În cîţiva ani acele locuri unde te jucai, mergeai la şcoală, îţi plimbai iubita prin parc au devenit nişte locuri străine. Venind spre Odessa şi Chişinău, orşe de care mă leagă multe amintiri, acest sentiment se acutizează. Sînt oraşe ce aparţin unor ţări care nu au fost şi nu vor fi niciodată Patria ta. Aceste oraşe care au fost cîndva locuri intime, devin corpuri străine. De fiecare dată cînd vizitez aceste oraşe mă apropii de ele cu mare teamă şi plec din ele cu multă tristeţe. Patria noastră a dispărut fiindcă aşa am vrut noi. Trebuie să ne asumam acest lucru.
Acum legat de noua mea Patrie. Mi-am dat seama de un lucru foarte interesant. A avea o Patrie nu e suficient să-i ştii limba, obiceiurile sau cultura, ci trebuie să ţi-o însuşeşti. Am o stranie senzaţie că Patria se învaţă ca o limbă. Dacă o înveţi de mic, ea devine parte din tine, o trăieşti instinctual, iar dacă o înveţi la maturitate ea este ca un corp străin şi artificial. Aşa că acum îmi însuşesc noua mea Patrie şi nu cred că va deveni niciodată atît de intimă cum a fost prima mea Patrie. Sînt lucruri care nu stau în puterile noastre. Oricît aş vrea să uit vechea lume, oricît aş vrea să-mi însuşesc noua mea Patrie este clar că rămîne ceva artificial şi fals în mine. Această ruptură creează un sentiment foarte intim al tragicului. E un sentiment pe care-l simţi şi e greu sa-l aduci la suprafaţă. Zi de zi, descopăr lucruri pe care chiar dacă le înţeleg la prima vedere, am nevoie de timp pentru a le pricepe cu adevărat. Să-ţi dau două exemple. Prima mea calătorie de la Iaşi la Timişoara. Practic, traversezi o buna parte a României. Aici nu ştiu de ceai şi confort în trenuri. Se urcă un domn în compartiment. Începem să discutăm. Îl întreb unde merge. Îmi răspunde cu un aer îngrijorat: „Merg tuuumai la Vatra Dornei!”. A spus-o aşa cum spunem noi cînd mergeam la Vladivostok, adică la capătul pămîntului. Neştiind bine geografia României am crezut că e foarte departe. Era la 3 ore de mers cu trenul. Mai să pufnesc în rîs şi nu înţelegeam dacă glumeşte sau vorbeşte serios. El vorbea foarte serios. Copilul lui făcea armata acolo. Şi atunci mi-am dat seama că geografia şi timpul sînt percepute de noi total diferit. Avem percepţii şi sentimente diferite asupra multor lucruri.
Un alt exemplu. Îmi cumpăr o revistă Academia Caţavencu. Ştii bine că limba română e limba mea maternă (alături de cea rusă). Citesc şi nu înţeleg nimic. Lumea în jurul meu citeşte şi rîde, eu citesc, mă întristez şi mă înfurii. De ce? Fiindcă aici există un concept numit băşcălie pentru care eu nu am organ. Nu am un echivalent rusesc al termenului. E apropiat de ironie, dar e o ironie zeflemitoare şi care ia în derîdere lucrurile semnificative. E un fel de înjurătură de mamă neasumată şi spusă sub forma unei glume. E un concept foarte straniu, greu de înţeles şi cred că ţine de spaţiul urban. Fac exerciţii disperate să-mi dezvolt acest organ, dar deocamdată nu reuşesc. Ceea ce e şi mai grav, din punctul meu de vedere, e că această băşcălie a devenit un soi de discurs critic. Ştiu că e greu de imaginat dar încearcă: această luare în derîdere tinde să înlocuiască discursul critic. Sînt convins că acest subiect te va incita. Te ţin la curent şi va trebui să-i dedic o analiză separată…
E foarte stranie noua mea Patrie… o învăţ zi de zi.”
Comments
8 Responses to “Moscova-Bucuresti”
Leave a Reply
February 3rd, 2007 @ 9:55 pm
Felicitari pentru blog, am citit cartea ta si mi-a placut foarte mult, m-am regasit in multe din intamplari, desi patria mea e aia care iti vine tie greu s-o inveti. Dar nu cumva e vorba de copilarie si de oamenii, simbourile, de spatiul, de intamplarile pe care ti le asumi odata cu ea? Chiar conteaza atat de tare ce zic altii c-ar trebui sa fie patria?
February 6th, 2007 @ 11:19 am
Noua mea Patrie?! trebuie să spun că m-ai lăsat visător cu aceste consideraÅ£ii ale tale…De bună seamă, nici Odessa, nici ChiÅŸinăul, nici Moscova nu au fost ce-au fost. Totul se schimbă. Åži noi ne schimbăm…depinde ce vrem să facem cu Patria. Ei bine, noi, ce-i născuÅ£i în U.R.S.S. înseamnă că trebuie să rămânem, ca structură, niÅŸte oameni sovietici, în sensul lui Zinoviev, de homo sovietikus? Crede-mă, eu nu vreau să rămîn acel impochimen, creat în laboratoarele statului stalinist, de supra-om…superior tuturor! Venit în România în 1990, după 25 de luni de armată imperială sovietică, ÅŸi un an de studii la Kiev, mă credeam buricul pământului…a trebuit să stoc din mine, pic cu pic, această mizerie, acea substanţă păguboasă, pentru deveni om normal, om pur ÅŸi simplu!
February 7th, 2007 @ 2:25 pm
Da, Vladimir
totul se schimba si noi ne schimbam…
Nu vom ramine ceea ce am fost… si nici nu cred ca putem. Ceea ce spun in text, sau mai bine ceea ce incerc sa spun, e faptul ca noi am trecut printr/o mare ruptura (politica, ideologica, culturala) pe care nu am ales/o noi, ci ni s/a intimlat. Aceesta ruptura are un element tragic, dar deschide si multe oportunitati. Si fireste, cred ca sintem pusi in pozitia de a a ne adapta si lupta pentru noi proiecte individuale in contextul dat.
In ce priveste trecutul… am spus/o de nenumarate ori: trebuie inteles si revalorificat… trecutul e un avantaj daca stii sa/l reciclezi.
v.ernu
February 13th, 2007 @ 11:48 am
Perfect de acord, totul curge. Dar există la oameni cel puÅ£in, niÅŸte principii de la care nu e bine să abdici, să le rămâi fidel. Sigur, s-ar putea spune cum rămâne cu principiile cele rele, păguboase, antiumane…-? Prefer să le lăsăm pe acelea la o parte. Prefer să nu pun aÅŸa brutal problema unei RUPTURI. Căci, ÅŸi cei din jurul nostru trăiesc din rupturi, coliziuni, dar nu e suferă aÅŸa morbid după \
February 17th, 2007 @ 8:05 pm
Strasnic (inclusiv in sens etimologic).
Luind textul ca fictiune, faptul ca personajul tau pleaca si apoi ajunge in Romania e ideal ca sa puna in evidenta ruptura cultural/ideologica de care vorbesti. Ma intreb insa daca prototipul personajului tau s-ar fi simtit la fel de strain chiar daca n-ar fi plecat nicaieri din locul unde s-a nascut, fie Moscova, Odesa ori Chisinau. Ar fi reusit sa invete mai usor noua patrie care s-a inchegat acolo in jurul lui? Ar fi ajuns sa se lupte si acolo cu o norma sociala care sa-i impuna sa-si dispretuiasca trecutul?
February 17th, 2007 @ 8:07 pm
Frumoasa Orlandina cintata de ei. Eu o auzisem intii cu Kolibri 🙂
February 17th, 2007 @ 10:15 pm
Orlandina de Kolibri?
nu o stiu… o vreau daca o ai cumva… (eu mai am citeva variante)
In ce priveste patria in carianta acre zici tu cred ca gradul de dificultate e mai mic… dar fireste e greu de apreciat asta…
v.ernu
October 14th, 2007 @ 4:35 pm
pina si mie, nascut aici, intr-un altfel de spatiu urss, implicit, chiar daca nu explicit, imi vine greu sa ma obisnuiesc cu noua mea patrie, acum triumfal capitalista… imi vine greu sa descopar pe vechii mei prieteni, coplesiti de cotidian si de obigatii, la fel de straini ca si mine fata de mine insumi… ma straduiesc sa-mi pastrez ceva din fostul ego, de pe vremea cind aveam timp de litereatura si arta, pentru jurnalul meu inceput la 17 ani (si din care pustoaica mea citeste pe sarite paginile pe care o las sa le lectureze)… mi-e groaza de ce ar (mai) insemna astazi patriotismul in romania… incerc zilnic un exercitiu al umilintei cind observ cit de putini oameni simt ca mine… mdea… una peste alta ma bucur sa va fi cunoscut personal pe tine, pe cezar si pe florin, la tescani, locul unde in ’89 ma ascundeam pe dupa copaci, de teama baietilor cu ochi albastri care-l pazeau pe andrei plesu, omul cu care as fi vrut sa dialoghez indelung, la lumina semineului, alaturi de mica mea gasca de prieteni naraviti la literatura si arte…