Libertatea crea noi forme de viaţă
Text aparut in EV Zilei / Marţi, 15 Decembrie 2009 -.. nu e un editorial cum pare la prima vedere, ci un fragment dintr-un text
Sînt un copil al perestroikăi care a învăţat să gândească odată cu extinderea libertăţilor şi dreptului la exprimare ce au explodat in acei ani teribili.
A fost epoca cu cel mai mare grad de libertate cunoscut în modernitate. Vedeai cum se naşte libertatea, cum ia forme şi cum Puterea asista neputincioasă, fiindcă nu ştie s-o îngrădească, s-o controleze. Libertatea crea noi forme de viaţă pe care Puterea nu ştia să o instrumentalizeze.
Atunci au apărut două fenomene aparent contradictorii: pe de o parte o explozie a unei libertăţi nemărginite care punea la îndoială totul, iar pe de altă parte un straniu sentiment al descoperirii unei „identităţi naţionale” care cumva te limita în acest ocean de lbertate. Atunci am descoperit ca suntem din acelaşi aluat cu „românii”, că exista o literatura „de aceeaşi limbă” etc.
În tot Imperiul URSS exista o reţea de librării „Drujba”, unde se găsea literatură din tot blocul comunist. În Chişinău exista această librărie: surpriză, doar literatura română lipsea cu desăvîrşire. Aşa că făceam traseul Odessa, Cernăuţi, Moscova pentru a achiziţiona literatură română. Imaginează-ţi un Ernu la 16 ani tîrîind de la Odessa la Chişinau 7 bucăţi de „Istoria literaturii” a lui Călinescu. Cultura avea pentru mine şi o semnificaţie „corporală”.
Pornind de la acest context al libertăţii şi al identităţii naţionale, ceea ce-mi aminteşte de acei ani e veşnica temă de discuţie: cum se face că totul în jur se schimbă, totul devine liber şi doar în „patria noastră România” nimic nu se modifică, totul e mort. Atunci, în anii 87-89 am trăit mai mult în stradă decît în casă, discutam permanent, aveam mereu cu mine un radio cu care ascultam Europa liberă şi alte ştiri.
Moscova era în avangarda schimbărilor din zonă. Îmi amintesc cum mă/ne cuprindea o anumită jenă cînd ne gîndeam că doar „patria noastră” e inflexibilă la aceste schimburi. Ne apuca revolta şi dezamăgirea cînd vedeam că „fraţii noştri” aduc osanale regimului şi unui mărunt dictator, în timp ce noi distrugeam toate miturile comuniste, ne permiteam să-l atacăm până şi pe Lenin, „sfânta sfintelor” regimului comunist.
Descoperirea „noii Patrii” în formula anilor ă87-ă89 a fost pentru mine una din cele mai incomode şi jenante situaţii. Nici azi nu pot uita acea revoltă adolescentină faţă de „neputinţa fraţilor” de a se revolta, nici azi nu pot ierta acea neputinţă. În zilele în care au început evenimentele de la Timişoara şi s-a terminat cu cele de la Bucureşti, zilele în care a avut loc Revoluţia română a fost pentru generaţia mea poate evenimentul de maximă euforie pe care l-am trăit.
Revoluţia română a rezolvat acea jenă teribilă şi a răspuns nevoii noastre de a uni într-un tot întreg libertatea nemărginită cu visul romantic al „unei noi patrii”. Am stat acele zile doar în stradă şi a însemnat pentru mine şi generaţia mea sfârşitul unei epoci, a unei epoci pe care astăzi ar trebui poate să o analizăm cu mai multă grijă, mai puţină pasiune şi mai ales cu mult respect.
Comments
2 Responses to “Libertatea crea noi forme de viaţă”
Leave a Reply
January 5th, 2010 @ 2:53 am
Vasile,
uite ca-mi starnesti amintiri perestrokiste cu amitirile tale pubere. In 1988 ,in august treceam frontiera in… mareata patrie a socialismului triumfator ca excursionist preluat inca din Bucuresti de Inturist.Pe la Ungheni,unde se schimba vagoanele. Pana sa se faca stramutarili(sic) ma cobor in gara sa trag o tigara. Langa peron, precupete cu mere. Mari , frumoase.
– Cu cat dai kilu? intreb.
-Ce-i ala?
– Kilogramul…
– Noi vindem cu galeata.
– Cu galeata?
– Da, 3 ruble galeata.
-Aoleu! ma minunez eu, da ce fac eu cu atatea?!
– Le mananci, veni raspunsul, insotit de un larg zambet aurit. Da, aurit cum zic. Pentru ca am vazut o colectie intreaga de bijuterii in gura dansei, cum nu mai vazusem niciodata pana atunci.Si pe care am observat cu stupoare ,le aveau aproape toti pe care i-am intalnit ulterior.
Golesc galeata intr-o punga de plastic si, doritor sa vorbesc cu o basarabeanca get beget, pe cand sa se -nfiripe discutia ,aud cu glas ferm:
– Pasli, pasli!
– Ce spui?
_Pasli,pasli! si-mi face cu ochiul. Am inteles. Ma rasucesc , caut cu ochii si vad. Tipul cu serviciul la cooperativa “Ochiul si tmpanul” era prin preajma. Ma indepartez, ce sa fac.
Ajung in gara Chisinau. Exact aceeasi gara pe care o privisem in niste ilustrate vechi de pe vremea … stii tu care.( Nu stiu cum e acum, dar atunci asa arata) Dupa o zi , in alta gara. Mult mai aratoasa. Kiev. Cazare la Hotel “Slavutici”. De voie, 3 ore. Peste podul peste Nipru, minunata manastire Pecerskaia.La intoarecere,in holul hatelului, aud in spatele meu:
-Domnu, domnu…
Ma rasucesc si se apropie de mine un vlajgan
-N-aveti pantofi de dama Guban?
-Nu, n-am. Si tu esti roman?
-Nu,moldovean!
– Adica basarabean?
-Pai..
– Stai asa , ca-ti fac rost. Aranjez cu doamnele astea care fac bisnita. Ti-ne de sacosa asta pana chem pe vreuna care are.
Si-i intind plasa sarbesca de plastic colorata “misto”. Dar vlajganul meu pas sa intinda mana dupa plasa mea,iar eu insist:
– Ce faci? imi tii sacosa? Abia atunci vad ca face niste ochi mari, nedumeriti, roseste pana in varful urechilor si zice:
– Vas zica, sa nu stii tu mai moldovene ce-i aia sacosa!! Ptiu drace, ptiu! Vezi , asta-i, nu mai stim romaneste… Trebuia sa ma gandesc- sac, sacosa. Mama masi de rusnaci, ca ne-o facut sa ne uitam limba. Ce sa fac? sa nu zambesc, sa nu-p comsolez cumva? Si iaca sa ,l-am facut pe domnul Macri( numele mic nu mi-l mai amintesc) Aflu ca e administrator la o scola si insoteste dimpreuna cu niste dascali ,un autocar cu copii in excursie la Kiev. Drept rasplata pentru “pantofii de dama Guban” sunt invitat in autocar la prezentari.Stiind de-acum de perestoika si nu-s la mine acasa, incep:
“ce-ti doresc eu tie dulce Romanie…” Ochii copiilor se fac mari, se mira, se codesc sa ma priveasca, dar eu nu ma las:
– Ei? Cine-a scris poezia?
Pauza. Indelunga. O doamna profesoara le da o mana de ajutor: Eminescu… Si uite asa , raman cu bravii si noii mei prieteni, copiii basarabeni ss recitam de zor poezii din Eminescu . La un moment dat da buzna domnul Macri.
– Domnu, trebuie sa coborati.
– De ce? intreb
– Seful ala zice ca sa va dati jos. Si-mi face cu capul. Iarasi? Iarasi sefii aia? da, imi zic in gand, peste tot prin minunatul nostru lagar sefii aia stiu ca esti, ca existi pe undeva.
Buuun. Ajungem la Vilnius. Hotel “Latvia”. Sambata noaptea, duminica de voie . Totul e inchis. Intrebam la Receptie: Totul,totul?
– S-ar putea sa aveti noroc sa gasiti oana pe la 1 p.m. OK
Si purcedem sa ne facem plinul de cumparaturi comandate de familii: piper,enibahar etc etc.
Gasim un magazin . Stam la coada la cesierie. Casira pas de a sti alta limba decat rusa. O dam pe franceza, o dam pe engelza. Nimic. Fara rezultat. Bodoganesc eu ceva in dulcea mea limba nestiut de nimeni, gata sa renunt. Imi sare in ajutor din spatele meu o doamna. La sapun ii zice “mîlo”. Primesc eu milo cerut sitin sa multumesc doamnei pentru ajutor.
– Mica-i lumea- zic. Si aici dau de romani. Rade.
-Nu-s romanca…
-???
– Moldoveanca.
-Din Iasi? fac eu pe nestiutorul…
Doamna incepe sa rada de-acum de-abinelea. Eu fac sarutarile de mana , cum am invatat de la mama de-acasa,iar dansa se si grabeste sa-mi zica:
– Sa va prezint pe sotul…
Nici nu ma intorc bine , cand au baritonul din spatele meu:
– De la Nistru pan la Tisa /tot romanu plansu-mi-s-a…”Intorc repede capul in stanga in dreapta si-l completez:
– “Ca nu mai poate strabate/de-atata strainatate…” Maopresc brusc si-l indemn cu degetul la gura: Pst,pst.
– Ia mai da-i dracului! Nimeni nu intelege aici limba asta!
– Cum sa nu, cum sa nu… Las` ca-s patit.
Ne prezentam, facem pasi, discutam… Fireste, politica. Ceausescu,Romania/Stima noastra si mandria . O luam incetisor spre hotel unde si onorabila familie era gazduita. Nu stiu pe ce strazi, stradute sau cum sa le zic , ajungem , ca ne pomenim dintr-o data in fata unei multimi de oameni. Strigate( Lituvia, Lituvia) steaguri, buluceala, politie( ma rog, militie) si de-odata ne pomenim in fata unei monumetale biserici gotice de toata frumusetea. Pe o tablita scria cu litere mari: Filarmonica de Stat. Intrebam in stanga-dreapta si aflam ca toata multimea aceea manifesta pentru a se reda minunata si vechea cladire menirii ei dintai: biserica catolica, asa cum fusese. I-am spus noului meu amic:
– Am vazut cu ochii ce n-am crezut sa vad vreodata- caderea Zidului Berlinului.Asta-i inceputul.
– Sa stii ca ai dreptate. Asa o fi .Sigur
Am luat-o spre hotel “Latvia”, promit omului meu ca-i trimit acasa(m-a instruit cum) carti de istorie romanesaca,de literatura (si-a dorit f. mult)dictionare…Ne-am despartit in holul mare al hotelului dandu-ne intalnire pentru ora 18 sa stam 1a o bere. L-am asteptat mai bine de o ora. N-a mai venit nimeni. Nu l-am mai vazut niciodata. Era medic intr-o comuna de langa Chisinau.Asa ca nu mai stiu daca si-a lamurit tatal ca Mihail Kogalniceanu si Al I. Cuza n-au fost cei mai mari tradatori
ai Moldovei lui Stefan Cel Mare, cum mi-a marturisit ca vrea sa faca prin cartile trimise de mine. Carti pe care nu i le-am putut trimite pentru ca nu i-am notat adresa. Nici unul , nici altul n-am avut , pentru moment, un nenorocit de capat de creion la indemana.
Dar omul, prietenul iesit in cale dintr-o
intamplare n-am sa-l pot uita toata viata. Asa cum nu voi putea sa uit, ca in momentele cand tocmai il asteptam sa apara de la et. 9 de unde urcase, doi vajnici meseriasi de la firma “Ochiul si Timpanul” trageau dupa ei , zor nevoie mare, un lungan care se impotrivea din rasputeri sa fie scos pe usile de sticla ale intrarii hotelului “Latvia” din Vilnius. Eram exact in data de 15 august 1988.
Si de atunci, tot stau si ma intreb: asa arata, ar fi trebuit sa arate nostalgica Perestroika,daca-ar fi fost sa fie?
January 5th, 2010 @ 9:24 am
Salutare
bun text, buna intrebare….
cine mai stie cum ar fi trebuit sa arate perestroica si mai ales mostalgia…
v.ernu