Jurnalul vremurilor de inflaţie (IV)
Jurnalul vremurilor de inflaţie (IV)
(Text aparut in Noua Literatura nr. IV)
De trei săptămîni mă chinui să-mi termin rubrica pe care o ţin la voi. Nimic nou. O mulţime de angajamente, de activităţi inutile şi de textuleţe fără miză. E vechea boală a inelighenţiei: niciodată nu poate învăţa să spune un NU hotărît. Mereu are impresia că orice propoziţie pe care o scrie sau o debitează va schimba lumea. Şi ca să nu cad în pacatul de a mă lua prea în serios recitesc/rememorez Ilf şi Petrov şi îmi aduc aminte de finalul lui Ostap Bender, care avea un simţ al autoironiei foarte bine dezvoltat: „Nu e nevoie de ovaţii. N‑am reuşit să ajung un nou conte de Monte Cristo. Va trebui să mă recalific şi să mă fac administrator de bloc.”
Zilele acesta am vrut să verific ce mai înţelege un tînăr de 16 ani din Ilf şi Petrov. Amicul meu Max a citit cele două romane pe nerăsuflate şi mai vrea. A rîs cu poftă, cu mare poftă. Eu m-am entuziasmat şi am concluzionat: da, aici nu e Rio, dar nu mai e chiar aşa de rău. Cu gîndul la Rio şi la tînărul meu amic Max, mi-am adus aminte de următorul fragment din Viţelul de aur.
¤¤¤
De cîte lucruri nu se apucă oamenii!
Paralel cu lumea mare în care trăiesc oameni mari şi se fac lucruri mari, există o lume mică, cu oameni mici şi lucruri mici. În lumea mare s‑a inventat motorul Diesel, s‑a scris cartea Suflete moarte, s‑a construit hidrocentrala de pe Nipru şi s‑a înfăptuit un zbor în jurul lumii. În lumea mică s‑a inventat balonaşul ţipător „dor‑de‑ducă”, s‑a scris cîntecul Cărămizile şi s‑au făcut pantalonii tip „plenipotenţiar”. În lumea mare oamenii sunt mînaţi de dorinţa de a ferici omenirea. Lumea mică este departe de asemenea preocupări înalte. Locuitorii ei au o singură dorinţă: să‑şi ducă cumva zilele fără să sufere de foame.
Oamenii mici se grăbesc să‑i ajungă din urmă pe cei mari. Ei îşi dau seama că trebuie să fie în pas cu vremea, căci numai atunci îşi vor putea desface marfa lor măruntă. În era sovietică, eră în care în lumea mare s‑au clădit fortăreţe ideologice, şi în lumea mică se observă o înviorare. Oricărei invenţii mărunte din această lume a furnicilor i se dă baza de granit a ideologiei „comuniste”. Pe balonaşul „dor‑de‑ducă” s‑a desenat un Chamberlain, care seamănă foarte mult cu cel ce apare mereu în Izvestia. Într‑un cîntec de muzică uşoară, un lăcătuş isteţ, ca să cîştige dragostea unei comsomoliste, îndeplineşte şi chiar depăşeşte în trei refrene planul industrial şi financiar. Şi în timp ce în lumea mare au loc discuţii aprige asupra organizării vieţii noi, în lumea mică înnoirea e gata: există cravata „Visului udarnicului”, bluza tip „Tolstoi‑Gladkov”, statueta în gips „Colhoznică făcînd baie” şi subrauri de plută pentru femei: „Dragostea albinelor muncitoare”.
Tot aşa s‑a simţit un suflu nou şi în domeniul rebusurilor, şaradelor, cuvintelor încrucişate etc. Lucrul după metodele vechi a încetat să mai fie la modă. Secretarii rubricilor În orele de odihna sau Pentru a pune în mişcare circumvoluţiunile creierului încetară categoric să mai primească la ziarele şi revistele unde funcţionau marfă fără ideologie. Şi în timp ce ţara fremăta de la un capăt la altul al vastelor ei întinderi, în timp ce se construiau uzine de tractoare şi se creau grandioase fabrici de grîne, bătrînul Siniţki, de profesie autor de rebusuri, şedea în odaia sa şi, privind cu ochi sticloşi tavanul, compunea o şaradă având la bază cuvântul la modă industrializare”…………………………..
Obosit de acest ultim efort, Siniţki se lăsă pe speteaza scaunului şi închise ochii. Împlinise şaptezeci de ani. Cincizeci de ani din aceşti şaptezeci compusese rebusuri, şarade, ghicitori şi anagrame, dar niciodată nu‑i venise venerabilului rebusist atât de greu să lucreze ca acum. Rămăsese în urma vieţii, nu avea deloc nivel politic şi concurenţii tineri i‑o luau uşor înainte. Aceştia aduceau la redacţie probleme cu o orientare ideologică atât de impresionantă, încât, citindu‑le, bătrînul plîngea de invidie. Cum ar fi putut el, bunăoară, să compună o problemă ca aceasta:
(Şi pentru luna viitoare vă recomand să reyolvaţi problema Aritmoid care l-a obisit pe Siniţki)…
Avem trei gări: Vorobiovo, Gracevo şi Drozdovo, cu un număr egal de funcţionari, fiecare. În gara Drozdovo, sunt de şase ori mai puţini comsomolişti decât în celelalte două luate la un loc, iar în gara Vorobiovo, doisprezece membri de partid mai mult decât în gara Gracevo, unde numărul celor fără partid e mai mare cu şase decât în primele două. Câţi funcţionari avem în fiecare gară şi care e, dintre ei, numărul membrilor de partid şi al comsomoliştilor?
Comments
Leave a Reply