În drum spre Cluj. Cîteva amintiri din perioada Cluj 1996-2005
Sînt în drum spre Cluj să-mi lansez Bandiţii (aici info). Cîteva amintiri.
În 1996, după 6 ani de şedere la Iaşi, am decis să plec. Era prea comod acolo. Şi cînd totul devine prea comod e bine să schimbi locul.
Cu trupa Philosophy&Stuff (lipsesc 2 )
Mi-am luat valiza şi am plecat la Cluj. Nu cunoşteam pe nimeni, nu ştiam nici măcar drumul de la gară la Universitate. Am dat examenele şi am luat un loc la masterul de filosofie.
Primul an mi-a fost destul de greu pentru că aici m-am confruntat cu „reduta ardeleană”. După Iaşi, Clujul îmi părea un oraş ultraconservator, mult mai rural şi chiar mai provincial decît Iaşiul. Aşa mi s-a părut în 96: era “epoca funariotă” dar cu rădăcini adînci. Între timp mi-am mai nuanţat opiniile, dar nu foarte. Ca fapt divers: nici un profesor român pe care l-am avut aici nu era născut în oraş. la Iaşi am avut destul de mulţi profesori orăşeni la a 2-3-a generaţie. Mulţi chiar din Iaşi. Nu mă refer la calitatea lor: la Cluj am început să pricep puţin filosofia şi mai ales reflecţia asupra politicului. Dar asta e altă poveste.
Cu profesorul Aurel Codoban la lansarea Philosophy&Stuff
Urbanizarea românească a oraşelor e problema mai tuturor oraşelor din Ardeal şi are cauze istorice. Românii au cucerit aceste oraşe foarte tîrziu, în urma proiectului de „naţionalizare a oraşelor” & industrializare început în interbelic și finalizat în comunism. Chişinăul în care mi-am petrecut adolescenţa are aceeaşi problemă: moldovenii l-au cucerit abia după anii 60 ca rezultat al unui „proiect sovietic” asemănător.
Dar asta nu era o problemă aşa mare pentru mine: acum chiar mi se par atractive aceste procese urbane. Pentru viaţa mea cotidiană însă cel mai greu mi-a fost nu cucerirea oraşului ci a caselor oamenilor. După Iaşi unde puteam intra în casele oamenilor cu foarte multă uşurinţă iar invitaţiile la masă curgeau aproape de la sine, aici mi-am dat seama că toate „farmecele” mele relaţionale nu au nici o şansă. Ştiu să deschid foarte uşor uşi, clanţe, lacătele oricui. Mai puţin a ardelenilor clujeni. Casele lor sînt cetăţi greu de cucerit: aici e nevoie de multă muncă, de strategii şi proiecte de lungă durată. Şi după multă muncă şi trudă cînd vei pătrunde în casa unui clujean român vei primi fix o cafea. Aici nu vei fi chemat la masă aproape niciodată. Spre deosebire de moldovenii ieşeni pentru care masa e o chestiune de petrecere, aici masa este o chestiune strict de etichetă şi obligaţii. Eşti invitat numai dacă cineva are o obligaţie, dacă meriţi şi ai ceva de oferit. Masa e aici e un troc pragmatic (nu vorbesc de familiile de unguri). În casa prietenului meu cel mai bun din Cluj am ajuns cam după 7 ani. Am înţeles asta mai tîrziu şi pe urma a trebuit să schimb strategia. Dar despre aceste secrete altădată.
De ce vorbesc despre masă? Pentru că mîncarea era importantă în ecuaţie vieţii de student sărac: ca să putem trăi dar şi cumpăra cărţi era nevoie de surse de mîncare cît mai ieftine pentru că bursa era foarte mică iar alte venituri nu aveam. Şi acum mă minunez: cum puteam trăi cu atît de puţini bani?
La UBB însă am dat de Aurel Codoban, unul dintre cei mai sclipitori profi pe care i-am avut şi care m-a învăţat pe lîngă ceva carte şi multe trucuri de viaţă: de exemplu jocul cu identităţile multiple. Tot la UBB am dat peste un prof francez care vorbea română cu un puternic accent maramureşan- Claude Karnoouh: „Dumniezău o murit o zîs N.” Aici m-am cunoscut cu Ciprian Mihali proaspăt întors din Franţa care mi-a trîntit în braţe un teanc de Foucault, Derrida, Deleuze & Co. Aici l-am cunoscut pe Adriant T.Sîrbu: un tip de o inteligenţă şi capacitate de analitză rară, cum numai la ruşi am mai întîlnit. În timp aveau să-mi devină şi prieteni.
Casa Tranzit – Sinagoga veche
Însă primii care m-au ajutat au fost, culmea, cei din comunitatea maghiară. De fapt la Cluj am cunoscut românii prin intermediul ungurilor. Dacă mă gîndesc mai bine am şi muncit predominant cu ei: primul job a fost la Márkos Tünde şi Lőrincz Gyula: Insomnia Cafe care pe atunci avea Galeria KL şi Revista Foto & Model. Totul a pornit de la o întîmplare care a făcut ca eu cu amicii mei de la Philosophy&Stuff să fim primii clienţi ai Insomniei. Ăsta e mitul fondator: Ernu cu amicii au intrat, au dat peste ceva bere, au băut şi nu avau cui să plătească. Cînd a apărut Gyula ne-a anunţat că deschiderea urmează: noi doar am venit cu cîteva zile mai devre. Şi nu am mai plecat: a devenit unul din locurile preferate şi am devenit prieteni de cataramă. Aici mi-am făcut cea mai halucinantă zi de naştere care a intrat în Analele Insomnia.
A urmat colaborarea cu cea care avea să-mi devina una dintre cele mai bune prietene iar casa ei a devenit şi casa mea: Könczei Csilla – Casa Tranzit, vechea sinagogă şi primul loc alternativ al oraşului Cluj în anii 2000. În casa lui Csilla şi a lui Péter Eckstein aveam să cunosc cam toată comunitatea maghiară importantă din Transilvania. La Casa Tranzit am lucrat cu enorm de multă lume: Sütő Ferenc (un om de o calitate umană rară), Cosmin Pop, Denes Miklosi, Yvette Martini, Csaba Csiki, Tincuţa Heinzel, Eniko Vincze, Tibor Schneider, Radu Afrim cu trupa lui de atunci, Ilonka neni, Viorel Anăstăsoaie … oh, ar trebui să deschid o listă lungă. Să nu o uit nici pe Corina Sîrbu şi mici pe Camelia Stanciu.
Eu (am tiubiteikă) cu Csilla ne uitam la performance-ul “găinile” a legendarului Monkey (se vede sus). Fotografiată straniu
A urmat Idea cu Timotei Nădăşan, şi el amestecat, mai mult ungur decît român: Editura şi revista IDEA unde am făcut echipă bună cu Timotei Nădăşan, Ciprian Mihali, Attila Tordai, Alexandru Polgár, Ciprian Mureşan, Adrian T. Sîrbu &co plus Lenke, Corina şi Geni – grafică & Zoly – tipar & Cristina – de toate. Nişte oameni şi prieteni extraordinari. Attila Tordai sînt convins că e moldovan la bază ;).
În acei ani a fost şi Phylosophy&Stuff, revista noastră de suflet cu care ne-am lansat noi la finele anilor 90: Ovidiu Ţichindeleanu, Alexandru Polgár, Gilbert Danco, Cristian Pralea, Crisitian Branea, Vitalie Condraţchi, Sebastian Big. Parcă i-am spus pe toţi. Prea intieligenţi şi buni… prieteni.
La Cluj, pe cît de complicaţi au fost primii ani, pe atît de uşori şi productivi au fost ceilalţi ani. Am stat în Gruia lîngă stadion SFR (atunci în liga a 2-a) mulţi ani într-o căsuţă cu o uşă care nu se încuia niciodată, prin care a trecut cam tot Music Pub-ul, faimosul club al acelor ani. Mihai Pop îmi era vecin. Să nu mai zic că mi se pare straniu să văd amici clujeni precum Mihai Goţiu sau Adi Dohotaru prin Bucureşti 😉 Vladuţ omul meu de suferinţă, pe unde mai ieşti!
Nu m-am îndrăgostit niciodată de Cluj chiar dacă ne-m împrietenit cumva pînă la urmă. Aici am trăit o perioadă foarte intensă a vieţii mele. Aici am prieteni foarte buni cu uşile mereu deschise. Poate că o relaţie de prietenie cu un oraş e mai sănătoasă decît una de dragoste.
Şi după 10 ani de şedere în Cluj, cînd uşile clujenilor au început să se deschidă uşor-uşor am decis să plec. Spre Bucureşti. Nu-mi plac uşile care se deschid prea uşor. Însă de fiecare dată revin la Cluj cu mare plăcere: oraşul studenţiei mele prelungite.
Comments
Leave a Reply