Genealogii ale postcomunismului
A aparut o excelenta carte coordonata de Adrian T. Sîrbu si Alexandru Polgár, Genealogii ale postcomunismului. Cartea a aparut la editura din Cluj, Idea Design & Print. Aveti mai jos citvea texte de prezentare.
Text de prezentare
La douăzeci de ani de la începutul istoriei sale, postcomunismul continuă să se dea pentru gîndirea ce vrea să-i discearnă caracteristicile definitorii şi, prin urmare, profilul de epocă situată, sub signatura îngemănată a două trăsături.
Pe de o parte, vocabula “postcomunism” marchează descriptiv o ţesătură de împrejurări prin care se operează trecerea de la ceva (ce a) trecut la ceea ce vine după aceea. Iar asta ridică de îndată problema continuităţii ori, invers, a discontinuităţilor “de-a lungul” hiatului, a cărui intelecţie trebuie şi ea menţinută între un terminus a quo, respectiv ad quem al mişcării, pentru ca ea să fie una într-adevăr reală. Ce a trecut? Ce a rămas? Din ce anume? Ce este ceea ce “a rămas”? Un rest indelebil sau ceva nou? În ce măsură ceea ce se menţine mai seamănă cu ce a fost? Ce s-a schimbat şi în ce fel?… Pe de altă parte, comunismul însuşi – ca nume al unor realităţi determinate şi ca proiect universal, fie acesta şi unul “eşuat” în incarnările lui reale – n-a fost doar o istorie (şi o chestiune) locală, ci dimpotrivă, şi-n toate sensurile (politic, economic, geopolitic, socio-cultural etc.), una mondială. Din acest motiv, aceeaşi ţesătură de evenimente transformatoare se prezintă, deopotrivă, tocmai ca ştergerea, ca resorbţia ori ca ablaţia acelei particularităţi a istoriei moderne care, în secolul trecut, părea să scindeze ferm (şi ireversibil) atît această istorie, cît şi organizarea lumii, ca fundal (“substrat”) al ei.
Cum se poate atunci da seama de nexul acesta al trecerii şi al ştergerii (al trecerii ca ştergere), proces real al unificării postcomuniste a lumii (şi a istoriei ei)? Cum poate fi el “povestit” veridic, în ce are el cel mai propriu, respectiv în natura sa care face din el mişcarea reală prin care postcomunismul dă – şi face – loc însuşi prezentului nostru în deplasarea sa dinspre trecut spre viitor?
Căci nu trebuie uitat nici de o a treia trăsătură sub care, alături de cele descriptive, se dă postcomunismul; de data aceasta una de factură normativă şi, implicit, intens polemică, prin care el vrea să se prezinte şi ca reparaţie ori normalizare (de nu chiar “vindecare”) a efectelor “rătăcirii comuniste”. Or, potrivit acestei dimensiuni, postcomunismul, povestea pe care el însuşi o spune despre sine, e neîndoielnic şi ideologie (exemplele cele mai la îndemînă sînt nu doar anticomunismul funciar de care această poveste e impregnată, ci şi discursurile standard prin care postcomunismul se tematizează ca “tranziţie”).
Soluţiei alternative la această naraţiune despre prezent – pe care prezentul volum încearcă s-o articuleze – i-am spus genealogie. Genealogie a postcomunismului ca teorie critică şi istorie reflectată a provenienţei prezentului nostru, ca şi a deciziilor în privinţa viitorului ce s-au luat şi continuă să se ia deodată cu această provenienţă.
Nota editorilor
Volumul propus aici îşi are originile şi totodată o primă schiţă în grupajul (dosarul) conceput şi publicat sub genericul “Genealogii ale postcomunismului românesc” în numărul 24/2006 al revistei IDEA artă + societate. Prilejul de a strînge la un loc nişte contribuţii critice pe tema posterităţii imediate a comunismului, printr-o tratare convergentă în care abordări multiple, diferite între ele, ale aspectelor sale locale se completează reciproc, fusese invitaţia adresată revistei de a interveni în cadrul voletului discursiv-teoretic şi publicistic al documenta 12. Fiindcă de-a lungul anilor reflecţia asupra cîtorva dintre mizele vremurilor noastre aflate în relaţie directă cu orizonturile “chestiunii postcomuniste” stătuse oricum, în diverse chipuri, între preocupările diverşilor autori publicaţi de revista IDEA, provocarea lansată de curatorii Documentei era o bună ocazie de a relua, compact şi concertat, tema postcomunismului. În mod precis, dosarul din revistă era conceput anume ca un răspuns deliberat situat la întrebarea (unul din “leitmotivele” acelei ediţii a documentei): “Este modernitatea antichitatea noastră?”. Desigur, după ce, în prealabil, gîndul de fond al întrebării a fost interpretat (explicitat); nu aşa de mult prin deplasarea cîmpului său de aplicaţie, cît prin concretizarea sa istorică şi înzestrarea chestionării călăuzite de el cu un tăiş socio-critic şi politic mai ascuţit.
Cartea de faţă este nu numai o montură nouă, de sine stătătoare editorial, a cadrului intelectual de lucru, în formula colectivă deja experimentată, asupra “postcomunismului”. O simplă comparaţie a compoziţiei (structurii) sumarului de aici cu aceea a grupajului iniţial ar putea deja sugera că, în pofida reluării majorităţii textelor deja publicate (în unele cazuri refăcute), deosebirea nu se reduce la prezenţa unor contribuţii noi, străine şi româneşti (unele inedite), şi nici la lărgirea spaţiului geografic (indicată şi prin eliminarea din titlu a trimiterii particularizante la România). E vorba şi de o altfel de saturare a temei, deopotrivă mai metodică şi mai bogată; de un alt relief al punerii în perspectivă a ce este generic în fenomenul postcomunist şi astfel îl poate înrădăcina mai just în survenirile din care provine, dîndu-le curs mai departe ca o istorie reală, inseparabil locală şi universală, a umanităţii noastre.
Nu putem încheia această scurtă prezentare omiţînd mulţumirile noastre la adresa Fundaţiei Erste de la Viena, comitetului ei de jurizare de proiecte, fără a cărui deschidere şi sprijin generos această carte ar fi avut o şansă mult mai mică să apară în această formulă şi la aceste dimensiuni.
Epigraful colecţiei Refracţii
A crea o nouă cultură nu înseamnă doar a face descoperiri „originale” în mod individual, ci de asemenea, şi mai ales, a răspîndi într-o manieră critică adevăruri deja descoperite, a le „socializa” şi, prin urmare, a le face să devină baza unor acţiuni în cadrul vieţii, elementul de coordonare şi ordine intelectuală şi morală. Ca o mulţime de oameni să fie adusă la a gîndi în mod coerent şi unitar realul prezent – acesta e un fapt „filosofic” mult mai important şi mai original decît hazardul prin care un „geniu” filosofic dă peste un nou adevăr ce rămîne patrimoniul unor grupuleţe de intelectuali. (A. Gramsci)
Comments
Leave a Reply