E timpul sa ne vindem!
E timpul sa ne vindem!
(text aparut in Cultura si o melodie multi-kulti a trupei Csokolom)
1. Lasand la o parte talentul autorilor, pe ce credeti ca ar trebui sa mizeze literatura romana pentru a se impune in Occident:
a. investitii masive in imagine si promovare agresiva;
b. „sincronizare“ in teme & formule cu ce se vinde in Vest;
c. exploatarea propriului „specific“?
2. Ce criteriu ar trebui sa primeze in selectia volumelor care urmeaza a fi exportate? Valoarea sau vandabilitatea?
3. Presupunand ca in urmatorul an/deceniu/mileniu vom asista la explozia unui „val romanesc“ in Occident, credeti ca un asemenea fenomen va produce si efecte retroactive? Cu alte cuvinte, mai au Eminescu, Rebreanu si Camil Petrescu vreo sansa de a deveni cunoscuti marelui public din afara?
4. Atunci cand se vorbeste despre potentialele traduceri, toata lumea se gandeste la proza, cel mult la teatru. Sa zicem ca poezia oricum nu se vinde. Dar, in momentul de fata, vedeti vreun eseist/teoretician roman cu sanse de a se impune pe piata occidentala a ideilor?
5. Daca ar fi sa alegeti trei scriitori romani care sa fie tradusi in Occident, care ar fi aceia? Si de ce ei?
Vazusem recent un soi de dezbatere pe tema „un Nobel pentru literaratura romana“ . O veche obsesie care nu lasa spiritul romanesc sa doarma. Sa fie Cartarescu, sa fie Manea, sa fie Codrescu, chiar daca scrie in engleza? E clar ca la cate valori am produs noi, la cata cultura am dat, e timpul ca sa fim autentificati si cu un Nobel, daca tot ne-au dat recent un Palme d’Or. Dar ceva imi spune ca nu ni-l vor da. Oare de ce? Eu cred ca din tare multe motive. Si chiar daca motivele vor fi justificate, noi oricum ne vom simti nedreptatiti.
Dar sa vorbim doar despre cateva probleme. Mai intai ar trebui spus ca, asemenea dictonului banal „o politica externa buna se bazeaza pe o politica interna sanatoasa“, si in literatura lucrurile stau asa. Piata noastra literara este o piata foarte tarzie, ca sa nu zic intarziata. Adica, am invatat sa scriem destul de tarziu, iar sa citim am invatat si mai tarziu. Asta e un paradox, dar cred ca este un fapt istoric verificabil. Elita a invatat sa scrie pe la mijlocul secolului XIX, prin saloanele franceze. Cititorii, care sunt o parte mai mare a populatiei decat elita, traiau pe la tara si au invatat sa citeasca ceva mai tarziu. De aceea, exista o mare traditie de a scrie de la elite la elite si de dispretuire a vulgului, desi, in secolul XX, este principalul lector. Din pacate, marea parte a populatiei noastre a stat la sat inclusiv in secolul XX, iar acolo, din cate stim, nu se prea citeste. Intelectualitatea noastra interbelica scria pentru sine, ignorand in mare parte masele, incercand mai degraba sa le seduca decat sa le modernizeze. Intelectualii erau mai curand niste preoti, iar scrierile lor, mai degraba niste „scripturi“ la care sa „iei aminte“, si nu „la care sa gandesti“. Traditia culturala a „sfintelor moaste“ intelectuale s-a prelungit pana astazi, desi cu mai putina intensitate.
In comunism, s-a produs o literatura care se adresa in mare parte criticii, si nu cititorului real. La randul lor, proaspetii cititori veniti de la tara, care nu prea intelegeau ce citesc, i-au rasplatit pe scriitori cu o aura de factura romantica (in mare parte indusa in scoala), pe care astazi si-au pierdut-o si pe care multi o regreta. In anii ’90, am trait betia traducerilor, literatura noastra fiind ignorata cu desavarsire. Asa ca, in mare parte, literatura noastra nu s-a prea intalnit cu cititorii sai reali, fiindca ea nici nu i-a vizat direct. Simplificand in continuare lucrurile, as zice ca literatura noastra inca nu s-a maturizat, nu e destul de diversificata, inca e bolnava de epigonism si tine cont de pareri care nu conteaza. Iar publicul (cititorii) e inca destul de putin numeros ca sa conteze cu adevarat. Lucrurile vor incepe sa functioneze in parametri normali abia cand vor aparea mecanisme care sa permita scriitorului sa devina profesionist. Adica, sa traiasca din ceea ce scrie sau din functii adiacente acestei meserii.
Acum, legat de literatura romana si piata externa. Nu se prea traduce (cu mici exceptii, cum ar fi Norman Manea) si, mai ales, nu se traduce sistematic, la edituri mari si, foarte important, in spatiul anglo-saxon care acum conteaza cel mai mult. Din punctual meu de vedere, problemele majore sunt legate de continut, de ambalaj si de capacitatea de promovare. Nu putem vinde in strainatate epigonisme, caci le facem mai prost ca ei, cei care le produc. Daca e sa-l credem pe Boris Groys, care sustine ca arta este avangarda economiei, atunci, intr-o cultura in care se produce in masa si in serie, lupta cea mare se da pe ceea ce occidentalul numeste „diferenta“. Cand vrei sa vinzi ceva, trebuie sa scoti in evidenta diferenta. Cultura moderna se bazeaza pe diferenta, nu pe asemanare si repetitie. Pana si reclamele la detergenti ne invata aceasta lectie: detergentul x nu e ca cel „obisnuit“. In acest sens, suntem nevoiti sa venim cu ceea ce avem noi si e diferit de ceea ce au ei, adica sa ne povestim pe noi insine, pe noi cei diferiti de ei. Insa dificultatea mare abia acum vine: problema e limbajul in care o facem. Nu ne plangem noi ca operele noastre marete sunt intraductibile? Ei bine, trebuie sa ne povestim de o maniera ceva mai universala, asa incat sa ne inteleaga si rusul si englezul si peruanul. Aici nu cred insa ca sunt formule magice. Acesta este doar un cadru. In rest, fiecare-si cauta propria formula. Legat insa de promovare, povestea ar avea cateva aspecte importante. Mai intai, ar trebui sa avem proiecte de finantare asa cum au o multime de tari. Ceea ce a facut anul trecut Institutul Cultural Roman (programul TPS), mi se pare un prim pas important. Editurile straine sunt incurajate financiar, li se dau bani pentru traducere, pentru a edita scriitori romani. Insa, eu cred ca cel mai important lucru e intrarea directa a scriitorilor romani in circuite internationale. Asta inseamna participarea la burse, stagii, congrese, targuri etc. Un scriitor roman se imprieteneste cu un scriitor ungur, care e amic cu un scriitor american, care este editat de o editura importanta din Londra. Sunt circuite care functioneaza foarte bine si eficient. Ele sunt un soi de relee care usureaza transmisia de informatie si fac legaturi directe intre scriitor si editor. Nu confundati acest lucru cu „nepotismul“ local. Recomandarile in spatiul occidental nu au ca rol fentarea sistemului, ci eficientizarea lui. Nu inseamna ca este un sistem perfect, ci doar mai eficient. Din pacate, scriitorii nostri sunt prea legati de glie (chiar si cand sunt plecati din tara), si mai aud ca isi secretizeaza informatiile, relatiile pe care le obtin. Alta obsesie locala. Dar atentie: fiti cu ochii pe editurile germane si mai ales pe relatiile lor cu tarile din Est. Daca urmarim ce s-a intamplat in anii de dupa caderea comunismului in acest sector, putem observa doua lucruri importante. Germania este cel mai bun cunoscator occidental al Estului, iar ceea ce a aparut in Germania a fost preluat repede de celelalte tari occidentale. Deci nu Franta, ci Germania a fost punctul de legatura, cu toate ca nu e de ignorat nici Franta. Si inca o chestiune pentru scriitorii romani excesiv de individualisti: Germania nu cumpara la bucata. Imi permit un singur sfat pentru scriitorul roman iesit la plimbare in spatiul occidental: daca vrei sa fii tradus si sa iei Nobelul, vinde-ti intai un prieten, un coleg, sau un dusman, ce o fi el, dar sa scrie cat de cat bine. Vinde-l la o editura sau la un agent literar, fireste. Germania a fost cea care a reusit mereu sa creeze diverse valuri: valul rus, valul ceh, valul maghiar etc. Cel romanesc este inca asteptat. Eu cred ca el va veni curand din simplul motiv ca scriitorii tineri au invatat repede lectia si incep sa puna in aplicare din mers ceea ce invata.
Comments
Leave a Reply