De la escrocul estetic la cel politic

Text publicat in Observator cultural nr. 486 la rubrica “Ceea ce ne desparte”.

Dragă Bogdan,

Am revenit, cumva, de unde am pornit. Însă, dacă asta ne ajută să recitim, să ne schimbăm sau să ne revizuim anumite opinii, înseamnă, de fapt, că acest „nou început“ e un soi de next level al jocului. Tu începi să fii mult mai îngăduitor cu Dostoievski, ba chiar „insinuezi“ o apropiere între acesta şi duşmanul lui de moarte, Nabokov. Eu mă apropii „periculos“ de mult de Tolstoi, depăşind cu greu prejudecăţile şcolare, şi am tot mai multe semne de întrebare faţă de tezele teoretice ale lui Nabokov. Aştept continuarea „loviturii de graţie“ pe care simt că o pui la cale.

Pentru mine, Nabokov nu vine direct pe filiera Gogol-Bulgakov şi cu atît mai puţin pe cea a lui Tolstoi. Ca să repet simplist ceea ce am mai spus: prima filieră priveşte literatura ca formă de critică socială, literatura/gen literar ca „viaţă şi destin“, a doua – ca „marea literatură“ axată pe metafizică. Însă, oricît l-ar iubi Nabokov pe Gogol, el nu e un descendent direct al acestuia, aşa cum poate fi considerat Bulgakov, de exemplu. Nabokov se înscrie în linia aceea foarte firavă a literaturii ruse care a dat, totuşi, opere extraordinare, formate din scriitori pentru care literatura are doar o funcţie estetică şi care se concentrează enorm de mult pe stilizarea şi construcţia textului. O opinie dominantă la noi, dar marginală în Rusia. Sînt convins că asupra acestor lucruri sîntem, în principiu, de acord. Numai făcînd un ocol mare şi deconstruindu-i puţin opiniile, poate fi aşezat Nabokov în descendenţa lui Gogol. Dacă-i citim atent Lecţiile de literatură, vedem că nu doar Dostoievski e pus la zid. Nu e ignorant, ci doar maliţios cu tot ce află în afara sferei „estetice“, aşa cum o înţelege el, iar eu am o nedumerire legată de modul lui de a înţelege literatura şi funcţia ei.

S-o luăm prin învăluire. Prima mea suspiciune faţă de tezele lui Nabokov a apărut cînd i-am comparat poziţia, excesiv de critică şi mai puţin argumentată, faţă de aşa-numiţii scriitori cu „tentă socială“, cu unul dintre textele-cheie ale esteticii lui, Filistini şi filistinism. Turgheniev, Dostoievski şi Gorki sînt aspru criticaţi pentru aceste „escapade sociale“. După el, Doamna Bovary este extraordinară, însă le recomandă studenţilor să n-o citească drept o istorie a vieţii burgheze. Cehov e splendid şi pentru că se abţine de la comentariul social. Pot înţelege şi chiar cred că are dreptate, pînă la un anumit punct. Însă, cînd prezintă conceptul de poşlost (filistinism), vedem că, de fapt, el e apropiat de conceptul de kitsch şi trimite la un transfer de semnificaţie din sfera estetică în cea etică şi socială. Cînd Nabokov ne explică ce e cu „filistinii şi filistinismul“, marile opere, Suflete moarte şi Doamna Bovary devin instrumente care-i susţin explicaţia socială despre comportamentul filistin: „dezvoltă în jurul său o lume a înşelăciunii, a minciunii reciproce“. Filistinul este, pentru Nabokov, un frate al escrocului. Eu aş spune că dacă „kitschiomanul“ e un escroc estetic, filistinul e un escroc etic şi social. Sînt lucruri care mă nedumeresc şi mă intrigă la Nabokov. Însă abia acum, cînd esteticul apare şi cu o altă funcţie, îl văd în descendenţa lui Gogol.

A doua învăluire. Ştii foarte bine că una dintre marile lui obsesii era legată de poezie. Poezia îi dă lui Nabokov marea satisfacţie intelectuală, fiindcă este esenţa, sinteza perfectă a ceea ce el înţelege prin literatură. Din păcate, el nu era un mare talent al genului, a înţeles-o şi a făcut ce ştia el mai bine. Însă mereu a tînjit după poezie. Am sentimentul că Nabokov ar fi fost capabil să renunţe la trei dintre romanele lui importante în schimbul unei poem reuşit. Ăsta era crezul lui. Crezul liniilor Gogol, Tolstoi şi Dostoievski nu corespunde deloc crezului nabokovian.

Fiindcă ocolul pe care l-am început este foarte mare, voi sintetiza şi simplifica mica mea teorie, aşa că scuză-mi shortcut-urile. Cei trei patriarhi ai literaturii ruse acordă scrierii lor o cu totul altă funcţie. Nicăieri în literatura acestora nu vei descoperi ceva legat de „autonomia esteticului“. Literatura lor are funcţia de a salva (social, politic, religios etc.) sau, mai degrabă, de a media salvarea. În ea, Frumosul vrea să salveze. Ce înseamnă aici „a salva“? Actul de salvare nu e unul estetic, ci unul pur politic. Cu alte cuvinte, literatura celor trei corifei are o funcţie eminamente politică, nu estetică, exact ceea ce dispreţuia, cu trufie, Nabokov. Cu o singură frază, aruncă la gunoi toată literatura sovietică, tocmai din acest motiv.

Poezia, cred eu, e un element-cheie în înţelegerea lui Nabokov mai ales pentru ceea ce semnifică literatura pentru el. În această perioadă, mă interesează foarte mult spaţiile concentraţionare. Citesc despre puşcării şi mă simt comod, ca acasă, cum zice o glumă veche. Şalamov, poate cel mai experimentat puşcăriaş din spaţiul comunist, are, la un moment dat, un capitol extraordinar. El porneşte de la Utopia lui Thomas Morus, cu problema celor patru trebuinţe fundamentale (foamea, dorinţele erotice, urinarea şi defecaţia) şi le analizează în condiţii de represiune maximă, de lagăr. Se pare că, din lipsa hranei, urinarea şi defecaţia sînt nevoi din ce în ce mai rare în lagăr, iar dorinţa sexuală, în ciuda pronosticurilor lui Freud, este prima care dispare. Foamea rămîne cea mai puternică. După ce analizează aceste „nevoi speciale“, Şalamov îi reproşează lui Morus că nu a înţeles un lucru fundamental. Anume că, oricît de puternice ar fi aceste nevoi, oricît de cumplită ar fi foamea, care te poate transforma în canibal, nimic nu înlocuieşte o a cincea nevoie de bază, poezia.

Această constatare, aparent stranie, vine într-un context mai larg. Şalamov observă un lucru pe care puţinii analişti al spaţiilor concentraţionare radicale l-au sesizat: cu cît mai mult scade importanţa politicului în Gulag, pînă la dispariţia lui, cu atît mai mult viaţa din acest spaţiu devine insuportabilă. Şi mai direct spus: spaţiile concentraţionare de tip Gulag nu sînt un produs al politicului, ci al lipsei totale a lui. Observaţia este extraordinar de importantă, mai ales în zilele de azi, cînd ni se predică opusul. În acest spaţiu, nu mai funcţionează legile umane, ci ale naturii: legea pietrei, a bîtei, a forţei fizice. Ei bine, în acest vid, de dispariţie totală a politicului, unde homo homini lupus est, Şalamov înţelege că există o a cincea nevoie fundamentală, care nu este alta decît poezia.

În contextul inuman al Gulagului, poezia are o funcţie salvatoare. Este cea care le aduce un pic de umanitate, îi reumanizează, este cea care are o funcţie politică de restabilire a relaţiilor umane dintre deţinuţi. Ce legătură are această observaţie cu Nabokov? Înainte de a da un răspuns, o să mai formulez o întrebare: dacă în „iad“ poezia are o funcţie politică, oare care este funcţia ei în „rai“: politică sau estetică?

(va urma)

Comments

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Lansare Gaudeamus 2024
• 𝐓𝐎𝐏 𝐕𝐀̂𝐍𝐙𝐀̆𝐑𝐈 𝐏𝐎𝐋𝐈𝐑𝐎𝐌 𝐋𝐀 𝐆𝐀𝐔𝐃𝐄𝐀𝐌𝐔𝐒 𝟐𝟎𝟐𝟒
• Generația canibală
• Vasile Ernu: totul e bine când se termină prost
• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural

Cautare