Coordonatorii răspund întrebărilor revistei
(Interviu aparut In Observator Cultural nr.449 din 13.11.2008
Intrebari: Ovidiu Simonca / Raspund: Vasile ERNU, Costi ROGOZANU, Ciprian SIULEA, Ovidiu TICHINDELEANU)
1. Care a fost motivul pentru care aţi dorit să apară volumul Iluzia anticomunismului şi de ce v-aţi angajat în calitate de coordonator?
2. Din punctul dvs. de vedere, ce lucruri trebuie spuse – şi nu s-au spus – despre Raportul Tismăneanu?
3. Ce autori aţi avut în vedere în alcătuirea volumului? Cine v-a refuzat? Este volumul descentrat, precumpănind părerile critice?
4. Credeţi că volumul poate fi folosit şi ca o armă de atac politic împotriva preşedintelui Băsescu?
5. Cum veţi răspunde celor care v-ar putea acuza că, prin acest volum, doriţi să negaţi munca şi cercetarea trecutului comunist făcute de Comisia Tismăneanu?
6. Dacă ar fi să rezumaţi, într-o frază, cum ar trebui să se poarte discuţia în România despre trecutul comunist, care ar fi aceea?
(coordonatori) Vasile ERNU,
Costi ROGOZANU, Ciprian ŞIULEA,
Ovidiu ŢICHINDELEANU
Iluzia anticomunismului. Lecturi critice
ale Raportului Tismăneanu
Editura Cartier, Chişinău, 2008, 280 p.
– Vasile ERNU: Asumarea lui Ceauşescu
1. Eu sînt un tip „reactiv“, căruia îi place să lucreze în echipă. Am fost cumva „capul răutăţilor“, cu toate că greul lucrului l-a dus Ciprian Şiulea. Am reacţionat, de fapt, la modul în care s-a derulat „producerea“ Raportului Tismăneanu. Producerea acestui raport s-a făcut într-o manieră leninistă, iar acest lucru mi-a arătat (a cîta oară?) că nimic esenţial nu s-a schimbat în spaţiul nostru politic. Atunci am avut cîteva discuţii cu Ciprian Şiulea, el fiind un tip care a citit mai în profunzime Raportul. Chiar dacă nu ne poziţionăm pe acelaşi registru ideologic, cred că ne înţelegem bine şi putem avea discuţii foarte stimulante. Ciprian începuse deja să publice texte legate de Raportul Tismăneanu. Am zis că ar fi bine să mai luăm în echipă alţi doi amici buni, care sînt interesaţi de subiect: pe Ovidiu Ţichindeleanu, cu care făcusem pe vremuri o revistă „supărată“, Philosophy&Stuff, şi pe Costi Rogozanu, cu care mă cunosc de ceva mai puţin timp, dar al cărui spirit critic l-am preţuit mereu. Am stabilit împreună cadrul poveştii, lista celor invitaţi să scrie, şi la treabă! Unii au răspuns invitaţiei noastre, alţii nu. În final, avem acest volum. Eu, din păcate, nu am scris un text, fiind prins mai mult de cartea la care lucrez şi unde am un erou care se ocupă puţin şi de acest subiect. Dar cred că volumul este reuşit.
2. Raportul Tismăneanu este un volum util, însă nu are legitimitatea şi autoritatea de a fi ceea ce se pretinde că este. Raportul Tismăneanu este un produs făcut de pe o poziţie de putere (comandă prezidenţială) şi de pe poziţii ideologice foarte clare. Este, în primul rînd, un produs politic, nu ştiinţific. Daniel Barbu, unul dintre autorii invitaţi, observă faptul că Raportul Tismăneanu seamănă foarte mult cu vechile rapoarte de Partid. Practic, Partidul/Statul decide prin intermediul unui text ce este legitim şi ce este ilegitim, ce este bun şi ce este rău într-un regim precedent, în care tot el a decis atunci ce e bine şi ce e rău pentru mine. Puterea întotdeauna vrea să decidă în locul nostru ce e bun şi ce e rău pentru noi. Îmi pare rău, dar eu sînt un mare cîrcotaş: nicidecum nu vreau să las pe cineva de acolo, de sus, să decidă în locul meu. Orice copil de clasa întîi ştie că Regele Mihai, Dej, Ceauşescu, Iliescu şi Băsescu sînt unul şi acelaşi lucru: ei reprezintă Statul, puterea. Iar faţă de putere, eu folosesc binecuvîntarea rabinului de la Odessa: „să-i ţină Dumnezeu cît mai departe de noi“. Însă nu cumva să-i lăsăm să-şi facă de cap, că peste o generaţie vom vorbi de alte Rapoarte şi de alte epoci „ilegitime şi criminale“.
3. Unii nu au scris din lipsă de timp. Alţii, poate din lipsă de motivaţie. Mie mi-ar fi plăcut să aflu, de exemplu, părerea lui G.M. Tamás, pe care-l citesc cu plăcere. Este una dintre cele mai sclipitoare minţi critice pe care le-a produs ţara asta şi cu siguranţă ar avea ceva semnificativ de spus. Din păcate, e prea prins pe la Budapesta.
4. Să fim serioşi. Au trecut vremurile în care cărţile puteau fi nişte arme eficiente. În comunism, cărţile erau nişte arme ultraeficiente şi periculoase pentru putere. În capitalism, cărţile nu pot deveni arme. Armele actuale se află în mîinile „băieţilor deştepţi“ de pe Wall Street sau la domni precum S.O. Vîntu sau D. Patriciu, care, la fiecare sfîrşit de an, se uită să vadă ce intelectual amărît se află pe nota de plată. Armele actuale sînt în mîinile acestor domni respectabili care au un singur cusur: respectă Codul Penal şi ştiu cel puţin 1001 de metode relativ cinstite prin care să pună mîna pe ele, ca să îi parafrazez pe Ilf&Petrov. Mă uit spre panoul de onoare al capitaliştilor de pe Wall Street şi nu pot spune decît ce zicea şi Ostap: „Nu sînt un jefuitor, ci un luptător de idei pentru cucerirea valorilor monetare“. Mai nou, sînt decoraţi cu bani de la buget. Mă şi mir că nu le cresc aripi.
5. Noi nu vrem să negăm munca nimănui. Îi respect pe toţi cei care au contribuit la realizarea Raportului şi în mod special pe Vladimir Tismăneanu. I-am urmărit activitatea şi i-am citit cam toate cărţile. Noi doar am încercat să punem în discuţie anumite aspecte legate de conţinutul acestui volum şi mai ales de modul ideologico-politic de fabricare a acestuia. Comunismul este o perioadă mult prea mare, importantă şi complexă pentru a fi rezolvată atît de simplu. Comunismul a marcat jumătate de secol, a produs enorm de multă suferinţă şi de aceea trebuie să-i acordăm mai multă atenţie. Din păcate, comunismul a fost perfect legitim. În istorie, numai calamităţile naturale nu sînt legitime. În rest, cam totul e legitim, odată ce ni se întîmplă. Nu putem trata comunismul aşa cum tratăm o rîie: noi nu avem nici o vină că am luat-o de la vecini. Externalizarea vinei şi a responsabilităţii este un sport naţional, la noi. Am mai spus-o şi o repet mereu: perioada cea mai monstruoasă, perioada ceauşistă, este, din păcate, cea mai semnificativă perioadă politică a Romåniei moderne. Ceauşescu este cel mai important produs al politicii româneşti, indiferent că ne place sau nu ne place acest lucru. Ceauşescu este un produs perfect romånesc, la care am contribuit cu toţii, unii mai mult, alţii mai puţin. El nu este un produs natural, ci cultural, aşa că intelighenţia are cea mai mare responsabilitate. Nu e cazul să ne spălăm pe mîini, ci trebuie să ni-l asumăm. Ce bine că-i avem pe ruşi lîngă noi, că să avem pe cine da vina.
6. Cu mai puţină pasiune şi cu mai multă minte. Şi cred că e timpul să intre în acţiune şi specialişti din domeniile sociologiei, antropologiei şi economiei. Sînt zone în care habar nu avem ce s-a întîmplat. Ştim doar să repetăm la nesfîrşit că perioada comunistă este „ilegitimă şi criminală“, fără a pricepe mai nimic din ce ni s-a întîmplat. „Criminalitatea şi ilegitimitatea“ le avem mereu cu noi, le văd la tot pasul şi nu ţin de regimul politic. Iar astăzi facem la fel: tăcem.
– Costi ROGOZANU: Asta am vrut, păreri critice
1. Am intrat în joc din cauza unei frustrări care ar putea fi rezumată aşa: am senzaţia acută că, atunci cînd e ceva important de discutat pe piaţa de idei românească, se ajunge la o „cherelă“ de trei lei. Aşa s-a întîmplat cu Raportul, ajuns motiv de indignare din cauza scuipaţilor lui Vadim sau din cauza bîlbîielilor unor Roncea. Nu cu acei oameni au de vorbit făuritorii Raportului, ci şi cu un grup straniu de indivizi (din care fac şi eu parte): unii pe care leneşii minţii îi numesc „de stînga“, dar pe care eu i-aş numi generaţia mahmură. Am trăit din plin mahmureli postrevoluţionare, ne-am educat altfel decît prin opoziţie cu „securişti“, „comunişti“ etc. Nu putem înghiţi patetizarea ca formă de legitimare publică intelectuală. În centrul acestui grup difuz iau naştere primele forme de protest anticapitalism, pro-drepturi ale individului şi multe altele. Nu trebuie să fii de stînga ca să vezi cît de sărac e discursul social pe aici. Mă rog, poate-s doar iluziile mele legate de o generaţie destul de deprimată şi de deziluzionată, posedată de un soi de virus grunge. Sînt multe tonalităţi din această antologie care m-au ajutat să fac portretul ăsta robot. Cam de asta am vrut să fac parte din grupul care a coordonat Iluzia anticomunismului. Pe de altă parte, am avut mare noroc că ne-am putut baza pe seriozitatea lui Ciprian Şiulea, care vorbeşte mai puţin decît mine, dar care face mult mai mult.
2. Lucruri s-au spus, dar nu au fost băgate în seamă. Am văzut prin ziare şi la televizor un discurs aproape exorcizant împotriva stîngii şi a moştenirilor marxiste. Complet nepotrivit în condiţiile în care ţara asta trebuie să-şi rafineze discursul antisistem măcar ca să-şi mai verse din furia acumulată după mărirea ratelor. Bagatelizez, dar aşa sînt eu, obsedat de lucruri mici, concrete şi puţine. Mă mai deranjează teribila emfază estetizantă din care-şi trage seva acest document oficial. Nu înţeleg de ce dumnezeu trebuia oficializat anticomunismul, ca linie ideologică strategică a unui preşedinte care a fost un comunist de nădejde.
3. Asta am vrut, păreri critice. De diverse laude de complezenţă, de băieţi bursieri care vor să intre în sistem, eu unul m-am săturat. Poate şi pentru că am, în general, o pornire antiritualuri academice sau intelectuale – eu chiar cred că oamenii trebuie să dezbată, să se certe ca să-şi rezolve diferenţele (chiar şi alea peste care nu se poate trece). Îl respect pe Vladimir Tismăneanu şi pe mulţi alţi membri ai comisiei. Dar nu am de gînd să primesc un act oficial prin care mi se comunică simplu: noi sîntem campionii anticomunismului, noi stabilim aici ideologii şi căi drepte de urmat. Asta e lipsă de respect din partea lor, oricît s-ar îmbrăca în costume fancy şi ar defila cu Băsescu sau Tăriceanu prin comisii. În acelaşi timp, am vrut şi cred că am obţinut critici civilizate, argumentate – îndrăzneala şi directeţea nu exclud politeţea.
5. Nu neg nimic din munca de cercetător sau de opinent lui Vladimir Tismăneanu. El însuşi îşi neagă capitalul academic cu nevoia inexplicabilă de a intra în jocul „oficializărilor“. E un cercetător extraordinar, nu văd cum de şi-a pierdut gustul pentru nuanţe – mai ales că provine dintr-o familie în care ideologia comunistă era foarte prezentă. (Eu am un parti-pris biografic mult diferit: provin dintr-un sat de pe Siret din care ai mei n-ar fi ieşit probabil în vecii vecilor, deşi şi-ar fi dorit – adolescenţa mi-am petrecut-o într-o tranziţie de capitalism-securism sălbatic. A nu se pretinde entuziasm.) Nu am înţeles interviul maraton cu Ion Iliescu pe vremea cînd acesta era încă preşedinte, nu am înţeles, în general, tot jocul său cu autorităţile din ultimii ani.
6. Despre trecutul comunist trebuie să vorbim fără să mai ridicăm tonul: s-ar putea să începem să pricepem cîte ceva.
– Ciprian ŞIULEA: Despre voodoo intelectual
1. Motivul principal a fost acela că asistam la o condamnare a comunismului de operetă, făcută uneori cu o retorică şi cu nişte metode destul de caracteristice regimului condamnat. Deşi Raportul îşi arogă o perspectivă democratică, majoritatea autorilor nu reuşesc să ilustreze un ataşament clar faţă de valorile democratice. Acest fapt se vede chiar din esenţa textului, respectiv în conceperea regimului comunist dintr-o perspectivă mai degrabă mistică decît din una normalizată, dezvrăjită. Practic, Raportul are o latură bine marcată de voodoo intelectual.
Astfel, regimul comunist apare în Raport ca o realitate metafizică vag supranaturală, nu ca regim politic, fie el şi unul catastrofic. De aici rezultă un text care seamănă mai mult decît ar fi fost cazul cu un act de exorcizare şi care conţine un deficit enorm de luciditate în analizarea a ceea ce a fost comunismul în mecanismele lui instituţionale. De asemenea, rezultă un ton adesea sforăitor şi, pe alocuri (de exemplu, în pasajele în care autorii adoptă tonul victimelor comunismului), de-a dreptul rebarbativ.
În acord cu demagogia anticomunismului mainstream al tranziţiei din România, Raportul mizează aproape total, în explicarea dezastrului comunist, pe caracterul malefic al Partidului şi al Securităţii şi, în mod convenabil, spune foarte puţine despre colaboraţionismul masiv din sectoare precum justiţia, poliţia, armata, educaţia şi, ultima, dar nu cea din urmă, cultura.
Probabil însă că cel mai bine se poate sesiza impostura de fond a Raportului în metodele de natură totalitară de dezinformare şi manipulare folosite de Vladimir Tismăneanu în promovarea lui: inventarea unui duşman comun împotriva căruia a chemat de mai multe ori la „solidarizarea intelectualilor“ (Tismăneanu a polemizat îndelung, aproape cu voluptate, cu aberaţiile produse de toţi extremiştii din România cu această ocazie, indiferent cît de rătăciţi sau cît de puţin relevanţi erau ei), reducerea la tăcere a „deviaţioniştilor“ (a ignorat, în schimb, aproape în totalitate, criticile rezonabile venite din tabăra democratică) şi cenzură nemijlocită (ajungînd la performanţa sinistră de a-i numi incontinent pe toţi extremiştii halucinanţi, dar de a se referi la criticii rezonabili prin perifraze, refuzînd să le rostească numele).
2. Pînă acum s-a discutat prea puţin despre Raport. În opinia mea, în continuare ar trebui analizate mai întîi cadrele ideologice ale textului, presupoziţiile lui discursive, motivele pentru care a apărut şi modul în care a fost promovat. Adică întîi contextul, şi doar apoi textul, pentru că, în mod evident, avem de-a face cu un demers de conjunctură.
3. Volumul Iluzia anticomunismului este evident critic, aproape în totalitate, dar nu e deloc descentrat, pentru că nu e talk-show politic, nu trebuie să respecte „algoritmul“. Adică o antologie dedicată unui astfel de text (demers) ar trebui neapărat să fie 50% pozitivă, 50% negativă, indiferent dacă textul respectiv e catastrofic sau genial? Nu văd de ce. Pe de altă parte, eu am invitat mulţi autori despre care ştiam clar că sînt favorabili Raportului, nu m-a interesat deloc ca antologia să fie o „radere“. Din păcate, majoritatea au refuzat, din motive conjuncturale. Ar fi o speculaţie gratuită din partea mea să presupun că au refuzat din alte motive, cum ar fi, de exemplu, acela de a nu apărea într-o antologie „anti-Raport“.
4. Raţiunea Raportului Tismăneanu a fost în mare măsură, încă de la început, aceea de a servi ca armă politică a lui Traian Băsescu. Dacă Raportul se poate întoarce, ocazional, împotriva lui, acesta e doar un bonus ironic al jocului politic, nu are nimic de-a face cu intenţia editorilor sau a autorilor antologiei.
5. Nimeni nu neagă cercetarea serioasă şi rezultatele ei; dacă cineva face aşa ceva, o face pe propria răspundere intelectuală. Ceea ce fac mulţi autori din antologie e, însă, tocmai să critice lipsa de rigoare a discursului din Raport şi faptul că, în cadrul lui, cercetarea serioasă e sufocată de presupoziţii ideologice, retorică nefericită şi idiosincrazii intelectuale şi morale de tot felul.
6. O dezbatere publică serioasă despre trecutul comunist, distinctă de cercetarea ştiinţelor sociale, dar avînd totuşi o anumită rigoare intelectuală, ar trebui în primul rînd să fie sprijinită de un interes public semnificativ. Ecourile anemice ale Raportului au demonstrat că acest interes nu există. Autorii documentului au demonstrat însă mai mult decît atît, anume că nici nu i-a interesat publicul sau stimularea unui interes public pentru dezbaterea despre comunism, deoarece nici un om întreg la minte nu se poate aştepta ca un text de 665 de pagini, stufos şi prolix, să devină suportul unei asemenea dezbateri. Astfel că, pe lîngă interesul publicului, ar mai trebui să existe şi un interes onest pentru dezbatere al celor care dau tonul ei, adică intelectualii. În termeni de conţinut, o astfel de dezbatere ar trebui să depăşească nu doar miturile construite în timpul comunismului, dar şi pe cele construite în postcomunism.
– Ovidiu ŢICHINDELEANU: Distanţă critică faţă de anticomunismul actual
1. Publicarea Raportului Tismăneanu e un eveniment major, însă instituţionalizarea anticomunismului trebuie primită critic, pentru a deconstrui noile ideologii dominante şi stultificarea ce pare să intervină atunci cînd ceva e considerat „de stînga“, prin derivare esenţialistă din „comunism“ – un fenomen acut în clipele în care se decide soarta ideologiilor dominante la nivel global. Din păcate, Vladimir Tismăneanu a fost supus unei serii de atacuri abjecte, ce au cauzat probabil refuzul său dezamăgitor de a răspunde oricăror critici. Personal, mi-am dorit acest volum, Iluzia anticomunismului, ca o intervenţie ce creează, în consecinţă, un spaţiu critic de receptare a Raportului. Refuzul atîtor editori români de a publica Iluzia anticomunismului a demonstrat însă limitele reale ale criticismului în industria culturală – bariere cu care, dacă pot să îmi permit, m-am confruntat şi eu în România, ca autor catalogat a priori „de stînga“. Fiind refuzat de mai toate editurile mari, acest volum a reuşit să facă vizibile chiar mecanismele producţiei culturale. Dacă cenzura informală a dreptei culturale a fost în general trecută cu vederea, istoria publicării acestui volum nu poate fi ignorată atît de uşor, iar acesta este în primul rînd meritul colegilor mei.
2. Raportul Tismăneanu e un act în procesul de cristalizare a unui discurs dominant din istoria culturală a tranziţiei, o încercare de normativizare a memoriei. Nu e un document „final“, nu e un act de purificare a naţiei. E vorba de finalizarea instalării unei ideologii, aici şi acum, tocmai prin denunţarea „Ideologiei“ absolute. Imperfecţiunile tehnice ale Raportului constituie, de fapt, un avantaj, ele pretîndu-se foarte bine asimilării acestui lung document în industria culturală de respiraţie scurtă. Raportul este un document scris ce dobîndeşte funcţia de fortificare a unei tradiţii orale: accelerează difuzia unui zvon, a unor etichete ce pot fi apoi preluate în cotidiene, în 2.000 semne scrise, la televizor, în 20 de secunde ori, înapoi în ziare, în două cuvinte folosite ca „ilustrare“ a unor fapte sociale. În aceasta constă puterea Raportului, ca apogeu al anticomunismului postdecembrist, ca discurs ce consacră de altfel practica intelectuală în interiorul formelor existente ale puterii. Graţie Raportului, se poate susţine că anticomunismul nu a fost atît un discurs al emancipării şi al rezistenţei, cît un discurs dominant al tranziţiei, care a pavat calea pentru colonizarea sferei publice locale în spiritul unei monoculturi de dreapta, prin ideologeme eurocentriste şi capitalocentriste, care la rîndul lor, au legitimat politici neoliberale şi neoconservatoare. Ca volum de grup, dar nu al unui „colectiv“, poate că Iluzia anticomunistă semnalează saturarea unui surplus ideologic – fiindcă ne prilejuieşte ocazia de a lua distanţă critică faţă de anticomunismul actual, nu doar faţă de propriul trecut „comunist“.
3. Volumul este critic, dar nu „anti-raport“: cred că textele dovedesc un angajament cu litera Raportului, care face notă discordantă într-un cîmp cultural scurtcircuitat între atacurile vicioase împotriva lui Tismăneanu şi prietenia otrăvitoare a oportuniştilor.
4. Aş vrea să văd ziua în care un politician român va spune că a citit o carte din care a învăţat ceva. Dacă e să comparăm posibilele efecte politice ale celor două apariţii, să nu uităm însă de pe ce poziţii e articulat fiecare discurs. De o parte, un document realizat sub egida celei mai înalte instituţii a puterii statale de către înalţi funcţionari intelectuali; de cealaltă, un proiect independent, animat doar de ataşamentul principial pentru gîndirea critică.
5. Volumul nu e un atac, ci o colecţie de critici din multiple perspective.
6. E o nevoie acută de a discuta modernitatea comunismului, prin valorizarea critică a propriului trecut, cu bunele şi relele sale. Raportul a încercat în mod iluzoriu să „rezolve“ prin judecată o problemă, însă, după cum spusese Freud, condamnarea este substitutul intelectual al refulării. Ca tentativă de modernizare pe un alt drum decît cel occidental, comunismul rămîne un orizont al gîndirii noastre, indepasabil, dar mereu prezent. Experienţa sa, cu împliniri şi dezastre, este surplusul real din care s-a înfruptat anticomunismul şi care, iată, creează sens dincolo de refulare şi de erijarea în judecător.
Comments
Leave a Reply