Care este funcţia poeziei în „rai“?
Text aparut in Observator cultural nr.490 + un mic fragment de multasteptatul film al lui Norstein, Mantaua (dupa Gogol)
Dragă Bogdan,
Sincer să fiu, nu-mi amintesc mai nimic din Dublul lui Dostoievski. M-ai făcut curios, aşa că îl voi reciti cît de curînd. Aştept cu nerăbdare şi proza scurtă a lui Nabokov, pe care ştiu că o pregăteşti spre editare.
Vreau să revin, însă, la scurta mea demonstraţie din scrisoarea precedentă. Ar trebui să fac un mic rezumat. Suspiciunea mea era legată de opiniile despre literatură ale lui Nabokov. Prima mea teză se referea la inconsecvenţa lui Vladimir Vladimirovici în ale sale Lecţii de literatură: conceptul de filistinism intră în contradicţie cu „estetismul“ propovăduit de el, iar dispreţul faţă de „derapajul social“ al unor scriitori nu este un argumentat suficient. A doua teză era legată de funcţia poeziei, genul literar de care Nabokov era îndrăgostit. Eu susţineam, pornind de la textele lui Şalamov, că în Gulag, acolo unde dispare politicul, poezia este cea care umanizează şi salvează. Cu alte cuvinte: în „iad“, funcţia ultimă a poeziei este una politică. Întrebarea mea, la care am rămas dator cu un răspuns, era următoarea: dacă în „iad“ poezia nu are o funcţie estetică, ci una politică, oare care este funcţia ei în „rai“?
Să o luăm în bună tradiţie occidentală. În teologia creştină, „cetatea lui Dumnezeu“ seamănă mult cu forma de organizare a „cetăţii umane“. Puterea divină dă decrete, îngerii-birocraţi le execută, iar supuşii îndeplinesc sau încalcă aceste decrete divine. Cine nu ascultă ordinele divine se transformă într-un „slujitor al Diavolului“, iar cine le îndeplineşte devine parte a „Militia Christi“, cum ar zice Augustin. În angelologia occidentală, îngerii sînt un instrument politic al divinităţii. Ei sînt ordonaţi pe ierarhii, ministere şi funcţii. Castelul lui Kafka se înscrie în această tradiţie occidentală de reflecţie teologico-politică. Kafka reuşeşte să ne arate că „birocraţia terestră“ poartă încă aura angelică a „birocraţiei celeste“.
În teologia creştină a Evului Mediu apare o problemă destul de complicată, care va crea multe dispute. Lumea divină este, în esenţa ei, o lume perfectă. Însă după Judecata de Apoi – cînd istoria lumii va fi luat sfîrşit, cei aleşi vor primi o veşnică binecuvîntare, iar cei damnaţi, o veşnică pedeapsă – ce vor face îngerii? Cu dracii, lucrurile stau simplu: ei sînt ocupaţi şi trebuie să muncească continuu pentru a executa pedepsele celor damnaţi. Însă ce vor face birocraţii lui Dumnezeu, cu ce îşi vor pierde ei timpul?
Problema e destul de delicată, fiindcă toată această „administraţie divină“, care se ocupă de organizarea cosmosului de la alfa la omega, se găseşte deodată într-o stare de „inactivitate“. (Dintre gînditorii moderni, cîţiva au reflecţii sclipitoare asupra acestei probleme: Kojève vorbeşte de omul postistoric, „netrebnic fără ocupaţie“/voyou désoeuvré; Nancy – despre „lipsa de operă“/desoeuvrement; Agamben – despre „suspendarea operei, ieşirea din act“/l’inoperosita, désoeuvrement, katargein.) Teologia a trebuit să explice ce se întîmplă cu toată această „inactivitate“ divină. Ea vorbeşte despre intrarea divinităţii şi a creaţiei în „veşnicul sabat“, sărbătoarea perpetuă în care creatorul şi creaţia lui îşi suspendă orice activitate. Unul dintre cei mai importanţi gînditori actuali care meditează la această problemă, Giorgio Agamben, pune o problemă care schimbă puţin perspectiva. El susţine că un Dumnezeu (cu toată birocraţia celestă) în veşnică sărbătoare şi „inactivitate“ e un Dumnezeu care a renunţat să mai „conducă lumea“, iar în acest sens este lipsit de putere. Teologii încearcă să ocolească spinoasa problemă făcînd distincţia între putere şi formele ei de realizare, afirmînd că puterea nu dispare, ci doar se transformă în Slavă (gloria latină sau doxa grecească). Toată administraţia celestă şi creaţia vor aduce „cîntece de Slavă divinităţii“. Practic, are loc o mutaţie esenţială: puterea coincide, se suprapune în totalitate cu mecanismul ceremonial şi liturgic, care înainte era doar o umbră a puterii. Agamben se întrebă: de ce puterea, care este şi se manifestă întîi de toate prin forţa şi eficienţa guvernării, are nevoie de Slavă? Din perspectiva teologiei creştine, cîrmuirea este o formă finită. În acest context, Slava ne apare ca o formă prin care puterea suferă mutaţii şi doar aşa putem regîndi sensul „suspendării activităţii“ divine.
Agamben observă că în iconografia puterii, atît religioasă, cît şi laică, simbolul care reprezintă cel mai bine legătura internă dintre putere, măreţie şi „suspendare a activităţii“ este imaginea tronului gol. După el, măreţia tronului gol este cheia de înţelegere pe care se susţine mecanismul Slavei. Scopul ei e să acapareze această „inactivitate“ greu de înţeles, devenită „cea mai mare taină a divinităţii“. Slava este inclusă în maşinăria de conducere şi devine motorul mişcării divine. Ea este şi „inactivitate divină“, dar şi actul de „inactivitate“ prin care omul proslăveşte divinitatea sau celebrează veşnicul ei sabat. Mecanismul teologic al Slavei coincide cu cel profan şi de aceea îl putem folosi ca pe o paradigmă epistemologică ce ne ajută să înţelegem ultima taină a puterii.
Întîmplarea fericită face ca Agamben să ia drept exemplu (din zona profană), în această problematică, însăşi poezia. La conferinţa de acum doi ani de la Bienala de Artă de la Moscova, filozoful italian se întreba: Ce e poezia? Este o activitate lingvistică care nu face decît să întrerupă funcţia de comunicare şi informare a limbii. Poezia face limba „inactivă“, „nefuncţională“, însă tocmai acest lucru duce la descoperirea unei alte funcţii a limbii. Poezia transformă limba într-un „sabat lingvistic“. Ea este contemplarea limbii. Poeziile unor Mandelştam, Hölderlin, T.S. Eliot, Baudelaire nu sînt decît contemplări ale limbii în care au scris. Însă aceştia desfăşoară o activitate care se produce prin limbă şi modifică însăşi posibilitatea vorbirii. Aceste poezii, constată Agamben, sînt create de un subiect poetic (nu de un individ), au loc acolo unde limba „şi-a suspendat activitatea“ şi se transformă în ea şi pentru ea într-o rostire pură.
Dacă acest lucru este adevărat, atunci noi ar trebui să ne schimbăm radical obişnuitul punct de vedere al relaţiei dintre artă şi politic. Arta nu este doar o activitate estetică a omului, care în anumite momente şi situaţii poate avea şi o semnificaţie politică. Esenţa şi elementul constitutiv al artei este politica, întrucît ea este o formă de activitate care suspendă, întrerupe activitatea şi duce la contemplarea gîndurilor şi gesturilor noastre obişnuite, descoperindu-le o nouă formă de întrebuinţare. În acest sens, arta se află în vecinătatea politicii, filozofiei, seamănă atît de mult cu ele, încît le distingi tot mai greu una de alta.
Sintetizînd simplist: teza mea e într-un total dezacord cu ideea de literatură propovăduită de Nabokov. Cînd în „iad“ viaţa e pe cale să dispară din cauza vidului politic, iar în „rai“ „tronul gol“ „suspendă opera şi actul“, făcîndu-l de negîndit, poezia este cea care vine să îndeplinească o funcţie eminamente politică. Vidul politic care pune în pericol viaţa în cele două regimuri este salvat de poezie. Poezia „suspendă activitatea“ biologică, economică şi socială obişnuită, dezvăluindu-i, astfel, omului noi posibilităţi ale fiinţei.
Comments
Leave a Reply