Anticomunismul institutionalizat si criza ideologiei
(amicul Ovidiu Tichindeleanu scrie pe Indymedia suparat de galagia pe care o fac “victimele de lux” intilnite la Continental ca sa se plinga. Nu cred ca victimele umbla in Volvo si BMW, detin postruri importante si isi dau intilnire la Continental pentru a se victimiza. Daca tot a fost reeditat “Arhipelagul Gulag” al lui Soljenitzin, atunci din respect pentru cei care au suferit cu adevarat ar trebui sa facem putina liniste. Iata un fragment din filmul: A Day in the Life of Ivan Denisovich )
In plina criza economica si ideologica globala, anticomunismul institutionalizat romanesc isi revendica statutul autorului independent, oprimat dar rezistent!
Anticomunismul institutionalizat si criza ideologiei
La apogeul puterii sale asupra sferei publice romanesti, o parte din mica industrie culturala centrala, cea aflata in coabitare deschisa cu actuala putere politica, se plinge totusi de persecutie: intr-o intilnire organizata de Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională, Gabriel Liiceanu anunta ca elita anticomunista e in prezent tinta unei campanii de “denigrare, demonizare, demolare”. (1) Elita anticomunista isi reclama astfel continuarea statutului de dizidenta.
Iata cum as formula mirarea mea, personala si subiectiva, dar sincera: asadar aceiasi intelectuali care au detinut aproape neincetat pozitii de putere in industria culturala centrala postdecembrista – acumulind intii capital simbolic, apoi material, dobindind astfel pozitii de inalt functionariat intelectual, directoriat de reviste, edituri si chiar ministeriate; includerea in board-urile fundatiilor ce acordau bani pentru cultura; aceiasi intelectuali care au constituit monocultura de dreapta prin selectia surselor, cenzura informala si campaniile de delegitimare aplicata oricaror productii intelectuale identificate ca fiind “de stinga”, asimilate imediat cu “comunismul”; aceiasi intelectuali care s-au inconjurat de sicofanti oportunisti si adevarati militieni culturali gata sa injure pe cine deranjeaza; aceiasi intelectuali care au devenit dizidenti vocali in primul rind dupa caderea comunismului (caci stim chiar din Raportul Tismaneanu ca in afara miscarilor muncitoresti nu a existat rezistenta reala impotriva regimului ceausist); aceiasi intelectuali care au delegitimat “corectitudinea politica” si miscarile impotriva discriminarii, asimilindu-le in mod aberant “stingii” si prin derivatie esentialista “comunismului”, iar aceasta in contextul in care rasismul si sexismul explodau in sfera publica locala; aceiasi intelectuali care au ignorat vreme de douazeci de ani scenele independente ale culturii si etica intelectualului independent – tot ei se pling acum de persecutie?!
Ce mai pot zice atunci intelectualii independenti, care au refuzat de atita vreme, din considerente de etica, cu tot riscul pierderii din vizibilitate, sa participe la actele unei industrii culturale centrale transformate in mijloc de colonizare a noilor ideologii dominante, preferind sa isi creeze autonom, prin propriile puteri, spatii de expresie?
Exista desigur o conjunctura istorica in care apar aceste plingeri: fara indoiala ca au existat atacuri vicioase la persoana din partea ultra-nationalistilor, dar in acelasi timp, chiar si in industria culturala centrala s-a format in ultima vreme un curent critic substantial care contesta oportunismul anumitor anticomunisti institutionalizati si incearca sa aibe un dialog critic cu acestia. Pina in prezent, anticomunistii institutionalizati au refuzat insa sa poarte acest dialog, asimilind sistematic orice critica cu atacurile la persoana. Iata, de pilda, o succesiune de evenimente simptomatica pentru modul de a intelege responsabilitatea fata de spatiul critic in care exista ca autori: intelectualii anticomunisti nu si-au impartasit inca propria opinie fata de substanta volumului de studii critice ale Raportului Tismaneanu, “Iluzia anticomunista”, care a fost dealtfel atacat si improscat cu acuze inca inainte de a fi lansat (2), insa, iata, au avut grija sa raspindeasca in industria culturala centrala ideea ca sint tinta unei campanii de “demolare”. Zau asa, nu arata aceasta strategie pur si simplu a diversiune, de trista amintire? Nu delegitimeaza ea critica anticomunismului inca inainte de a se plasa intr-un spatiu al dialogului? Caci aparitia unui spatiu critic in chiar industria culturala centrala – acesta este e contextul local problematic in care autori institutionalizati ca Liiceanu, Patapievici si Tismaneanu decid sa se plinga de persecutie, si de o recrudescenta a “stingii ofensive”. Dealtfel, nu demult, chiar Andrei Plesu se confesa public – odata intors acasa de la o conferinta – ca fusese stinjenit acolo de intelectualitatea de stinga care, pare-se, ar fi dominat respectiva intilnire. (3) Plesu i-a atribuit atunci din mers un citat fals lui T.G. Miklos (4), cel aratat cu degetul ca fiind “vedeta stîngii ofensive” – prilej pentru a intari, desigur, convingerea cititorilor in tezele reaganiste ale lui Allan Bloom despre invazia stingii in mediile academice, precum si teza, din nou cam diversionista, despre marxismul “la moda”. Nu este acesta insa si un prilej pentru a delegitima in bloc gindirea de stinga, refuzind dialogul? Si nu e mai probabil ca elita intelectuală anticomunistă sa fie ignorata in spaţiile academice occidentale pur si simplu din cauza lipsei de relevanta internationala?
Intelectualii anticomunişti au restructurat insa spaţiul cultural local după invechita grila politica a Razboiului Rece: pina si azi spatiul public pare a fi impartit intre “comunisti”, care sint rai, si “ceilalti”, care sint buni. Categoria mai vaga a “celorlalti” a fost umpluta in nou-constituita sfera publica locala postdecembrista cu metanaratiunile si ideologiile dominante ale super-puterii ramase in picioare. Ca umare valoarea subiectiva a elitei anticomuniste este cea a unor tovarăşi de drum ai noilor puteri globale: dispensabilă. Cum as putea sa inteleg altfel autovictimizarea “elitei”, conservarea retoricii dizidentei chiar in conditiile coabitarii deschise cu puterea, si la aproape douazeci de ani de transformare a capitalului moral de dizident in capital politic şi material? Cred ca se poate spune asadar ca avem de a face cu o lipsa cronica de responsabilitate sociala, in sensul precis al incapacitatii de reciprocare inspre societate a capitalului dobindit in epoca postdecembrista altfel decit in idei si programe gindite in comunitati confidentiale, in societati inchise functionind ca enclave locale ale formelor globale ale puterii. Dizidentii anticomunişti care au format bazele elitei intelectuale postcomuniste au fost, de voie sau nevoie, tovarasi de drum ai puterii mondiale antisovietice, confundind victoria politică a acesteia cu confirmarea adevărului universal al unui sistem de valori. E de aceea cit se poate de previzibil faptul ca astazi, minati din nou de convingerea absoluta in legitimitatea absoluta a dreptei, principalii promotori ai bigotismului si ignoranţei superioare, ba chiar si ai rasismului, se selectează nu doar din rindurile ultra-nationalistilor, ci si dintre intelectualii anticomunisti, liberali si conservatori deopotriva (5). Mai mult, recentele evenimente ocazionate de un protest politic organizat de miscari sociale informale, neinstitutionalizate, au pus in evidenta o ingrijoratoare turnura antidemocratica a anticomunismului romanesc, care a legitimat prin voci influente reprimarea rezistentei si intarirea aparatului politienesc ca mijloc de “dialog” cu astfel de initiative.(6)
Pe linga contextul local, exista desigur si un substrat global, poate mai important: avind in vedere plecarea iminenta de la putere a neoconservatorilor americani, cei ale caror ideologii dominante au fost colonizate in Romania tocmai de elita anticomunista, precum si contextul crizei financiare a sistemului capitalist, care e departe de a se fi ostoit, si care erodeaza neincetat capitalocentrismul specific anticomunismului romanesc, se profileaza o criza serioasa a ideologemelor ce domina inca sfera publica romaneasca. Din pacate, aderenta la ideologia imperiului ramas in picioare dupa sfirsitul Razboiului Rece a fost solutia imbratisata de majoritatea dizidentilor anticomunisti, si impreuna cu buna credinta lor – pe care nu o pun la indoiala – de o sumedenie de oportunisti fara scrupule. In istoria culturala postdecembrista, anticomunismul a insemnat mai degraba reconvertirea la noile ideologii dominante decit continuarea eforturilor critice impotriva formelor de opresiune. Rezistenta critica impotriva formelor dominante ale puterii contemporane (capitalul, imperiul si formele date ale organizarii politice), atita cita e, a fost dezvoltata aproape exclusiv in scene independente, si nu in industria culturala centrala, care s-a constituit si a ramas clientelara noului capital, noilor forme date ale puterii politice, şi noilor simboluri dominante.
De aceea, cind Gabriel Liiceanu considera necesar sa sustina ca atunci “cind oameni ca noi accepta functii, nu o fac pentru a se capatui, ci pentru a sluji tara” (7), e semn ca buna credinta a intelectualilor anticomunisti e aproape de a se confrunta cu tristul adevar al propriei functii ideologice in istoria recenta. Dar inca un efort – poate ca elitele culturale postdecembriste ar beneficia daca s-ar reapropia de contextul in care au fost rostite acele vorbe importante: “Cultura claselor mai inalte este nula si fara valoare, iar abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adinc.” Ca idee, pentru cei care nu identifica imediat citatul – autorul nu e nicidecum un marxist, dar scria in contra unei anume directii…
Dincolo de luptele pentru vizibilitate de la centrul industriei culturale, furtuna intr-un pahar cu apa, insa semnificativa pentru conditia actuala a sferei publice, miza ramine fortificarea spatiilor critice independente, si nu integrarea lor in mainstream, in ciuda unor astfel de confirmari a justetei propriilor abordari, principii si idei. Pe linga organizare, tot mai importanta e munca de gindire teoretica aplicata formelor concrete de opresiune, exploatare, discriminare si injustitie, si rezistenta critica si practica impotriva formelor actuale ale puterii – o sarcina vitala in conditiile actuale de criza, in care schimbari fundamentale – si nu in mod necesar spre bine – pot surveni destul de curind.
Surse
(1) http://www.newsin.ro/intelectuali-politica.php?cid=view&nid=
70918cbf-f3cf-4925-8e7d-060a0dcddfe3&hid=media
(2) http://rogozanu.blog.cotidianul.ro/2008/11/06/iluzii
-anticomuniste-si-primele-critici-ba-chiar-intoxicari-de-trei-lei/
(3) http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=243&cmd=articol&id=9227
(4) http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=247&cmd=articol&id=9456
(5) http://romania.indymedia.org/ro/2005/11/1113.shtml
(6) http://romania.indymedia.org/ro/2008/04/2527.shtml
(7)www.cotidianul.ro/liiceanu_cand_oameni_ca_noi_accepta
_functii_nu_o_fac_pentru_a_se_capatui_ci_pentru_a_sluji_tara-64873.html
Comments
Leave a Reply