Suntem vii și trebuie să ne bucurăm sau istoria unui ornitorinc

Foto: Șerban Mestecăneanu

Cineva aseară mi-a scris: Ernu este un Ornitorinc – m-a pus pe gânduri. Vedeți la final de ce. Nu pot să neg.
Nu mă așteptam să văd atât de multă lume și atât de diversă. Îmi spune amicul că erau la un moment dat spre 200.
M-a surprins faptul că nu cunoșteam mai bine de jumătate. Din cei cărora le-am dat autografe cred că nu știam 70%. M-am bucurat să cunosc oameni noi: din generații diferite, din zone diferite.
Unii au venit cu copii mici înainte de lansare doar să ia cartea și să mă salute. Alții au fost aduși de copiii deja maturi: când ai 50+ te aduc copii de 20+ la chef la Ernu. Alții s-au pierdut pe drum – m-au sunat să-mi zică că au amețeli – mamiciko, sănătate. Semne. Unii nu au mai încăput.
– Să faci într-un loc mai mare.
– Nu am haine de operă – noi cei cu boarfe de secănd.
Glumesc: îmi place aglomerația la evenimente, când oamenii dau coate ca să intre, când contextul îi impune să negocieze spațiul, locul – așa se cunosc, așa află că sunt oameni: să cedeze, să negocieze, să interacționeze.
Scuze: sunt din 90 – felia de pâine trebuie împărțită ca să nu murim. Azi eu, mâine tu – de mai mult nu e nevoie.
De ce nu faci lunar? Înțeleg – oamenii au nevoie de viață în real: au obosit de on-line. Devine insuportabilă.
M-am simțit bine doar uitându-mă la cât de bine se simt oamenii împreună.
Erau peste 10 grupuri diferite – pe unele le știam parțial: am vorbit mereu în fugă. Asta-mi pare rău.
S-a râs mult – s-a râs mult. S-a țopăit. Și chiar mi-au cântat la 00.00: am văzut azi pe video – nu pun că compromit jumătate de București haha. Copii educați – ne-a iertat și poliția de amendă, sper.
Îmi pare rău că mulți prieteni nu au putut ajunge din diverse motive. Eu înțeleg perfect: la rândul meu pierd ocazii unice. Face parte din viață. Mă bucur că au venit oameni de care habar nu aveam – un nou început.
Mulțumesc – în ordinea oamenilor care nu se văd: bucătarul Umesh venit din alte zări. Celor de la bar – Iorgu, Bianca și Iulia + Ana – știu ce însemnă această muncă: am trecut pe acolo. Mulțumesc – fără voi nu ar fi ieșit nimic: Londo rezistă.
Adi – știe, a dus greul. Septi DJ mersi. Ai mei din preajmă și prietenii – ei știu: la greu alături.
Ah, invitații: Iulia, Oana, Bogdan – de nădejde și la bine și greu. Mulțumesc. Truewines – nu vă uit….
Toți cei care au venit – mulți, cu dragoste promit să mai facem: dacă viața ne va mai da o șansă.
Și am primit așa un comentariu – nu-l îmbunătățesc: nu știu cine e omul dar sună cumva:
”Vasile Ernu este, cred, cel mai straniu personaj pe care l-am întâlnit în viața mea. E ca ornitorincul. Nu există în RM/Basarabia/Bugeac acest tip de om. Nu există în România așa ceva. Ai vrea să-l compari cu Panait Istrati, dar e mult mai calculat și mai neangajat. Da, este scriitor. Nu altceva. Povestește, sincopat, dar într-un mod în care se regăsește fiecare măcar parțial. Într-o lume care nu poate îmbătrâni din varii motive, Vasile e un model de aventură responsabilă, de junețe cu bătrânețe, de artă social-distractivă, de entertainment serios.”
Ce să zic: nu cred că am întâlnit în viața mea ceva mai serios decât astfel de întâlniri de mese, chefuri de o relaxare serioasă până la lacrimi de rîs. E despre viață și moarte – despre noi.
Am plecat în noapte – să dorm ca să mă trezesc lingă cei dragi. Ceea ce vă doresc și vouă.
Mulțumesc pentru urări! Să fim buni și anul acesta.