Epoca 90 – după 35 de ani: vă aștept seara la chef și discuții
Cu acest Pașaport am intrat în România în toamna lui 90.
Nu ne dăm seama probabil – dar lumea s-a schimbat atât de tare de atunci încât aproape că am ajuns de unde am pornit făcând un ocol imens istoric. Sincer să fiu – nu aș mai vrea să refac anii 90 încă o dată – nu cred că aș mai rezista.
Și așa e o minune că am rămas în viață: toate datele economice arată că undeva prin 94 trebuia să murim. Dar, precum gândacii de bucătărie, am rezistat – nu ne mai sperie nimic după această experiență. Poate doar un război – să ne ferească cel de sus.
Am intrat cu un bagaj de mâna – două rânduri de haine și 5 usd cât să nu mor de foame primele zile. Nu știam aproape nimic despre România reală – știam ceva despre România din cărți.
A început o aventură nebună: am absolvit două universități – Iași și Cluj – am locuit în cam 5 orașe, am schimbat 101 case și am bătut la picior aproape orice colț de țară. Chiar și eu mă mir că am umblat atât de mult și știu atât de multă lume – de o diversitate amețitoare. Pentru un scriitor social ca mine e foarte important.
Generația canibală. Cartea maturității – încearcă să povestească o experiență a anilor 90 prin prisma acestui adolescent care se maturizează cu greu și hălăduiește printr-o România explodată, dislocată.
Dar miza cărții este mult mai mare decât povestea ultimului copil de Imperiu rătăcit în tranziția dementă a Estului răvășit.
Este mai degrabă o încercare de a construi un Western al Estului – anii noștri sălbatici prin care încerc să deslușesc mai multe fire care ar crea cât de cât o frescă a unui zeitgeist – un spirit al vremii al unei epoci demente.
Ce s-a întâmplat cu noi în acea epocă? Ce s-a întâmplat cu societatea noastră în acea epocă? Cum am trecut prin ea și cum am rezistat cei ce nu au murit încă? E o mărturie reflexivă – adun cioburile unei epoci încercând să-i fac chipul precum un mozaic bizantin sau din acela realist-comunist de pe clădiri.
Creier pe pereţi
Sînje pă linoleu.
Fără milă!
Miza cărții este așadar destul de ridicată. Ce a ieșit vedeți și voi. Timpul va arăta dacă ceva am reușit or ba.
Așa că vă aștept seara la 19.00 la Londohome – unde va fi o discuție simplă, un mic ceaun, o muzică de 90 și lejer la povești lungi.
Nu am mai făcut chef de dinainte de pandemie – am uitat cum e. La vârsta mea am trecut prin multe chiar legendare – unele au rămas în carte. Cele mai bune chefuri sunt cele pe care nu le organizezi – apar spontan: tu doar trebuie să fii pregăti să le accepți 
Am invitat diseară oameni mai puțin din zona literară – să mai ieșim din bulă.
Pe prietena și vecina mea – Iulia Popovici: e dintre prietenele mele la care nu pot face față – are o viteză de procesare prea mare și pentru mine. Când ceva nu știu și nu înțeleg apelez la ea – ori mă bate, ori îmi explică: și cu vecinii e bine să te ai bine 
.
Pe Oana Giurgiu – care are cel mai tare vibe pozitiv și mie-mi amintește de 90 mereu. De ce? Dacă te pierzi în ceva sat sau orășel în fundul Olteniei, Ardealului sau Moldovei și cauți ceva – o suni: îți zice unde găsești de mâncare, de dres, de schimbat roata – orice. Știe tot. Dacă o suni la 3 noaptea și zici că vrei un cal sau mașină blindată – ea nu cheamă salvarea și nu te trimițe la origini ci te întreabă normal: la ce oră ai nevoie de ele? Cu ea ai sentimentul că imposibilul e o chestiune banal de rezolvat. Astea sunt femeile care au învins nebunii ani 90 – eu le consider eroii tranziției și noi suntem vii pentru că au existat astfel de femei: totul se rezolvă, nu dispera.
Pe Bogdan Mureșanu nu-l știu: dar am un obicei – chem oameni necunoscuți care-mi plac dar nu-i cunosc. El zice că ne-am cunoscut în epoca antică – eu nu-mi amintesc. Nu ne-am văzut – ne vedem diseară. Dar am discutat online, făcut interviu, scris despre filmul lui. Mi-a plăcut că a rupt lumea în două cu filmul – e exact ceea ce trebuie. Sper să prindă avionul că e pe la Sarajevo – și a promis ceva sticlă. Vedem.
Sper să apuc să fac și un ceaun cu prietenul Adrian care nu mă lasă la greu. Oricum o felie de pâine cu untură și un gulaș se găsește.
Muzica 90 o pune un alt amic – DJ Septi Dobrogeanu.
Ne descurcăm – suntem din 90.
Ah – fiindcă am o vârstă și nu mai duc două evenimente unul după altul: am cuplat lansarea cu ziua mea (de mâine). Am și îmbătrânit puțin (sau poate doar m-am maturizat), sunt și de la Odessa zice mitul – gheșeft, ce mai.
Dar de ziua mea – eu dau, nu primesc: dau o carte, o discuție faină, un gulaș, o muzică – și taclale cu oameni faini ca voi toți cei interesați. Așa, să mai ieșim în real. Și să ne bucurăm că suntem încă în viață și mai avem cu cine povesti.
Comments
Leave a Reply