Premiul Observator Cultural 2022 / memorialistică
Categoria Memorialistică
Iulia Popovici
Avem un singur cîștigător și-n decorul acesta aș vrea să citesc niște versuri care nu‑i aparțin cîștigătorului, dar sînt foarte prezente în lumea cărții lui: „Arată-mi oameni încrezători în ziua ce vine/ Desenează-mi portretele celor pierduți pe drum/ Arată-mi-l pe acela care a supraviețuit/ Dar cineva trebuia să stea la ușă/ Iar cineva în castel, pentru că cineva are cheia de la castel/ Pămînt, cer/ Între pămînt și cer – război/ Și oriunde ai fi, orice-ai face/ Între pămînt și cer – război“. Sînt primele versuri și refrenul dintr-o melodie numită Voina/ Război, de la Kino, o trupă de rock, care‑a scris această melodie în anii ‘80, cînd în Uniunea Sovietică era un alt război și care trupă este una dintre cele mai prezente figuri în cartea lui Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo.
Vasile Ernu nu e tipicul memorialist pentru care scrisul e o formă de întoarcere în propriul trecut, cu toate coloraturile date de emoție. Sensul originar al cuvîntului a colporta trimitea la vînzătorii ambulanți, la mărunțișuri, la ziare, nasturi și alte trinketuri, cum s-ar spune astăzi. Vasile Ernu este colportorul absolut, care aduce împreună toate mărunțișurile vieții de zi cu zi, la care nu ne-am fi gîndit, în cazul lui, lumea urbană a Chișinăului, în primul rînd a adolescenței lui, făcînd asociații dintre cele mai incredibile, dintre cele mai neașteptate. Toate aceste asocieri fac, în final, portretul unei lumi care murea atunci și din care s-a născut o alta, pe care o vedem inclusiv acum. Mi-am scos un citat din carte cînd l-am văzut pe Vasile în seara asta: „Nu trăiam în viitor cu un avans față de Vest, Vestul voia să trădeze, Estul a venit la timp, ca să-i salveze pe toți, ca o infuzie de sînge proaspăt. Lăsați discuțiile despre alternative – le-am spus noi, există o singură alternativă: Adidas sau Nike, Pepsi sau Coca Cola“.
Am foarte multe emoții din cauză că acest premiu a venit într-un moment foarte complicat al vieții mele. Cînd am început să scriu această carte, era în plan, a venit pandemia, trebuia să scriu, au început să moară oameni, mi-a murit mama, am trecut printr‑un soi de tragedie personală, dar recunosc că nu aia a fost tragedia cea mai mare din ultima mea perioadă. Maică-mea m-a pregătit cumva că va muri, dar cînd a venit războiul a fost pentru mine o tragedie mult mai mare, din cauză că ceea ce scriam eu, despre o generație pe care o consideram cea mai liberală generație a Estului anilor ‘80, sfîrșit de anii ‘80, în care noi credeam că construim o lume total liberă, o lume care va arăta mai americană decît americanii, s-a schimbat și-acum privesc această lume altfel. De exemplu, cartea mea începe cu această călătorie în sudul Ucrainei, toată acea zonă pînă spre Crimeea o știu cu ochii închiși, o știu pe de rost de la șapte ani. Și-acum ceea ce văd este un dezastru total pentru că a venit ceva ce pentru imaginația noastră este mult prea mult, nici în cele mai mari coșmaruri nu-mi puteam imagina. Eu sînt foarte conectat și cu lumea rusă, și cu lumea ucraineană, pentru că de‑acolo vin într-o mare parte și noi nu ne‑am imaginat așa ceva. Pentru noi este o tragedie existențială, pentru că avem un anumit tip de rușine, de responsabilitate, de vină, pentru că probabil n-am făcut suficient cît trebuia să facem. Faptul că s-au întîmplat aceste lucruri este de necrezut, de neimaginat, am scris nenumărate texte în perioada asta în care spuneam că-mi era mult mai ușor să-mi imaginez extratereștri coborînd la Kiev decît rușii atacînd Kievul, asta a fost pentru noi o tragedie imensă, existențială, și asta ne face cumva mult mai responsabili.
Am fost în ultima perioadă un privilegiat, am fost nominalizat la ultimele mele cinci cărți, e al doilea premiu luat în cinci ani, asta mă face mai responsabil și-mi dau seama că trebuie să spunem adevărul, trebuie să luptăm împotriva războiului, trebuie să ne solidarizăm cu cei care suferă, cu cei care luptă împotriva războiului. Mă scol în fiecare dimineață și-mi vine să plîng, pentru că nu cred, în continuare, că acest lucru se-ntîmplă în familia mea, în sînul prietenilor mei.
Mulțumesc enorm Observatorului cultural, unul dintre puținele spații liberale din România, foarte puține, de altfel, mulțumesc juriului, care este un juriu pe care-l apreciez foarte mult, știu foarte bine ce scriu acești oameni și cît de bine pricep literatura, mă responsabilizează foarte mult, îmi pare rău că eu am luat și nu alți colegi, care-au scris cărți extraordinar de bune, îmi cer scuze și vă spun doar Pace.
Comments
Leave a Reply