A câștiga pentru alții – O istorie subiectivă a ultimei generații sovietice
Emanuel Copilaș – Baricada / 14 iunie 2021
După încheierea excelentei Trilogii a marginalilor (Sectanții, Bandiții, Izgoniții; personal, Bandiții mi s-a părut cel mai reușit roman al seriei), Vasile Ernu revine cu un material care filtrează, întocmai ca în eforturile literare precedente, experiențele personale din timpul copilăriei și ale adolescenței, de data aceasta prin intermediul subculturilor de tineret din Moldova sovietică a sfârșitului anilor 1980.
Deși evaluările social-politice sunt prezente la tot pasul, așa cum ne-a obișnuit deja, tonalitatea acestui ultim roman este profund melancolică. Probabil că nici nu avea cum să fie altfel: toți ne gândim cu o anumită melancolie, poate chiar nostalgie, la copilăria și adolescența care nu vor mai reveni niciodată. Totuși, în raport cu unele dintre lucrările precedente, inserțiile politice sunt parcă mai subtile, mai diluate, mai romantizate. Pe lângă melancolie, apare și sentimentul unei responsabilități istorice de proporții: aceea a înlăturării, de către generația autorului, a unui sistem sovietic funcțional în linii mari, care ar fi avut nevoie doar de anumite recosmetizări țintite pentru a se menține pe linia de plutire. Aici lucrurile se complică, așa cum vom vedea, și nu neapărat pe filieră ideologică, ci pe filieră metodologică: clasa ca unitate de analiză, deși este utilizată mai mult decât sporadic, trebuie să recunoaștem, în roman, este neglijată cu totul când vine vorba de hașurarea acestui complicat și dificil proces care a culminat cu dezintegrarea Uniunii Sovietice, în favoarea unor categorii de problematizare mult mai abstracte, mai fluide și mai incerte, cum sunt „generația” sau „tineretul”.
Cartea începe cu plecarea adolescentului Vasea din mediul rural de proveniență pentru continuarea studiilor la oraș – Chișinău. Este descoperită astfel o nouă lume, alcătuită din diferite subculturile întretăiate ale tinerilor: gopnicii, copii de muncitori, foarte violenți și irascibili, localizați mai ales la periferia marilor orașe sau în zone rău famate și organizați în bande; hippioții și metaliștii, proveniți mai ales din clasa sovietică de mijloc, consumatorii de muzică disco etc. Dincolo de departajarea pe criterii legate de muzică, care subîntindeau în mare măsură diviziunile sociale, de clasă, tineretul sovietic al anilor 1980 era polarizat și pe baze culturale, așa cum era cazul tinerilor grupați în diferite tusovka. Aceștia proveneau în special din rândurile claselor superioare ale regimului și se separau condescendent de restul tinerilor, mai ales de gopnici, invocând, pe lângă ținută, anumite gusturi literare și hobby-uri pretins superioare.
Pe scurt, o lume extrem de pestriță și de fluidă, în care apartenențele, deși nu erau suprapuse, fidelitatea față de grup fiind foarte importantă – nu puteau fi reduse niciodată la un singur criteriu, iar asta reiese foarte clar din faptul că bandele de gopnici și grupurile tusovka erau stratificate pe criterii sociale în primul rând, și de abia în al doilea rând pe criterii culturale (literare, muzicale, vestimentare etc.). Previzibil, autorul se integrează rapid într-un grup de gopnici, ale cărui strategii de funcționare/expansiune încearcă să le descifreze dintr-o perspectivă care se vrea și rămâne în cele din urmă exterioară, așa cum i se confirmă de altfel de către unul dintre liderii respectivei bande de gopnici, o tânără cu care adolescentul timid, șters și neintegrat în cadrul culturilor urbane de tineret ar fi avut, se pare, o aventură, chiar sub nasul prietenului foarte gelos și posesiv al acesteia. Vorba poetului: „În vremea asta Cătălin/ Viclean copil de casă…”. Experiențele formative din timpul adolescenței, mai ales cele sexuale, nu sunt deloc ignorate în roman, motiv pentru care mi-am permis această glumă care, la cum îl cunosc pe Vasile, va fi mai degrabă gustată decât repudiată de către autor.
Foarte interesante și inspirat plasate în roman sunt, în altă ordine de idei, analizele legate de procesul de nation-building din Moldova sovietică. Este vorba de un proces masiv de urbanizare și alfabetizare, bazat pe încercarea de a crea o nouă identitate națională, cea moldovenească. Demersul a avut rezultate ambivalente. A eșuat, pe de o parte, deoarece „limba moldoveanească”, o variantă de română relativ arhaică, înțesată cu neologisme sovietice, nu a reușit să devină niciodată limba țăranilor, marea majoritate a populației. A reușit, parțial, pe de altă parte, deoarece a pus în practică o modernizare accelerată a societății moldovenești care, oricum, avusese suficient timp să se familiarizeze cu realitățile administrative, respectiv cu cultura populară rusească, încă din secolul XIX. Însă tipurile culturale aparținând elitelor nu au lipsit nici ele. Cultura sovietică, prin intermediul limbii și literaturii ruse, a reprezentat, pentru secolul XX, un astfel de produs elitist. Însă nu putem vorbi aici de rezonanțe coloniale, așa cum foarte bine se grăbește să puncteze autorul, deoarece Uniunea Sovietică dorea crearea unor elite locale puternice și relativ independente de centru, în sens mai degrabă administrativ decât politic. În plus, „exploatarea” periferiilor sovietice de către centru, proces care a existat, fără doar și poate, s-a făcut pe baze categoric mai puțin asimetrice decât în Occident. Mai mult, investițiile centrului sovietic în periferii (sistem de educație publică, sistem de transport ieftin și, în linii mari, funcțional, sistem de sănătate publică, politici culturale și divertisment) – au fost mult mai consistente și mai echitabil socializate decât în cazul coloniilor occidentale.
Astfel au fost puse bazele unei societăți moderne restrictivă politic, este adevărat, care a recuperat însă, în numai două-trei generații, un decalaj enorm față de Occident. Ideologia sovietică urmărea astfel implementarea unei modernități necapitaliste și crearea unei societăți de consum mai echitabilă și mai puțin polarizată decât cea occidentală. Pe partea economică și socială, până la un punct, a reușit acest lucru. Evident, cu sacrificiile enorme care apar odată cu accelerarea amețitoare a unui proces de modernizare economică întins în Occident pe mai multe secole și care a produs și acolo tensiuni sociale și deposedări economice majore: dincolo de orice tratat impunător de sociologie, romanele lui Dickens despre societatea engleză din epoca victoriană sunt unele dintre cele mai concludente dovezi în acest sens.
Pe partea culturală, modernizarea sovietică a eșuat lamentabil. Ultimul roman al lui Ernu este mai mult decât elocvent pentru a proba această afirmație. A eșuat mai întâi la nivel propagandistic, dar aceasta este cu totul altă poveste. Paradoxal, nici protagoniștii principali ai culturii sovietice, scriitorii, cei care aveau avantaje substanțiale de pe urma colaborării cu autoritățile, nu erau mulțumiți de sistem. „Nu am mai văzut pe cineva care să aibă atâta timp liber cum aveau scriitorii. Practic ei erau angajați ca să aștepte salariul. Ăsta părea singurul lor efort. Și în timpul în care așteptau salariul înjurau puterea. Din cauza ei nu-și puteau scrie opera măreață. Comunismul le oferea un serviciu sigur, bani pentru o muncă de nimic, casă și condiții bune de viață, le oferea timp să înjure regimul și o justificare a ratării lor. După ’90 au dispărut și banii, și timpul, și mai ales această legitimare a ratării. Pământul a început să se învârtă repede, iar ei s-au înecat în propria neputință. Noroc cu descoperirea «neamului» și a «anticomunismului». «Patriotismul» le-a dat un nou rost, iar comunismul defunct, un nou sens al ratării: dacă nu ar fi suferit în comunism, ce opere ar mai fi scris!” (p. 337).
Și acum, câteva observații. Aș începe cu una minoră. Este drept că hippioții sovietici aparțineau clasei de mijloc, dar aceștia nu doar au preluat mecanic un import cultural extern, ci au grefat pe el inserții proprii, uneori chiar foarte politice. Cartea lui Alexei Yurchak despre ultima generație sovietică, pe care autorul o citează, abundă de exemple în acest sens. Unul dintre ele face referință la un grup de tineri hipioți care simțeau nevoie să îl reconcilieze pe Lenin cu John Lennon, fără a vedea aici niciun fel de problemă aici, chiar dimpotrivă. Apoi, lăsându-i la o parte pe hipioți, mulți dintre metaliștii anilor 1980 aparțineau mediilor muncitorești din zonele miniere, nu clasei de mijloc, așa cum arată Sergei Zhuk în Rock and Roll in the Rocket City: The West, Identity, and Ideology in Soviet Dniepropetrovsk, 1960-1985 (John Hopkins University Press, Baltimore, 2010). Sigur că rock-ul metalic din Occident, din punct de vedere al versurilor, este mai degrabă elitist și republican, în sensul american al termenului – însă el a fost recuperat și adaptat viziunii tinerei generații muncitorești din URSS care, neavând acces la versurile reale ale melodiilor pe care le asculta, imagina propriile versuri pe muzica favorită, pe baza unor rezonanțe fonetice rudimentare. Iar trash-metalul, cu inserțiile sale punk, avea chiar și în mediile de proveniență occidentale o componentă anti-elitistă puternică. Admit, pentru o istorie subiectivă și generală a subculturilor sovietice, autorul prezintă o imagine de ansamblu satisfăcătoare, ba chiar onestă; însă aceste detalii nu sunt deloc neglijabile și pot contribui la rândul lor la elucidarea chestiunii aflate în discuție.
Componenta subversivă a popului și ulterior a rock-ului occidental a existat fără doar și poate, chiar așa naivă și incompletă, având ca finalitate reîmprospătarea, nu înlăturarea capitalismului occidental. Ea a deranjat atât în Occident cât și în Uniunea Sovietică, spații sociale și politice extrem de diferite, dar în care un fel de congruență conservatoare începuse să-și facă apariția încă din anii 1960, poate chiar mai devreme, alături de o congruență critică a tineretului. Nefiind capabilă din varii motive să reconcilieze consumerismul cu spectacolul politic, așa cum se proceda și se procedează în Occident, Uniunea Sovietică a părut mai vulnerabilă inițial față de această provocare a tineretului „rebel”, pe care a ajuns însă să o gestioneze și să o integreze fără probleme ulterior.
Însă „societatea spectacolului”, așa cum o numește Guy Debord, este inseparabilă de societatea consumeristă. Nu poți avea tipuri similare de consum fără a avea și tipuri similare de spectacol. Lucrul acesta nu a fost înțeles de autoritățile sovietice. Sau a fost înțeles, dar nu s-au putut face prea multe în privința asta. Nu mi se pare însă că ar fi fost problematizat prea mult de către autor, care se rezumă, din acest punct de vedere, la niște lamentații elaborate și neputincioase despre cum cultura populară occidentală a învins fără drept de apel cultura populară sovietică, respectiv ce tragedie istorică de proporții a însemnat acest deznodământ. Procesul este însă destul de clar din acest punct de vedere. Spectacolul fagocitează progresiv consumul, vorbim aici în primul rând de consumul claselor neprivilegiate, iar acesta din urmă ajunge să fie văzut drept un impediment în calea unei libertăți și a unei bunăstări nemaivăzute până atunci.
Da, tineretul sovietic nu se mai simțea reprezentat de comunism, ba chiar îl ura cu pasiune. Elita politică sovietică, odată cu ascensiunea lui Gorbaciov, se deplasa în aceeași direcție. Adulții și vârstinicii erau tot mai apatici și sau lucizi, fără ca acest lucru să îi orienteze în altă direcție decât în cea a unui cinism convolut. Un model de societate se epuizase, și nu pentru că ar fi fost neapărat disfuncțional, deși avea carențe enorme, evident – ci pentru că nimeni nu mai credea în și nu se mai simțea reprezentat de el. Iată un mare paradox: educația sovietică a oferit tinerilor posibilitatea înțelegerii unor alternative politice, chiar dacă imaginate și edulcorate; le-a oferit astfel acestora armele intelectuale necesare suprimării ei, alături de un nivel de trai de neimaginat în epocile anterioare.
Totuși, spectacolul, și stângăcia lui în variantă sovietică – rămâne o explicație insuficientă pentru colapsul comunismului de tip sovietic. Nemulțumirea socială generalizată, mai ales a tineretului, la fel. Chiar dacă toți tinerii disprețuiau și ridiculizau sistemul, nu toți au contribuit în aceeași măsură la răsturnarea lui. Dincolo de noțiuni vagi și imprecise, percutante poate, dar cu valoare analitică redusă – spectacol, cultură, tineret, generație – trebui să descifrăm, mai în profunzime, mecanismele de clasă care, dincolo de sinergia culturală globală dintre capitalism și comunism, au contribuit pe plan socio-economic la răsturnarea modelului de societate sovietic. Este vorba aici desigur de elitele politice sovietice, de marea burghezie sovietică – ale cărei aspirații spre un trai mai bun erau ținute în frâu de egalitarismul forțat profesat la nivel oficial. Socialismul rudimentar disponibil pentru toți a fost înlocuit astfel, după 1991, de un socialism oligarhic mult mai eficient, dar numai pentru o infimă minoritate, respectiv de un capitalism agresiv neîncorsetat de plasele sociale de protecție anterioare – pentru marea majoritate a populației. Tocmai elitele locale, construite cu atâta efort de către autoritățile centrale, s-au aflat – așa cum afirmă autorul – în fruntea acestui proces, în numele libertății. Libertatea de a se îmbogăți fără încorsetări legale și morale pentru unii, libertatea de a fi concediați, libertatea de a emigra sau a lucra pe salarii minime și a fi abuzați de angajatori pentru alții, incomparabil mai mulți. Iluzia consumului nelimitat a fost înlocuită de realitatea spectacolului nelimitat, pe măsură ce consumul și acapararea resurselor se muta în sfera noilor elite ale tranziției postcomuniste, iar spectacolul, redus de cele mai multe ori la publicitate agresivă de proastă calitate sau la simplă pornografie – cobora la nivelul restului societății.
Rezultatele acestei noi dinamici erau anticipabile încă din perioada gorbaciovistă. Redau aici un alt pasaj incisiv din roman, o afirmație a unui prieten al autorului care se pregătea să emigreze, la finalul anilor 1980, în Israel: „ Asistăm la un uriaș proces de contrarevoluție de sus în jos. Contrarevoluția se va termina cu restaurația. O sută de ani am trăit degeaba. Am ajuns de unde am pornit. Comunismul nu a fost decât o formă de pregătire accelerată a unei imense zone subdezvoltate, medievale, agrar-feudale pentru capitalism. Am construit industrie, educație, știință, orașe pentru a le da gata la cheie. Ce au făcut ei în 500 de ani noi am făcut în 70. Ne-am sacrificat pentru ca noua aristocrație parvenită care vine să aibă de toate. În aceste vremuri cel mai bine este să te ferești din cale tăvălugului istoric: restaurația va fi la fel de violentă ca revoluția. Și va face praf tot. Și o vom lua de la capăt” (p. 214).
Chiar și așa, responsabilitatea pentru căderea comunismului sovietic nu revine tuturor tinerilor, ci doar celor aparținând „aristocrației sovietice”, așa cum o numește autorul. Și nici măcar tinerilor „aristocrați”, cât mai degrabă părinților acestora, care doreau un viitor mai bun pentru copiii lor. Și l-au obținut. Deși toți tinerii au urât „sistemul”, nu toți au contribuit în aceeași măsură la subminarea lui, în ciuda protestelor în care au intervenit forțele de ordine și a altor mici gesturi naive de așa-zisă rebeliune. Un tânăr provenind din mediul rural, așa cum era pe atunci autorul, nu este nici pe departe la fel de responsabil pentru căderea Uniunii Sovietice ca un tânăr din elita politică de la Moscova, de exemplu, aflat în fața unei cariere de succes. Cu atât mai puțin responsabil este un astfel de tânăr din mediul rural în raport cu părinții tânărului privilegiat, pentru a păstra exemplu de mai sus. O astfel de responsabilitate mimată pare mai degrabă o strategie de marketing cultural decât o adecvare la un moment istoric dat.
În termeni hegelieni (și marxiști), romanul oferă măsura unui uriaș proces de alienare (diferit de cel din societățile capitaliste) care începuse în Uniunea Sovietică mult mai devreme și care, invariabil, afectează orice tip de societate mai devreme sau mai târziu. Alienarea socială și economică se află în strânsă legătură, pe lângă ceea ce Marx numește forțe și relații de producție, cu reprezentarea politică. Iar o societate care își hrănește și educă relativ decent membrii, dar nu îi reprezintă în mod corespunzător, sau cel puțin nu le oferă impresia că ar fi reprezentați în mod corespunzător, este o societate foarte fragilă, care se va confrunta odată și odată cu mari probleme. Cum reprezentarea politică trece tot mai mult prin spectacol, în sensul invocat anterior, se pune astfel o nouă cărămidă la edificiul argumentației de mai sus. Spectacolul simulat și totodată antrenant al unei oligarhii care pare că alternează la putere prin intermediul diferitelor sale facțiuni numite partide politice reprezintă, de multe ori, o soluție mai eficientă decât spectacolul rudimentar și ridicol al unei oligarhii care, fără a se diviza politic pentru a continua să fie relevantă economic, nu se oferă decât pe sine societății, în nuditatea sa obtuză, incapabilă astfel de a încetini vizibilitatea propriei perimări. Chiar dacă această ultimă oligarhie dă totuși dovadă de un sentiment de responsabilitate socială de care se simte însă tot mai încorsetată, așa cum cei care alcătuiesc obiectul acestei responsabilități se simt tot mai nemulțumiți.
Așa că fiecare generație are dreptul să se ia la trântă cu alienarea ontologică pe care o resimte în termenii ei proprii, ne spune Hegel. Și chiar să greșească, extrapolând anumite interese de clasă ale unei mici părți ale respectivei generații la nivelul întregului. Poate că din greșelile acestea vor învăța ceva viitoarele generații. Cum ar fi, de exemplu, să nu se mai înțeleagă pe sine preponderent în termeni de generație. Și să dea spectacolului politic ceea ce îi aparține – pluralismul, pentru a îi putea pretinde ceea ce spectacolul nu va înceta să le sustragă niciodată, în măsura în care este lăsat să o facă: propriile condiții de definire a libertății. Să sperăm că aceste generații care vin și care au venit deja să nu mai afirme vreodată, așa cum face autorul, că au învins, dar „pentru alții” (p. 340).
Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței, Editura Polirom, Iași, 2021
Comments
Leave a Reply