Dacă ar trebui să întocmesc un top al celor mai bune cărți românești din ultimul deceniu, Trilogia marginalilor semnată de Vasile Ernu nu ar lipsi din această listă. Originală atît prin formula practicată – de docuficțiune, mai populară în cinematografie decît în literatură, dar cîștigătoare de premii importante (Goncourt-ul în 2017 pentru Ordinea de zi de Éric Vuillard) –, cît și prin subiectele abordate, Trilogia marginalilor este un demers cultural și artistic unic în spațiul românesc, cu importante mize sociale și politice.

Teza fundamentală a operei lui Vasile Ernu, care transpare în tot ce scrie autorul, poate fi formulată astfel: oamenii pot trăi doar împreună, comunitatea fiind egală cu salvarea (socială, politică, religioasă), iar pentru asta trebuie cultivată identitatea și memoria colectivă, cea mai eficientă cale fiind cea a povestitului, a dezbaterii și a schimbului de experiență prin dialog.

Adolescenţii de la periferia „Imperiului“

Sălbaticii copii dingo (Polirom, 2021, cu ilustrații de Roman Tolici), noul volum al lui Vasile Ernu, continuă acest ambițios proiect, dar aduce și cîteva lucruri noi care îl ajută pe autor să evite redundanța stilistică și tematică. Un element care demonstrează validitatea ambelor premise este referentul textelor din carte. Așa cum în centrul discuțiilor din Trilogie… se aflau niște grupuri clar definite (sectanții, bandiții, evreii din Chișinăul începutului secolului al XX-lea), așa și în această nouă carte atenția se îndreaptă spre o categorie bine conturată: adolescenții ultimilor ani ai URSS-ului, surprinși însă la periferia „Imperiului“, la Chișinău. Chiar și așa, grupul acesta al adolescenților este mai deschis și mai cuprinzător decît comunitățile marginale ermetice, cu sistemul lor fix de reguli și ritualuri, descrise în cărțile anterioare.

Născut în URSS și Sectanții sînt cărțile lui Vasile Ernu care se întorc cel mai mult la copilăria sa, pentru a pleca de acolo în discutarea unor aspecte relevante pentru temele centrale ale povestirilor respective. Acum, autorul își concentrează experiențele adolescenței sale într-o singură carte, oferind o imagine coerentă și detaliată a generației tinere de atunci, precum și a societății sovietice aflate la apus.

Nu cred că exagerez cînd afirm că s-a conturat o a doua trilogie a lui Vasile Ernu, una incognito, construită pe model tolstoian, care a început cu vîrsta copilăriei, s-a continuat cu adolescența, pregătind, cel mai probabil, tinerețea în teribilii ani ’90. În foarte multe locuri din Sălbaticii copii dingo, anii ’90 planează amenințător asupra celor relatate. Primejdia este constantă, introdusă de autor retrospectiv și nu din perspectiva adolescentului. Cunoaște­rea celor ce au urmat oferă o nouă optică asupra perioadei surprinse în carte. În această privință, din fericire, idealizarea trecutului este înlocuită de o nostalgie nevinovată și de o atitudine de recunoștință pentru cele trăite.

„Perioada de luptă a sufletului între domesticire și resălbăticire“

În Sălbaticii copii dingo, Vasile Ernu încearcă să cartografieze toate zonele și nu­anțele universului generației tinere din anii ’80, de la tusovka, forma de organizare a copiilor burgheziei și a aristrocrației sovietice, pînă la bandele celebrilor gopnici, copiii proletarilor de la periferie. Nu sînt uitați nici afganii, acei tineri care și-au făcut stagiul militar în războiul din Afganistan și care s-au întors de acolo cu traume profunde, asta dacă au reușit să scape cu viață.

Trimiterea la cîinii dingo (acea specie din Australia care s-a resălbăticit după ce a fost o vreme domesticită) din titlul cărții se află în strînsă legătură cu modul în care autorul își descrie atît generația din care face parte, cît și complicata vîrstă a adolescenței. În cuvintele sale, aceasta din urmă este „perioada de luptă a sufletului între domesticire și resălbăticire“. Poate mai mult decît părinții și bunicii lor, generația perestroika a simțit din plin condiția aceasta de cîine dingo, de luptă între două lumi și moduri diferite de a trăi. „Ro­man­tică, melancolică, ironică și fără viitor“ ar scrie pe cartea de vizită a generației care „se născuse cu o totală lipsă de credință în prezent și viitor, cu ură și dispreț față de trecut“.

La fel ca în Trilogia marginalilor, relația grupurilor discutate cu Puterea primește multă atenție și în Sălbaticii copii dingo. Ce reușește însă Vasile Ernu să demonstreze cu această nouă carte, mai ales cu subcapitolul-manifest „Fiara adormită din noi“, e că poziționarea tinerei generații față de mainstream și de Putere nu se prezenta ca un monolit – o atitudine disidentă unică împărtășită de toți adolescenții perioadei.

În acest sens, una dintre cele mai importante nuanțe pe care le aduce autorul este legată de consumul cultural al tinerilor sovietici. Mai exact, genuri muzicale ca rock și punk, care în Occident erau o parte integrantă a contraculturii, erau în URSS apanajul copiilor din centru (social și geografic), a căror revoltă nu era îndreptată atît de mult împotriva „sistemului“ cît a părinților și a generațiilor mai în vîrstă care căutau confortul unei vieți burgheze. Critica Puterii nu mai era de interes pentru copiii clasei de mijloc care aveau un simț acut al dezmembrării sociale și existențiale și care se simțeau abandonați, dorindu-și, în consecință, să abandoneze tot.

Imaginea devenită clișeică a tinerilor revoltați care ascultau rock sau punk (cu toate subgenurile lor și stilurile aferente) nu e decît o parte a mai largului tablou generațional. Pe lîngă „copiii din centru“ existau și gopnicii, copiii „elitei proletare“ ce populau periferia și ascultau popsa – „un soi de pop apropiat de șanson“.

Un punct forte al cărții este genealogia și morfologia conceptului de gopnik pe care Vasile Ernu le face foarte instructiv. Găsim aici adevăratul portret al acestui grup devenit emblematic pentru spațiul postsovietic, pe care noi cei născuți mai aproape de sfîrșitul secolului îi cunoaștem sub forma memei squatting slavs – rezultatul procesului prin care Occidentul și-a apropriat imaginea grupului, reducînd-o strict la acest aspect al său, adică la o simplă estetică.

Ernu, personaj

Pe lîngă șirul de instantanee din societatea acelei perioade, ce oferă valoare acestui volum este implicarea mai directă ca niciodată a autorului în cele povestite.  Deși și în celelalte cărți ale sale Vasile Ernu pornește de la biografia sa pentru a prezenta lumea marginalilor sau viața de toate zilele în URSS, Sălbaticii copii dingo este cel mai personal și mai intim volum al său.

Vasile Ernu nu mai apare în textele ce alcătuiesc noua carte ca un simplu personaj-martor, ci ca unul dintre protagoniști. Por­tretul pe care și-l face este mult mai generos și are ca scop și surprinderea unor trăsături ale generației. Astfel, Ernu-personaj este „jumătate gopnik de Ciocana, jumătate boem romantic, artistic și intelectual de centru“. Capacitatea aceasta de a se plimba între cele două lumi îi oferă șansa de a reda cît mai credibil toate mediile caracteristice tinerilor din acei ani.

Noutatea aceasta se află în strînsă legătură și cu modul în care și-a asamblat Vasile Ernu ultimul volum. Structura cărții – patru părți, fiecare reprezentînd un anotimp care stabilește și atmosfera celor discutate – sugerează posibilitatea unei prezentări secvențiale a experienței de adolescent a autorului. Cu toate acestea, Vasile Ernu (încă) se ferește să construiască o narațiune la nivelul întregului, deși de la compozitul Născut în URSS pînă la Izgoniții se poate observa o tendință către o organizare mai unitară a textelor ce alcătuiesc volumele.

Direcția aceasta este mai vizibilă în prima jumătate a Sălbaticilor copii dingo, unde există o legătura mai strînsă între capitole, o continuitate organică care contribuie la imersiunea cititorului în poveștile autorului. Totuși, configurația mozaicală caracteristică textelor lui Vasile Ernu revine în a doua jumătate a cărții, deși putem identifica și aici un subtil fir roșu care încearcă să țină împreună diversele incursiuni în cotidianul tinerilor din anii ’80 – discreta și ironica tranziție dintre sfîrșitul unui capitol ce surprinde plecarea din țară a două fete din aristocrația sovietică și începutul următorului capitol în care un afgan se întoarce de pe front.

Prezența mult mai activă a figurii autorului în text și înlinația spre o mai mare coeziune a întregului se răsfrîng și asupra stilului cărții. Din acest punct de vedere, Sălbaticii copii dingo este mai narativ, mai „povestit“, mai aproape de literatură, dar în nici un caz mai „fals“ sau mai „inventat“. Din contră, autenticitatea poveștilor cuprinse în acest volum este potențată de toate inovațiile aduse de Vasile Ernu scrisului său, ajungînd la un nivel mai ridicat decît în cărțile sale anterioare.

Dezacorduri şi inadvertenţe

Ajunși aici, trebuie să fac precizarea că este departe de mine dorința de a forța asupra acestei cărți o „ordine“ prea puțin caracteristică felului în care își aranjează Vasile Ernu materialul. Deși consider că tendința către un întreg mai coeziv este o îmbunătățire binevenită, nu pot să nu recunosc că scrisul acesta dezordonat face parte din farmecul său, oferindu-i acea naturalețe la care mulți scriitori aspiră.

Chiar și așa, în Sălbaticii copii dingo această scriitură „neîngrijită“ se întoarce împotriva autorului și a demersului său. Lăsînd la o parte că divagarea și săritul din subiect în subiect sînt la apogeu în destul de haoticul capitol „Oameni obișnuiți, locuri obișnuite: aban­don, pofig și zenmarxism“, există în carte destule momente în care pare că Vasile Ernu se contrazice singur.

Legat de școlile din acea perioadă și de modul în care erau ierarhizate acestea, autorul afirmă: „cîți copii de muncitori aveai în școala de elită, cam tot atîția copii din clasa de mijloc aveai în SPTU“ (școală profesional-tehnică), concluzionînd că „la o distanță de 40 de minute trăiau două lumi complet rupte una de alta“. În paginile următoare, Vasile Ernu insistă pe această problemă, dar de data aceasta susține că pe atunci „lumea încă nu se ghetoizase“, „scolile erau instituții democratice, nu ca acum“, iar „în clasă aveai toate grupurile sociale“.

Dezacordul persistă și cîteva pagini mai încolo aflăm că unele „cămine și spații locative ale muncitorilor se aflau alături de blocuri ale altor categorii sociale“, că „uneori locuiau cu toții în același bloc“ și că existau totuși „locuri mai bine delimitate, cum erau cele de pe lîngă fabrici și uzine sau căminele acestora“.

Confuzia din această parte a cărții ar fi putut fi evitată dacă autorul nu ar fi fost atît de categoric atunci cînd a comparat școala de elită cu cea profesional-tehnică. Atunci cînd a emis această judecată, Vasile Ernu s-a gîndit cel mai probabil la școala de pe lîngă uzina de frigidere din Ciocana în raport cu școala școala de elită nr. 1, două dintre acele „locuri mai bine delimitate“, care admit prea puțini outsideri sociali. În rest, e posibil ca amestecul de clase din școli să fi fost la ordinea zilei. Neînțelegerea aceasta este doar una dintre inadvertențele din carte care îl pot priva de multe informații relevante pe cititorul care nu își oferă răgazul de a clarifica toate aceste aspecte.

Deși ne aflăm abia la jumătatea anului, nu îmi este greu să afirm că Sălbaticii copii dingo este una dintre cele mai importante apariții editoriale ale anului și un pretendent cu mari șanse la premiile culturale din România. Dacă este aceasta cea mai valoroasă carte a lui Vasile Ernu rămîne o întrebare deschisă, însă cu siguranță Sălbaticii copii dingo conține printre cele mai bune pagini ale acestui „ultim romantic industrial“, aşa cum se defineşte autorul.