Nu cred că există în eseistica, în literatura română a ultimilor ani o trilogie mai puternică și cu mai multă însemnătate decât Mica trilogie a marginalilor, semnată de Vasile Ernu. Am citit fiecare volum cu interes, cu multă curiozitate și dornic de a afla informații noi despre fiecare categorie de marginali despre care a scris  autorul ”născut în URSS”. Și da, există o mare doză de informații în aceste volume, așa cum există o mare doză de emoții și sentimente pe care le resimțim atunci când citim paginile. Am discutat cu Vasile Ernu, pe rând, despre primele două volume (despre Sectanții și despre Bandiții), așa că a venit, natural, și acest al treilea interviu, în care vorbim pe larg despre ultimul volum, ”Izgoniții”, apărut în 2019 în Colecția Ego-grafii de la Editura Polirom:

-Inițial, volumul al treilea al trilogiei a avut un alt titlu, respectiv ”Izgoi-Jidî”. Ce te-a determinat să îl schimbi în ”Izgoniții”?

Era un titlu de lucru. El corespundea foarte bine temei la care lucram, care era cuprinsă în cel de al treilea volum. „Izgoi” este termenul rusesc pentru cei excluși social, cei goniţi din cetate. Poate cel mai „declasat” grup social. „Izgoi” este persoana cu care nu vrea să aibă nimeni legătură, un soi de „ciumat”. Termenul „jidî” este termenul cu o puternică încărcătură negativă dată evreului. Este un termen rasist, dur, violent, care are o istorie complicată în limba rusă. „Jidî” este un stigmat greu de dus. Ambii erau termeni foarte dificili, cu încărcături speciale negative care necesitau multă atenţie, riscanţi.

Cum cartea, printre altele, îşi propune să deconstruiască această imagine negativă, să arate cauzele acestui tip de violenţă socială, politică şi economică atunci am decis că e mai înţelept să caut o altă variantă. Aşa am ajuns la Izgoniţii care cumva conţine şi etimologic partea de „izgoi”, dar şi un element specific istoriei comunităţii evreieşti de care mă ocup: cei mereu goniţi, persecutaţi, alungaţi. Acum cred că e o decizie bună. Acum îmi place această alegere.

-Cine sunt Sara și Aaron? Cât de reprezentativi sunt ei pentru societatea acelor timpuri?

Ei sunt doi eroi care provin din aceeaşi familie, mediu, comunitate. Sunt doi fraţi, dar nu sunt gemeni chiar dacă trimite indirect la mitul veterotestamentar al acelui conflict dintre cei doi gemeni ai patriarhului Isaac, Iacov şi Esau.

Practic cei doi sunt „milenialii” începutului de secol XX. Tema tinerilor de la început de secol XX mă interesează foarte mult. Cred că acolo a apărut o ruptură radicală între părinţi şi copii. Cumva încerc să descifrez şi această temă. În mediul evreiesc această ruptură se simte şi mai bine.

O altă conexiune importantă este faptul că aceşti tineri sunt „copiii Pogromului”, cei care au fost martori al acestui măcel, au văzut cu ochii lor violenţa şi umilinţa la care sunt supuşi părinţii lor, comunitatea lor. Ei poartă „stigmatul Pogromului” şi caută un răspuns. Pe mine mă interesează nu doar cauzele fenomenului, ci şi această căutare, răspunsul pe care-l dau ei acestul fenomen violent, acestei nedreptăţi.

Cît de reprezentativi sunt ei? Eu cred că sunt foarte reprezentativi. Ei încă nu ştiu ce se va întîmpla în secolul XX. Cartea se termină în 1917, dar noi acum ştim că cele două răspunsuri date de ei, radical diferite, vor marca întreg secolul XX. Aceşti mileniali marginali vor răsturna secolul 20, îl vor învinge, dar şi ei vor fi învinşi. E o situaţie tragică: soluţia lor învinge dar ea îi va distruge. Dar asta nu ştim din carte. Din carte ştim doar acea stare de speranţă amestecată cu teamă, cu îndoială.

-Personajele acestui volum, ”Izgoniții”, sunt ei înșiși niște marginali?

Da, ei vin dintr-o comunitate care era marginalizată chiar şi într-un oraş unde erau majoritari cum era Chişinăul. Marginalitatea ţine de o relaţie de putere, nu de număr. Toate legile sociale, politice şi economice erau pentru comunitatea evreiască restrictive. Acest grup avea mai puţine drepturi decît altele, erau impozitaţi altfel. Existau o muţime de restricţii care îi punea în poziţie de inegalitate, de „inferioritate”.

De asemenea, m-a interseat foarte mult ca eroul principal să fie femeie. Unul dintre eroi. Dar ea, femeia, este clar centrul poveştii. De ce femeia? Pentru că femeia este „ultimul iobag al Europei”. Adică femeia este total nedreptăţită, lipsită de legi care să-i asigure un statut nu egal, ci cît de cît mai protectiv. Ei bine, nu. Femeia începutului de secol XX este „proprietatea” bărbatului sau familiei şi dispune de foarte puţine drepturi politice, sociale şi economice. Femeia încă „nu există” în cîmpul politic. Ea abia începe să devină un „subiect politic”. Iar eroina mea este nu doar femeie, ci şi evreică. Asupra ei se răsfrînge un dublu stigmat, o dublă violenţă. Eu încerc să urmăresc istoria emancipării ei, a felului ei de a-şi căuta drum în viaţă în acea perioadă dificilă.

-De ce pogromul din 1903, de la Chișinău, este mai puțin cunoscut, cel puțin în comparație cu celelalte, care i-au urmat? Chiar dacă este și acesta catalogat ca având ”rezonanță și semnificație globale”.

Nu aş spune chiar aşa. În general, Pogromul ca fenomen este mai puţin cunoscut şi el a intrat în circuitul global cu acest termen slav chiar dacă Pogromul nu este o invenţie rusească, ci una vest-europeană. În Rusia ţaristă însă el a căpătat o regularitate: din cînd în cînd naţionaliştii monarhişti ruşi (sutele negre) veneau şi băteau, distrugeau şi chiar omorau evrei. Era ca un soi de „furie populară” care distrugea tot în cale şi care era îndreptată împotrvia unei comunităţi etnice sau religioase. De obicei obiectul violenţei era comunitatea de evrei care era plasată undeva compact.

Pogromul de la Chişinău a avut loc în timpul Paştelui creștin în perioada 6-8 aprilie 1903 şi au fost omorîţi 49 de evrei, 500 de răniţi şi au distrus cam 1.500 de prăvălii şi case lăsînd cam 2.000 de familii de evrei pe drumuri.

Acest Pogrom a devenit faimos pentru că el este primul pogrom care intră în circuitul global informaţional datorită reacţiei presei socialiste şi liberale şi mai ales a luării de poziţie a intelectualilor ruşi şi occidentali precum şi a comunităţii evreieşti internaţionale. Atunci cuvîntul Pogrom a ajuns în toată presa importantă a vremii, iar Chişinăul a ajuns pe primele pagini ale marilor cotidiene occidentale. Aşa îşi începe carierea globală acest termen şi tenomen. Aşa intră Chişinăul în modernitate.

-Pe cine consideri principalii vinovați ai pogromului de la Chișinău din 1903? (În volum, Moisei Sluțki spune: ”Mai întâi sunt vinovați cei care au pregătit și au inflamat sistematic publicul încă înainte de Paște, adică Krușevan și Pronin. Alături de ei, l-aș numi pe șeful Ohranei locale, Levental, care știa bine ce se întâmplă și îi susținea. Dar asta mă duce la ideea că centrul nu e străin de ceea ce s-a întâmplat. Acest lucru este susținut cumva și de faptul că în atâtea zile de violență nimeni nu a luat atitudine, nu a intervenit. Unde a dispărut poliția? Celelalte structuri de ordine? Deci poliția are o vină imensă și ea. Dar oare zvonul că însuși Plehve, ministrul de Interne, este implicat direct în această poveste nu se adeverește?”)

E foarte importantă scrisoarea lui Lev Tolstoi pe care o public care cumva pune degetul pe rană şi face ierarhia gradată a acestor responsabili. Indiscutabil: cei care au omorît au fost ruşi şi moldoveni, oameni simpli. Ba chiar au fost vecinii acestor evrei, a acestor victime. Acolo în carte dau secvenţele acestea foarte tragice.

Însă Tolstoi arată direct rădăcina acestei violenţe. Mai întîi arată spre curtea ţarului şi spre elita conducătoare a vremii. Ei sunt principalii vinovaţi. Aceste fenomene nu au loc fără suportul tacit sau interesat al puterii centrale. Multe chiar sunt bine întreţinute.

Cum bine observă şi Sluţki, o mare vină o are presa mainstream prin aceşti „lideri de opinie” Kruşevan şi Pronin, un moldovean şi un rus. Kruşevan e cheia isterizării în masă a populaţiei prin producţia de „ştiri false”  şi prin îndemnul la violenţă. Totul foarte bine orchestrat. Kruşevan este un tip foarte inteligent, dar cu atît mai nociv. El este întreţinut bine pe banii de la centru. Conduce două ziare. Totul decurge ca la carte. Pe acest caz se poate face o lecţie superbă despre cum nişte ziarişti „de calitate”, cu bani de la putere, pot inventa cazuri care pot produce isterie şi violenţă. E tehnologie pură.

Biserica are şi ea o doză de vină pentru pasivitatea ei sau susţinerea indirectă a acestui tip de discurs antisemit. Şi fireşte insituţiile locale ale statului: cum e să dispară trei zile jandarmeria & armata din oraş? Se poate întîmpla să nu ai cîteva ore aceste instituţii, dar nu trei zile cînd oraşul e bîntuit de bande care omoară. Ohrana nu ştia nimic? Fireşte că totul a fost lăsat intenţionat aşa. Deci vinovaţii pricipali sunt parte din stat, din nucleul dur al puterii. Doar primarul a fost un om decent şi a încercat să ajute. Dar nu prea avea instrumente. El a demisionat. Dar asta nu însemnă că oamenii care au omorît nu au nicio vină. Sunt vinovaţi şi ei dar au fost mai degrabă o mînă de oameni manipulaţi şi aduşi într-o astfel de stare de violenţă. Ei sunt un efect.

Pogromul de la Chişinău este un caz exemplar unde se văd foarte bine toate aceste fire, mecanisme şi e foarte simplu să vezi cum se construieşte un astfel de fenomen. În carte încerc să desluşesc şi acest caz tragic: cauzele, efectele şi deznodămîntul unui fenomen atît de violent.

–Discutam anul trecut și cu Lionel Duroy, autorul romanului ”Eugenia”, în care se vorbește, printre altele, despre pogromul de la Iași din 1941 și îmi aduc aminte de două dintre mărturisirile sale. Prima: ”Am încercat să înțeleg prin această carte cum a fost posibil pogromul de la Iași”. A doua: ”Aș vrea să adaug ceva care ne obsedează, ne bântuie pe toți: de ce evreii în toată Europa asta ultra-antisemită din anii ’30 au rămas în această stare de resemnare? (…) Și toți oamenii aceștia, dacă ar fi înșfăcat măcar un baston, s-ar fi putut lupta. De ce se lasă arestați ca niște miei la tăiere?” Ai plecat și tu de la aceste idei, ai avut această dorință de a lămuri cumva situația evreilor atunci când ai scris despre pogromul de la Chișinău?

Da, m-a interesat foarte mult să înţeleg cum au derulat lucrurile, care au fost cauzele acestui fenomen. Dar cumva pe mine m-a interesat să măresc cadrul înţelegerii: adică să pornesc dinspre secolul XIX, să vad legislaţia, să văd drepturile şi lipsa de drepturi. Să văd cum erau nedreptăţiţi economic, ce trucuri foloseau pentru a ocoli anumite nedreptăţi etc. Adică eu cred că Pogromul este doar vîrful icebergului şi că ceea ce nu se vede e mult mai complicat şi greu de explorat. Cu cît mai multe restricţii, nedreptate şi inegalitate produci în societate cu atît violenţa care se poate naşte este mai mare şi poate exploda oricînd, la o mică scînteie.

Ba mai mult, eu leg acest tip de violenţă socială, poltică şi economică de ceea ce avea să se întîmple în tot secolul XX: de aceea mă interesează istoria şi soluţiile oferite de „copiii Pogromului”.

Eu dau direcţii de reflecţie, nu soluţii. E o carte tristă şi meditativă. Încerc să nu tranşez temele ci să le las cumva neterminate textele, le las să le termine cititorul. Dau doar sugestii, direcţii de reflecţie.

-Cum te-ai documentat pentru acest al treilea volum? Care este povestea conceperii lui?

Spre deosebire de primele două aici lucrurile s-au complicat. Nu mai am acces la martori, la oameni care să povestească, ci am acces doar la documente, jurnale, texte, presă, imagini. Practic aici am lucrat mai mult ca arhivar, ca cercetător clasic. A trebuit să citesc multe din textele dedicate nu doar subiectului ci şi epocii. E foarte important să simţi şi să redai spiritul acelei epoci de început de secol XX. De asta poate că a fost şi ceva mai dificil. Însă asta m-a pus în situaţia să împing stilul specific cu care lucrez, docu-ficţiunea, spre mai multă ficţiune. De asta mulţi observă că cel de al treilea volum al trilogiei este mult mai apropiat de ficţiunea clasică. Dar fireşte că nu renunţ la „marca mea” unde ideile şi documentarul au un rol important.

-În primul nostru interviu cu privire la această trilogie, atunci când vorbeam despre ”Sectanții”, făceai o referire, în legătură cu scriitorii din Basarabia, la comunitatea evreiască. Mai există, mai are vreo relevanță această comunitate în Republica Moldova?

Din păcate, nu. În acest moment comunitatea nu mai are nici o relevanţă pentru Basarabia. Mă tem că am pierdut pînă şi memoria existenţei acestei comunităţi. Se pierd pînă şi urmele comunităţii. Mai sunt cîteva monumente şi un cimitir imens. Însă cîndva această comunitate a avut un rol imens în dezvoltarea socială, economică şi culturală locală. În muzică mai ales, dar şi în artele vizuale, teatru, film. În literatură, avem urme importante: poezie mai ales. Eu în continuare cred că cea mai importantă literatură din Basarabia de la sfîrşit de secol XIX este scrisă nu în rusă sau română, ci în idiş. Din păcate, este total necunoscută şi totul pare pierdut, căci nu e tradusă. Aceste pierderi mie mi se par catastrofale. Nu întîmplător insist mult asupra problemei memoriei: cartea începe cu această temă şi se termină cu ea. Memoria este foarte importantă.

-Cum vezi acum, de la distanță, Chișinăul și Basarabia? Sunt acestea pământuri românești, care este părerea ta despre o eventuală unire dintre România și Republica Moldova?

Basarabia arată tot mai mult cu un cimitir sau cu un corp în stare de moarte clinică din punct de vedere social şi economic. Toţi pleacă sau sunt cu bagajele la uşă. Asta din cauza sărăciei, a lipsei locurilor de muncă şi a mirajului „occidentului”, a unei lumi mai bune. Nu poţi judeca pe oameni: sunt liberi să plece. Rămîn bătrînii.

Niciodată – nici chiar în perioadele de ocupaţie, de război, de foame sau deportări – Basarabia nu a trecut printr-un proces de depopulare, de pustiire şi de depresie socială precum cea prin care trece acum. E un fenomen foarte straniu şi complex: „ai noştri” se pare că au fost mai prădători şi au pustiit mai dihai decît toţi ocupanţii care au trecut pe aici. Greu de explicat. În ciuda acestui fapt viaţa îşi are cursul său.

În ce priveşte unirea încep să cred că în acest moment este poate singura formulă politică şi socială care poate aduce ceva schimbări spre bine. Dar ea trebuie făcută nu de pe poziţiile unui discurs de secol XIX cu naționalisme şi accente identitare etnice, ci pe baza unui proiect axat pe drepturi egale, politice şi sociale, pe soluţii realiste în care cetăţenii ambelor părţi să se simtă protejaţi şi egali, cu o bunăstare ceva mai ridicată.

-Cum ai descoperit acele grafice relevante de la începutul ”Izgoniților”?

Cînd mă apuc de o temă cercetez cam tot ce e relevant pe subiect. Pentru mine ca să înţeleg o epocă mă interesează mult să înţeleg cum e stratificată social, politic şi economic acea epocă, cum e ierahizată societatea, care este aparatul legislativ etc. Şi a trebuit să citesc mult pe temă. Aşa am dat de studiile foarte serioase pe tema asta: Imperiile au baze de date foarte bune, bogate şi amănunţite. Imperiile stau bine cu aparatul birocratic, cu rapoartele etc. Iar una dintre cărţile fundamentale ale epocii este cartea unui istoric, sociolog, statistician Nikolai Rubakin – Rusia în cifre. Ţara, poporul, clasele sociale, publicată la 1912. Are nişte grafice în imagini excelente. Ca pentru copii: totul clar şi evident.

-Ești mulțumit de receptarea trilogiei în rândul criticii și al publicului cititor? Cum vezi evoluția viitoare a acestei trilogii?

Da, este greu să atingi un număr atît de mare de cronici pozitive la toate trei şi chiar să iei premii importante. Cred că trilogia aduce multă diferenţă şi noutate atît stilistic cît şi tematic. Nu s-au făcut prea multe cărţi pe aceste teme şi în stilul acesta. Acum că m-am despărţit de această trilogie pot spune că ea este destul de inovativă pentru spaţiul literar românesc. Există şi un interes destul de ridicat din partea cititorilor dovadă cele cîteva ediţii şi mai multe tiraje.

Cum va evolua nu-mi pot da seama. Lăsăm acest lucru pe seama istoriei. Noi suntem neputincioşi. Eu am făcut ce am putut: am scris-o. Mai departe nu pot face prea multe pentru ea…

-Ai reușit ceea ce ți-ai propus, ca cele trei cărți ale trilogiei să fie autonome, ”să aibă viață de sine stătătoare”?

Cred că da. Sunt oameni care au citit doar una sau două. Însă am observat că odată ce cineva citeşte una dintre ele este tentat să le caute şi pe celelalte. Ele sunt autonome, pot fi citite separat fără probleme, însă au acest lucru comun: tema generică a „marginalilor” care produce o unitate.

-Ce pregătești după ce ani de zile te-ai concentrat, într-un fel sau altul, pe această trilogie? Te mai gândești la eseuri de această dimensiune sau sub această formă?

Eu am teme destule. Nu duc lipsă de idei, dar nu știu cum va decurge procesul de scriere. Mă interesează mult acum povestea generaţiei mele în raport cu copiii lor. Mă mai interesează ritualurile morţii sau mai degrabă cum s-au schimbat ele în ultima perioadă. Am cam trei cărţi în  lucru, adică la care gîndesc permanent. Fac documentare simultan la mai multe teme. Nu scap nicio înmormîntare, stau mult în cimitire, locul de unde viaţa se vede cel mai bine.

-Mulțumesc!

(Fotografiile provin din arhiva autorului. Sublinierile ne aparțin.)