Ajuns la finalul Trilogiei marginalilor, Vasile Ernu priveşte înapoi spre lecţiile învăţate în ultimii ani de documentare şi explică de ce este important să nu uităm. „Izgoniţii”, a treia carte a trilogiei, s-a scris cel mai greu, spune Vasile Ernu, pentru citestema.ro.

Vasile Ernu, în „Izgoniţii” repovestiţi un mit biblic, folosindu-vă de istoria unei familii din Chişinăul începutului de secol XX. Ce a implicat documentarea acestei cărţi, care include chestiuni dintre anii 1903 şi 1917? A fost ea mai solicitantă decât celelalte două părţi ale Trilogiei marginalilor?

Izgoniţii e cartea care s-a scris cel mai greu. Poate şi pentru că e plasată într-o epocă pe care o controlez mai puțin, nu am fost martor şi nici nu am avut acces la martori în viaţă. Asta m-a pus într-o situaţie de a schimba strategia narativă, construcţia etc. Este puţin „altfel” decât primele două, unde am avut acces direct la martori, la istorii povestite de oameni vii, la propria mea experienţă etc.

Fireşte că şi documentarea a fost diferită. A trebuit să lucrez cu arhive, documente, jurnale, texte despre epocă şi despre poveștile care mă interesau pe mine. Însă această dificultate mi-a deschis și posibilităţi noi. M-a împins mai mult spre „roman”, cum bine observă unii comentatori. Mulţi spun că formula asta spre mai multă ficţiune îmi merge bine. Nu ştiu, posibil. Dar cu siguranţă a fost cea mai solicitantă şi dificilă carte.

De fapt, ea este prima carte începută în Trilogie şi e ultima terminată. Am schimbat cel puţin de 3 ori povestea, căci nu simţeam că ştiu să o prind bine, să o dezvolt. Și după ce ai ridicat o anumită ștachetă în primele două, eşti obligat să o păstrezi. Cînd lucrezi însă cu o trilogie trebuie să ştii să-ţi dozezi forţele, energiile, ca să fie echilibrate. Mă temeam de ultima. Dar acum o avem gata şi cred că nu coboară sub cele două. E puţin diferită, dar cred că e la fel de bună. Dar asta pot judeca scriitorii. Cei 4-5 oameni la care ţin mult şi se pricep au dat deja un verdict mai mult decât pozitiv. Trilogia s-a încheiat cu bine. Autorul încă e în viaţă.

Cum aţi ajuns să construiţi „povestea” plecând de la Iacov şi Esau? De fapt, cum a apărut ideea aceasta şi de ce aţi considerat că ea poate închide triunghiul din care mai făceau parte „Sectanţii” şi „Bandiţii”?

Povestea asta mă frământă de mult timp. Din adolescenţă. În familie se citeau mult cărțile Bibliei. Sunt un bun cunoscător al Bibliei. Iar povestea asta cu cei doi fraţi gemeni şi cu furtul dreptului celui întâi născut m-a iritat mult în adolescenţă. Am simţit că i se face o mare nedreptate lui Esau, că Iacov împreună cu mama lui au furat un drept, au produs o nedreptate. Dar ce m-a iritat cel mai mult este „colaborarea” lui Dumnezeu la acest „furt”. Dumnezeu „închide ochii”. Aici e o problemă fundamentală legată de cum se insitituie puterea legii, cum se face legea prin care se distribuie raportul de putere. Şi tot aici se ascunde secretul violenţei în sânul familiei.

Însă eu eram preocupat de o comunitate de evrei de început de secol XX din Chişinău. Eram preocupat de Pogromul de la 1903 şi mai ales de „copiii pogromului” şi de modul în care ei caută soluţii la această violenţă care se abate asupra lor. A trebuit să găsesc o formă de a lega cele două istorii indirect, metaforic, narativ. Până la urmă asta e meseria mea. Mitul celor doi gemeni mi-a permis să mă joc destul de mult cu câteva probleme fundamentale repovestite în cheie modernă, cu istorii moderne de început de secol XX: poate cel mai teribil debut de secol şi cu siguranţă cel mai violent.

Mi-a plăcut tare mult cum aţi început cartea, cu nevoia omului de a se opune uitării cu ajutorul poveştii. Ce anume aţi dorit să nu se uite, să nu se piardă, atunci când aţi început acest proiect frumos, încheiat acum, Trilogia marginalilor?

Încep cartea cu aceste ritualuri ale memoriei cu care luptăm împotriva uitării. De ce trebuie să citesc Tora la nesfârşit când sunt mic? Şi nu orice capitole, ci cele unde se înşiruie nume şi nume interminabile? Ca să nu uităm de unde venim şi cui aparţinem. Trebuie să ne amintim într-un moment de durere şi violenţă la care suntem supuşi că suntem copiii lui Iacov, cel care s-a bătut cu Dumnezeu. Suntem copiii lui Macabei, cel care ştie să lupte şi să-şi facă dreptate. De ce trebuie să plivim mormintele, de ce să le îngrijim sute de ani? Pentru a nu uita. De ce povestim şi tot povestim? Pentru a nu uita. E prima condiţie pentru a putea construi ceva.  Uitarea este ceva înfricoşător, e mai înspăimântătoare decât moartea.

Aş dori să nu se uite exact teama uitării şi să se exerseze aceste povestiri, repovestiri, fiecare cum poate.

Spuneţi la un moment dat, în „Izgoniţii”, că o anumită istorie i-ar putea ajuta pe cititori să se înţeleagă mai bine şi să perceapă mai aproape de adevăr lumea în care trăiesc. Sunt convins că aţi aflat o sumedenie de poveşti, o mulţime de pilde, în timpul documentării trilogiei. Care ar fi lucrul cel mai important pe care l-aţi înţeles despre dumneavoastră scriind aceste trei cărţi?

Da, este una dintre obsesiile mele mai vechi: cum citim trecutul? Cum ne ajută trecutul să înţelegem actualitatea? Ba chiar mai direct: de ce să nu ne uităm la prezent dinspre trecut? Asta ne poate ajuta imens.

În cazul Izgoniţilor, lucrurile stau chiar mai acut pentru că temele sunt cele care ne frământă şi azi. Temele de la început de secol XX au revenit ca o actualitate îngrijorătoare şi eu sper mult că asta ar putea să ne ajute să medităm mai mult asupra unor cauze şi asupra unor efecte. Pentru că e vorba despre violenţă în sânul unei comunităţi: despre cum se naşte şi creşte această violenţă şi despre cum se răspunde la o astfel de violenţă. Eu nu cred că istoria se poate repeta identic, însă cred că sunt nişte mecanisme foarte asemănătoare şi nişte istorii de la care putem învăţa multe.

Celor care v-au citit „Sectanţii” şi „Bandiţii” le era probabil dor să vă regăsească stilul, care îmbină reportajul cu proza şi cu istoria, toate îmbibate de o emoţie în care se întrevede Vasile Ernu, scriitorul atent nu numai la jocurile prezentului, ci şi la felul cum a fost construit acest prezent. Dacă există cineva care nu a citit niciuna dintre cele trei cărţi, cu care v-ar plăcea să înceapă şi de ce?

Aş prefera să înceapă în ordinea în care le-am scris. Însă ele sunt autonome, independente, chiar dacă au un fir care le uneşte. Însă pot fi cititite independent, separat. Nu m-am gândit cum ar fi o lectură invers: de la Izgoniţii prin Bandiţii la Sectanţii. Ar merge și așa pentru că Izgoniţii e plasată istoric înaintea celor două: ar fi cronologia faptelor.

Cert este că Sectanţii au trezit un viu interes pentru grupuri foarte diverse de oameni: de la antropologi până la oameni religioşi. Ea a creat un orizont de aşteptare destul de ridicat. A adus o mulţime de noutăţi în câmpul nostru mic literar: ca temă, ca gen, ca poveste. E tipul de carte care place simultan şi criticii şi publicului: cum visează un autor. Problema ei ţine de genul în care e încadrat. Dificil de încadrat: nu e nici proză, nici teorie, nici jurnal, nici eseu. Este un amestec din toate. Eu numesc acest gen: literatură documentar-ficţională, docu-ficţiune. E un gen în care mă simt bine şi-mi permite foarte multe.

În stilul celorlalte două cărţi din trilogie, şi în „Izgoniţii” fiecare capitol are după titlu şi motto o fotografie veche. Cum aţi ales aceste fotografii şi, mai ales, cât de greu au fost de găsit?

În copilărie am adorat cărţile cu desene, fotografii. Nu mă refer la cele de copii, care au de obicei multe imagini. Existau un tip de cărţi pentru adolescenţi şi maturi cu desene. Adoram momentul în care citeam, citeam şi brusc dădeam peste o poză, un desen. Erau ca o oază de odihnă înaintea unei noi călătorii.

Citatele, mottourile mereu mi-au plăcut. Ca un soi de pastilă tare, ca o masă succintă înainte de aventură, de călătorie în lectură. Şi atunci cumva plătesc tribut acestor mici plăceri din educaţia asta de lectură din tinereţe. E ca un capriciu.

În acelaşi timp, e şi o tehnică pe care o folosesc în această ficţiune documentară. Mottoul, citatul, referinţa, fotografia, desenul „mint”, trimit spre o realitate. Cititorul e pus într-o dilemă: e real ce scrie aici Ernu sau e o ficţiune, o invenţie? Poza vrea să pună în încurcătură cititorul. Mie îmi place mult când cititorul e pus în dilemă, în încurcătură. Pentru că asta-l ajută să gândească, să caute răspuns.

Deci secretul acesta este: ţine de o tehnică care ajută genul cu care lucrez. Cum le aleg este mai complicat: din ce am, din arhive, din diverse surse. La Bandiţii am fost precaut şi am apelat la desen. Am lucrat cu Laurenţiu Midvichi: eu i-am explicat ideea, i-am dat modele şi el a desenat. Cu bandiţii mai bine să nu te joci. Ţin la degetele mele 😉

Povestiţi la un moment dat, în „Izgoniţii” despre diferenţa dintre administraţie şi putere. La Bruxelles fiind, aţi notat că „Parlamentul UE e ca un cavou, fără viaţă”. Cei de acolo par doar un paravan pentru adevărata putere, care e în altă parte. Apoi, la Istanbul, aţi văzut puterea în tinerii care produc mereu ceva. Unde este puterea de astăzi în România? Şi cum sunt lucrurile pe planul acesta în Moldova? E o diferenţă între cele două ţări la acest capitol?

Da, acesta este sentimentul puternic când călătoreşti de la Bruxelles la Istanbul. La Bruxelles ai un sentiment de oraş-pensiune, oraş anticar ca mai toate oraşele europene. La Bruxelles: tronul e gol. La Istanbul e sentimentul opus: eşti în tabăra de tineret: oraş-fabrică. Meditez pe tema asta.

În România ca să înţelegi puterea trebuie să urmărești două lucruri: cine are puterea de a da legile, de instituire a legilor, de monopol pe lobby (nu cine le execută tehnic) şi cum se redistribuie banii, bugetele. Unde sunt banii acolo e puterea, unde sunt pensiile mari, salariile imense, acolo e semn al puterii. Ochii la lege şi la buget şi totul devine clar. Cam la fel stau lucrurile şi în Moldova, dar ai o altă scală, puţin mai agresivă şi mai directă. Corupţia cea mare astăzi este una legală şi foarte bine organizată.

E firesc să vă întreb şi despre ce urmează. Au fost trei cărţi care, iată, v-au ocupat ultimii patru-cinci ani, dacă nu chiar mai mulţi… Ce va fi după ce promovarea „Izgoniţilor” şi a trilogiei va trece?

Am mai multe în lucru: povestea generaţiei mele, născute în anii 70, mă frământă mult. Mă mai frământă o problemă legată de ritualurile morţii şi cum se schimbă ele acum. Mă mai frământă mult generaţia foarte tânără, cei care cumva sunt copii celor născuţi în anii 70, cei născuţi în ultimii 15 ani, care mi se par foarte diferiţi de noi. Sper să reuşesc să scriu despre toate astea.