Intelighenţia basarabeană. În preajma unei sistematici
Ghenadie Nicu / Ziarul de Iaşi / 17.08.2017
Ce spun oamenii luaţi de Ernu la bani pe cât de mărunţi, pe atât de exacţi adesea are, într-adevăr, proprietatea de a complini, din varii puncte de vedere, din perspectiva unor experienţe absolut diferite în cele mai dese cazuri, povestea covorului moldovenesc – mică istorioară invocată de autor în prefaţa volumului, parabolă a unui prezent stratificat, în fapt, care nu poate fi înţeles fără o anume competenţă istorică şi de altă natură.
Vasile Ernu a scos anul trecut, la Cartier, o carte care a trecut cumva neobservată, deşi e aproape senzaţională prin spectacolul de mentalităţi: Intelighenţia basarabeană azi. E, propriu-zis, o sumă de interviuri cu scriitori, oameni politici, pictori, analişti. Pe unii îi cunosc personal, pe alţii din lecturi sau, ca în cazul lui Mark Tkaciuk, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova şi consilier al preşedintelui Voronin, din relatările sau alegaţiile presei. A fost şi ideologul, şi eminenţa cenuşie a PCRM. E cam greu, de nu imposibil, să ţi-l închipui într-un areopag (şi ca asta sunt coperţile cu interviuri), alături de acest personaj sinistru, pe Vladimir Beşleagă, de exemplu, căruia regimul comunist i-a schilodit destinul.
N-aş citit totuşi un anume cinism aici: ce spun oamenii luaţi de Ernu la bani pe cât de mărunţi, pe atât de exacţi adesea are, într-adevăr, proprietatea de a complini, din varii puncte de vedere, din perspectiva unor experienţe absolut diferite în cele mai dese cazuri, povestea covorului moldovenesc – mică istorioară invocată de autor în prefaţa volumului, parabolă a unui prezent stratificat, în fapt, care nu poate fi înţeles fără o anume competenţă istorică şi de altă natură.
Covorul, „moldovenesc”, din tinda casei părinteşti, a fost, cu o vorbă care te acroşează, călcat în picioare de patru generaţii: „Pe el au mers străbunicii, bunicii, părinţii şi toţi copiii şi nepoţii acestora”. Între timp s-a descusut pe la margini, a fost cârpit pe ici, pe colo, s-a subţiat, dar, spune autorul (şi remarca aruncă o punte spre tâlcul poveştii), „ţesătura lui de bază încă rezistă”.
Ei, bine, “istoria acestui covor este cumva şi istoria metaforică a Basarabiei, a familiei mele extinse, a locului din care vin”.
Avem, cu alte cuvinte, de a face cu un studiu în latenţă, punctul de coerenţă putând fi prezumat undeva la o altitudine sintetică. Volumul ar fi deci şi un preparativ. Ce frapează mai cu seamă (e şi decanul de vârstă din cohortă, un „link” aproape neverosimil spre o epocă estompată de ceaţa groasă a evocărilor de tot felul) este interviul cu Vladimir Beşleagă, romancierul.
Omul vine din Transnistria: s-a născut la Mălăieşti, fostul judeţ Tiraspol, în nebulosul 1931. O şansă extraordinară, să poţi lista şi regândi totul, cu propriul cap (şi cu flerul de prozator), din perspectiva zilei de azi şi cu o viziune nutrită de toate decepţiile şi revelaţiile perioadei. I-am mai citit din interviurile pe care le-a dat de-a lungul timpului, l-am intervievat însumi acum vreo doi ani: are o uimitoare plăcere a confesiunii, debordează copilăreşte de apropouri şi pune când nu te aştepţi – din reflex descriptiv, cu siguranţă – spotul pe câte un amănunt extraordinar.
Nu ştiam că părintele, „tata Vasile”, l-a numit la naştere Adolf: „Îl citise [numele] într-un calendar şi era al unui matematician german”. Dar Adolf Beşleagă?! Şi onomastica e sub vremi… Fapt e că prenumele ăsta l-a salvat mai târziu pe uşor bovaricul transnistrean: arestat în 1944 şi dus, împreună cu alţii, bănuiţi de simpatizarea sovieticilor, la Gestapo, a scăpat manevrând adeverinţa de naştere a fiului; „pe când ceilalţi mai toţi au fost executaţi”.
Te insolitează schimbarea de planuri. Beşleagă era copil când a început războiul, a fost martor ocular, după cum spune însuşi, de „când a fost bombardat Tiraspolul de aviaţia germană şi până în primăvara anului 1945, când am fost secerat de tifos”. Iată, până îmi precizez ideea, nişte eboşe din care se pot scoate tot atâtea nuvele: „Evacuaţie până aproape de Odesa. Revenire pe jos, în doi cu mama, acasă. Întâlnirea cu ofiţerul german. Tata în tranşele din Odesa asediată de trupele române. Căderea Odesei. Întoarcerea tatei”.
Frapant – încercam să spun – este unghiul proiecţiei, războiul, cu ororile pe care le cunoaştem până la sastisire din manuale şi pelicule, descoperindu-şi, în evocarea lui Beşleagă, o ciudată latură reconfortantă: „Războiul ne-a adus nouă, transnistrenilor, care ne-am aflat sub administraţie civilă română în anii 1941 – 1944, libertatea credinţei creştine, practicarea obiceiurilor strămoşeşti, restituirea pământurilor confiscate de colhozurile bolşevice, iar mie, copilului de 10 ani, şcoală românească”.
Nu prea cred: vorbele sunt ale aproape nonagenarului de acum, nu ale puştiului de atunci, viziunea e trimisă dinspre prezent, cu toate achiziţiile lui în ordine ideologică şi morală. Ernu nu insistă, deşi e cazul: o schiţă, chit că foarte vagă, de idilă în dricul atrocităţii generale! „Am citit, spune autorul Zborului frânt, atâta carte românească atuncea! Am mers liber cu uratul, colindul, cu chiraleisa, lucruri care ne erau interzise de regimul bolşevic. Ba, la acei ani, mă încumetam să merg la şezători, cu flăcăii…”. Şi adaugă frizând bizarul: „Am avut o copilărie de poveste!”
Nu cunosc culisele intervievărilor, bănuiesc că în multe cazuri „s-a discutat” tastând şi de la distanţă, după un tipic recent: nu e de căutat aici colocvialitate, un palpit de spontaneitate (un termen de comparaţie, care îmi vine acum în minte, este Convorbiri cu Petru Dumitriu, de Eugen Simion). Întrebările, în schimb, fapt esenţial, sunt elaborate, au în premisă un travaliu de documentare. Se întreabă mai mereu cu o bătaie mai lungă, în siajul unui plan. Suntem, se poate spune, la un pas de o sistematică a tipului local de reacţie la ontologic.
Comments
Leave a Reply