O filozofie a marginii
Octavian SOVIANY in Observator Cultural / 25-07-2017 / Nr. 882
Vasile Ernu este, fără doar şi poate, una dintre cele mai interesante şi provocatoare prezenţe din contextul literaturii actuale. Deşi, cel puţin la prima vedere, cărţile sale nu constituie ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin „literatură“. Finalitatea lor este una filozofică, politică sau morală, dar (aparent) nicidecum estetică. Exprimă (pe firul unei tradiţii care vine din marea literatură rusă, dar care în cea română a cunoscut prea puţine valorificări) o „concepţie de viaţă“ şi au un caracter compozit, îmbinînd evocarea autobiografică, investigaţia reportericească şi eseul politic. Ele se întemeiează pe o foarte orginală „artă a mozaicului“, care le acreditează şi din punct de vedere artistic şi îl integrează pe Vasile Ernu într-o categorie a „scriitorilor-reporteri“ din care nu lipsesc nume ilustre ca Egon Erwin Kisch, Curzio Malaparte sau Geo Bogza. Interesează literatura şi se raportează la estetic tocmai fiindcă ilustrează o anumită idee de „ars“.
Scriitorul a debutat spectaculos în 2006, cu Născut în URSS, carte care a devenit repede un bestseller şi a primit numeroase distincţii şi premii literare. Au urmat alte cîteva cărţi (menţionez doar Ultimii eretici ai Imperiului şi Sînt un om de stînga), care i-au atras pe nedrept lui Vasile Ernu faima de „comunist înrăit“, etichetă lesne de aplicat într-un spaţiu cultural precum cel românesc, unde, în genere, Marx e cunoscut numai din auzite şi gîndirea contemporană de stînga ignorată cu desăvîrşire. Din 2015, scriitorul a început să publice volumele unei „mici trilogii a marginalilor“: Sectanţii (2015) şi Bandiţii (2017), care vădesc o gîndire politică originală şi nonconformistă, încercînd să răspundă la întrebarea ce înseamnă să fii „antisistem“ într-un stat de tipul celui sovietic. Din acest punct de vedere, scriitorul are o bogată experienţă de viaţă: s-a născut şi a fost educat în mijlocul unei familii de sectanţi din Bugeac, unii dintre acei sectanţi sovietici care au descoperit mijloace sui-generis de a se sustrage autorităţii de stat, iar anumite împrejurări biografice i-au permis ulterior să pătrundă în mediul „bandiţilor“ („nume dat de putere şi de oamenii de rînd celor care încalcă sistematic legea. De obicei, bandiţii îşi spun hoţi. Cîteodată folosesc şi termenul de bandit, dar fără conotaţia negativă atribuită de putere, ci doar ca o modalitate de autoidentificare“). Sectanţii şi bandiţii reprezintă faţa diurnă şi faţa nocturnă a marginalitaţii, dar între ei există, în mod nu neapărat paradoxal, şi anumite puncte de convergenţă. Şi unii, şi alţii consideră că adevărata libertate poate fi dobîndită nu contestînd Statul, ci ignorîndu-l; ei îşi construiesc astfel un univers perfect autonom, cu propriile sale legi şi valori, căutînd să atingă o marginalitate apropiată de absolut, deoarece cu cît eşti mai aproape de centru, cu atît eşti mai puţin liber.
Banditismul (la care mă voi referi puţin mai pe larg) reprezintă cel mai radical boicot la adresa sistemului. Pentru bandiţi, „munca e un blestem şi ei se sustrăgeau de la acesta nemuncind. Meseria lor era furtul, ceea ce însemna un grad diferit de a o înţelege: grad mare de risc şi profit maxim. Ei făceau tot ce interzicea statul şi nu se supuneau normelor sociale şi religioase. Sau mai degrabă interpretau totul într-o manieră foarte diferită, foarte liberă. Statul, legea şi religia spuneau să nu furi: ei furau. Statul spunea să munceşti, ei nu munceau. Statul îţi cerea certificat de naştere, te înregistra, îţi dădea un cod, iar ei aruncau actele la prima ocazie şi le considerau nedemne de ei. Îşi schimbau pînă şi numele. Se rebotezau cu nume stranii. […] Ei ştiau să boicoteze lumea într-o manieră radicală“. Ceea ce nu înseamnă însă că în lumea bandiţilor domneşte imoralitatea, dimpotrivă: ea are însă propriile ei legi, propriile decaloguri şi propria sa justiţie, care sînt păzite cu străşnicie, ceea ce o apropie încă o dată de rigorismul moral al sectanţilor. E vorba despre „un anumit cult aproape religios pentru o etică şi nişte reguli minime, deşi cele două lumi se băteau cap în cap. Unii voiau să salveze lumea, să fie exemplul luminos, să aducă viaţa, iar ceilalţi voiau s-o îngroape definitiv, să semene frică şi moarte. Însă ambele grupuri ţineau cu tărie la etica şi regulile lor. Şi-i mai unea un lucru: refuzul aproape instinctual de a se supune Leviatanului. Bandiţii însă au mers mult mai departe în această nesupunere. […] Doar puşcăria îi făcea să se mai întîlnească cu Leviatanul“.
Dincolo însă de dimensiunile sale de eseu politic, Bandiţii este un admirabil „reportaj prin infern“. Călăuzit pas cu pas de un guru competent (Profesorul), reporterul descoperă o lume plină de stranietate, care are nu doar propriile sale legi şi coduri morale, propriile ierarhii, ci şi propriul limbaj, o vorbire argotică, situată în răspăr faţă de discursul hegemonic al puterii (căci a învăţa limba acesteia înseamnă a i te supune), ba chiar şi propria artă: tatuajul, o artă simbolică, consemnînd prin imagini însemnele puterii şi putîndu-se constitui într-un fel de „autobiografie pe scurt“. Şi îşi are, de asemenea, propria mitologie, menită să-i întărească prestigiul, fiindcă „puterea poveştilor care se nasc despre unii oameni şi care încep să circule prin folclorul din mahalale este fascinantă. Poate face minuni. Povestea are o forţă mult mai mare decît orice fapte şi realităţi, iar succesul aproape al tuturor acestor bandiţi este dat mai degrabă de capacitatea lor de a fabrica poveştile şi de a le pune în circulaţie“.
Reporterul va face cunoştinţă cu cîţiva dintre eroii cei mai reprezentativi ai acestei mitologii: hoţul de buzunare, hoţul de cai, contrabandistul, proxeneta, killerul, cerşetorul, portretizîndu-i cu o mînă sigură de prozator realist. Se poate spune astfel că, de exemplu, cerşetorii sînt înfăţişaţi cu o forţă de expresie ce rivalizează cu cele mai bune pagini de reportaj „negru“ ale lui Geo Bogza: „Ce şochează aici sînt sărăcia şi mizeria. Şi mirosul urît. […] Dar şi mai tare decît sărăcia şi mizeria şochează schilozii. Cînd îi priveşti de aproape, în mediul lor, îţi vine să-ţi verşi nu măruntaiele şi ce mai ai în tine, ci sufletul, creierul şi mintea. […] Priveşti spre aceşti bătrîni şi tineri, femei şi bărbaţi, cu mîini ciunte, întoarse şi contorsionate în forme inimaginabile. Îi vezi cum se tîrîie cu tot soiul de instrumente ajutătoare improvizate. Vezi oameni cu ochii scoşi, cărora li se vede încă rana din orbită. Vezi răni adînci, cu viermi, şi chiar intestine scoase“. Încă o dovadă că literatura lui Vasile Ernu are şi o miză estetică subiacentă. Înainte de toate, eu îl consider un scriitor care ilustrează (aşa cum spuneam la începutul acestor consideraţii) o „artă a mozaicului“ de o incontestabilă originalitate. Şi care s-a instalat confortabil într-un sector dezolant de pauper pînă în prezent al literaturii române.
Comments
Leave a Reply