MiniRecenzii la Născut în URSS

 

Am adunat o parte din recenziile apărute (au fost peste 50) la volumul meu de debut: Născut în URSS care a ajuns la 4 ediţii, mai multe tarduceri şi ceva premii. Fragmente.

Politrucul reloaded si rebranduit
Costi Rogozanu a citit dintr-un text al autorului care a stirnit zimbete in sala (multe dintre ele amare), pornind de la un personaj comun spatiului comunist si celui capitalist. In sistemul comunist, politrucul este „responsabil cu propaganda, ideologia oficiala, conducatori politici, cei cu lectiile de educatie politica. Ei erau in viata noastra de zi cu zi asemenea pauzei de publicitate unde ti se arata detergentul care scoate nu stiu ce pete si lasa totul alb imaculat“. In capitalismul nostru cel de toate zilele, politrucii sint „PR-istii sau specialistii in marketing si publicitate, de la mass-media la image maker, de la specialistii in strategii politice si pina la cei din societatile deschise“.

Branding URSS
Diferentele constau doar in hainele de firma, in limba de lemn mai subtila, in tehnicile de manipulare mai sofisticate. „Ceea ce ma intriga foarte mult, ca «homo sovieticus», e faptul ca astazi, stilul PR, stilul advertising, politrucii prin excelenta, au devenit visul si modelul tinerilor. Nu am crezut niciodata ca modelul politrucului va deveni model de viata si in societate. Am vazut-o si pe asta“, incheie Vasile Ernu. Este insa interesant de observat felul in care autorul a „fentat“ conceptul de politruc, printr-o strategie impecabila de marketing si PR, atunci cind a lansat pe piata acest „pachet promotional“ care include cartea „Nascut in URSS“, site-ul cartii (este prima carte din Romania care are un site), tricouri si cravate pionieresti originale. Vasile Ernu a devenit, in sine, brand. Chiar in acest fapt consta „farmecul capitalismului“, pentru ca in sistemul comunist nu te poti juca de-a politrucul fara sa devii hidos.

Ioana Calen – Cotidianul 29 mai 2006

 

În cartea sa, pe care autorul o califică drept o „arheologie a vieţii de zi cu zi a Uniunii Sovietice”, cititorul român de azi va întrezări ceva din experienţele cotidiene ale perioadei comuniste, filtrate prin ochii şi din perspectiva copilului şi adolescentului de atunci, ferit de regulă de aspectele cele mai dure ale regimului comunist. Dacă aceia care au trăit fie şi câţiva ani înainte de revoluţie vor descoperi în carte multe experienţe similare cu ale lor, specifice traiului în ţările fostului lagăr socialist, pentru ceilalţi, mai tineri, cartea e o bună modalitate de a înţelege ce au însemnat Uniunea Sovietică şi regimul comunist pentru părinţii lor. Scrisă cu mult umor, dar şi cu o anume nostalgie, cartea, departe de a fi un tratat scorţos, se opreşte asupra celor mai banale, dar semnificative aspecte din viaţa unui „homo sovieticus”. Vă vor face să zâmbiţi, dar vă vor şi întrista capitole dedicate vieţii de pionier, vacanţelor şi taberelor şcolare, sau eroilor din cărţile pentru copii şi din desenele animate, precum Buratino, Habarnam sau lupul şi iepurele din seria animată „Nu pogodi!”.  „Sex în URSS”, sau „Ce bea cetăţeanul sovietic?” („Cetăţeanul sovietic bea totul şi încă ceva pe deasupra. Cetăţeanul sovietic înţelege prin cuvântul băutură orice lichid care are capacitatea de a da nuanţe vieţii cotidiene sau, mai ales, de a scoate în evidenţă trăsăturile ascunse ale sufletului.”), sau „”Prima mea pereche de djinsî” sunt alte capitole care vă oferă la rândul lor cioburi de viaţă sovietică, ce descriu, puse cap la cap ,un mod de a gândi şi a trăi specific epocii.

Aurelian Ghiorghita Ion – Gandul 1 iunie 2006

Exista o generatie care vine tare din urma si care scrie – decomplexat si tandru – despre comunism. Discursul despre comunism nu se mai invesminteaza in resentiment si patima. Mantia razbunarii nu mai este intens fluturata, mai degraba sapca e ridicata spre noi in semn de cordialitate: „Va salut din comunism!“, pare a spune Vasile Ernu. Nascut in URSS, debutul in volum al autorului, aparut la Editura Polirom, ofera, probabil, cea mai exacta panoramare, scrisa pina acum direct in limba romana, a ceea ce a fost comunismul in URSS, in vremea stagnarii lui Brejnev si a perestroikai lui Gorbaciov. Marturisirea lui Vasile Ernu, pentru a fi exacta si credibila, trebuia in primul rind sa descrie si nu sa vitupereze. Desi lansarea din Club A a indus in eroare multi participanti-cititori (cu muzica si multe imagini din comunismul sovietic), Vasile Ernu nu poate fi acuzat de nostalgie. Nici n-are cum. N-a avut privilegii in comunism (era un adolescent din Odessa care tresarea la scenele de sex din filmul Micuta Vera), iar in Romania a inceput o facultate in 1990, mult mai pregatit decit romanii din Romania sa vada zorii lumii noi; Vasile Ernu trecuse prin perioada Gorbaciov, care scuturase toate miturile oficiale, si ajungea in Romania, mult prea putin dornica sa se detaseze de trecut. Nascut in URSS ofera o alta cale de intelegere a comunismului: comunismul a fost un sistem apasator si opresiv, dar noi toti, care ne-am nascut inainte de 1989, sintem produsul lui. Cum va reactiona opinia publica romaneasca, atit de vehement anticomunista si uzata in confruntari morale fara finalitate, la acest discurs?

Ovidiu Simonca – Observator Cultural 1-7 iunie 2006

 

URSS e cel mai cool lucru posibil
Ce am aflat la maratonul de lectură din Club A: Planeta Moldova face mici filmuleţe la fel de bolnave despre fete prostuţe şi bărbaţi răi. Andrei Gheorghe în continuare e Gheorghe, se descurcă excelent. Mihai Vakulovski traduce beton din limba rusă isteriile de melodii rock ale anilor 80 (din DDT: “Pe cer un curcubeu atârna, iar pe el o scroafă stătea / Şi cu ochi de privighetoare de sus totul urmărea.”). Pe partea aparent nesovietizată, adică pe comunismul românesc, părerile sunt împărţite. Ca şi cum toată viaţa băieţii noştri (fraţi mai mici ai băieţilor lor, care au luat-o singuri pe drumul cunoaşterii capitaliste) ar fi exersat discuţia liberă, din vârful pipei, nu cu radioul dat la maxim să nu se audă nimic.
Cum spunea şi Bogdan Ghiu: “Născut în URSS parcă nu are autor”. Volumul e scris din memoria sovietică colectivă, în care lucrurile se amesteacă alandala, de la Stalin la Nu pagadi, cu trecere prin perestroika, Victor Ţoi, Maiakovski şi desigur, Ostap Bender. Este ficţiune toată realitatea asta pe care Vasile Ernu o exploatează ba antropologic, ba literar, ba logic, ba subţire-ideologic? În mod sigur e o explorare, ceva între prima vorbă a lui Gagarin (Poehali – Să mergem!) şi frumoasa vorbă a lui Erofeev: “Şi am băut imediat”.
Costi Rogozanu observă mişcarea de marketing: stânga a devenit un produs de consum al capitalismului. Ea e un brand cu foarte multe picioare. “Stânga e ceva foarte cool, foarte capitalistă” insistă Rogozanu. Tovarăşul Ernu speră ca adevărata stângă, de la Marx citire, să se redreseze în România. Apoi Rogozanu a citit textul în care politrucul de ieri face PR-ul de azi, activistul pierdut e în căutarea noii manipulări. Şi concluzia: “În URSS era naşpa; partea intrigantă a cărţii e tocmai paralela între comunism şi capitalism”.

Constantin Vica  – Suplimentul de cultură nr.79, 3-9 iunie 2006

 

Ce spune in esenta Vasile Ernu? Doua lucruri extrem de simple, dar in acelasi timp greu de asumat: (i)„lumea in care am trait nu a fost nici atit de rea si nici atit de buna pe cit cred unii sau altii. La aceasta lume din care am iesit nu ar trebui sa ne raportam cu ura, dispret, dragoste sau ignoranta, ci trebuie doar sa incercam sa o intelegem si sa ne-o asumam” (ii)„Intre lumea din care am iesit si lumea in care am intrat nu exista o deosebire fundamentala, ci doar una de nuante, de ambalaj. Daca lumea in care am trait era axata pe represiune politica, lumea in care am intrat e bazata pe represiune economica. Sint doua fete ale aceleias i monede. Ambele sint for de represiune si de control. Ambele ne controleaza si ne subordoneaza; incearca sa ne transforme in sclavi si masini care raspund unor comenzi prestabilite. Ambele spala creiere la fel de perfid si ne alieneaza la fel de eficient.” Pina sa ajunga la aceste concluzii (care multora le vor parea scandaloase), Vasile Ernu isi reviziteaza viata de ex-cetatean sovietic (atentie! nu de român). Cum? Cu ironie si, in acelasi timp, cu tandrete. Vasile Ernu inventariaza aproape toate lucrurile marunte sau mari, obiectele, ticurile, decorurile, personajele si rutinele printre care a trait. Si nu lasa nimic in urma (decit la modul distantei ironice), pentru ca toate acestea fac parte din el. A fost nasol? OK, si ce daca? Viata e viata, oricum si oriunde ai trai-o, indiferent de ideologia la moda, spune printre rinduri Ernu. E inutil sa te desparti in vreun fel de ea, pentru ca alta nu vei primi. Tot ce am facut a fost sa schimba m trenul pe un altul; dar ce rost are sa fluturam batistele? Vehicolul (care nu e lumea in care traim, ci viata pe care o traim) a ramas acelasi, chiar daca bancile care inainte erau de lemn sint acum capitonate, iar aerul pare oarecum mai parfumat.

 Mihai Iovanel – Prezent NR: 19 Joi, 08 Iunie 2006

Vasile Ernu, autorul cărţii Născut în URSS, se autodescrie ca “produsul perfect soviectic”, un homo sovieticus pursînge. Nici n-a apucat să fie lansată bine, că Născut în URSS a şi încins atmosfera şi a stîrnit controverse. Cel mai des s-a spus că este vie şi enervantă. Mai precis, enervant de vie! Ca şi cum nu ar fi fost suficient că ne-a dat dureri de cap cu cartea asta, Vasile Ernu a avut tupeul să o extindă şi asupra Internet-ului românesc, neprihănit de cele sovietice ca un ţînc de trei ani care, între două partide de somn, mai bagă un Counter Strike. Născut în URSS este prima carte din România cu un site propriu (www.nascutinurss.ro ). Nu-i nimic spectaculos în asta. Şi nici enervant. Dar cînd este vorba de primul site din România dedicat comunismului, ar trebui să ne dea un pic de gîndit.

Ernu cel din afara textului este un tip cool şi perfect adaptat lumii capitaliste, care ştie să îşi promoveze produsul şi să (se) vîndă, să facă valuri şi să zgîndăre spiritele (şi bubele lor). Site-ul nu prea face cu ochiul, are un look auster, fără brizbrizuri şi jucării, pentru că este în primul rînd o “arhivă subiectivă şi funcţională”
care ilustrează anumite lucruri din carte. Ideea iniţială era ca aceste imagini să ajungă pe un CD, dar, pentru că legea copyright-ului în România este complexă şi are multe aspecte, proiectul a fost redus la această pagină web.

Ioana CALEN  – Dilema Veche Nr.124 9-16 iun. 2006

(i)De ce e Ernu atât de sovietic

Pentru că e preferabil să vii dintr-un centru decât dintr-o colonie. OK, Odessa nu e în centrul URSS; dar măcar făcea parte din corpul sistemului comunist; nu era, precum România, căţelul care păpa firimiturile acestui sistem.
Pentru că URSS e patria-mămică a comunismului: spaţiul unde brandul comunismului a fost inventat (pe bune) şi avortat (tot pe bune).
Pentru că în URSS comunismul şi-a maximizat măreţia (care nu poate fi negată, oricât de criminală, ticăloasă a fost ea); iar, din câte ştiu, ruinele relevante sunt acelea ale unei cetăţi erecte – nu ale unei cocioabe precare.

(ii)Câteva comparaţii: de ce e Ernu atât de tare

Într-o anumită măsură, tocmai pentru că vine din URSS, dintr-un spaţiu cultural pe lângă care România a făcut şi va face întotdeauna o figură la fel de serioasă ca republica de la Ploieşti.
(Paratenteză în paranteză: uitaţi-vă, ca fenomen, la scriitorii tineri basarabeni, care importă/ adaptează pentru uzul României literare scriitori ruşi. Oricât de la mâna a doua ar fi, oricât de xeroxate ar părea versiunile lor după „sufletul rus” – tot sunt extraordinar de interesanţi, de vii, de atinşi de o „nebunie” pe care la noi o găseşti doar prin mediile nescriitoriceşti de la 9.)
Vasile Ernu e lipsit de complexele şi frustrările de care dădea dovadă, într-o lucrare aproximativ similară, Paul Cernat. Îl amintesc pe acesta din urmă şi nu pe altul pentru că Paul Cernat reprezintă plafonul momentan al unui dezgustător machiaj autoficţional: discursul lui amorsa o serie de fantasme ale subversiunii, chipurile asumată precoce încă din grădiniţă (perioadă în care ia cunoştinţă de existenţa Europei Libere şi sabotează intonarea imnului de stat, înjurându-l în gând…)
Desigur, Vasile Ernu nu e tare doar pentru că vine dintr-un spaţiu cultural de primă mână sau pentru că nu e frustrat ca unii autohtoni. Şi nici pentru că are curajul de fi în răspăr cu lumea bună a anticomunismului caricatural.
Dar trebuie şi astea numărate.

Fără batiste!

Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul.
Iată mesajul, aşa cum am putut eu să îl înţeleg.
Încercaţi să vă despărţiţi de unul dintre picioarele care vă compun dispozitivul corporal; veţi descoperi că singura metodă plauzibilă e aceea cu toporul. Şi că nu e recomandabilă.
La fel şi cu memoria, cu amputarea ei şi a substanţei care o umple. Despărţirea de comunism: care despărţire? A fost nasol? OK, şi ce dacă? Viaţa e viaţă, oricum şi unde ai trăi-o, indiferent de ideologia la modă, spune printre rânduri Vasile Ernu. E inutil să te desparţi în vreun fel de ea; măcar pentru măruntul motiv că alta nu vei primi.
Am fost comunişti; unii mai mari, alţii mai mici, unii mai mult, alţii mai puţin – dar am fost cu toţii subiecţii acelui sistem. Asta e. Acum suntem capitalişti. Asta e. Tot ce am făcut a fost să schimbăm trenul pe un altul; dar ce rost are să fluturăm batistele? Vehicolul (care nu e lumea în care trăim, ci viaţa pe care o trăim) a rămas acelaşi, chiar dacă băncile care înainte erau de lemn sunt acum capitonate, iar aerul pare oarecum mai parfumat.

Mihai IOVĂNEL- Cultura nr.22, joi 22 iunie 2006

 

 

„Băieţii buni de ieri au devenit vrăjitoarele de azi“

Ernu se face mic­mic, un foarte mic cetăţean al URSS, care­şi permite să observe similitudini bulversante între, de exemplu, reclama comunistă şi reclama capitalistă, ambele autoreflexive, ambele propunătoare de life­style înainte de produs, înainte de calitatea produsului… Cînd îţi asumi statutul de „om sub vremi“ şi îţi şi fabrici o voce autentică pentru asta, astfel de ipoteze capătă farmec şi pun pe gînduri „luptătorii“ anticomunişti de profesie. Pentru că nu e vorba despre o simplă indiferenţă, ci despre indiferenţă inteligentă şi asumare curajoasă a unei poziţii complet „non­intelectuale“ în România, cea de stînga. Iată un atac frumos, curajos la un anumit simplism care pînă la urmă a şi ineficientizat complet lupta anticomunistă prin prea multă emfază: „Mare parte a intelectualilor din spaţiul postcomunist au învăţat acest film banal cu good guys şi bad guys şi şi­au construit întregul discurs pe această dihotomie. Peste noapte s­au înrolat în gaşca celor supranumiţi good guys pentru construirea şi propăşirea unei noi societăţi, iar băieţii buni de ieri au devenit vrăjitoarele de azi şi rădăcina tuturor relelor. Practic, s­au schimbat stăpînii peste noapte şi au rămas la locul lor doar slugile. Ştiam că intelighenţia trebuie să se angajeze, dar mai ştiam şi că în primul rînd trebuie să se îndoiască – şi să se îndoiască mai ales de putere“. Avem o suită de locuri comune reformulate. Un soi de „şi ăştia­s la fel!“ popular. Dar există un patetism al formulării „să se îndoiască de putere“ care chiar are o forţă în a reaminti misiunea primordială individului care­şi cîştigă traiul din spirit critic.

Paralelă între politruk şi PR

Este iresponsabil să nu observi că postcomunismul a fost dominat de forme primitive de autoconservare ale nucleelor dure din comunism. Foştii securişti au devenit mari afacerişti, s­au protejat între ei economic, aşa cum foştii demnitari politici s­au protejat prin discurs public şi manipulare media. Să compari comunismul cu un capitalism autohton e chiar o necesitate, nu are nimic de frondă. În acelaşi timp, Ernu furnizează o utilă voce ingenuă care­i propune individului modern să taxeze impostura în toate formele ei şi să conserve autenticitatea măcar în discurs.
Ernu face (de fapt, reia critici uzuale în discursurile anticorporatiste) o paralelă savuroasă între politruk şi PR: „Ceea ce mă intrigă foarte mult ca homo sovieticus, şi nu numai, e faptul că, atunci cînd eram noi mici şi mai ales în adolescenţă, nu numai că nu voiam să fim ca ei, ci îi dispreţuiam trufaş, pe cînd astăzi «stilul PR», «stilul advertising», politruciiprin excelenţă au devenit visul şi modelul oricărui tînăr. Nu am crezut niciodată că modelul politrucului va deveni un model de viaţă în societate. Am văzut­o şi pe asta“. Dincolo de amuzament, avem de­a face cu un sofism care omite, conform definiţiei, o dată esenţială din ipoteză: în vreme ce acum PR­ii lucrează pentru un număr indefinit de clienţi, în alte vremi, politrucii lucrau la aceeaşi „firmă“… Rămîne însă valabilă mirarea ingenuă în faţa uneia dintre cele mai „umflate“ profesii din spaţiul capitalist: o formă ipocrită de control al mijloacelor de comunicare în masă care trebuie denunţat măcar la un pahar de bere plin cu vodcă (a se vedea reţeta „scoate ursul din bîrlog“).

Costi Rogozanu – Suplimentul de culturănr.82, 24-30 iunie 2006

 

Există în cartea lui Ernu ceva care să-l separe atît de radical de arheologiile subiective dinO lume dispărută, Cartea roz… sau Cartea cu euri şi să-l ataşeze mai degrabă “ostalgicilor” redegişti, nostalgicilor polonezi sau maghiari? În mod sigur. Asta e şi diferenţa care sare în ochi la această carte scrisă (totuşi) în româneşte şi avînd multe acorduri de fond şi de substanţă cu memoria exorcizatoare pusă la lucru în cărţile autorilor români. Vasile Ernu însă, scriind o carte de autor şi nu una în care perspectivele subiective, fatal disparate, se adună într-un caleidoscop semnificativ, îşi asumă o retorică a nostalgiei. Perspectiva, tonul şi memoria critică sînt dictate de această retorică a nostalgiei ironice care-şi conţine propria contradicţie. Vasile Ernu ştie că nostalgia nu e cel mai important sentiment pentru homo sovieticus (care a rămas) căci “nostalgia este o utopie îndreptată spre trecut, pe cînd el lucrează cu utopii îndreptate spre viitor”. Vasile Ernu mai ştie, la fel de bine ca teoreticienii nostalgiei, că aceasta e imposibilă întrucît “pentru noi, homucuşii, nu mai există acasă“. Şi crede că, teoretic, “nostalgia nu este departe de ironie, căci ambele lucrează cu dubla contemplare a obiectului şi subiectului”, credinţă care-i justifică perspectiva nostalgic-ironică. Doar că nostalgia nu înseamnă o formă (chiar fictivă sau reconstructivă prin limbaj) de întoarcere într-o patrie pierdută, ci chiar durerea de-a nu mai putea s-o faci (în nici un fel) vreodată. Iar ironia faţă de propria durere (retorică) relativizează pînă la disoluţie şi obiectul, şi subiectul durerii, pe care o contempli, astfel, cumva detaşat.

Simona Şora – Dilema Veche nr. 127 30 iunie –6 iulie 2006

Născut în URSS e una dintre rarele lucrări postdecembriste care încurajează rezistenţa critică împotriva caricaturizării propriului trecut, împotriva autocolonizării spaţiului cultural românesc cu ideologeme preluate din repertoriul „taberei victorioase“ a Războiului Rece. Raritatea unor asemenea apariţii vreme de cincisprezece ani de „libertate“ postcomunistă, şi felul în care majoritatea reacţiilor de pînă în prezent urmează acelaşi format, ţinînd întîi să se dezică de „comunism“ înainte de pronunţarea oricărei interpretări referitoare la textul însuşi al lui Vasile Ernu, sînt dealtfel indicii directe ale greutăţii ideologice care apasă şi limitează cîmpul cultural românesc actual.
Semnificativ, revista Idea artă+societate, scena iniţială a autorului, abundă însă de contribuţii critice în direcţii similare, şi invit cititorii care nu se mulţumesc cu practica obişnuită a consumului întrebărilor prin ridicarea lor să examineze colecţia revistei.

Un act real de anamneză

Cîteva remarci preliminare: în pofida formei ambigue, între literatură şi eseu, cartea lui Vasile Ernu nu e un gest pur estetic, gratuit. Cartea e plină de momente savuroase, à la Ilf şi Petrov, însă nu sînt clovnerii: umorul lui Vasile Ernu e autoreflexiv, prilejuind un examen critic al propriei conştiinţe. Nu e un umor defensiv, de genul arătării cu degetul, ca cel în care se complace marea majoritate a industriei culturale româneşti. De asemenea, cartea lui Vasile Ernu nu e doar o încercare de a reda o „faţă umană comunismului“, şi nici o simplă recuperare comercială a nostalgiei. Avem de a face cu un act real de anamneză, mulţumită căruia autorul refuză să reducă la un principiu-monolit ceea ce a fost o experienţă multiplă, complexă.
Textul îşi datorează prospeţimea evidentă pe piaţa românească unor adevăruri crunt de banale, care au fost însă reprimate de industria culturală postcomunistă. Ţineţi-vă bine: şi în comunism a existat viaţă, şi în comunism au trăit oameni care-au rîs şi au dansat! Iar a asuma acest lucru nu e deloc totuna cu a uita ororile totalitarismului! Dimpotrivă: textul aduce o contribuţie semnificativă la potenţarea rezistenţelor critice împotriva dominaţiei altei ideologii hegemonice: proiecţia comunismului (şi a Estului) ca un fel de nou „Ev Mediu“, o lume a întunericului, a Răului şi barbariei, un fel de primitivism al umanităţii. Dincolo de asemenea prejudecăţi, la adăpostul cărora se clădesc în continuare cariere, textul lui Vasile Ernu e o contribuţie la dezvoltarea unei gîndiri diferenţiale, în stare să conceapă lucruri mai complexe decît Alb şi Negru, un exerciţiu de conservare şi fructificare a propriei istorii fără a trece cu vederea ororile sale. Simpatia lui Vasile Ernu pentru „comunism“, în fond un simplu dialog cu cotidianul propriului trecut, o invitaţie la comparaţii dezinhibate, e periculoasă doar pentru anti-comunismul dogmatic, cît se poate de provincial şi previzibil, specific unei culturi aflate la periferia capitalismului, preocupată de internalizarea ideologiilor dominante, eurocentriste şi capitalocentriste.

Textul lui Vasile Ernu are aşadar valenţe anti-ideologice, nu avem de a face cu un capriciu pur estetic, o simplă manevră oportunistă ori o chestiune provincială – pentru căNăscut în URSS nu este o curiozitate exotică „moldovenească“, ci este scris în primul rînd pentru spaţiul cultural românesc. Da, cetăţenii Uniunii Sovietice, y compris cei ai actualei Republici Moldova, au beneficiat de un acces mult mai larg decît românii la cultură şi consum, iar asta ar trebui să dea de gîndit încercărilor de compensare a sentimentelor locale de inferioritate faţă de Occident prin ironii superioare adresate actualei „rude sărace“ de mai la Est. Valoarea textului nu provine însă din exotismul său, căci tezele vehiculate îi privesc direct pe participanţii la dialog în spaţiul cultural românesc.

Ovidiu Ţichindeleanu – Observator cultural nr. 71 6–12 iulie 2006

Nu e nostalgic, nici furios. Ia comunismul cu partile lui bune si rele.
In “Nascut in URSS”, cartea sa recent aparuta la Editura Polirom, Vasile Ernu incearca sa faca o monografie a Rusiei sovietice: URSS in locuintele comune si in bautura, in filme si dans, in “tualete” si sexualitate. Uneori, teoretic, de cele mai multe ori savuros, Vasile Ernu risca sa fie luat mult prea in serios, cand el de fapt este hiperironic.
“Comunismul a fost sistemul in care m-am nascut si in care am trait, spune el. Problema mea nu e sistemul, ci modul in care ne gestionam viata in interiorul lui. E o minciuna crancena, pe care marea parte a intelectualilor romani ne-o vand astazi, aia cu “sistemul e de vina”.

Nu, noi suntem de vina si important e cum ne gestionam viata. Culmea, a existat viata si in comunism. Majoritatea intelectualilor de pe aici repeta cu lejeritate aceleasi compromisuri pe care le neaga si nu si le asuma. Tara cu cei mai multi comunisti a devenit, peste noapte, tara cu cei mai multi anticomunisti”, spune Ernu.
A ajuns in Romania cand comunismul tocmai se stinsese. Dupa mai bine de 15 ani, poate spune: “Cunosc bine Romania. Incerc sa-mi pastrez insa privirea si gandirea omului din afara acestui spatiu. E un mare avantaj”. Tocmai de aceea, poate spune ca in Romania se gandeste in clisee atunci cand vine vorba de comunism.
“Totul e in alb si negru, nu e loc pentru nuante”, afirma Ernu. Pentru el, cel mai mare avantaj al faptului de a fi trait in comunism este dobandirea “unui anumit fel de a gandi si de a fi care vine din cultura ruso-sovietica.
Exista o anumita grandoare si nemarginire a simturilor si gandirii, un fel de lipsa a limitei care poate da maretie, dar care poate crea si mari probleme. Exista un fel de decomplexare care te pune de multe ori intr-un raport de superioritate. A mai fost importanta si educatia simultana in doua limbi si doua culturi (ruso-sovietica si romana)”.

Elena Vladareanu – Evenimentul Zilei 9 iulie 2006

Dacă aş fi profesor de istorie recentă, aş adăuga de urgenţă la bibliografia obligatorie site-ul www.nascutinurss.ro. Ce poate fi mai interesant pentru un copil crescut în era audiovizualului decât să-i poată vedea cu ochii lui pe cei care au făcut istoria acestei părţi de lume, pe aceia ale căror date de naştere şi de moarte trebuie să le memoreze, împreună cu fiecare dată importantă la care au luat o decizie sau alta? Să poţi ataşa o imagine, o voce, o atitudine figurii abstracte ce se conturează numai din cuvintele profesorului poate să te ajute enorm. Nu întâmplător, site-ul respectiv, o „extensie audiovizuală” a cărţii Născut în URSS de Vasile Ernu, apărută la editura Polirom, are în medie 100 de accesări zilnice, nu puţini dintre cei care navighează pe internet descărcând cântecele din epocă sau micile spoturi video în care îi poţi vedea pe Lenin, Stalin, Hruşciov, Gorbaciov ş.a. sau poţi identifica elemente ale stilului de viaţă şi atmosfera epocii. Pe site există şi fotografii ale obiectelor utilizate  în epocă – majoritatea, expresie a unui kitsch înduioşător –, precum şi afişe, instantanee, medalii emise de regimul sovietic, portrete ale eroilor vremii şi discursuri ale conducătorilor.

O călătorie printre toate aceste simboluri echivalează cu o întoarcere în timp, iar tentaţia acestei întoarceri este din ce în ce mai prezentă la oameni foarte tineri, dintre care unii nici nu se născuseră pe atunci. Poate să nu fie o întâmplare faptul că ei se interesează de acele vremuri, iar aceia dintre ei care se exprimă artistic îşi fac un scop din arheologia culturală a timpului care a lăsat atâtea urme în noi toţi. Mecanismul pare acelaşi când e vorba de reinterpretarea modei unei epoci sau de remixarea unor hituri celebre, după noi standarde muzicale. E o nevoie firească aceea de a-ţi cunoaşte şi repune în valoare trecutul apropiat. Iar când e vorba de un trecut cu o asemenea încărcătură, care se întinde, tentacular, în cele mai neaşteptate aspecte ale prezentului pe care îl trăim – de la politică până la viaţa de zi cu zi –, e cu atât mai important ca această arheologie să fie operată cu responsabilitate.

Cristina Modreanu  – Gândul, Joi 13 Iulie 2006

 

Vasile Ernu e basarabean si s-a nascut in 1971 la Odessa. In 1990 a primit o bursa de la statul roman si a absolvit filozofia la Iasi. Recent a publicat o carte plina de nostalgii dupa vechiul URSS, tara in care si-a petrecut copilaria si adolescenta. Nostalgia e atat de puternica, incat, spune el, “din cand in cand mai vreau sa iau un bilet spre URSS…” . Din cauza ca nu poate sa ia acest bilet, a rezolvat problema evocand viata de zi de zi a cetateanului sovietic obisnuit, acel cetatean made in URSS. Un cetatean fericit, care, zice autorul, chiar daca suferea o oarecare represiune politica, scapase de represiunea economica, acea represiune care il sufoca pe cetateanul din lumea libera. Nu se intelege prea clar de ce, daca a scapat de represiunea economica, cetateanul sovietic statea totusi la coada cand se baga cate ceva. In 1983 am vazut la Moscova o coada de cativa kilometri. Se bagasera tenisi cehesti. Ernu nu isi bate prea mult capul cu aceasta problema; la coada, zice el, cetateanul sovietic se socializa. Spre deosebire de occidental, care, fiindca nu statea la coada, se aliena. Ce poate sa faca dragostea dintr-un om! Locuitul in comun, cate patru-cinci familii intr-un apartament, avea acelasi rol, socializare. Ea se producea fie in bucataria comuna, fie stand la coada pentru a ocupa un loc la closet. In schimb, occidentalul, care are bucataria si baia numai ale lui, moare de plictiseala. Statul sovietic nu putea produce cam tot ce-si doreau cetatenii, de exemplu blugi, dar a gasit repede o rezolvare a problemei. A atacat Afganistanul, tara unde se gaseau blugi, si fiecare soldat putea aduce cu el, cand venea in permisie, cati blugi putea cara. Asa s-a pricopsit si Ernu cu o pereche de blugi adusi de fratele sau. Autorul este, printre altele, foarte mandru de scriitorii sovietici. Orice cetatean sovietic stia pe dinafara fragmente din Ilf si Petrov, de exemplu. Din pacate, autorul uita sa ne spuna cum i-a rasplatit statul sovietic pe acesti doi scriitori intr-adevar geniali. Pe Ilf l-a impuscat in 1938, iar pe Petrov l-a trimis in linia intai si in 1942 a disparut. Tot asa, uita sa ne spuna ca Erofeev, din care citeaza masiv despre cum beau rusii, n-a putut niciodata sa-si publice ceva in URSS. Dar astea sunt chichite de om care n-a inghitit niciodata comunismul.

Ştefan Agopian – Academia Caţavencu nr.27, 12-18 Iulie 2006

 

Amintirea cea mai vie din cei sapte ani pe care i-am petrecut in Bucuresti, intre 1985-1992, este a unui copac care crescuse prin gardul unei frumoase case din cartierul Cotroceni. Radacinile sale ridicasera dalele de beton din curte, umflase zidul ca burta unei gravide si trunchiul sau inghitise flamand dantela de fier forjat. Comunismul a avut aceeasi putere neomeneasca de a creste in sufletele oamenilor. A devenit, prin forta sau prin pura obisnuinta, parte din ei. Omul nascut in comunism are anumite reflexe. Cand face o greseala, nu spune adevarul. Daca gaseste chiar si un carnetel de adrese pe strada, il ia acasa ca pe o prada nesperata. Se baga in fata la coada. Daca se cearta, striga cel mai tare; cel cu “guitul” mai mare are intotdeauna dreptate.

Comunismul din noi poate fi insa dat afara. Leacul nu consta totusi in acatistele oficiate de cei care au devenit anticomunisti dupa ‘89. Mai ales de cei care au tacut pe vremea celui caruia le era frica sa ii spuna numele intreg si, ca Necuratului, ii gasisera porecla de imbunare Ceasca. Solutia este acceptarea faptului ca unele lucruri au devenit parte din tine si ca nu poti iesi de sub mrejele lor decat recunoscandu-le forta pe fata si cu o anumita tandrete.

Scriitorul Vasile Ernu, nascut in Moldova Sovietica in 1971, ne ofera retetarul unui astfel de tratament de izgonire a demonilor. Se intituleaza “Nascut in URSS”. Volumul aduna amintiri din lagarul socialist, din anii ‘70 si ‘80. Povesti care spun un lucru simplu: Daca vreau sa ma despart de comunism, trebuie sa il cunosc, ca sa stiu ce arunc si ce pastrez. Desi Vasile Ernu nu are nimic sa isi reproseze, era prea prunc in anii aceia, el e necrutator cu amintirile, chiar si cand sunt nostalgice. Volumul culmineaza cu o lista, de genul celor pe care le gasesti pe internet. O lista care ne aduce aminte de un lucru elementar: “comunismul sunt eu”.

Sorin Adam Matei – Evenimentul zilei , 21 Iulie 2006

 

Cat despre carte, as putea spune ca este ceea ce astept mai de mai multa vreme sa citesc. Pista de lectura oferita de profesorul Sorin Antohi in postfata cred ca este una gresita. De aceea consiliez a se citi postfata dupa ce v-ati format deja o idee despre carte (Sorin Antohi  are, ca de obicei, un text atat de bine consolidat si cu o emanatie intelectuala atat de puternica, incat riscul de a ramane impregnat cu perspectiva dânsului este foarte mare). A privi textul lui Vasile Ernu ca pe o revarsare nostalgica, chiar daca aceasta nostalgie se desfasoara intre frustrare si tandrete, mi se pare ca este in disonanta atat cu tonul cartii, cu intentia autorului cat si cu nenumaratele pasaje sarcastice si autoironice care nu caracterizeaza  de obicei rememorarile melancolice. Am gresi daca am spune ca nostalgia este absenta din lucrare, doar ca eu o vad ca fiind un efect literar controlat, si nu manifestarea unui sentiment generativ al discursului, o stare de care autorul sa fie purtat fara voie.

Nascut in URSS schiteaza profilul unei  comunism absurd dar vivabil, ticalos politic dar exuberant social, represiv insa cu oaze de libertate informala in anumite perioade, cu crime si cu succese. Sub aerul aparent de confesiune lejera, Vasile Ernu face un bilant dupa ce a vazut cu ochii lui la lucru societatea capitalista si dupa ce a avut timp sa faca o evaluare decomunizarii. Luand distanta fata de orice maniheism si fata de cliseele in circulatie, Vasile Ernu ofera cetatenilor postcomunisti obisnuiti, comparabili cu oricare alti cetateni obisnuiti de oriunde, sansa sa incerce si alte sentimente decat cele de penibil, de culpa, si de ratare ireversibila.

Marin Pruteanu – DoRO

 

www.nascutinurss.ro este versiunea online a cartii lui Vasile Ernu, recent lansata la Editura Polirom. N-am citit cartea, n-am vazut nici filmul, insa atat indexul cat si pseudo-introducerea postate pe site, laolalta cu imaginile, imi sunt pentru moment suficient de graitoare: autorul este martor al cresterii si descresterii unuia dintre cele mai utopice proiecte ale omenirii, experienta la care se raporteaza este pe de o parte cea personala – a cetateanului unui spatiu sovietic -, iar pe de alta parte cea livresca, mediata cultural. Tentatia de a reface subiectiv arheologia vietii cotidiene a URSS-ului se inmoaie cand si cand in sensul unei familiarizari a celorlalti (care suntem noi, cei nascuti in RSR) cu cheia de lectura a fostei Uniuni si cu atributele absentei ei astazi. Nici aici nostalgia nu poate fi evitata (este insa una asumata), si aici ironia tine mai mult decat un fard; nici aici nu se chestioneaza direct “pierderea”, si aici insa i se pipaie interesant semnificatiile.

Oana Tănase – B24FUN

Ce fel de nostalgii ?

Dacă aş fi citit, mai întâi, recenzia lui Ştefan Agopian — nume cu greutate în literele româneşti —din „Academia Caţavencu“, recenzie la cartea lui Vasile Ernu, Născut în URSS (Iaşi, Ed. Polirom, 2006, 268 p., col. „Ego grafii), intitulată „Rahat lustruit“ (!), probabil că nici nu m-aş mai fi atins de volumul tipărit — totuşi — de una dintre cele mai prestigioase — dacă nu cea mai — edituri ale ţării. Ştiind că este vorba de un basarabean, am fost curios să-i cunosc reacţiile la prăbuşirea comunismului şi la dispariţia URSS. Odată începută lectura, am fost captivat de acuitatea observaţiilor lui Vasile Ernu şi de umorul său de bună calitate. Am citit volumul său cu ochiul istoricului, în căutare de răspunsuri la întrebările privind trecutul apropiat. Din acest punct de vedere, cartea lui Vasile Ernu, miezoasă şi hazoasă expunere a experienţei sale „socialiste“, mi s-a părut foarte instructivă şi, tocmai de aceea, o recomand călduros tuturor.Înainte de a încerca o abordare istorică a societăţii în care a copilărit şi s-a format autorul, vreau să-mi exprim totalul dezacord cu o opinie citită/auzită în legătură cu Născut în URSS: autorul regretă dispariţia societăţii socialiste. Impresia mea este că susţinătorii acestei păreri ori nu au citit cartea, ori nu au înţeles-o. Cred că Editura Polirom însăşi a făcut o greşeală când a lăsat ca postfaţa lui Sorin Antohi să se intituleze „Nostalgii sovietice“. Ale cui sunt nostalgiile? Ale lui Vasile Ernu? Vreau să fiu sincer până la capăt: am avut impresia că editura ieşeană, parcă temătoare să nu fie acuzată că a tipărit un „nostalgic“ (poliţia gândirii este, la noi, foarte vigilentă), a dorit să se pună la adăpost cu un text — cel al profesorului Antohi — care îşi ia o anumită distanţă de percepţiile „sovietice“ ale lui Vasile Ernu.Astăzi, în România, se desfăşoară o adevărată campanie — uneori, în tonalităţi isterice — împotriva vârstnicilor, acuzaţi că sunt nostalgici ai comunismului. Volumul lui Vasile Ernu a tulburat cărţile acestui joc. Nu este un „dinozaur“. S-a născut în 1971! Imposibil să fie trecut în categoria „dinozauri“. Atunci? Mă mir — ştiind moravurile româneşti — cum de nu a fost declarat agent al KGB; dacă s-ar fi născut în România şi nu în URSS, sunt sigur că s-ar fi cerut CNSAS să investigheze dacă nu a fost agent al Securităţii!Care este „păcatul“ lui Vasile Ernu? Că regretă unele aspecte ale defunctei societăţi socialiste.Prima întrebare de lămurit este: a fost societatea sovietică o societate socialistă? Răspunsul — cred eu — este: categoric, nu! În imposibilitate de a discuta, acum şi aici, istoria „orânduirii socialiste“, voi spune că nici Lenin nu credea că socialismul poate fi edificat în înapoiata Rusie, fără ca revoluţia proletară să fi biruit măcar într-o singură ţară capitalistă dezvoltată: Germania. Să fie limpede: Lenin credea că bolşevicii pot lua puterea în Rusia (Revoluţia din Octombrie!), dar transformarea Rusiei într-o ţară socialistă reclama — având în vedere înapoierea ei — biruinţa revoluţiei cel puţin în Germania. „Locomotiva germană“ trebuia să tracteze „vagonul rus“ şi să-l ducă de pe o linie moartă pe magistrala socialismului. Din 1918 până în 1923, liderii Moscovei au încercat să provoace — prin diverse mijloace — revoluţia în Germania, dar toate încercările lor au eşuat.În cunoscuta dispută dintre Stalin şi Troţki, altfel spus între teza „socialismului într-o singură ţară“ şi cea a „revoluţiei permanente“, a învins prima.

 acad. Florin Constantiniu  -„Dosarele Istoriei“, an. XI, nr. 7(119), 2006

 

Printre cei ce îşi dispută ceea ce denumim generic „memoria comunismului“ a mai apărut un jucător ce propune o nouă abordare: Vasile Ernu şi a sa carte intitulată simplu Născut în URSS, Editura Polirom, 2006. Împărţită între tăcerea dureroasă a Memorialului de la Sighet, analiza ludică şi fără pretenţii a cărţilor „roz“ ale comunismului sau abuzurile de memorie asociate deschiderii progresive a arhivelor Securităţii, memoria comunismului este o memorie în „bucăţi“, caleidoscopică. În fostele societăţii est-europene, fiecare individ aparţinea, la rîndul său, unei multitudini de grupuri. Disocierea funcţională a propriei experienţe personale a comunismului împiedică accesul la o memorie unificată a acestuia – aşa cum s-a încercat o vreme pe la începutul anilor ’90, cînd serialulMemorialul durerii şi cărţile ce relatau experienţe concentraţionare, erau „locomotivele“ memoriale ale trecutului comunist. Individul îşi „bricolează“ propria sa viziune asupra trecutului şi prin intermediul grupului din care provine. Întîmplarea face să cunosc bine grupurile de studenţi basarabeni din care provine autorul, cei cu care am împărţit o perioadă din viaţa mea bucuriile şi privaţiunile asociate vieţii de student de la începutul schimbătorilor ani ’90. Născuţi la periferia imperiului, conştienţi de statutul subaltern printre popoarele din „marea familie“ care alcătuiau URSS, străini într-o ţară căreia îi vorbeau limba, dar despre care învăţaseră ani de-a rîndul că reprezintă răul absolut la adresa existenţei Moldovei pruto-nistrene, „basarabenii“ au fost nevoiţi să-şi construiască în grabă o memorie socială fictivă, al cărei punct de rezistenţă îl reprezintă tocmai acel homo sovieticus atît de des pomenit în cuprinsul cărţii, dar niciodată definit cu exactitate. Relicvariul memorial, stropit din belşug cu vodca marca „Nostalghia“, pe care îl reprezintă cartea lui Vasile Ernu, este un exemplu în acest sens.

Istoricul francez Pierre Nora dedică un capitol consistent noţiunii de generaţie în monumentala trilogie pe care a coordonat-o, Les Lieux de Mémoire, lucrare ce a consacrat diferenţierea noţiunii de memorie de cea istorie. Pentru Nora, memoria asociată unei generaţii nu ţine doar de psihologia individuală. Locurile, în care acesta se condensează, se exprimă cel mai pregnant, sînt tocmai locurile comune, centrele de participare colectivă, ce permit imediate apropieri personale între indivizi. Cartea lui Vasile Ernu este şi o carte generaţională, iar autorul nu ascunde acest lucru. Obsesia „tualetului“, ca loc de „intimitate colectivă“ (sic!), a „komunalkăi“ sau a defilărilor de 1 mai verifică afirmaţia de mai sus. Pentru cei de dincolo de Prut, pionierii şi uteciştii din România lui Ceauşescu, condensatoarele de nostalgie sînt internatele, căminele studenţeşti, practica agricolă sau taberele gratuite de la Costineşti. Nici „noul val“ al tinerilor romancieri nu este străin de ele. Oare de ce? Mai pot oare tinerii de astăzi să înţeleagă acest lucru? Teribila „ruptură generaţională“, pe care o trăim în ultima vreme, îşi are rădăcinile şi în tendinţa unora de a imortaliza trecutul pentru a memorializa mai bine prezentul, după cum spune Pierre Nora. Iar „memorializarea“ trecutului se produce uneori cu riscul de a irita pe cei din jur (a se vedea şi unele comentarii inflamate la adresa acestei cărţi, chiar la limita decenţei). Nu a fost încă inventată o metodă universal acceptată care să-i mulţumească pe toţi cei care sînt preocupaţi de memoria comunismului.

Mirel BĂNICĂ   – Dilema Veche nr.134,  18-24 august 2006

 

Nascut in URSS este o carte despre timp si metamorfozarea acestuia in emotie si apoi in gandire. Daca Proust ne arata ca timpul pierdut exista in masura in care il gandim si il recuperam, Vasile Ernu contempla un timp ce nu exista pentru ca, fiind utopic, e de nerecuperat. Dar el se incapataneaza sa ne demonstreze contrariul. Acest fapt il transforma intr-un narator contemporan cu o utopie pe care nu o poate depasi, nici distruge, si nu-i ramane decat sa o glorifice.

O alta dimensiune a timpului la care suntem invitati sa reflectam este dilatarea acestuia de-a lungul vastului spatiu sovietic. Asa cum descrie Ernu in unul din cele mai frumoase capitole, sovieticii nu masoara spatiul in kilometri, ci in unitati temporale. De aici si nevoia de reiterare a vietii cotidiene din URSS, ca revolta in fata unui timp prezent mereu insuficient, mereu incapabil sa domine spatiul.
Dar sa nu ne lasam atrasi in capcana de persoana I care nareaza, identificabila cu insusi autorul, caci personajul principal al cartii este URSS. Si aceasta idee se poate sustine prin frecventa raportare a naratorului la URSS ca la o fiinta vie, cu sentimente, cu o viata proprie, cu slabiciunile si fortele aferente, inclusiv cu un CV de sine statator (atasat la sfarsitul cartii, formula inedita in descrierea unei tari si a unui regim).
Observam cum Ernu preia in maniera sa de a se raporta la URSS metoda specifica comunismului sovietic, imbunatatita doar si adaptata nevoii de autenticitate de factura postmodernista: ca sa existi ca entitate individuala trebuie sa faci ca utopiile sa fie parte din tine si astfel malaxorul social nu te va transforma intr-un ins printre altii. “Rezistenta fata de sistem si putere, lupta impotriva lor, sunt poate cele mai autentice acte umane”, sustine Ernu. Am putea adauga, in aceasta ordine de idei, ca autorul incearca poate ceea ce insusi sistemul sovietic practica: perpetuarea disidentilor ca formula de perpetuare a sistemului. Caci puterea, in aceasta viziune, exista numai atunci cand are oponenti, cand are ocazia de a-si exercita functia de coercitie.

Din numeroasele povesti despre eroii comunisti ce i-au hranit imaginatia de copil putem intelege nevoia disperata a personajului sovietic de a trai in poveste, de a truca necontenit adevarul. Fiindca sistemul capitalist i-a distrus eroii si gloria, i-a furat miturile din care isi construise realitatea, homo sovieticus ratacit in istoria recenta, concreta si pragmatica, personajul-victima al acestui proces isi inventeaza un nou erou, pentru ca structural el nu poate aborda viata altfel. El respira prin mit. Asa putem intelege numeroasele capitole dedicate eroilor sovietici, incepand cu Lenin, perceput diferit la fiecare varsta in parte.

Mirela Troncota –  Revista 22 nr.860,  1-6 septembrie 2006

 

Nu vâ grâbiţi, totuşi, sâ-l puneţi la zid pe Vasile Ernu! Demersul lui e mai complex şi totodatâ mai subtil decât o asemenea stupidâ apologie a comunismului, pe care comentatori neatenţi ai cârţii i-au reproşat-o pe un ton dur. Autorul preia de fapt un prefabricat uman, o psihologie şi o moralâ de homo sovieticus, descriind şi interpretând prin aceastâ grilâ viaţa în URSS. Aşa numitul homucus, cetâţeanul care stâ la cozi şi bea litri de vodcâ, suferâ cumplit când Gorbaciov introduce prohibiţia bâuturilor alcoolice, merge la “tualetul public” şi se descarcâ alâturi de alţi tovarâşi, stâ în apartamente comune şi îşi cunoaşte la perfecţie vecinii, e mândru de progresele ştiinţei sovietice şi de superioritatea şcolii sportive, jurâ pe Lenin, se teme încâ de Stalin şi spune bancuri cu Hruşciov, aşteptând ziua în care mâreaţa lui Uniune va zdrobi şi ultima redutâ, impunându-şi modelul dincolo de Atlantic. Frisoanele pe care le avem la lecturâ (realizâm câ multe secvenţe de “socializare” din copilâria noastrâ, în perimetrul şcoalâ-tabere-cozi, sunt exact pe formatul sovietic, câ viaţa pe care câteva generaţii de români au dus-o a fost decisâ în altâ parte) alterneazâ cu momentele de realâ delectare, Vasile Ernu întorcând cu un umor cuceritor filele cotidiene ale comunismului. Pe trunchiul tare, bâţos al mentalitâţii sovietice sunt “altoite” experienţe personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic şi melancolic. E un râsu’- plânsu’ pe care, de asemenea, îl cunoaştem destul de bine, o jale schimbâtoare ce defineşte exact amalgamul de sentimente cu care ne retrâim trecutul.

Nâscut în URSS se citeşte pe nerâsuflate şi cu bun folos intelectual. Bancurile geniale abundâ, Ilf şi Petrov sunt la ordinea zilei şi, în general, fiecare strat al vieţii în Uniunea Sovieticâ este descompus într-o sumedenie de întâmplâri şi istorioare cu tâlc, excelent narate de autorul debutant. Dincolo de acest savuros desfâşurâtor, existâ însâ şi reflecţii de mare profunzime, analiza, de pildâ, a raportului libertate/ interdicţii arâtând acuitate şi acurateţe criticâ.

Vasile Ernu se desparte de comunism râzând mânzeşte, iar nu în stilul sforâitor bine cunoscut pe malurile Dâmboviţei. Sâ nu-l acuzâm prea tare câ se uitâ cu mare atenţie şi cu o anume emoţie înapoi.

Daniel Cristea-Enache  – Ziarul de duminică (publicaţie a Ziarului Financiar), 1 septembrie 2006

 

A doua tendinta este una mai altruista, de aceea preferam sa o ilustram in cele ce urmeaza. E vorba de necesitatea dialogului dintre scriitori si cititori, necesitate care ii determina pe anumiti autori sa isi creeze un spatiu on-line polifonic, deschis catre receptori, mai degraba decit unul inchis in propriile cute de limbaj. in aceasta tendinta as situa site-ul lui Vasile Ernu, www.nascutinurss.ro, unde gasim fragmente (nefinisate!) din cartea Nascut in URSS aparuta recent la Polirom, fotografii de la lansarea acestui volum in Club A, link-uri catre cronicile la carte sau la interviurile autorului, MP3-uri cu „discursurile marilor conducatori“ ori fotografii cu „eroii vremurilor noastre“ si o baza de date fotografice a lui Lenin. Aceasta serie de documente textuale, video si audio arata comunismul in floarea virstei, pentru ca, permanent, istoriografia sa se transforme in construct fictional si cultural de actualitate. in plus, recentul blog al autorului completeaza suita multimedia care transforma pagina alba din fundal (marturie posibila a „tabulei rasa“ la care comunistii au incercat sa reduca mentalul uman) intr-o colorata poliglosie. Mie, cel putin, site-ul lui Vasile Ernu imi aminteste la tot pasul de teoriile lui Bahtin!

Mai mult decit un dosar cu iz autenticist al propriei opere si o oglindire empirica a propriei biografii, site-ul autorului este o constructie culturala a unei epoci, o proiectie fragmentata a imaginarului colectiv, dar si o viziune originala asupra produselor „made in URSS“. De pe site veti afla, de exemplu, ce bea cetateanul sovietic, un fel de vesnic „cetatean turmentat“ de utopia politica, sau despre intrecerea dintre proletarii de ieri si consumatorii de azi, un proces in care ne regasim, fie prin traire si amintire, fie prin memoria livresca. Vasile Ernu ne arata ca spectrele propagandei continua sa bintuie prin lume, insa perspectiva culturala „moale“ abordata este un „exercitiu de stil“ ludic. Autorul nu isi rememoreaza doar propriul trecut, ci se adreseaza si cititorilor din prezentul bintuit. Faptul ca un scriitor are un astfel de site de informatie (documentara si cultural-ludica) si de dialog cu cititorul mi se pare a fi o dovada in plus de respect pentru acesta din urma.

Lucia Simona Dinescu   – Observator Cultural nr. 81, 14-20 septembrie 2006

 

Anii ‘90 au insemnat o uriasa decomprimare post-socialista, cu un discurs „anti-” predominant. Asa cum, dupa instalarea comunismului in Romania, numarul fostilor ilegalisti a crescut exponential, dupa caderea lui, firul subtire al disidentei noastre s-a ingrosat spectaculos, regimul primind, post festum, lovituri si acuze nimicitoare.

Vasile Ernu refuza identitatea regionala, basarabeana, ca si apartenenta la o Romanie ideala. Are evidente nostalgii imperiale, deplange alunecarea Rusiei de azi in modelul liberalismului extrem si ii ridiculizeaza pe politicienii din Occident si Statele Unite, care au castigat Razboiul Rece, ideologic-economic, si topaie acum, fericiti, pe cadavrul Uniunii Sovietice.

Activistii moscoviti si cei vest-europeni sunt etichetati la fel: „politruci”. Mai ramanea sa adauge ca milioanelor de victime ale lagarului socialist le corespund milioane de „robi fericiti” ai consumerismului american, pentru ca discursul de stanga, pur si dur, sa reflecte lumea intr-o insigna rosie.
Demersul lui Vasile Ernu este insa mai complex decat o asemenea stupida apologie a comunismului, pe care comentatori neatenti ai cartii i-au reprosat-o pe un ton dur. Autorul preia un prefabricat uman, „homo sovieticus”, descriind si interpretand prin aceasta grila viata in URSS. Cetateanul care sta la cozi si bea litri de votca merge la „tualetul public”, e mandru de progresele stiintei sovietice si de superioritatea scolii sportive, jura pe Lenin, se teme inca de Stalin si spune bancuri cu Hrusciov.

Pe trunchiul tare, batos al mentalitatii sovietice sunt „altoite” experiente personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic si melancolic. E un rasu’-plansu’ pe care il cunoastem destul de bine, o jale schimbatoare ce defineste exact amalgamul de sentimente cu care ne retraim trecutul.
Vasile Ernu se desparte de comunism razand manzeste, iar nu in stilul sforaitor de pe malurile Dambovitei. Sa nu-l acuzam prea tare ca se uita cu mare atentie si cu o anume emotie inapoi.

Daniel Cristea-Enache –  Evenimentul zilei, 22 septembrie 2006

Născut în URSS e o carte hibridă ca structură şi tonalitate a discursului. Cred că acest lucru se explică prin intenţia iniţială care i-a stat la bază: alcătuirea unui dicţionar colectiv al cotidianului sovietic. Şi deoarece colegii basara­beni, pe care i-a invitat să-l acompanieze, nu i-au împărtăşit entuziasmul, Vasile Ernu s-a avântat de unul singur să exploreze banalitatea vieţii în comunismul anilor ’60-’80. Principiul său de lucru constă în asamblarea unui puzzle din piese disparate, selectate mai degrabă după capriciul memoriei decât cu metodă – teme, obiecte de consum, fraze înaripate, eroi-comunişti, “supape” psihologice, toposuri legendare, opere de artă, domenii de activitate etc. –, cu care reconstituie un monstru preistoric. Pendulând între confesiune intimă şi studiu psiho-sociologic şi cultural, „colecţia de fişe” a lui Vasile Ernu reuşeşte să redea fos­tei temute împărăţii de la Răsărit o complexitate interesantă, departe de imaginea reducţionist-propagandistică vândută în Occident în timpul Războiului Rece.
„Niciodată n-am reuşit să înţeleg în URSS unde se termină povestea şi unde începe realitatea… Cultura sovietică a reuşit să creeze una dintre cele mai bizare naraţiuni, una din cele mai bizare istorii. Asemenea unui roman, aici, în URSS, toţi eram contemporani şi toţi eram făptaşii unei singure scriituri. URSS era un soi de komunalka în care toţi eroii din viaţa reală sau din cărţi şi filme locuiau împreună alături de noi, simpli cetăţeni sovietici.” „Dacă tot ce am trăit în Uniunea Sovietică a fost adevărat, atunci toţi eroii noştri erau adevăraţi.” Întregul demers al lui Ernu pare să se fundeze pe această premisă: e real ceea ce ni se spune să credem că e aşa, şi atunci în funcţie de ce ni se spune ne construim un etos, un sentiment al comuniunii şi al scopului. La urma urmelor, te poate marca şi o halucinaţie. Era oare Matrix mai puţin real? Nicidecum: dacă mureai în Matrix, mureai şi în lumea dezvrăjită a oamenilor deconectaţi de la aparate.
Exemplele autorului reprezintă, în esenţa lor, demonstraţii ale felului în care diferite fenomene în URSS sunt învestite cu valoare fantasmatică. Blugii, aduşi de fratele său din Afganistan, însemnau mai mult decât un accesoriu vestimentar – erau emblema unui dincolo metafizic. Guma de mestecat aşijderea. Taberele pionereşti de vară; personajele desenelor animate; nonconformismul bine temperat al speciei „stileaga”; filmele lui Gaiday; caietele-oracole ale colegelor de bancă; Vladimir Ilici Lenin, în dubla sa ipostază – de copil şi de matur; Stirlitz din Şaisprezece clipe ale primăverii (cunosc tineri social-liberali de la Chişinău care îşi declară şi azi admiraţia pentru James Bond-ul sovietic!); mitologia cosmosului; nebunia şahului, cu seria meciurilor rituale, „paradigmatice”, Karpov-Kasparov; bucătăria sovietică – matrice a societăţii civile; bancul sovietic „cel mai bun banc din lume”; rock-ul protestatar şi multe altele, asupra cărora insistă autorul, întreţineau mantra fundamental pozitivă a omului sovietic. Chiar şi disidenţa, spune Ernu, făcea parte din sistem, era virusul periferic care îi menţinea tonusul, după principiul „ce nu te omoară te întăreşte”. Evident, şi alcoolul – autorul prezintă un lung repertoriu de băuturi „informale”, de la loţiunea pentru transpiratul picioarelor până la lichidul de frână, preparate în cele mai bizare combinaţii (o competenţă pe care nu i-aş fi bănuit‑o…) Şi sexul, fireşte. Sexul care în URSS oficial „nu exista”: gleznele zgârcit dezgolite ale Ankăi – prietena mitralioară a viteazului Ciapaiev – constituiau proba cea mai fascinantă a erosului proiectiv, aruncau în transă orgasmică sălile de cinema de pe întreg cuprinsul URSS-ului. (…)

Mă uit la Vasile Ernu, cel imprimat pe banda roşie, detaşabilă, a cărţii, şi realizez subit că înfăţişarea fizică a autorului e parte integrantă a mesajului său scriptic: chipiul negru, brechtian, şi tricoul de aceeaşi culoare, ochii oblici, scrutând melancolic un orizont evanes­cent, favoriţii lungi, gâtul subţire, geaca din pânză de doc, steluţa roşie prinsă la rever – portretul clasic al militantului de stânga. „Supravieţuind comunismului şi aşteptându-i fără speranţă a doua venire, Vasile Ernu a prins din urmă prezentul şi, din orizontul acestuia, a descoperit că viitorul nu este luminos, ci sumbru.” – notează Sorin Antohi în postfaţa volumului (un intelectual care şi-a descoperit, mai recent, propria biografie spectrală). Pasiunea pentru Utopie, în URSS, avea ceva înălţător (fie şi pe muchia abisului). Pasiunea pentru Real, în postcomunism, înseamnă mai ales cădere în trivialitate şi patimi joase, ne sugerează autorul. Dar să fim liniştiţi în ceea ce îl priveşte. Tocmai propensiunea pentru Idee, nu ideologie, îl face să întâmpine sceptic orice tip de putere: „În esenţă, nu există putere bună sau putere rea, totul are o consistenţă cameleonică ce te poate duce uşor în eroare; şi, de aceea, trebuie să te raportezi la ea prin punere la îndoială.” E despre democraţie, nu despre totali­tarism.
Deşi mulţi cititori îi vor fi privit destul de contrariaţi accentele stângiste şi nu i-au apreciat mereu ironia, e sigur că se întâlnesc cu Vasile Ernu în acest loc geometric în care stăpână e luciditatea spiritelor libere şi refuzul înregimentării.

Vitalie Ciobanu  – Contrafort anul 13, nr.9, Chişinău, 9 septembrie 2006

 

Cartea lui este un fel de capsulă a timpului, a epocii dintre 1917 şi 1992. Ne este descrisă o lume alternativă care s-a dezvoltat în interiorul sistemului, separată de acesta, ieşind din normele lui, dar fără de care autenticul homo sovieticus nu poate fi înţeles. Pantalonii evazaţi, părul lung, distracţiile „interzise” şi muzica gălăgioasă – deşi producţiiunderground – fac şi ele parte din istoria URSS-ului.
Autorul nu poate fi condamnat pentru nostalgiile sale. De învinuit este istoria oficială, o înşiruire de date şi nume cu eticheta bun sau rău, care ignoră de cele mai multe ori viaţa privată şi anonimă a martorilor istoriei. Ernu încearcă să corecteze acest lucru, vorbind despre o viaţă alternativă în cadrul sistemului şi dând astfel naştere unei istorii alternative a URSS, departe de viziunea oficială, de istoria învăţată din cărţi.
Cartea lui, de 266 de pagini, se citeşte uşor. Unele din experienţele lui ne sunt comune, dar noi le-am uitat sau ne-am „lepădat” de ele, în favoarea vestului sclipitor. Odată cu dispariţia URSS, Vasile Ernu simte că a pierdut o anumită magie a vieţii. Aici rezidă dezavantajul autorului: această magie poate să nu fie atributul societăţii comuniste, ci al copilăriei. Experienţa lui sovietică s-a consumat de la naştere până la adolescenţă sau începutul tinereţii. Ce s-ar fi întâmplat, însă, dacă acelaşi autor s-ar fi născut cu douăzeci de ani mai devreme? Ar mai fi scris cartea aceasta, sau ar fi scris-o la fel? Îmi păstrez rezerva în această privinţă.

Radu Nichitescu – AZI, 20 octombrie 2006

 

Kisnev, in idis, inseamna undeva departe, un “la naiba-n praznic” generic. Chiar si pentru evreii galitieni din Imperiul Tarist, Kisnev era departe, departe de tot. Ca si pentru romanii din 2006. Tot ceea ce e dincolo de Prut, pentru romani, se petrece foarte, foarte departe. Stirile din presa noastra privitoare la Rusía sint putine, proaste, rare si neinteligibile. La asta au ajutat si cei 80 si ceva de ani de neincredere reciproca. Imediat dupa instalarea regimului sovietic, Romania a fost privita de proaspatul vecin cu o susceptibilitate mereu treaza. Granita cu Romania era locul pe unde se infiltrau spioni capitalisti. Romania era locul unde proletarii si taranii erau exploatati la singe de mosieri si patroni.
Dupa 1947, pentru romani URSS a fost mama tuturor relelor, tara care a exportat un regim politic arbitrar si despotic, l-a exilat pe rege si a luat Basarabia. De calatorit era aproape imposibil acolo. A te interesa de limba rusa, de rusi si de URSS parea – era – o forma de pactizare cu comunismul si toate relele enumerate mai sus.
De aceea, cartea lui Vasile Ernu a fost intimpinata in presa romaneasca cu sentimente confuze: citeva recenzii zimbitor-favorabile si citeva contrariate: nu cumva cautioneaza, fie si numai prin nostalgie, tovarasu’ Ernu, Rossia ktoraya my patir’iali? Atentie! Atentie! Iata un nostalgic al regimului sovietic, iata un criptocomunist!
Si una, si cealalta tabara pacatuiesc prin aceeasi prostie pripita. Nici recenzentii din tabara favorabila, nici cei din cea opusa n-au habar de istoria Uniunii Sovietice in special, si nici de cea a Rusiei in general. In librariile de la noi, cartile de istorie despre rusi sint generalitati traduse, horoare, din engleza. Vladimir Putin apare de 60 (saizeci) de ori mai rar pe posturile noastre de televiziune decit George Bush.
De aceea, cronica de fata va fi doar o scurta descriere a ceea ce romanii ar cam trebui sa stie despre rusi in ansamblu si despre raporturile lor cu comunismul, mult mai profunde decit ar vrea politologii nostri de cafenea sa credem, mult mai complicate decit ar putea lamuri o sueta pe ProTV.
Situatia lui Vasile Ernu e paradoxala: el s-a nascut intr-o tara care nu mai exista, in Atlantida. Imparte aceasta situatie cu Stefan Zweig, care isi incepe volumul de memorii, Die Welt von Gestern, cu cuvintele: m-am nascut intr-o tara care nu mai exista, Imperiul Austro-Ungar. (Si Stefan Zweig, si Vasile Ernu isi aduc aminte mai ales despre stabilitatea lumii lor: “Pe lingurile din 1960 era stantat in metal pretul tena 50 kopeek, iar acest lucru era valabil si in 1985”, spune V.E. “Pe vremea mea, functionarii de stat erau platiti in monede de aur”, ii tine hangul S.Z.; si unul, si celalalt scriu in vremi de mare inflatie.)
Cartea lui Vasile Ernu are cite ceva in comun cu literatura memorialistica aparuta la noi dupa 1990. Primele au aparut cartile de amintiri ale fostilor puscariasi ai inchisorilor comuniste, din anii ’50, inversunate si intunecate, note joase de fagot, despre lucruri care nu fusesera niciodata cunoscute. Au urmat, in cheie de piculina, amintirile generatiei care are, in 2006, putin peste treizeci de ani, oameni ce au cunoscut orinduirea comunista prin ochii copilului: dupa 1966, comunismul devine, din represiv, un regim al supravegherii nevazute, brutalitatea e inlocuita de viclenie.
Emil Cioran spune despre Uniunea Sovietica: nasterea acestei tari nu tine de istorie, tine de cosmogonie. Vasile Ernu a trait intr-o tara in care multi oameni credeau, intr-adevar, ca zidesc o lume noua; in Romania, unde comunismul venise din afara, n-au existat decit sceptici. In Romania n-a crezut nici un om de pe strada, sincer si sanatos la minte, in comunism. In URSS au crezut. Aici e marea deosebire dintre lumea descrisa de Vasile Ernu si cea a foarte tinerilor memorialisti romani. Romanii jucau, cetatenii sovietici traiau. Eroi sovietici au existat, de toate felurile, de la sinistrul Pavlik Morozov, pina la pitorescul Ceapaev si inclasificabilul Iuri Gagarin.
Ar trebui oare Radu Pavel Gheo si ceilalti multi sa nu scrie, sa nu fi scris, despre anii copilariei lor? La urma urmei, scriu despre o perioada recenta, fara patina si prestigiul vechimii. Ba dimpotriva, as zice eu: cartile lor sint importante, fiindca vorbesc despre o lume care a disparut brusc si total, ale carei urme dispar vazind cu ochii, o lume pe care toti se straduiesc s-o uite si s-o ingroape. Intr-o singura tara, Germania de rasarit, socul anafilactic la prezent a facut ca amintirea epocii comuniste sa fie duioasa sau senina.

Dan Ungureanu – Suplimentul de cultură nr. 99, 21-27 octombrie 2006

 

Vasile Ernu gândeşte şi trăieşte această carte de când a părăsit URSS-ul (pentru că s-a desfiinţat, a dispărut, s-a prăbuşit, nu înainte de destrămare, cum spune Sorin Antohi în postfaţă), din 1990, poate că şi de aceea rezultatul este atât de bine realizat. Iată despre ce şi de ce scrie Vasile Ernu în „Născut în URSS”: “Am fost martorul unuia dintre cele mai utopice proiecte ale omenirii, am fost martorul unui proiect neterminat şi am văzut gloria şi căderea acestei utopii. Despre ea voi încerca să povestesc câte ceva. Toate lucrurile scrise aici sunt povestite dintr-o dublă experienţă, care nu este neapărat singulară. E vorba, pe de o parte, de o experienţă directă, a cetăţeanului care a locuit în spaţiul sovietic, iar de cealaltă, de o experienţă livrescă, mediată cultural. Împreună m-au definit ca pe un produs made in URSS. Este aproape imposibil să le deosebesc. Povestesc în acelaşi timp, din perspectiva unui homo sovieticus, un produs al acestei ţări şi culturi. Şi îmi propun să nu apelez direct la instrumentarul intelectual achiziţionat mai târziu. Ceea ce încerc să fac este un fel de arheologie a vieţii de zi cu zi a Uniunii Sovietice, ca o metaforă a culturii şi civilizaţiei sovietice. Textul ce urmează, scris în maniera unui „gen eretic”, încearcă să sintetizeze teme, eroi, situaţii, amintiri, lucruri şi cuvinte-cheie sub forma unor texte-piese de puzzle. Deşi fiecare piesă-text poate fi citită separat, întregul nu poate fi văzut decât montând piesă cu piesă. Acest ansamblu nu are pretenţia de a construi o imagine exhaustivă, obiectivă şi exactă a ceea ce a fost cultura sovietică. Este o arheologie subiectivă, personală, care vrea să dea doar contururi, starea de spirit, modul de a gândi şi vorbi al unei culturi, să creioneze mentalitatea culturală sovietică. Această arheologie nu propune o cheie de înţelegere, o judecată morală sau valorică, ci doar induce o familiarizare care ne poate ajuta, pe toţi, să înţelegem mai bine ce a fost Uniunea Sovietică şi ce înseamnă lipsa ei”. (…)

Pe lângă fascinaţia scriiturii cartea este deosebit de valoroasă şi din alte cauze. Vasile Ernu nu este doar omul care scrie, un istoric-teoretician-filosof-scriitor, ci omul care a trăit (şi mai trăieşte) ceea despre ce scrie, omul care a studiat şi a gândit ce a trăit-trăieşte şi ştie la perfecţie despre ce scrie, un martor activ şi atent care reuşeşte să-şi reamintească perfect şi să re-creeze atmosfera sovietică, nu dintr-o nostalgie tradiţională, ci printr-o nostalgie analitico-filosofică. Şi toate astea sunt reuşite de Vasile Ernu prin toate lucrurile, stările, faptele, situaţiile descrise în carte, care caracterizează cu multă exactitate acel loc şi acel timp, şi acea stare care este/a fost Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, din care a făcut parte şi Moldova din partea estică a Prutului (vedeţi titlurile capitolelor).

„Născut în URSS” este o carte foarte importantă pentru istoria recentă, care trebuie tradusă imediat în cât mai multe limbi şi care merită o prefaţă scrisă de un Mihail Gorbaciov, să zicem, dacă Vladimir Ilici Lenin tot s-a lăsat de scris, şi o postfaţă de Vladimir Bukovski, de exemplu, sau mai degrabă de un tânăr istoric sociolog născut în URSS, cum e Vasile Ernu.
„Născut în URSS” mă impune să-i prevăd lui Vasile Ernu un viitor luminos, pentru că debutul său este unul care trimite la începutul carierei lui Iura Gagarin, speranţa noastră fiind ca în continuare Vasile Ernu să aleagă, ca şi Vladimir Ilici, altă cale (căci primul cosmonaut a sfârşit-o… inexplicabil), iar vouă vă doresc, ca de obicei, lectură plăcută. Poehali!

Mihail Vakulovski – FLUX nr. 42, 27 octombrie 2006

 

Pe măsură ce înaintezi în volum, acesta pare să-şi trădeze natura de manifest politic. Aberaţii de tipul „nu poţi produce cultură având doar libertate”, „sovieticii, cel puţin, spuneau pe faţă că burghezia era duşmanul nostru de moarte” sau „reprezentanţiimedia de azi nu sunt decât propagandiştii comunişti de ieri” trădează alunecarea dinspre o ideologie soft a comunismului către un militantism hard. Una dintre ideile principale care traversează cartea e aceea că statele capitaliste nu sunt cu nimic mai presus decât regimurile comuniste – că între ele ar exista doar o diferenţă de perspectivă, de plasare.
Dincolo de a condamna poziţiile politice de stânga (cred, dimpotrivă, că ideologia de stânga trebuie revigorată în spaţiul românesc postrevoluţionar), nu pot să nu semnalez viciul de structură al discursului cu care Vasile Ernu se lansează în spaţiul românesc. Căci discursul din Născut în URSS e profund scindat: autorul încearcă să ne convingă la fiecare pas că nu el, persoana empirică de acum, este cel care optează pentru valorile politice comuniste, ci copilul din el. Cu alte cuvinte, aruncă responsabilitatea opţiunii politice în sfera formulei inocente a nostalgiei şi a copilăriei. Dacă nu s-ar situa, permanent, la adăpostul perspectivei infantile, Vasile Ernu ar trebui să dea argumente pentru opţiunile sale politice  – vezi, pentru exemplificarea acestei scindări, acelaşi interviu din Observator cultural, unde, chiar dacă militează pentru multe dintre valorile comuniste, Ernu mărturiseşte că nu s-ar întoarce nici în comunism, nici în URSS. Prin urmare, ipocrizia cărţii lui Vasile Ernu constă în infantilizarea ideologiei, tocmai pentru a o putea afirma în relieful textului. În plus, ambiguitatea poziţiei sale rezidă în tocmai obiectul pe care îl constituie această carte: deşi autorul se declară făţiş împotriva legilor pieţei, volumulNăscut în URSS a fost scris şi gândit ca un succes editorial, ca un produs de piaţă, cu unsite autonom. Întreaga carte conţine, de altfel, o colecţie de produse vandabile, de „export” (nu numai în sens teritorial, ci şi temporal) ale comunismului. „Legile pieţei” sunt cele care decid ce rămâne şi ce nu în naraţiunea lui Ernu, ce poate fi vândut cititorului de azi şi ce nu. Prin urmare, din punct de vedere politic, mesajul lui Vasile Ernu nu poate fi decât unul hibrid. „Ironia” sau atitudinea pe care autorul mărturiseşte că a cultivat-o în carte nu e decât o modalitate în plus de a-i opaciza sensurile.
Născut în URSS rămâne un volum reuşit prin pasajele de memorialistică, cu toate că autorul n-a ştiut să-şi ţină mizele foarte clar în frâu. Cartea mai e importantă şi pentru potenţialul unor eventuale dezbateri despre rolul discursului de stânga în România postcomunistă – chiar dacă în acest sens, autorul face un pas mai degrabă timorat. Întrebarea, totuşi, rămâne, dincolo de „cazul” pe care îl constituie apariţia acestui volum: cum se mai poate azi argumenta pe faţă, nu în scrieri care se plasează la adăpostul literaturii, o atitudine politică care să se situeze clar pe redutele stângii?

Alex Goldiş  – Steaua nr. 9, septembrie 2006

 

URSS e un subiect extrem de sensibil in Romania, din moment ce cartea asta a stirnit atitea reactii. Neasteptate, pentru mine, au fost acuzatiile care i s-au adus autorului din cauza nostalgiei lui dupa lumea comunismului. Cind, de fapt, e vorba de nostalgii dupa copilarie sau dupa adolescenta.
Daca in copilarie o pereche de blugi adusi de fratele lui din Afganistan au insemnat enorm, e firesc ca acum sa fie dezamagit de lipsa totala de importanta a acestui obiect vestimentar, de usurinta cu care oricine il poate cumpara, fara sa se gindeasca prea mult. E socul pe care il sufera un copil care crede cu tarie ca piatra pe care a cules-o de pe drum e magica atunci cind afla ca e o piatra obisnuita, careia nimeni nu-i da nici o importanta. Sau socul suferit de un indragostit cind cunoscutii il intreaba ce naiba vede el la fata aia uritica. URSS are pentru Vasile Ernu o astfel de „valoare sentimentala”. Cum nu se poate mai firesc. Cu atit mai mult cu cit URSS a disparut, s-a topit in neantul istoriei si nu se mai pot face comparatii de genul: cind eram mic, ce mare parea casa asta si acum ce pacat ca-mi dau seama ca e de fapt foarte mica!
Autorul nu se comporta foarte „matur”, nu recunoaste ca despre asta e vorba. Atitudinea lui e mai degraba infantila, o incercare chinuita de regresie in mintea copilului increzator in consistenta sistemului in care traieste. Am spus autorul? Nu, nu cred. Naratorul. Cum poti povesti despre viata in patria comunismului? Ca sa redai cit de cit cum era pe atunci trebuie sa te intorci in pielea ta de atunci. O poti face nevrotic, renuntind total la pielea ta actuala, sau o poti face literar, o regresie controlata. Naratorul regreseaza cu siguranta la stadiul de pionier fascinat de copilaria lui Lenin, dar autorul controleaza regresia asta foarte bine, apelind la o ironie subtila. N-ar fi putut fi mai putin subtil, pentru ca l-ar fi subminat pe narator! Daca ar fi fost fictiune, nu era nici o problema, intelegea toata lumea jocul asta dintre nostalgie si ironie. Cum aici e vorba de non-fictiune, lucrurile se complica.

De ce totusi aversiunea unor romani fata de plonjeul lui Ernu in comunismul trait pe viu? Probabil pentru ca nu e atit vorba despre fata umana a comunismului in general, cit despre comunismul la el acasa, nu despre varianta „slaba” care a functionat in Romania. La noi a fost o forma fara fond, la ei nu. Am fost si eu pioniera cam in acelasi timp cu Vasile Ernu, dar pe mine asta m-a lasat rece. N-am crezut in pionieri nici o secunda, asa cum n-au crezut nici colegii mei. N-am inghitit o iota din povestile de la scoala despre romanul harnic, bun la suflet si care n-a cotropit niciodata. Suna gretos si nu ma interesa. Pe Ernu in schimb URSS l-a prins intr-o retea densa de legende despre eroism si pionieri, despre o patrie mareata care a cistigat un razboi colosal de important, despre forta si nobletea unui proiect grandios care urma sa schimbe omenirea. Ernu era in centrul lumii, pentru ca URSS era in centrul lumii. Romanii erau undeva la margine si-i durea undeva de soarta omenirii.
Propaganda care a functionat atit de bine la ei, la noi a cazut in derizoriu. N-am luat-o (generatia noastra) deloc in serios. Am crezut ca am fost mai destepti noi. Ne scoate din minti sa vedem ca unul nascut in URSS nu da doi bani pe desteptaciunea noastra, ba dimpotriva, se uita de sus la noi, ca la unii care n-au trait comunismul la el acasa. Pe mine ma bucura ca nu am trecut printr-o experienta atit de intensa ca a lui Ernu. Dar am si mult mai putine lucruri de spus. Din acest motiv

LUCIAT  – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

Cel mai mare scandal literar al acestei veri din Romania e in toi. Fostul odesit, care in 1990 a emigrat in Romania, studiind filosofia chiar in inima Transilvaniei – la Universitatea din Cluj-Napoca – , Vasile Ernu a publicat cartea “Nascut in URSS”.
Un coctail de mare efect, alcatuit din toate stilurile non fiction, de la amintiri si memorialistica la filosofia postanticlasica directa si frusta “cu fata umana”, care tinde sa devina coctailul Molotov pentru intelectualitatea romaneasca.
In Romania, care a intrat cu un picior in Europa si care traieste sub sloganul “luati-ne si pe noi in UE!”, pentru intelectualitate s-a dovedit ca e destul de complicat sa priveasca hirtia igienica cu standard european din miinile ei si sa faca o analiza comparativa a urmelor de pe ea cu ce se edita pe hirtia din timpurile regimului comunist. Cu toata diferenta din ratia alimentara, metodele de comercializare a mutrei intelectuale au ramas aceleasi.
Exact acesta este mesajul de baza al lui Vasile Ernu, care a stirnit indignarea elitei romanesti. Si, in afara de asta, Vasile Ernu considera ca regimul comunist avea unele prioritati in sfera rezistentei sufletesti.
Pozitia hiperironica a autorului e, la fel, departe de ceea ce se numeste nostalgie, asa cum e departe si de speculatii. Aparatul filosofic prelucrat in secolul trecut de Foucault, Baudrillard, Ilin, Holmski aici este utilizat ca un aparat de zbor, de lucru: de la inaltimea tonului pe care-l ia in acest text Vasile Ernu se vad perspective interesante, fara indoiala, si pentru cititorul de limba rusa.
Ideologia post-anti-globalizatoare? Care sint trasaturile ei? Care sint trasaturile viitorului apropiat, care a inceput cu multi ani in urma in URSS?

Textul lui Vasile Ernu, scris usor si dintr-o rasuflare, este foarte apropiat ca stil de excelenta eseistica a lui Cioran si – in afara de asta – el are o sonoritate ciudata si fara limite, care avea o melancolie doar in fostul imperiu sovietic.

Oleg Panfil  – Tiuk nr. 13, Toamna 2006

 

Citind cartea lui Vasile Ernu, NASCUT IN URSS, care se deschide cu un motto dintr-un poem al lui Vladimir Maiakovski: Priviti, minunati-va, sint cetatean al Uniunii Sovietice si unde am gasit si doua tablete emotionante despre alcool, iar in una dintre ele am descoperit ca sint trecute in revista toate bauturile alcoolice pe care le consuma omul sovietic, inclusiv troinoi odecolon, pasta de dinti, crema de ghete sau lichidul de frina, mi-am amintit ca, multa vreme, nu am putut face nici o legatura intre bunicul meu trimis in Siberia si proful meu de istorie. Mult timp nu am crezut ca poate fi vreo relatie intre acel om nenorocit care nu se tundea luni de zile si minca doar piine cu apa si acel barbat imbracat bine si cu burta, care ne povestea cu atita suflet ce se intimplase in trecut. Intre ei era o diferenta foarte mare. Unul dintre ei reprezenta esecul in viata, caci a nimerit in Gulag, iar altul succesul, fiindca, la scurt timp dupa ce-l turnase pe bunicul meu, se alesese cu un apartament chiar in centrul orasului. Proful meu de istorie avea propria sa masina si un ciine pe care seara il scotea la plimbare, cred ca era un buldog, daca nu ma inseala memoria, iar bunicul meu, dupa ce revenise din Siberia, ajunsese pe drumuri, fiindca bunica-mea nu a mai vrut sa-l primeasca acasa, temindu-se ca minia statului sa nu se extinda si asupra ei, iar pentru acest lucru a fost condamnata de parintii mei care-l adaposteau, peste noapte, pe bunicul meu si-i dadeau sa manince, fara stirea bunicii Paraschiva, care fusese o femeie foarte frumoasa in tineretea sa.
Citind cartea lui Vasile Ernu, care se vrea un fel de arheologie a vietii de zi cu zi a Uniunii Sovietice si care este structurata in mai multe capitole, cum ar fi, Oda tualetului sovietic? sau Ceapaiev sau Stirlitz, un James Bond sovietic sau Ostap Bender, eroul meu preferatori maiovca e mai mult decit 1 mai mi-am adus aminte cum am aflat ca, totusi, o legatura intre ei exista. Era, cred, o zi de primavara si eu eram pe cale sa termin clasa a noua. Parintii mei mi-au spus adevarul cind bunicul meu deja nu mai era in viata. Mi-au dezvaluit ceea ce tainuisera cu atita grija pina atunci, dupa ce revenisem, fericit, acasa, de la olimpiada raionului Ungheni la istorie, unde luasem locul intii. Tocmai le aratam, entuziasmat, diploma si biografia lui Alexei Tolstoi care mi-au dat-o drept premiu, cind mi-au spus cum stau lucrurile. Mi-au spus adevarul cind eu eram in culmea fericirii si-l elogiam pe proful meu de istorie, iar despre bunicul meu deportat la miez de noapte, descult, pentru ca nu l-au lasat sa se incalte, uitasem complet. (…)

Unii l-au acuzat pe Ernu ca nu a condamnat Uniunea Sovietica. Dar nici nu cred ca trebuia sa faca asa ceva, fiindca eseistul si-a propus altceva: sa scoata in evidenta materia din care a prins viata URSS-ul si mentalitatea sovietica: adica sa descrie utopia din care s-a inaltat Uniunea Sovietica si care, inca, mai face si astazi atitea victime si prozeliti.
Sint unii scriitori care considera ca e mai bine sa uitam ce-a fost altadata si sa incercam sa cercetam prezentul sau spatiile imaginare. In opinia acestora, chiar si o privire critica asupra Uniunii Sovietice ne-ar lega si mai tare de o tara fantoma care nu mai este de mult si ne-ar incurca sa ne vedem de treburile noastre de zi cu zi. Uita ca sa poti trai mai departe – acesta este sloganul de care se conduc si pe care l-au imprumutat de la nu stiu ce scriitor occidental contemporan. Si ei incearca sa uite. Cauta sa nu mai tina minte ce a fost altadata. Incearca sa nu-si mai aminteasca nimic. Incearca sa-s alunge din memorie fisii intinse de existenta.
Eu insa nu vreau sa uit ca m-am nascut in Uniunea Sovietica. Eu nu vreau sa uit ca m-am nascut pe un teritoriu romanesc ocupat cu forta de armata sovietica. Eu nu vreau sa uit asta. Nu stiu la ce-mi foloseste, dar nu vreau sa uit.
Si ma bucur ca si Vasile Ernu nu vrea sa uite acest lucru. Si ma bucur ca a demonstrat foarte bine cum utopia sovietica a supravietuit destramarii Uniunii Sovietice intr-o carte cu adevarat memorabila.

Cartea lui Vasile Ernu, scrisa cu atita ironie, este extrem de utila. Mi-am dat seama de acest lucru atunci cind am ajuns la ultima pagina si cind am aflat, aproape ca in acelasi timp, ca acel prof de istorie al meu a urcat si mai sus pe scara ierarhica, acum este un mare sef la Chisinau, iar oameni ca bunicul meu sint marginalizati in continuare, sint ignorati si priviti chioris la fel ca si inainte. Oare chiar a murit Uniunea Sovietica?

Dumitru Crudu  – Punkt nr. 6

 

O altă categorie de recenzenţi, fără îndoială mai subtilă, vizează tocmai semnificaţia politico-ideologică a acestui coktail molotov format din nostalgie şi ironie. „Copilăria bate ideologia”. În cele din urmă, strategia lui Vasile Ernu ar fi, pare-se, una cât se poate de perversă: neputând să legitimeze teoretic o formă de organizare politică desuetă, el se foloseşte, în acest scop, de amintirile a priori minunate ale copilăriei. Astfel, o existenţă privată fericită ar fi propusă, printr-un raţionament falacios, ca argument al unei organizări publice juste. Ceea ce e adevărat. Doar că, printr-o lectură nu neapărat maltratantă, se poate demonstra contrariul. Să revenim la cele spuse mai sus şi să încercăm să desprindem adevărul pe care-l conţin erorile vehiculate de recenzenţi. Atunci când acuză nostalgia lui Vasile Ernu, anticomuniştii de serviciu lasă să se vadă principiul îndoielnic pe baza căruia ei îşi contruiesc, de regulă, denunţul regimului totalitar: critica lor vizează întotdeauna principiile ideologice şi organizarea publică declarată. Dedesubtul regulilor şi practicilor vizibile, viaţa privată se presupune că ar fi rămas imaculată, o oază de umanitate nealterată, dotată cu un potenţial contestatar de nestins şi care, odată cu schimbarea regimului, poate să iasă din nou la lumină şi să stea la baza unei societăţi civile autentice. S-ar zice că, în umbra microfoanelor, tot poporul era potenţial revoluţionar şi nu aştepta decât un semn. Şi-atunci, de unde nostalgie când toată lumea era nemulţumită? Dacă n-ar fi existat frica unora sau dacă anticomuniştii noştri s-ar fi născut mai devreme şi ar fi prins măcar 14 ani sub comunism, eram demult ţară democratizată. În ce-i priveşte pe partizanii celeilalte strategii de lectură, „ironiştii”, pe cât sunt de aparent opuşi primilor, pe atât par a împărtăşi aceleaşi convingeri: şi anume că, indiferent cât de odios ar fi fost regimul politic, exista o rezistenţă privată spontană, în interiorul căreia conducerea politică era supusă tirului necruţător al ironiei şi al bancurilor, oază din care îşi trage, de altfel, şi autorul sursa de umor. Cică în umbra marilor minciuni publice, comunităţi umane veritabile puteau să ia naştere. Or, ceea ce cartea lui Vasile Ernu scoate la lumină este tocmai indistincţia, în interiorul regimului comunist, dintre spaţiul public şi cel privat al ideologiei. Un regim politic nu se menţine în vigoare prin ordinele, regulile şi principiile sale vizibile. La fel cum nici un regim politic nu se poate menţine numai prin forţă şi teroare. Nu supunerea mecanică la aceste reguli publice creează comunitatea, ci transgresiunea lor cotidiană, debuşeul de juisare tacită, privată sau semi-publică. Iar ceea ce e decisiv este că această transgresiune nu numai că nu e înăbuşită, nedorită sau intezisă de către regimul public al ideologiei; ci ea este sugerată, propusă printre rânduri, inter-zisă: ea susţine, din fundal, în tăcere, faţa vizibilă a aparatelor de stat. Şi tocmai această convertire a ideologiei publice în juisare privată, specifică oricărui regim totalitar, constituie obiectul cărţii lui Ernu. Aşa încât, dacă ar fi să-i reperăm volumului Născut în URSS o ascendenţă teoretică respectabilă, atunci aceasta probabil că ar fi lucrarea lui Judith Butler The Psychic Life of Power, şi, prin ea, o întreagă tradiţie foucauldiană: tot aşa cum, în cazul acestor dezvoltări teoretice, angrenajul puterii generează subiectivarea ca „ataşament pasional” al subiectului faţă de propria supunere, la fel, în cartea lui Ernu, comunitatea docilă – şi nostalgia ei – se creează în oazele de transgresiune puse la dispoziţie de regimul public. Nietzschean vorbind, decât să nu vrem nimic, mai bine vrem nimicul. Tranformarea interzisului în inter-zis, popularea reţelei de reguli formale cu pasiuni aparent transgresive constituie principiile de funcţionare ale comunităţilor obediente. Or, acesta este şi procesul dezvăluit de Vasile Ernu în situaţiile sovietice cotidiene: coada pentru alimente sau komunalka promiscuă devenind spaţii privilegiate de socializare şi întâlnire; lipsa ireparabilă a obiectului dorit (a blugilor, de pildă) convertindu-se în nostalgia lipsei ca atare, aşadar în dorinţă pură etc. În acest sens, combinaţia de nostalgie şi ironie reprezintă meritul principal al volumului: căci tocmai ironia este cea care chestionează nostalgia spontană, cea care pune la distanţa necesară vizibilităţii afectul juisiv aparent imediat, dar care este, în realitate, generat de supunerea însăşi. După cum, în sens invers, nostalgia este cea care permite identificarea aparatelor ideologice în punctul exact în care ele se înrădăcinează: nu în spaţiul public al teoriei şi al discuţiilor, ci în apartamentele noastre, în pasiunile noastre transgresive private. Astfel, ceea ce Vasile Ernu scoate la lumină, poate împotriva voinţei sale, poate fără să-şi dea seama, este tocmai acest suport ascuns al regimului totalitar, această configurare ideologică a spaţiului privat, acest prag în care interdicţiile declarate sunt susţinute de transgresiunile lor tacite. Ca atare, aportul său este cel al unui veritabil anticomunist.
Critica cea mai eficientă care poate fi adusă unui regim politic nu constă în atacarea principiilor sale declarate public, în contestarea ideologiei sale manifeste: nu acesta este nivelul la care se realizează supunerea şi ia naştere comunitatea. Ceea ce trebuie demascat este excesul non-ideologic, restul de juisare privată, de „ataşament pasional”, de transgresiuni aparente care iau naştere în interstiţiile puterii şi pe care aceasta nu doar că le tolerează, ci le chiar sugerează şi generează. Altfel spus, binecunoscutul alcoolism sovietic nu era doar efectul iernilor grele. După cum rezistenţa în cultură nu era doar efectul unei dorinţe irepresibile de-a merge la munte. Ştiaţi că în cadrul Securităţii exista o secţie care se ocupa cu producerea bancurilor anticomuniste? Ar trebui verificat.

Alex Cistelecan  – Vatra nr. 10 , noiembrie 2006

 

Polemica în jurul cărţii congenerului meu, Vasile Ernu, cu care am schimbat şi câteva cuvinte la un târg de carte, cred că la Bookarest prin 2004 sau 2005 a căpatat accente patetice şi pe alocuri ridicole. Dosarul din blogul personal şi un număr întreg al revistei Tiuk!, cel mai recent este închinat acestei teme, de altfel mi-este teamă că între cele două serii apar unele suprapuneri. Cu toate acestea la lectura cărţii nu mi-au atras atenţia elemente prin care Ernu să ţină un discurs de tip El Che Guevara, un discurs revoluţionar, în care să ceară alipirea României la C.S.I., nu am căzut pe spate la postafaţa lui Sorin Antohi, da, chiar proful fără diplomă de doctor, am văzut că autorul a declarat că nu avea habar de colaborarea acestuia cu Securitate, aşa, într-un soi de disclaimer, eu am apreciat umorul capitolelor despre sexul sovietic şi nu prea înţeleg reacţiile exagerate şi violente ale unor publicişti recunoscuţi pentru măgăriile lor, scrise sau orale. Dacă Ernu s-a născut în URSS ăsta nu e un motiv ca unii colegi de generaţie, născuţi în R.S.R. sau în cazul celor mai tineri, dacă elevii de liceu mai pun mâna pe vreo carte, născuţi în România, să fie ameninţaţi că otrava comunismului triumfător, cucuta stalinismului şi parfumul Gulagului le vor fi turnate în suflete şi vor rezulta mutanţi respingători, rupţi din romanul lui Zamiatin, Noi. Niciodată nu mi-am imaginat că iepurele din desenul animat sovietic No zaieţ, pagadii poate fi aşa de nociv tineretului nostru cu naturel extrem de simţitor. Cred că Ernu inventează un hibrid, a fost pe aproape să-l descopere în textul său Florin Dumitrescu, un consumism de stat centralizat, cu simboluri şi mituri ale foamei. Ernu face o radiografie a cozii la Moscova, la noi a existat un studiu scris în anii 80 de un celebru sociolog român, Mărgineanu, consacrat acestui fenomen social. Nici pomeneală, după ce închizi coperţile cărţii, să te apuce vreo furie sfântă şi să-i ceri autorului să zboare cu vreun avion Tupolev al companiei Aeroflot în Moscova copilăriei sale. Dacă îi concedem lui Ion Creangă dreptul de a scrie Amintiri din copilărie de ce Ernu nu ar avea dreptul să-şi nareze nostalgia( şi nu Ostalgia, cum o numeşte ironic şi detaşant Antohi) şi să-şi pedepsească proprii demoni, să-l exorcizeze pe Homo sovieticus din el. Acum cred că am răspuns invitaţiei de a scrie despre Născut în URSS,  mai ales că am declinat invitaţia de a scrie un articol mai amplu pentru webzinul Tiuk! pentru că mi s-a părut că tema nu mi se potriveşte. Pentru că în fond eu nu cunosc U.R.S.S. decât indirect, din cărţi, filme, sau desenul animat mai sus numit. În fond, cred că regula de bază a oricărui regim democratic este recunoaşterea alterităţii sau a dieferenţei. Dacă Ernu ar fi crucişător, pinguin sau pianina mecanică, tot ar trebui să-i dăm libertatea să-şi exprime ideile şi să le ascultăm. Constatat că, măcar prin numărul poziţiilor pro sau contra exprimate, cartea lui reprezintă, aşa, un soi de hârtie de turnesol care a scos la suprafaţă multe din insulele Hebride (vezi fragmentul din Cum am devenit huligan) ale intelectualităţii româneşti din ziua de azi. Aş scrie mai mult dar mi-e teamă că tot ce am scris până acum se va şterge, am mai păţit asta de zeci de ori, pentru că pe ecran apare un mesaj despre un virus, un worm pe care nici Bitdefender varianta trial nu-l poate şterge. Şi când am un virus, parcă nu-mi sunt toţi boii acasă. Eu aştept cu încredere volumul promis în care Ernu va descrie perioada petrecută în România de la podurile de flori din 1990 până în prezentul victorios. Sper că va fi o lectură la fel de interesantă!

Iulian Baicus –  Publicata de Poiana lui Mayuma , noiembrie 2006

 

Recunosc, aşteptam de ceva vreme o carte ca aceasta a lui Vasile Ernu. O carte prin care bruma de comunism pe care am apucat-o să-mi fie elucidată pedagogic şi – pe cât se poate – afectiv.
Pentru mine Revoluţia se reduce la scurta vacanţă de Crăciun aflată exact între prima poveste ideologizată (despre un copilaş de unsprezece ani arestat pentru un fel de trafic cu manifeste) şi primul contact cu nişte cuvinte mari şi bizare: “dictatorul”, “tiranul” etc. Eram la grădiniţă – născut în 1983, nu-i aşa ? – şi n-am înţeles prea bine de ce serialul acesta s-a oprit la primul episod. Am ascultat toate amintirile părinţilor şi ale profesorilor, ca pe un jazz pentru lămuririle necesare. Am citit, apoi, istoriile de tot felul, de la manualele contrafactuale din anii 70 până la documente şi mărturii ale victirmelor de la Piteşti sau de la Aiud. Dar golul emoţional al puştiului care eram a rămas.
Dincolo de aerul de mărturisire al acestui preambul, cred că aceasta e nevoia oricărui cititor fervent de asemenea “istorii personale”; nu aceea de a afla, de a se informa, cât mai degrabă de a-şi trata doza de incomplet (sau, de ce să n-o spunem, uneori de nostalgie) acumulată în ultimii ani. Profilul său e întemeiat pe o frustrare în primul rând sufletească şi abia la urmă de tot politică. Iar din acest punct de vedere, Vasile Ernu câştigă un pariu implicit cu sinceritatea, un pariu care e deopotrivă al lui şi al nostru. Nu pot garanta că e sincer, dar cu siguranţă cunoaşte bine lecţia sincerităţii. De aceea, văd ironia din text ca pe o extensie a inteligenţei, şi nu ca pe-o atitudine militantă şi capabilă de răstălmăciri. E imposibil să treci indiferent pe lângă unul din primele pasaje ale lui Născut în URSS. El joacă rolul unei mănuşi aruncate. Dar o mănuşă aproape mateină, de olandă: “Cred cu o oarecare convingere că s-a pierdut ceva esenţial şi semnificativ din experienţa noastră umană. Însă această pierdere nu poate fi nici înlocuită, nici reabilitată. Din când în când mai vreau să iau un bilet către URSS, însă de fiecare dată trebuie să-mi amintesc că aşa ceva nu se mai vinde. Nici un tren, nici un avion şi nici un drum nu mai duc spre URSS, din simplul motiv că Uniunea Sovietică nu mai există. Singura formă de a-mi vizita ţara este legată de memorie. Textul ce urmează e povestea acestei amintiri, a acestei aventuri incredibile.”
Privite de la o distanţă corectă, fragmentele care compun volumul şi care sunt mici naraţiuni tematizate, scurte revelaţii ingenuu-antropologice, pun în lumină o marcă stilistică şi mentalitară a lui Ernu. Cel puţin în ceea ce-l priveşte pe lectorul româm. O voi numi, aproximativ, tehnica zoom. Nu neapărat pentru că există capitole din categoriaPrima mea pereche de djinsî, Cum vă daţi seama dacă cineva este născut în anii 70 în URSS, Ce bea cetăţeanul sovietic, Stirlitz, un James Bond sovietic, Dansul în URSSş.a.m.d. În ce constă, atunci, această metodă de amplificare sub lupă ? Sau – mai precis exprimat – printr-un poliedru de cristal cu mii de faţete. Iată-le, într-un crescendo care ar trebui luat cum grano salis…
În renunţarea la un anume relativism făţiş şi facil de dragul abandonului în atmosferă. Minima ipocrizie a maturităţii nu alterează, în paginile cărţii, naivităţile copilăriei deja trăite. A te naşte în Uniunea Sovietică înseamnă, într-un fel, a rămâne acolo. De la începutul vieţii şi până pe coperta volumului ori pe pagina de internet. Cetăţenia nu se poate pierde nici măcar prin infidelitate. De aceea e mai puţin important dacă vocea lipsită de fluctuaţii a lui Ernu e asumată sau numai exersată, dacă faptul că se fereşte de îndemânoasa diatribă e voit sau întâmplător. Discursul său nu se dedublează în nici un moment, ceea ce e îndeajuns pentru a fi remarcabil, fiindcă pericolul e suficient de mare.  (…)

În sens larg, Născut în URSS are trăsăturile unui eseu, pe care memorialistica şi detectivismul nu-l răstoarnă de pe poziţii. Citim în el o intenţie categorică şi bine gândită a reconstituirii, o raportare precisă dar nu mai puţin elegantă la o porţiune de istorie inaccesibilă, un  simţ al observaţiei care se întretaie cu acela al umorului. Şi cu toate acestea, Ernu pare a nu dori să convingă sau să convertească pe cineva. Rămânem la fel de anti-/filo- comunişti, dar terminăm cartea ceva mai împăcaţi. Ceea ce primim e învăţătura simplă a zoom-ului, care ne scoate din orice provincie. Chiar şi din provincia călduţă a literei

Cosmin Ciotloş  – România Literară , nr. 48 / 2006

 

Atunci cind am citit de curind Nascut in URSS m-am pomenit in fata unei revelatii. Aceasta fenomenologie aparent naiva si ambiguu ironica a sovietismului – propune, cu sarm literar si umor amar, un model opus teoriei parentezei (aceasta, in fond, o aplicatie a teoriei Supravietuirii prin Cultura). Mai lesne de evidentiat poate in cazul ditai imperiului sovietic – intins in spatiu pe aproape doua continente; si intins in timp pe aproape un secol (cronotop dilatat care explodeaza parantezele, intervalele) – teza propusa de Vasile Ernu este cea a regimului atotcuprinzator. Individul nu e asuprit de sistem, ci parte din el. Nu e zdrobit de roti, intrucit el insusi e o rotita a mecanismului. Omul nu e sub vremi, ci inauntrul lor. E chiar si cazul disidentilor, care traiesc intr-un fel de simbioza antagonica cu sistemul; e cazul marginalilor, care participa, prin alteritatea lor, la definirea normalitatii; e cazul tinerilor inevitabil atrasi de modele si modelele occidentale, pe care astfel le integreaza ei insisi in sistem. Dar e cazul mai ales al „homunculului inconstient”, pe care il dispretuiesc intelectualii nostri; personaj generic caruia Ernu ii spune, coincidenta sau nu, homucus, ca o prescurtare de la homo sovieticus. Locutorul e acesthomucus, acest homunculus. El este cel care se legitimeaza (poate prea derutant omonimic) „Eu, Vasile Ernu”, atunci cind este facut „pioner”; El, redactorul acestei enciclopedii regresive, este alter ego-ul atit de convingator al lui Vasile Ernu, incit il determina pe postfatatorul cartii Sorin Antohi sa il infiga pe tinarul filozof transprutean in insectarul cu nostalgici (cf. pasajul din postafata, cu acel „Zolfarino” bursieresc, in care Chicos-Rostoganul de la Iasi claseaza, cot la cot cu neamtul si americanul, mentalitatile tinerilor est-europeni)…
Nu intimplator enciclopedia homucusului incepe cu legamintul pionieresc. E momentul de initiere. E poarta, pragul si trambulina catre URSS-landia. Ratarea primei promotii de pionieri e un amanunt biografic important. Micutul „Eu, Vasile Ernu” isi dorea cu ardoare statutul de pionier, inca din limbul stagiului de Oktombrel. Aminarea intrarii ii sporeste dorinta. Investirea aceasta greu accesibila, rivnita cu patima si obtinuta cu greu, aproape cu suferinta, ii va garanta ucenicului leninist o evolutie energica, alimentata cu patos si devotament. Nascut in sistem, destinat sistemului, el va adera la sistem de bunavoie, prin alegere constienta, chiar zeloasa.
… Pentru ca in capitolul urmator sa fie vorba de blugi! Djinsi-ii, acea toala prin excelenta americaneasca, devine sovietica prin calitatea lor de fantasma, de obiect-simbol jinduit si doar prin minune accesibil. Blugii din ziua de azi, prezenti pe toate drumurile, sint banalizati si lipsiti de valoarea cu care ii incarca dorinta tinerilor de odinioara.
Ca printr-o tehnica a contrapunctului, fenomene intrinsec sovietice, obiecte incarcate cu ideologie (cum e komunalka, locuinta comuna, reprezentare intimista si concentrata a patriei sovietice) – alterneaza cu fantasme ale lumii de afara, din lagarul opus. Filmele, rockul, dansurile, pornografia, prezervativele, malagambismul (stiliaga, termen extins la curentele juvenile in general) sint made in USSR. Chiar daca-s adaptari, capata specificul lor; sau sint incluse in sistem ca poli de atractie ai interesului public. In mod complementar, activitatile scolare si extrascolare, taberele si alte divertismente tutelate de partid si de stat – se contamineaza cu un anumit aer de libertate, „deviationist” si „gregar”. Cultura sovietica e definita, in mai multe rinduri, ca un amestec intre cultura oficiala si cea populara. De pilda, cele mai tari bancuri sovietice sint cele cu Buratino, in care didacticistului personaj cu nasul lung al lui Tolstoi Jr. i se dezvaluie hiper-valente sexuale…

Florin Dumitrescu – TIUK! , nr. 13 / toamna 2006

 

Nu m-am gândit până acum la ideea asta. Am scris o carte, la două mâini, cu Vladimir Bukovski (Reuşeşti sau mori, Humanitas, 2004), fiindcă o carte de interviuri nu pot să spun că a fost. Întrebările mele erau uneori de o jumătate de pagină şi răspunsul lui, de patru silabe. Trebuia să reduc întrebarea mea la două silabe sau să tai tot, în aşa fel încât, până la urmă, să iasă un dialog decent. Decent în ce mă privea, fiindcă el este întotdeauna substanţial, interesant, original şi liber în gândire ca nimeni altul.
La târgul de carte din toamna asta m-am întâlnit cu Vasile Ernu, autorul volumului intens mediatizat anul trecut, Născut în U.R.S.S., şi am schimbat câteva vorbe. Eram la standul Editurii Vremea şi răsfoiam fiecare acelaşi volum despre Occident al lui Zinoviev. Ernu mi-a spus că îl respectă pe Bukovski enorm, dar de citit empatic, îl citeşte pe Zinoviev, eu i-am spus că, dimpotrivă, pe Zinoviev îl citesc cu iritare, admirându-i doar dexteritatea lingvistică. Nici nu m-am îndepărtat bine şi mi-am dat seama că din această deosebire dintre noi ar putea ieşi un dialog de dimensiunile unei cărţi, despre două feluri de a înţelege lumea în care am trăit, două feluri de a fi, două feluri de a asuma, respinge etc. Zinoviev – Bukovski. Mi-ar plăcea să am un dialog cu Ernu despre asta şi, dacă om avea timp, s-ar putea să şi scriem o dată şi o dată aşa ceva, „la două mâini“. Ar fi mai mult decât un dialog între două persoane care au scris diferit despre comunism, cred că ar fi ilustrarea a două atitudini diferite faţă de epocă, pornind de la cei doi. Mie mi se pare că Zinoviev se lasă purtat ca în lesă, de articulaţiile propriului discurs logic (dialectic), ajungând să caute grade de vinovăţie, subcategorii şi subclase despărţite pe acest criteriu, în rândul victimelor. Pierzând din vedere în jocul ăsta sistemul. Homo Sovieticus este un monstru, fireşte, dar e un monstru creat de o maşinărie monstruoasă de creat monştri. Poţi râde de cum arată o broască strivită sub şenilele unui tanc, ea arată chiar caraghios, a orice, numai a broască vie nu, dar s-o acuzi, ironizezi, că arată aşa, nu e în regulă, fiindcă tancul e cel care a făcut-o aşa. La fel, Occidentul e plin de cusururi, dar asta nu înseamnă că spaţiul comunist devine unul simpatic, numai prin contrast şi graţie împrejurării că atunci eu eram cu 20 de ani mai tânără.
Afirmaţia că regimul s-a bazat şi pe tăcerea noastră subînţelege o acuzaţie: de ce aţi tăcut? Asta e o întrebare, dar persistând în ea, uiţi să o pui pe cealaltă: de ce, ca să-mi exprim ideile, trebuie să-mi pierd viaţa? E normal să mi se ceară să mor pentru idei? (Cei care vor să moară pentru idei, nu au decât să o facă ei, cei subjugaţi de idei, nu toată lumea în jurul lor. Or, de regulă, în regimurile acestea s-a ucis pentru idei, nu s-a murit pentru ele).

Doina JELA-  Revista Tomis, decembrie 2006

 

Eu si cu Vasile ne cunoastem de ceva timp, din perioada in care el era membru al grupului Phylosophy and Stuff, iar apoi de pe vremea cand lucra la revista „Idea“ din Cluj. Eu unul, nu sunt intru totul de acord cu el, desi cred ca are pe alocuri dreptate: opinia generala eticheteaza tot ce vine mai de la est de Romania ca fiind ceva complet nasol si iata ca Vasile Ernu vine de mai de la est de Romania si pentru el nu era asa nasol. Afirmatia lui creeaza disconfort la noi, unde suntem cu totii anticomunisti si am judecat, nu-i asa, executat si ingropat dictatura cu tot cu pretioasele-i conturi in valuta. Inamicul istoric Imperiul Sovietic nu poate fi ceva care sa produca emotie pozitiva si/sau nostalgie calitativa. Nu dau neaparat dreptate parerilor emise in cartea lui Ernu si consider o miscare de strategie felul/tonul amuzant in care e scrisa: si eu as putea sa adun o gramada de situatii sau fapte pline de umor despre copilaria mea la Sibiu, insa nu stiu in ce masura acestea ar reprezenta o imagine reala a ceea ce a insemnat comunismul in toata splendoarea lui criminala. Ar fi mai degraba o selectie autobiografica, exact ca un ceai indulcit in functie de cantitatea zaharului aruncat in el… O singura experienta nu inseamna toate experientele: chiar aceia care si-au (de)scris experienta din lagare si inchisori politice si-au rememorat si putinele clipe de fericire traite acolo: dar asta nu inseamna ca puscaria politica a fost toata numai fericire… Umorul vietii cotidiene nu eludeaza uratenia si mizeria intregului sistem care a fost masinaria comunista.

In fine, cred ca fiecare ar trebui sa-si arhiveze propria experienta in termenii pe care-i considera optimi/potriviti: cartea „Nascut in URSS“ prezinta metodologia si terminologia potrivite lui Vasile Ernu, pe care eu le respect, fara sa fiu total de acord cu el.

Dan Perjovschi in dialog cu Adina Zorzini – CULTURA, nr. 49, 23-11-2006

 

Dacă ar fi să căutăm precursori pe sol românesc, primul nume care îmi vine în minte este cel al lui Radu Cosaşu din Supravieţuiri. Acelaşi talent lucid şi ludic de a face din „rahartul” propagandistic bici estetic, acelaşi comic versatil, acid şi tandru care excită pe întreg parcursul cărţii apetitul de lectură. Dar atenţie: nu avem de-a face, în cazul lui Ernu, cu o carte „beletristică”, avînd în centru un personaj. Este un eseu memorialistic, o metaistorie personală, un ghid prin muzeul figurilor de ceară al idealurilor care formatau imaginarul şi conştiinţa unui copil al U.R.S.S. O pedagogie critică menită să toarne puţină apă rece peste „visul occidental/american” al românilor ieşiţi de sub călcîiul fostului Imperiu. Aici este, cred, adevărata miză a demersului: trezirea din beţia comunistă se cerea a fi dublată de un antidot corespunzător la adresa narcozelor capitalismului. Paradisului consumist din Apus îi e contrapus mitul sovietic, cu toate argumentele, atuurile şi slăbiciunile lui. Cu oferta lui de ideal. Inclusiv cu posibilităţile de a-ţi forma o gîndire critică independentă. De unde? Din romanele lui Ilf şi Petrov, ale lui Bulgakov şi Platonov, din textele formaţiilor rock etc… Oricum: perspectiva nu este aceea a unui copil/tînăr cu conştiinţă de victimă sau de om sub vremi, ci a unui copil/tînăr cu sentimentul apartenenţei afective la codurile acelei lumi astăzi dispărute. Fost membru al grupului filozofic „underground” din jurul revistei clujene Philosophy & Stuff, intelectual critic de stînga pe format occidental (dar cu background estic), om de editură la Idea transferat mai nou la Polirom, Vasile Ernu este, sau cel puţin pare un om care s-a despărţit de trecut pentru că… l-a integrat firesc şi îl poate privi acum în faţă fără patimă nevrotică, fără ipocrizie schizoidă. Citiţi excelentele secevenţe Sex în U.R.S.S. Ostap Bender, eroul meu preferat, Stirlitz, un fel de James Bond sovietic, Reclamă vs. propagandă în U.R.S.S., Muzica de zi cu zi şi rockul sovietic şi… restul şi vă veţi convinge.
Nu-i mai puţin adevărat însă că „reconstituirea” lui Ernu, dublată în final de o cronologie istorică: C.V.-U.R.S.S. foloseşte uneori (de dragul demonstraţiei) argumente fragile. Renunţarea la comunismul de stat nu a fost un semn al puterii, ci al slăbiciunii, o înfrîngere. Nu trebuie să fii anticomunist îngust pentru a constata, de pildă, falimentul economic şi, mai ales, simbolic, mitologic al Imperiului Sovietic. O fi fost rockul moscovit elevat şi poetic, dar tinerii ruşi de după 1990 s-au predat în faţa Madonnei şi a celor de la Scorpions, nu a trubadurilor locali, aşa cum pudibonderia oficială s-a predat în faţa sexualismului occidental (şi, în fond, rock-ul a fost brevetat în Occident, Estul doar l-a adaptat). Iar adevărata cultură umanistă în U.R.S.S. – şi în toate ţările lagărului socialist – a fost, cel mult, tolerată şi eventual instrumentalizată de sistem, nu produsă de el. Din ea, din acest „al treilea discurs” se alimentează şi spiritul independent al lui Vasile Ernu…
Născut în U.R.S.S. este cartea-manifest a unei identităţi în răspăr. Chiar dacă autorul ei nu va mai publica nimic (ceea ce nu cred!) el poate sta liniştit. Punctul ochit – memoria colectivă – a fost bine lovit, iar mesajul deja asimilat. Deşi (îmi şopteşte un drăcuşor) e mai reconfortant să scrii în numele U.R.S.S.-ului pierdut decît să scrii – ca (încă) tînăr român din România – în numele comunismului autohton…

Paul CERNAT –  Dilemateca, noiembrie 2006

 

Revin la intrebare: avem o alta paradigma a raportarii noastre la comunism?
Pina la volumele pe care le-ai mentionat si care au aparut in ultimii doi-trei ani, se ajunsese la o reactie simpla fata de trecut, la niste gesturi care erau in registrul limbii de lemn sau al gindirii de lemn. Gindirea fata de trecut se impartasea din maniheismul dintre alb si negru. Noi proiectam in trecutul respectiv dorinta noastra de a avea o judecata clara asupra trecutului. Invocind faptele: Gica a turnat, Fane nu a turnat, Fane este bun, Gica este rau, doream sa judecam istoria dintr-un punct de vedere clar moral. Asta se numeste bovarism paseist si asa am ajuns la o fundatura a interpretarii, la o anumita satietate, o anumita oboseala. E prea mult. Cartile pe care le avem in fata sint scrise de oameni foarte tineri, care au trait foarte putin sub comunism, dar vor sa-l inteleaga. Vasile Ernu a trait sub comunismul sovietic. La Vasile Ernu exista o nostalgie care, la un moment dat, devine foarte haioasa: articolul despe bauturile din URSS este genial, este antologabil in orice manual de istorie, trebuie cunoscut. Vasile Ernu stie foarte bine un lucru: exilul nu este in spatiu, ci in timp. Vasile este exilat fata de timpul in care era tinar si in care se intoarce incercind sa se recunoasca si nu reuseste. Nerecunoscindu-se in trecut, vede o ruptura in viata lui, din care cauza cartea este scrisa fragmentar. Asta mi se pare calitatea principala a cartii: este o carte explodata, are o intensitate explodata. O lume disparuta este cartea unei experiente, o experienta meditata mai tirziu. Cartea roz a comunismului n-am citit-o, m-am intilnit la Timisoara cu Radu Pavel Gheo, unul dintre autorii Cartii roz, care mi-a promis un exemplar. Sint curios ce tip de amintire filtreaza acei autori.

Calin-Andrei MIHAILESCU – Observator Cultural, nr. 334

 

 

Căci Născut în URSS e parcă scrisă anume să-i scoată din sărite pe anticomunişti. „Este o ţară care nu te poate lăsa indiferent”, formulează axiomatic Vasile Ernu încă din introducere, iar cuvintele se transferă, pagină cu pagină, asupra cărţii în sine, care, fără îndoială, nu te poate lăsa indiferent. „Sper că ceea ce urmează nu e nici dragoste, nici ură”, continuă Ernu. „Căci indiferenţă cu siguranţă nu va fi”. Aşa s-a şi întîmplat. M-am enervat foarte tare. Apoi mi-a plăcut că m-am enervat. Apoi mi-a plăcut pur şi simplu. Căci, după cum spunea o colegă în primii ani de liceu, într-una din acele discuţii filozofice de la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, în siajul lecturilor din La Medeleni, „trebuie să citim cărţi care te fac mai bun”. Cartea lui Vasile Ernu intră în această categorie.
Ernu a venit în România în 1990, părăsind „marele proiect al modernităţii”, cum numeşte URSS-ul, care pe atunci îşi trăia un sfîrşit fără glorie. A adus cu sine un munte de amintiri. Unele comune cu ale noastre – la fel ca el, mi-am adus aminte de entuziasmele şi marile bucurii ale copilăriei, legate în mine odată cu cravata de pionier. Căci şi eu l-am citit şi răscitit pe Arkadi Gaidar! Dar sînt şi deosebiri de substanţă. Entuziasmul lui Vasile Ernu nu a dispărut nici azi. Încă din primul capitol al cărţii se recunoaşte a fi „pionierforever”, iar pentru el colectarea sticlelor şi borcanelor sau marşurile pioniereşti sînt încă adevărate fapte de arme, deşi lumea sa, ca şi a mea, a noastră, s-a schimbat treptat, bunurilor simbolice, de genul cravatei roşii, luîndu-i locul prima pereche de blugi. Amintirile lui Ernu reconstituie într-o succesiune cronologică caleidoscopul vieţii cotidiene în fosta Uniune Sovietică, reuşind o cronică magistrală, după ştiinţa mea încă fără egal, a erodării ideologiei leniniste la nivelul omului obişnuit: prăbuşită sub impactul reformelor lui Gorbaciov, dispărută pentru a lăsa loc unui soi de pragmatism nostalgic. În copilăria lui (ca şi mine!), Vasile şi-a dorit foarte mult o geacă de blugi – s-a şi visat îmbrăcat cu una: „eram o altă fiinţă”, mărturiseşte. Acum, „cînd merg în magazine şi văd grămezile de blugi de acolo mă ia cu ameţeală. Cîtă desconsiderare faţă de aceste lucruri care cîndva au fost sacre pentru noi!” Aici i-am dat dreptate.
Dacă trecerea de la socialism la pragmatism a schimbat ceva în sufletele oamenilor, acest ceva este surprins cu o mare fineţe de Ernu, fără a fi explicitat. Am pierdut sau nu mai simţim puterea obiectelor. Mirajul pe care tot ce era de dincolo îl exercita asupra noastră. La fel ca el, şi cu o la fel de puternică nostalgie, îmi aduc acum aminte că, student fiind, îmi păstram cu religiozitate pe etajera camerei de cămin cîteva pixuri BIC în cutia de tablă a unei beri occidentale. Vasile Ernu nu merge mai departe, nu caută să explice motivele acestei alienări a vieţii de zi cu zi în socialism, izolarea, sărăcia la care regimul o impunea. La finalul cărţii, mi-am putut mărturisi că sigur nu acesta ar fi fost rolul ei, că ar fi alterat ingenuitatea amintirii – ceea ce nu m-a împiedicat să mă enervez, mai ales că Ernu caută explicit să salveze cîte ceva din arca lui Ilici şi chiar pe Ilici însuşi, mai întîi atunci cînd încearcă să convingă că leninismul are şi o parte romantică, cînd recunoaşte, cu un curaj pe care trebuie să i-l apreciez, că a renunţa la Lenin a însemnat pentru el, asemenea milioanelor de cetăţeni sovietici, a renunţa la o parte din sine. Proces care, citind capitole precum Ulianov, Lenin sau pur şi simplu Ilici, am înţeles că nu i-a reuşit, pentru simplul motiv că nici nu s-a gîndit vreodată să-l asume. Faptul este cu totul evident în post-scriptumul cărţii, unde susţine că „între lumea din care am ieşit şi lumea în care am intrat nu există o deosebire fundamentală, ci doar una de nuanţe, de ambalaj”, că „represiunea economică a luat locul represiunii politice”. Dacă Ernu îşi asumă public inadaptarea cinică la lumea de azi, uită însă aspecte esenţiale: mai întîi, cărepresiunea economică de care vorbeşte a făcut milioane de victime în lagărul socialist de la instaurarea şi pînă la prăbuşirea regimului. Apoi, oricît de nedreaptă ar fi astăzi inegalitatea, ea nu trage gloanţe în ceafă la miezul nopţii.

Marius Oprea –  Idei in dialog, februarie 2007

 

Vasile Ernu a fost vedeta principala a Premiilor de debut ale „Romaniei literare“.
Citeva surprize la cea de-a sasea editie a Premiilor de debut acordate de catre „Romania literara“, cu sprijinul Fundatiei „Anonimul“. Juriul, alcatuit din redactori ai revistei, s-a reunit in Clubul Prometheus pentru a inmina cele trei premii de anul acesta. Fata de editiile trecute, in acest an numarul nominalizarilor a crescut, dat fiind faptul ca a crescut si numarul editurilor interesate de publicarea autorilor tineri. „Daca generatia mea si a lui Dimisianu ar fi avut parte de atita bagare in seama, am fi fost fericiti“, a declarat Nicolae Manolescu, presedintele juriului. (…)

Vasile Ernu, nominalizat la mai multe premii dupa ce a avut unul dintre cele mai puternice „new entries“ din mai toate topurile literare romanesti ale anului trecut, a povestit cu (auto)ironie despre cum s-a obisnuit cu nominalizarile, dar nu si cu premiile. „M-am si gindit ca, daca nu iau nici un premiu, ma apuc sa scriu in rusa.“
Intrebat de ce crede ca „Nascut in URSS“ a ajuns atit de bine si de repede la multe si diferite categorii de public, Vasile Ernu recunoaste ca, la rindul lui, a fost surprins de acest lucru: „Din ce s-a scris, cred ca sint citeva trasaturi ale cartii care au fost apreciate fie pozitiv, fie negativ: o combinatie reusita intre nostalgie si tandrete, sinceritate si tristete, ironie si umor, la care se adauga si citeva idei mai putin «coser» care au contrariat pe multa lume. Eu incerc sa privesc prezentul din trecut si sa-l chestionez intr-o maniera ironica. Mai cred ca si combinarea mai multor genuri, lucru care a dat ceea ce eu numesc gen eretic, a ajutat mult la succesul cartii“.
Cartea lui Ernu, ca de altfel si „Dietetica lui Robinson“, a lui Alex. Leo Serban, au fost nominalizate si la Premiile Uniunii Scriitorilor, decernate ieri.

Andra Matzal –  Cotidianul, 27 aprilie 2007

 

Prima carte care imi vine in minte este “nascut in URSS” a lui Vasile Ernu (editura Polirom 2006) considerat cel mai spectaculos debut al ultimilor ani, insa nepremeiat asa cum ar fi meritat. Vasile Ernu scrie sistematic. Imparte comunismul natal in embleme, blazoane sau logouri. Le autopsiazia la rece, cu umor, obiectivitate si nostalgie. (s-a vorbit mult despre nostalgia sovietica in aceasta carte). Eu mizez mai mult pe rememorare (candida) normala a copilariei. “nu stiu altii cum sunt dar eu…” adica, Vasile Ernu, sunt legat de amintirea primilor blugi, de gustul primei gume de mestecat, etc. Toate acestea au insemnat ceva. Acel ceva pierdut iremediabil in oferta supermarketurilor de acum. Alte doua carti sunt “In cautarea comunismului pierdut” semnata de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir (Editura Paralela 45 2001) si “o lume disparuta. patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici” de aceeasi autori, de data asta la editura Polirom 2004.

De ce recomand aceste volume?. Pentru ca, dincolo de discursul istoric, prozele acestori autori vorbesc despre comunism intr-un mod prin care poti empatiza mult mai usor cu perioada. Vorba aruncata aiurea de acel licean nu are fundament. Nu numai in comunism se face partie la trecerea unui presedinte de stat. In cazul americanilor de pilda, se sudeaza si capacele de la canalizari. Nu iau apararea comunismului ci doar spun ca perceptia este total gresita, facuta dupa ureche si propagata eronat. Nu putem vorbi despre comunism, noi cei care nu l-am trait, cu atat de multa relaxare. Nu avem voie. Nu putem acuza natiunea de somn, pentru ca nu stim ce am fi facut noi daca eram atunci. Nu ne puteam da cu parerea fara ca macar sa avem cat de cat habar.

Cosmin Dragomir –  www.15-19.ro

 

Pe Vasile Ernu îl întâlneşti pe la concerte şi evenimente culturale mai underground, te miri de înfăţişarea lui de proletar/intelectual cu bască, îl asculţi şi îţi rămâne în minte. Îl mai întâlneşti în dilema sau românia liberă şi găseşti acelaşi stil boem de a povesti. În fine, dacă te apuci să-i citeşti şi cartea, eşti fermecat de-a binelea.

“Priviţi, minunaţi-vă, sînt cetăţean al Uniunii Sovietice.” -Vladimir Maiakovski

În djinsî, mestecând jvacikă şi fredonând Kino ori Agata Kristi porneşti periplul prin utopia sovietică. Născut în URSS e o serie de povestiri (piese de puzzle, cum le numeşte Ernu) despre viaţa în Uniunea Sovietică, fără prea mare legătură între ele. Însă fac împreună o imagine vie, colorată, cu gust şi miros, mândră şi câteodată tristă, dar în orice caz altfel şi mai mult decât am întâlnit oriunde în altă parte.

Nu se poate vorbi despre obiectivitate referitor la o carte ce reflectă vădit o experienţă personală, dar Născut în URSS nu e nici nostalgică, nici acuzatoare. Asta pentru că acceptă din start contextul politic şi social, nu îl contestă şi nu îl laudă. “…vrea să dea doar contururi, starea de spirit, modul de a gândi şi de a vorbi al unei culturi, să creioneze mentalitatea culturală sovietică.”Se vorbeşte despre şcoală, despre distracţie, muzică şi sex, despre băutură şi politică, uneori despre toate la un loc. Spre deliciul cititorului, mitul băutorului sovietic este confirmat şi minuţios detaliat. “Bea totul şi încă ceva pe deasupra”: pe lângă votkă, bere sau şampanie – parfumuri, cosmetice, clei, diluant, dizolvant, pastă de dinţi, preparate şi combinate cum numai cetăţeanul sovietic îşi poate închipui.

Vasile Ernu spune din introducere că “lucrurile scrise aici sînt povestite dintr-o dublă experienţă, care nu e neapărat singulară. E vorba, pe de o parte, de o experienţă directă, a cetăţeanului care a locuit în spaţiul sovietic, iar de cealaltă, de o experienţă livrească, mediată cultural.” Asta are implicaţii şi asupra semnificaţiilor. Există un plan concret, dar şi unul intelectual, care spune: comunismul şi capitalismul sunt diferite ca formă, nu ca fond; viaţa oamenilor înseamnă mai mult decât ţara sau regimul politic în care au nimerit să trăiască.

Ar mai fi de spus că Născut în URSS e mai mult decât o carte (nu, nu e un clişeu). E o senzaţie foto/audio/video/imaginară, la care contribuie site-ul şi blogul autorului. Că tot vorbeam de muzică, recomand să ascultaţi Nautilus Pompilius în fundal, în timp ce vă cufundaţi în aventura sovietică.

Vlad Ursulean –  www.bookblog.ro, 5 mai 2007

 

“Nascut in URSS” prinde editia a doua la un an de la prima tiparire. In acest an a avut timp sa scandalizeze, sa provoace exercitii de admiratie, sa uimeasca, sa incaseze premii (le amintesc pe cele mai recente: Premiul pentru debut al “Romaniei literare” si Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), sa se transforme intr-un brand. Si, nu in ultimul rand, sa schimbe ceva in perceperea anumitor lucruri.
Cartea a aparut atunci cand trebuia sa apara. Dar nu in sensul ca a tras lozul castigator la plesneala. Nu a fost o chestiune de noroc. “Nascut in URSS” a fortat pur si simplu lumea sa ciuleasca urechile. Pentru ca avea un mesaj – care trebuia ascultat.
La prima vedere, faza cu Ernu parea o vrajeala: Ernu scria despre comunism. Despre ce?! Comunismul nu mai era de mult un subiect interesant: saisprezece ani de frecat cuvinte il transformasera cu succes intr-un cliseu apatic si ireal, care-si desfacea picioarele pentru toata lumea.
In aceste conditii, ceea ce a facut Ernu a fost un lucru radical si in acelasi timp simplu sau banal. A pus cateva povesti despre viata reala din timpul comunismului. Nu a ocolit cliseele ei maligne, nu a ocolit ideologia, nici ironia si vorbitul in doi peri, dar nici nu redus totul la acestea. Pentru ca, in pofida ideologiei, exista de partea vietii un rest nedesirabil, care ne da concluzia si miza cartii: aceasta viata nu putea fi decat fericita, pentru ca a fost viata noastra. Singura.
Si inca ceva (iar in acest “ceva” se ascunde clou-ul): Ernu a plasat povestea acolo unde ea a inceput si a sfarsit – in URSS. In locul in care Utopia a trait si a murit, in care Utopia si-a consumat gloria si ciroza. Nascut la Odessa, in Ucraina, Ernu si-a facut documentatia la fata locului.
Daca ar fi sa rezum cartea in cateva vorbe, as folosi o propozitie a lui Alexandru George: “Infernul nu este posibil”. Desi partida e trucata, desi cartile au fost impartite prost, desi Sistemul (comunist, capitalist sau cum o mai fi el) tine toti asii in maneca, viata indivizilor concreti castiga. Intotdeauna. Prin simplul fapt ca partida a avut, totusi, loc.

Mihai Iovanel  – Gandul, 8 mai 2007

 

Cu un deceniu in urma, aparitia unei carti precum Nascut in URSS de Vasile Ernu (Editura Polirom, 2006, Premiul Romaniei literare si Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut) ar fi fost de neimaginat. Anii ’90 au insemnat, in primul rand, o uriasa decomprimare postsocialista, cu un predominant discurs anti-.

Chiar si acum, se vorbeste si se scrie despre comunismul autohton cu multa patima si partinire, acuzatorii inflexibili si aparatorii nostalgici disputandu-si prada (propriul trecut) fara un minim efort de obiectivare.

Problema esentiala pe care o pune cartea lui Ernu aceasta este: ne-am trait viata in comunism ca niste jalnice larve, ca niste prizonieri cu toate atributele si reflexele captivitatii? Sau am putut fi totusi senini – nu numai lasi, ci si curajosi, nu doar deprimati, ci si fericiti in cadrul vechiului Sistem? Iar daca rememoram episoade frumoase, fragmente existentiale pline de lumina, al cui e meritul? Al regimului sau al individului care i-a rezistat, smulgandu-i franturi de bucurie personala? (…)

Nu va grabiti totusi sa-l puneti la zid pe Vasile Ernu! Demersul lui e mai complex si totodata mai subtil decat o asemenea stupida apologie a comunismului, pe care comentatori neatenti ai cartii i-au reprosat-o pe un ton dur. Autorul preia de fapt un prefabricat uman, o psihologie si o morala de homo sovieticus, descriind si interpretand prin aceasta grila viata in URSS. Asa-numitul homucus, cetateanul care sta la cozi si bea litri de votca, sufera cumplit cand Gorbaciov introduce prohibitia bauturilor alcoolice, merge la “tualetul public” si se descarca alaturi de alti tovarasi, sta in apartamente comune si isi cunoaste la perfectie vecinii, e mandru de progresele stiintei sovietice si de superioritatea scolii sportive, jura pe Lenin, se teme inca de Stalin si spune bancuri cu Hrusciov, asteptand ziua in care mareata lui Uniune va zdrobi si ultima reduta, impunandu-si modelul dincolo de Atlantic.

Pe trunchiul tare, batos al mentalitatii sovietice sunt “altoite” experiente personale, transcrise pe un ton ambiguu, ironic si melancolic. E un rasu’- plansu’ pe care il cunoastem destul de bine, o jale schimbatoare, ce defineste exact amalgamul de sentimente cu care ne retraim trecutul.

Daniel Cristea Enache – Ziarul de duminica, 1 iunie 2007

 

Literatura romana a inceput sa se vanda in ultimii ani, desi romancierii straini raman campioni. Dar, cine stie, daca va vine chef de vreun text romanesc, avem doua propuneri: cei mai premiati scriitori ai anului, Vasile Ernu si Petru Cimpoesu.
Cartea lui Vasile Ernu, „Nascut in URSS“ (Polirom), incearca sa ne „imprieteneasca“ cu cetateanul sovietic si cu viata lui de zi cu zi. Cea a lui Petru Cimpoesu, „Christina Domestica si Vanatorii de suflete“ (Humanitas), ne propune o Romanie fabuloasa, in care convietuiesc de minune oamenii simpli, agentii secreti si extraterestrii.
1) COPILUL URSS-ULUI „Nu ma asteptam sa iau aceste premii“, spune Vasile Ernu, referindu-se la cele doua premii si o nominalizare din aceasta primavara. „Am crezut ca anumite idei incomode pe care le vehiculez in cartea mea nu corespund corectitudinii politice locale. Dar m-am inselat“, mai comenteaza el.
O radiografie a vietii cotidiene din URSS – asta incearca sa realizeze autorul care, prin intermediul memoriei afective, regaseste bancul sovietic – „cel mai bun banc din lume“ –, „pionierii-eroi“, obiceiurile, idealurile, entuziasmul.
S-a nascut si a trait pana in 1990 in tara care „nu te poate lasa indiferent“. Devenit produs al acestei tari si culturi sau homo sovieticus, cum ii place sa se autodefineasca, Vasile Ernu realizeaza un colaj perfect de amintiri pe care, spune el, le povesteste dintr-o dubla experienta: cea a cetateanului care a locuit in spatiul sovietic si cea livresca.
O face cu nostalgie, dar nu cu aceea hranita de o „utopie indreptata spre trecut“, ci cu una ce il caracterizeaza pe un homo sovieticus care lucreaza cu utopii indreptate spre viitor. Si, imbinand nostalgia cu ironia, reuseste cocktailul perfect pentru o contemplare detasata. Un cocktail pe care l-a amestecat bine de la distanta pentru ca nici un tren, avion sau alt mijloc de transport nu il mai poate duce „acolo“: pentru simplul motiv ca Uniunea Sovietica nu mai exista.

Oana Pulpa – Money Express, 15 mai 2007

 

Cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu. Nascut in URSS a ajuns, in mai putin de un an, la a doua editie, interviurile luate autorului – devenit foarte rapid un rasfatat al lumii literare si al presei (nu doar culturale) – curg garla, cartea are, pana acum, mai mult de cincizeci de comentarii, cele mai multe favorabile, record cu care nu se pot lauda prea multe dintre volumele (debutantilor ori consacratilor) lansate pe piata romaneasca, si inca nu sint semne ca aplombul comentatorilor ar fi scazut. Site-ul profesionist, foarte bine gestionat al lui Vasile Ernu (www.nascutinurss.ro – de vizitat!), ne pune la dispozitie dosarul complet al receptarii acestui best seller despre o lume moarta (da, moarta, nu doar disparuta…) si – deja de ceva timp – ingropata. Un dosar de presa de care “se sparie gandul”… In treacat fie zis, acest simpatic nostalgic al imperiului sovietic se descurca perfect in postura de manager al propriei carti si al propriei imagini, dovedind ca, iata, chiar si un vajnic ex-cetatean al URSS se poate adapta de minune (si de ce nu ar face-o, din moment ce e in interesul sau?) regulilor lumii “capitaliste”, “consumiste”. Teribilul (ca sa nu zic teribilistul) Vasile Ernu, care plange convingator pe ruinele imperiului marelui Lenin – creand o foarte buna impresie artistica -, isi va fi dat seama pana la urma ca dracul capitalist nu-i chiar asa de negru si ca, invoindu-te cu el, poti vinde cu profit un discurs ostalgic inspirat ambalat si inspirat promovat. Scriind acestea, nu am – va asigur! – nicio intentie malitioasa. Dimpotriva! Succesul lui Ernu e pe deplin meritat, iar abilitatea managerizarii inteligente a succesului merita, de asemenea, aplauzele noastre. Si interesantul autor (moldovean? roman? sovietic?) nu se poate plange ca aplauzele au intarziat. Cele doua premii pentru debut venite, unul dupa altul, de la Romania literara si de la Uniunea Scriitorilor din Romania au picat exact la tanc, pentru ca, altfel, simpaticul Vasile Ernu s-ar fi facut foc si para si, dupa cum marturiseste intr-un interviu, ar fi renuntat sa mai scrie in limba romana… Glumesc, evident, asa cum si Ernu glumeste in interviul cu pricina. (…)

Bianca Burta Cernat – Suplimentul Bucurestiul Cultural nr.30, 17 august 2007

 

Demersul lui Vasile Ernu poate fi privit ca o incercare de recunostituire a vietii de zi cu zi a Uniunii Sovietice. Munca sa se aseamana cu cea a unui arheolog al societatii umane, ce sondeaza, luind mostre de sol, la diferite adincimi ale sedimentelor istoriei noastre apropiate.
“Uniunea Sovietica n-a fost doar o tara, a fost mai mult decit atit, a fost cel mai mare proiect utopic al modernitatii. Ea te face sa te minunezi, te fascineaza, iar fascinatia pentru ea lasa urme si rani adinci. Cum ar spune prima intelighentie revolutionara de dupa 1918, acolo nu arta imita viata, ci viata trebuia sa devina arta”.
Constatarea aceasta am extras-o din volumul tinarului scriitor basarabean Vasile Ernu, intitulat, sugestiv, “Nascut in URSS”. Cartea, dupa cum marturiseste autorul, a fost gindita initial ca un experiment, care urma sa fie scris pentru sase sau opt voci; cum, insa, prietenii lui Ernu nu au dat curs invitatiei sale, ci s-au multumit sa discute in culise despre ea, Vasile Ernu a scris-o singur, interpretind insa si rolurile cerorlalti. In acest sens, experienta topita in paginile pe care le-a asternut, scormonindu-si sufletul, pe hirtie nu e numai a lui. Ea apartine unei intregi generatii de tineri care si-au trait copilaria si adolescenta (si o parte din tinerete) in interiorul granitelor unui imperiu ce s-a prabusit la fel de repede cum a aparut. Hazardul l-a scos ca pe un as din bezna minecile sale, intr-un moment in care la masa de joc a istoriei totul parea intors cu susul in jos, si tot hazardul l-a inghitit in neantul sau, intr-un alt moment, in care jocul a capatat o alta turnura. Si intr-un moment, si in altul, hazardul a trisat, dar istoria si-a urmat cursul. “Tara mea, constata autorul, a disparut pe neateptate, asa cum a si aparut. Nimeni n-a luat-o in serios la primele semne ale creatiei, iar cind au luat-o in serios, era prea tirziu ca sa se mai poata face ceva”.
Ajungind aici, Vasile Ernu face o afirmatie incitanta, deschisa mai multor interpretari. “Specialistii capitalisti ar fi tinut-o in viata inca mult si bine, insa tara mea era mult mai bolnava decit credeau ei…”. Nu voi incerca sa interpretez aceste afirmatii, facind speculatii pe marginea lor. Ii voi lasa cititorului placerea de a le decodifica, tragind singur concluziile de rigoare. Nu pot, insa, sa nu pun totusi o intrebare: ce interes aveau “specialistii straini” sa mentina sitemul comunist in viata? Era, cumva, acesta o pavaza a bunastarii si stabilitatii lor? “Nascut in URSS” este un glosar, o radiografie a diferitelor paliere ale societatii sovietice din anii de inghet si nu numai: cautind sa inteleaga prezentul, lumea in care a trait, Vasile Ernu e nevoit sa scruteze cu privirea si trecutul sovietic, mai mult sau mai putin apropiat, trecutul care a marcat viata generatiei parintilor, bunicilor si strabunicilor sai. (…)

Marturisesc ca aceste rinduri m-au uimit. Am meditat indelung la ele. Le-am intors pe fata si pe dos. Afirmatiile sale par destul de socante. Ele nu ar fi putut fi scrise si nici macar gindite acum zece ani. Avatarurile tranzitiei pe care am trait-o si o traim pe propria noastra piele ne determina sa reconsideram in fiecare etapa altfel istoria precedenta. Pasind cu stingul, la propriu si la figurat, intr-o societate bazata pe concurenta, unde legile sint dure, incepem sa regretam ce am “pierdut”. Poate ca experimentul comunist a avut si laturile sale bune. In timp, peste citeva generatii, vom putea trage concluziile de rigoare. Deocamdata, ne traim in continuare istoria la modul paroxistic, intrebindu-ne mereu care e sensul sau. Or, paradoxul istoriei, si poate si al vietii, e acela ca istoria nu are sens. Totul nu e decit un experiment. Un happening, de la inceput pina la sfirsit…

Nichita DANILOV-  Ziarul de Iasi, 1 noiembrie 2007

 

В издательстве Ad Marginem вышел перевод книги Василия Ерну “Рожденный в СССР”. Анна Наринская пришла к выводу, что автор, эмигрировавший в Румынию в начале 90-х, составил реестр того, что мы хотим помнить о советском прошлом. 

Книжка “Рожденный в СССР” вышла в Румынии прошлым летом и принесла своему автору не только пару литературных премий за дебют, но и довольно шумную известность с легким даже призвуком скандальности. Ажиотаж объясняется в первую очередь самой тематикой книги: в Румынии до сих пор к коммунизму относятся довольно нервно. Некоторые критики сочли значительным тот факт, что сайт книги — это первый румынский сайт, посвященный коммунизму. А большинство посчитали скандальным тезис Ерну о том, что диссидент — продукт коллаборационизма между советскостью и антисоветскостью, а диссидентство — “творчество, своего рода общий язык, поддерживаемый обеими сторонами”.

Тут мы можем с гордостью признать, что опередили румынских братьев. У нас соображения вроде того, что “антисоветизм как компонента включался в развитие советской модели, а советский закон жизни состоял в соединении ритуала советской повседневности и критического отношения к советскому идеологическому канону” стали на сегодняшний день практически общим местом. Так что поразить или хоть сколько-нибудь взволновать нас идеи Василия Ерну не могут. Зато нас могут умилить и порадовать факты и подробности советской жизни, которые он с нежной заботливостью и, как он сам выражается, “ностальгически-иронично” собрал в своей книге.

Василий Ерну эмигрировал в Румынию из Одессы в 1991-м, лет ему тогда было примерно двадцать. Эти факты нашли отражение в его книге. В том смысле, что “Рожденный в СССР” — это, во-первых, воспоминания именно о детстве, причем в благополучном южном городе. Во-вторых, воспоминания человека, не прожившего здесь страшноватые годы, последовавшие за окончательным крушением СССР. А в третьих, рассчитана эта книга на румынскую публику, то есть на такую, которая советский опыт имела, но не такой, как наш.

Чтобы вышло симпатично, Ерну пользуется вполне очевидным приемом: он берет вроде бы противные стороны советского бытования — дефицит продуктов, коммуналки, вонючие общественные сортиры — и рассказывает о них уютные вещи с той самой “ностальгически-ироничной” интонацией. (…)

Достоинство маленькой книжечки Василия Ерну в том, что он по разнообразным причинам, например потому, что не живет в России, не хочет ничего объяснить нам про нас сегодняшних. Он просто составляет реестр своего детства, пытаясь в первую очередь разъяснить себе самому, чем же, собственно, он был тогда и почему все эти воспоминания ему так дороги.

Для того, кто вместе с Ерну — пусть совсем даже не в Одессе — прожил советские 70-е и 80-е, в этом его реестре неожиданного совсем мало. Ерну дежурно восхищается мультфильмом “Ежик в тумане”, вспоминает классическую пропорцию “ерша”: 500 г пива и 50 г водки, цитирует песню группы “Крематорий” про маленькую девочку со взглядом волчицы. Но иногда Ерну вспоминает и менее хрестоматийные вещи. Например, рассказывая о “культе Буратино”, автор сообщает, что “советским интеллигентам нравилась хохма “Казанова — это перевернутый Буратино””. С этими интеллигентами я знакома не была.

Anna NARINSKAYA Komersant , Журнал «Власть»   № 49(753) от 17.12.2007

 

Comments

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Vai și amar de țara care se sprijină doar pe cronicarii și intelectualii de curte de Vasile Ernu
• „INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO
• VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”
• Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI
• 2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural
• INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural
• Lansare – Centrul nu se mai susține
• Bursieri Taifas
• Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte
• Cum să fugi de Untold şi Gheboasa? Doar Darabani ne mai poate salva…

Cautare