Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog

MiniRecenzii – Bandiţii (după un an)

Azi se face 1 an de la publicarea volumul Bandiţii. Mică trilogie a marginalilor (Editura Polirom 2016, ediţia a II-a în 2017). Volumul a fost distins cu premiul pentru Eseistică / Publicistică al revistei Observator Cultural

În Bandiții, nu asistăm la o răsturnare mesianică a lumii în așteptarea Binelui final, ca în Sectanții, ci la o negare a ei în numele Răului etern. „Sectanţii“ se aflau în centrul lumii, iar Leviatanul se învîrtea bezmetic în jurul lor; „bandiții“ se află în afara Leviatanului și îl provoacă sistematic. O perspectivă neîndreptățită ? Evident, dar nu atît de nedreaptă pe cît ne place să credem, căci fără „bandiți“, „fraierii“ (adică noi) sînt niște Narciși fără oglindă.

Mai întîi, trebuie să amintim că Leviatanul este instituționalizarea excluziunii. În acest sens, un act inaugural pentru Europa, chiar dacă nu inițial, l-a constituit construcția vagabondului, însemnat cu un V de la vagrant, precum evreii mai tîrziu, și care instituționalizează opoziția mai veche dintre „săracii lui Dumnezeu“, supuși ai Ordinii sociale și obiect al carității creștine, și „săracii Diavolului“, decretați inamici ai acestei Ordini și, ca atare, excluși din cetate. Bandiții lui Ernu sînt urmașii mîndri ai celor din urmă, transformînd stigmatul excluziunii în mîndria unei apartenențe la o castă a negației. La periferia acestor marginali se află cerșetorii. Pe primii îi urîm pentru că ne arată fisurile sau incompetențele Sistemului din care facem parte – dar ne și fascinează tocmai pentru faptul că sînt „anti-Sistem“; pe ultimii îi evităm, îi urîm în secret, pentru că sînt abandonații Sistemului și ne întind oglinda în care ne vedem riscul de a fi abandonați la rîndul nostru.

Ordine instituită, Leviatanul este Marele Dresor de Purici. Sau, cum rezumă Ernu, „bagi bușteanul și iese Pinocchio“. Dacă nu e Taganka, e grădiniță, cam tot aia, din acest punct de vedere – sugerează autorul, devenit un soi de Foucault de rit oriental. E rîndul nostru să ne întrebăm ce-i de făcut… Ajungem astfel, în ultimă instanță, să ne punem întrebări fundamentale despre viață. Ce ne mînă pe noi, oamenii, în viață? Răspunsul ar putea fi următorul: dorința de apartenență și frica de excludere. Ce ne orientează în viață? Nu atît gestiunea rațională a intereselor noastre egoiste, ci nevoia de recunoaștere, acea „luptă pentru recunoaștere“ despre care a vorbit inițial Hegel. Pe Ernu nu îl interesează însă micile noastre lupte, individuale sau de grup, ci, în primul rînd, Marea Luptă, de pretutindeni și dintotdeauna, aceea dintre Marginali și Leviatan pentru împărțirea legitimă a sferelor de apartenență. Iar aceasta este totdeauna o luptă de putere.

Vintilă Mihăilerscu / Dilema veche

 

Paralela simbolică dintre cele două incipituri este aproape perfectă: dacă drumul à rebours în timpul Sectanților începe odată cu moartea Tatălui, intrarea în universul bandiților are loc prin intermediul aceluiași Tată moralizator, un Moise care-și predă fiul noului părinte spiritual. Nu întîmplător, unul dintre subcapitole se intitulează Sfîrșitul copilăriei. Sînt două feluri diferite de lectură, două tipuri de mister pe care le abordează autorul trilogiei: un mister al copilăriei, atît de bine integrat celui religios, sub tutela Tatălui, și unul al adolescenței, al rebeliunii, al uciderii simbolice a aceluiași Tată, urmată de înlocuirea lui. Dacă în Sectanții, Tatăl însemna Ordinea, Cuvîntul, în Bandiții, odată cu paricidul acesta simbolic, Ordinea este tulburată, Cuvîntul își pierde greutatea simbolică și trebuie înlocuit și el prin dezvoltarea unui nou limbaj. Cred că de aceea acest al doilea volum se și deschide cu un lexicon banditesc, pentru a reașeza gîndirea și vorbirea pe noi coordonate. E vorba despre găsirea unei noi ordini simbolice, a unui sistem de semne profan care să înlocuiască Ordinea religioasă și care, totuși, să implice un tip similar de hermeneutică. Lumea bandiților este, din acest punct de vedere, extrem de ofertantă: de la setul draconic de legi nescrise la tipologia tatuajelor.

Ajung, în final, la cea de-a treia cale de interpretare a acestei trilogii, care devine evidentă după apariția primelor două volume: este vorba despre un traseu care, mai mult decît autobiografic, își are rădăcinile într-un prezent al scrierii – trilogia lui Ernu capătă un caracter de paidee solitară. Deja departe de schematismul facil al primelor sale cărți, Vasile Ernu se descoperă pe sine ca scriitor, are din ce în ce mai multă încredere în el, face incursiuni într-un subiectivism melancolic pe care îl evita înainte, scriitura lui capătă noi valențe stilistice, devine literatură. Aș mai avea să-i reproșez, de data aceasta, faptul că încă nu a învățat să personalizeze discursurile actorilor pe care-i urcă pe scenă. De multe ori, fie că vorbește un bandit, fie o codoașă bătrînă, îl auzi pe Vasile Ernu ținînd un discurs. Mai are de lucrat la capitolul ăsta. Cert este că un subtitlu (sau supra-?) general al acestei trilogii autoficționale ar putea fi Vasile Ernu devine scriitor.

Bogdan-Alexandru Stănescu / Observator Cultural

 

Astfel, în această logică, volumul „Bandi- ţii” va putea genera două tipuri de reacţii principale: prima – de recunoaştere imediată şi automatică a unor anumite tipologii reduse până la clişeu; a doua – de retragere în zonele exotismului estic. Complementare, ele vor decide un soi de lectură inedită (recunosc aici ingeniozitatea autorului), în senul în care, orice s-ar întâmpla în această lume amorală, exotismul URSS produce un fel de contact îmblânzit: când Profesorul (figură centrală din lumea bandiţilor) îi taie degetul lui Keşa pentru a marca o iertare (ceva din delirul personajelor bolnave şi misticoide ale lui Breban locuieşte la rădă- cina ontologiei/deontologiei personajelor lui Ernu, categoric pe filieră dostoievskiană) episodul nu produce un şoc puternic, ci colaborează cu celelalte elemente (detalii de comportament, detalii culinare sau vestimentare semnificative etc.).

La fel cum, fie venind pe căile unei cateheze inversate (de la Keşa sau Maki la Korj, toţi bandiţii împlinesc alegorii, la nivel simbolic), fie prin elaborarea unui cod particular, regimul metaforic al cărţii dublează şi corijează permanent pornirile antropologice. Prin acest joc focal (între antropologic şi realism magic), Ernu impune o eseistică unică în literatura recentă: „Vechea tradiţie a jocului are la bază penuria, lipsa. Trebuie să inventezi jocuri şi jucării din nimic. Sunt suficiente o frunză, o sfoară, o creangă, un bob de fasole. Noua tradiţie a jocului şi jucăriilor este excesul. Peste tot sunt prea multe jucării, instrucţiuni şi oferte. Spaţiile şi locurile de joacă ale «lumii civilizate» încep să arate obscen: cu cât sunt mai puţini copii, cu atât sunt mai îngropaţi în ele”.

Toate părţile cărţii vorbesc despre dezvoltare prin educaţie alternativă. Trecerea însă se face brusc în postcomunism. De la hoţul de buzunare care considera grobiană utilizarea instrumentelor auxiliare (de exemplu pentru tăierea poşetei), la matroana (tiotea) Hana care vede prostituţia ca pe „cea mai grea meserie pentru o femeie”, se face trecerea la banditul devenit oligarh.

O carte foarte bună, care se citeşte ca un dosar de epocă (extrem de bine informat şi alcătuit pe partea istorică) trecut prin filtrul experienţei. Vasile Ernu e unul dintre puţinii autori contemporani pentru care istoria însăşi e gonzo.

Ştefan Baghiu / Cultura

 

Totul pare autentic, dar se simte că, de astă dată, Ernu investighează din exterior, nu ca în Sectanții, în care el, ca autor, era unul dintre ei. Ca investigație romanescă vorbind, rezultatul e mai acătării, dar povestirea nu e atît de vie în Bandiții ca în Sectanții, deși rezultatul literar mi se pare superior. E imposibil să nu-ți placă personajele lui Ernu, cu ajutorul cărora autorul reconstituie lumea bandiților, dar e clar că în această specie el pătrunde, cît pătrunde, fără a face parte din ea. Acest neajuns mi se pare, de altfel, o probă că romancierul Vasile Ernu e în stare să se descurce și fără protezele memorialistului care, dacă-l scoți din ceea ce a trăit el însuși, nu mai știe să se descurce. Așa se întîmplă că, în afară de istoriile cu bandiți pe cre le pune în pagină, Vasie Ernu procedează ca Victor Hugo, în Mizerabilii, trecînd de la epic la explicațiile epicului, alea care-i fac pe eseiști să-și închipuie că un prea cinstit roman ar fi un eseu aparte.

Din Bandiții lui Ernu îmi plac nu numai poveștile lui personale, cele în care spune cum a intrat în relații cu hoții și cu contrabandiștii de la Odessa și din alte orașe din fosta URSS. Mi se par de neuitat personajele lui, Profesorul, milițianul pensionar, artistul hoțiilor din buzunare, în construirea cărora Ernu are toate datele unui romancier neîndoielnic, deși nu se laudă cu asta. Spre deosebire de alți scriitori, Vasile Ernu nu-și pune problema genului în care scrie. Ca mulți alți mari povestitori pentru care ceea ce contează e ce-ți spun, nu ce crezi tu despre narațiunea lor.

Cristian Teodorescu / Caţavencii 

 

Impresionantă este, la Vasile Ernu, afec­țiunea profundă, vibrantă, față de lumea pe care o descrie. Dincolo de orice retorică a „datoriilor uitate“ și a „reprezentării sărăciei“, perspectiva sa asupra semenilor este una profund umană. Indiferent de încheierile politico-ideologice pe care le trage din ea, frămîntarea lui pentru „cei mulți și umili“ (deși „bandiții“ sînt departe de a putea fi considerați umili…) nu este una ideologică, artificială, ci derivă din experiența directă cu ființe reale care se mișcă într-o lume reală. Candoarea raportării la „marginali“ se manifestă nu doar în fascinația irepresibilă față de „hoții în lege“, ci și, de pildă, în amestecul sfîșietor de milă și oroare care îl copleșește pe Vasea atunci cînd descoperă mizeria inimaginabilă în care trăiește „casta“ cerșetorilor și a nebunilor rătăcitori (veritabili paria ai ierarhiei cosmico‑so­ciale a „bandiților“).

Vasile Ernu iubește personajele, locurile și obiceiurile pe care le descrie cu acea pasiune nemiloasă de care numai prozatorii de vocație sînt capabili. O vocație care, pe de o parte, se manifestă în puterea de a capta schimburile și descărcările de energie, infraso­ciale, microscopice, dintre persoanele umane – intervibrații ale cililor conștiințelor individuale, de mare finețe, chiar atunci cînd aparența celor implicați este „primitivă“. Dar tot un semn al vocației este și modul în care se dozează raportul dintre acest strat al autenticității umane și schemele epice rocambolești, romantice, de roman noir. Tot ceea ce ține de retorica literaturii de aventuri (e.g. modelul Jim Hawkins, personajul lui R.L. Stevenson, din Insula comorii, care, protejat de ambiguul Long John Silver, se maturizează, fără să fie corupt, în contact direct cu societatea răsturnată a piraților) nu este strident, ci, dimpotrivă, în fuziune cu prestațiile realiste, exercită o clară forță de fascinație asupra cititorului. Vasile Ernu topește senzaționalul în ceea ce reușește nu doar să ne convingă pe noi, dar să se convingă chiar pe sine însuși că este fluxul trăitului. Iar această (al)chimie este dovada clară a unui talent epic și a unei inteligențe artistice remarcabile.

Caius Dobrescu / Observator Cultural

 

Cartea lui Vasile Ernu, Bandiții, a doua parte din „Mica trilogie a marginalilor” este o cercetare antropologică desfășurată pe teren, dar deopotrivă un roman al formării. În cartea lui se întrepătrund observația și introspecția, explorarea și incursiunea în propria memorie. Ca șiSectanții– prima parte a trilogiei marginalilor – , Bandiții intră în ceea ce am putea numi o „autobiografie antropologică”, căci autorul însuși se simte un „marginal”, vigilent la toate pârghiile prin care puterea ne poate ridica doar pentru a ne face să cădem de la o înălțime mai… sigură. Atât înSectanții cât și în Bandiții, Vasile Ernu își folosește propria experiență de viață ca „metodă” de cunoaștere subiectiv-obiectivă a unui mediu străin, exotic, aflat într-un „tărâm al leilor”. Et inter leones ego – ar putea suna motto-ul care stă la baza acestui tip de explorare deopotrivă științifică și mărturisitoare. (…)

Secta și banda sunt exemple că se poate trăi în afara statului și în contra lui. Dar, și aici este paradoxul ce-l umple de melancolie pe Vasile Ernu, asemenea alternative depind substanțial de stat, de existența lui diferită și, necesarmente, ostilă. În momentul în care statul devine favorabil sectelor, în momentul în care bandiții fac legea în interiorul structurilor de stat – aceste alternative (ce păreau atât de viabile câtă vreme erau urmărite și reprimate de stat) se dizolvă de la sine, nici bandele, nici sectele nu mai pot rezista. Coeziunea unei comunități (de la cuplul îndrăgostit până la națiune) este stimulată și menținută de prezența și de atacurile unui dușman comun (real sau imaginar). După cum o spune Ernu foarte frumos iubirea este salvatoare în esența ei și fără această intenție soteriologică nu am mai putea vorbi despre iubire. De aceea atâta vreme cât există un pericol sau un Dușman de (sub) care să vreau să-l salvez sau să-i salvez pe cei iubiți – coeziunea este maximă. De îndată ce acești stimuli încetează, coeziunea slăbește și piere.

Horia Patraşcu / Cultura

 

Meritul antropologic al Bandiților lui Ernu este acela de a ne desluși, de a ne da în vileag structurile profunde, schema de funcționare universală, așa-zisa „gândire sălbatică” a criminalității. E o carte care dezvăluie, dar nicidecum nu dezvrăjește, tot ceea ce ne atrage și ne farmecă în literatura și filmografia cu mafioți, pirați, haiduci, desperados etc., toate resorturile și mecanismele care animă și mențin vie în imaginarul nostru, al fraierilor, emisfera sumbră și tainic geamănă lumii noastre. Un fel de „Take a look on the wild side” estic, cu epicentrul în legendara Odessă. (…)

Lumea celor fără-de-lege are legile ei imuabile, mai rezistente sub vremi decît codexurile orînduirilor oficiale. Are o organizare strict respectată, pe caste. Are o etică a sa, o axiologie și un sistem de credințe. Marea artă a lui Ernu este de a ni le etala și explicita pe îndelete, dar nu teoretizând sec, ci brodînd epic, cu vervă de povestitor. Umorul alternează cu duioșia, revolta trece în compasiune, notația reportericească în flux al memoriei, adeseori fabulatoriu. Istoria însăși a bandiților e o acumulare de legende hiperbolizate, de povești care ating – și uneori depășesc – inimaginabilul, neverosimilul, magia. O lume a fraudei și a iluziei, care – culmea – se vădește mai autentică, mai coerentă moral și mai demnă de încredere decât civilizația conformist-burgheză, cea subminată de ipocrizii și vanități.

Florin Dumitrescu  / Bookaholic.ro

 

Cele două prime volume ale trilogiei au puncte comune, dar și suficiente diferențe. S-ar putea pune întrebarea care dintre acestea este cartea mai bună, Sectanții sau Bandiții, iar asta depinde numai și numai de perspectiva fiecărui cititor. Unii, mai aplecați spre sociologie sau antropologie, ar putea spune că primul volum este mai bun, mai documentat și în care se cercetează mai atent toate resorturile, istorice, evolutive, ale unei comunități închise, dar care lumea o respinge. Este și cazul meu, mereu interesat de comunitățile religioase și de felul în care acestea judecă și se implică în societate. Cei dornici de senzațional, de violență și resorturile ei, dar și de confesiuni și luări de poziție tranșante, vor aprecia mai mult al doilea volum, tocmai că aici este analizată o lume pe care oamenii nu o resping, ci o admiră de la distanță, atâta timp cât nu sunt antrenați în ea.

”Mica trilogie a marginalilor” reprezintă, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune serii de cărți apărute în literatura românească a ultimilor ani. O trilogie care îmbină caracterizări din interior a unor categorii considerate de către majoritate ca fiind marginale societății, fie ei sectanți (respinși de aproape toată lumea), fie bandiți (de care toată lumea se teme, fără a-i cunoaște cu adevărat), cu confesiuni ale autorului cu privire la anii copilăriei sau adolescenței, dar și cu privire la prezentul și viitorul lumii în care trăim. Vasile Ernu joacă pe poziții de forță și ar trebui citit dacă nu pentru a-l înțelege, măcar pentru a-l combate. Că, nu-i așa?, mulți viteji se arată cu privire la scrierile unor oameni fără a-i citi în scrierile lor fundamentale. Așadar, abia aștept volumul trei.

 Jovi Ene / filme-carti.ro

 

În fine… Scap de Profesor, dar tu mi-l vâri pe gât pe Pianist! Păi, cu școala lui, poate c-aș fi dat mai iute din mâini în operații… Pfuai, să-l faci pe unul la buzunare și să nu-i iei decât banii din portofel și să-i pui portofelul la loc – zi tu dacă asta nu-i măiestrie cerească… Știai că un neurochirurg barosan din US (ăla de-a candidat anul ăsta) a fost tot bandit? A fost, Vasea, a fost, și-a făcut ucenicia în mahalalele din Detroit, a dat cu șișul când era mic. Ciudat: și geniul ăsta chirurgical e cu cele sfinte, la fel ca bandiții tăi (Proverbele lui Solomon l-au adus pe calea cea bună), numai că el stă călare pe două lumi: vorbește și „fenea” aia a lor, de mititică americănească, dar și argoul înalt de Johns Hopkins…
Dar cu libertatea lor cum e, Vasea? Intri-n pârnaie dar ești liber – mama lor de bandiți… Păi, cum vine asta? Ce smintiți de tâlhari îmi aduci tu pe cap? De ce se țin ei de cuvânt? De ce țin ei, morțiș, să fie doar ceea ce sunt și să nu pară alții? Ai văzut tu oameni de-ăștia? Păi, acum, ciumecăria e să pari altul, că altfel, cum să-i fraierești pe votanți, pe angajați, pe ăia cu care te spargi în figuri?
Vasea, Vasea… Cartea asta a ta mă încurcă. Mă încurcă, pentru că-mi zici și de Finkă, ăla, care făcea ce făcea când răsucea cuțitul în carne de om… Să-i dai timp ucisului să-și vadă viața, să-l lași pe ucis să-și priceapă greșeala, aha… Păi, Finkă ăsta al tău merită un roman, pe cuvânt! De unul singur o merită!
Dumnezeu nu e fraier, mai spui. Așa o fi, nu mă pun cu tine, păcatele mele, că ăia care mi-au dat mie borșul când eram mic nu s-au trezit cu degetul tăiat după aia… Dar, pentru că m-ai făcut să mă prind, citindu-ți cartea, că eu SUNT un fraier, nefiind nici Dumnezeu, nici vreun bandit curajos, te provoc, Vasea! Și să nu mă refuzi! Nu vrei tu să pornim amândoi de jur-împrejurul Mării Negre, PE USCAT, chit că scrii că e imposibil? Nu vrei tu să plecăm noi doi în aventura asta și să scriem o carte și să facem poze, cu bandiți, cu oameni simpli și cu tâlhari?
Am porni de la casa lui Finkă, de acolo de unde scrii tu că Marea se zărește printre copaci, ne-am duce spre Budachi Cordon, și, de-acolo, în jurul Mării noastre!
Hai să trăiești, Vasea! Pune, și tu, de-un cifir!

Florin Chirculescu

 

 De-a lungul romanului, personajul descoperă, ca un antropolog, o lume răsturnată faţă de a lui și de a noastră, a fraierilor – adică toți cei care nu suntem bandiți. Noi ne supunem vieții și regulilor Puterii care o controlează la orice pas, bandiții vor să supună viața și Puterea. De altfel, ei sunt indicatori ai slăbiciunii și ai puterii statului sub diferite regimuri. Resping mereu „dresajul social” prin care familia și instituțiile ne formatează pe noi, fraierii, pentru a ne face cetățeni model. „De la familie şi până la şcoală, trecând prin grădiniţă, totul are acest unic scop: să te formeze şi să te educe în aşa fel încât tu să alegi ce e bine”, își dă seama Vasea, în așa fel încât să fii protejat și să te supui autorității care îți asigură protecția. „Toată viaţa, de când te naşti, eşti într‑o veşnică închisoare ce are ca scop îmblânzirea ta”. De cealaltă parte, bandiții sunt obișnuiți de mici cu răul și sunt lupi ce nu pot fi îmblânziți.

Profesorul întărește: „Copiii sunt trimişi la grădiniţă şi la şcoală. Să fie luminaţi, educaţi şi învăţaţi. Şi aici începe fabrica de formatare. Este o maşină de prelucrat buşteanul primit de la părinţi şi din ea trebuie să iasă Pinocchio. Dar Pinocchio nu iese întotdeauna cum vrea armata de profesori puşi să scoată din buştean, pe calapodul dorit, modelul comandat. Fiecare vine cu lemnul lui. Unul e mai tare, altul mai moale, altul mai umed, altul mai putred. Şi apar în sistem tot soiul de Pinocchio defecţi, imperfecţi”. Bandiții pot fi considerați astfel de „rebuturi”. Unii au avut lemnul putred pentru că au crescut în case de copii sau în alte circumstanțe care i-au făcut să piardă șansa formatării. Așa că au intrat într-un alt proces educativ, „alternativ” – strada și, în lipsa unor garanții și protecții din partea instituțiilor, au ajuns să le respingă în favoarea unei libertăți ce nu poate fi domesticită, libertate care e supusă și ea unor reguli sfinte, dar diferite și „corecte”.

Ionuţ Dulămiţă/ Scena9

 

Despre „Bandiții” nu o să vorbesc neapărat la superlativ, ci mai degrabă o să încerc să evidențiez diferențele prin comparație cu „Sectanții”. M-am întrebat de multe ori în timpul lecturii dacă Vasile Ernu a preferat să sacrifice firul narativ de dragul portretului; și când încercam să obțin un răspuns valabil întâlneam pasaje pline de o nostalgie aproape dureroasă, în care povestea se înnoda firesc cu ceea ce a fost scris în „Sectanții”. Pentru că multe sunt aceste locuri, cred că e necesar să citiți volumele exact în ordinea în care au fost scrise. Dacă în primul volum autorul a preferat să meargă urmând pașii unui adevărat studiu de caz sociologic, combinând măiastru toate  metodele de cercetare sociologică avute la îndemână (inclusiv cercetarea documentelor și a arhivelor, deplasările în teritoriu ori de câte ori s-a simțit nevoia etc.), de data aceasta accentul cade pe individ. Pentru că și lumea bandiților e o lume a oamenilor puternici, a singuraticilor, a damnaților, a celor care se revendică ca făcând parte dintr-o comunitate cu reguli nescrise, dar care se văd nevoiți să-și organizeze viața în cel mai solitar mod posibil. Bandiții lui Ernu sunt copleșiți de singurătate, trăiesc și respiră singurătate și în numele acesteia ajung să săvârșească cele mai blamabile fapte din punct de vedere social. (…)

„Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” nu e o carte de literatură, nu vă așteptați să găsiți între coperți romanțe cu personaje negative sau povești de citit seara la culcare. Nu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiții” este o carte despre lumea de dincolo de realitate, dacă vreți de dincolo de realitatea pe care o puteți cuprinde cu ochii minții. Din acel punct începe lumea bandiților. E un alt tărâm și o altfel de viață acolo și rămân la ideea că, asemenea personajelor, lumea aceasta trebuie să existe în continuare, dacă ne dorim o viață liniștită de fraieri.

Nona Rapotan / BookHub

 

La fel ca sectanții, ramura principală a familiei autorului, bandiții resping în mod radical lumea înconjurătoare. Spre deosebire de sectanți însă, ei nu aspiră să o mîntuie, ci doar să-i releve imperfecțiunile, nedreptatea structurală, conflictul social care o traversează și o antagonizează în permanență. Bandiții îi jefuiesc pe „fraieri”, lumea exterioară propriei societăți, și îi disprețuiesc pe „musori”, pe polițiști. Uneori, pentru a preveni apariția unor situații ieșite de sub control, bandiții și polițiștii își pot împărți tacit sferele de influență, alegând să se tolereze reciproc.

Personajele pitorești care îi servesc drept parteneri de dialog autorului sunt cu adevărat fascinante. Mișka Pianistul, hoț de buzunare foarte talentat, Jora, fost „milițian” în Odessa, actualmente pensionat, Korj, fost „hoț în lege” de o autoritate indiscutabilă, asasinul Finkă sau matroana Hana – toți contribuie la hașurarea unei lumi foarte complexe, care întreține cu societatea oficială raporturi simbiotice, mult mai complexe, profunde și intrigante decât ne putem imagina. Funcția socială a bordelului, de exemplu, este una profilactică, permițând păstrarea promiscuității în anumite limite tolerabile. Dacă bordelul este reprimat, societatea întreagă are de suferit, consideră „tiotea” Hana, deoarece dispare acel debușeu de evacuare a furstrărilor de tot felul care îi permite societății să își păstreze moralitatea oficială și să funcționeze prin raportarea la o alteritate care îi este în cele din urmă constitutivă. „În general, bordelurile dispar nu cînd societatea este mai morală sau mai restrictivă, ci în momentul cînd totul se transformă într‑un bordel mult mai mare, chiar dacă aparent vitrinele şi societatea dau de înţeles că se jenează să discute sau să accepte ideea existenţei unui astfel de local. De asta trebuie să ne temem de dispariţia lor şi nu e cazul să ne jenăm de existenţa lor” (p. 240).

Emanuel Copilaş / Timpul

 

Banditi care nu-s din haiducii lui Panait Istrati sau Codin, nici cei din Groapa lui Eugen Barbu si nici puscariasii lui Vasile Voiculescu din Zahei Orbul. Aia care faceau nunta intre ei la ocna. Cei din cartea de fata sunt practic niste tipare de oameni in afara legii imbracati de catre autor intr-o aura din aia romantioasa dar si mistica. Citesc poezie, recita din Biblie, se spovedesc inainte de crima la comanda, nu au bunuri materiale si in general nu se ating de batrani, vaduve, copii sau saraci.

Practic e o lume interlopa utopica complet diferita de cea pe care o stim noi. Evident toata fictiunea asta brodata frumos in jurul unui subiect sensibil are pana la urma un adevar. Venit din documentare si timpul petrecut printre ei. Legi nescrise, ierarhii, caste greu de patruns, razbunari, lupte pentru suprematie si supravietuire in puscariile Siberiei sau instrumentelor de lichidare pe care sistemul le are si le-a avut tot timpul la indemana.

Vasile Ernu e un scriitor ajuns la maturitate si unii zic ca s-a deradicalizat (nu stiu daca exista cuvantul asta). Eu unul cred ca de fapt si-a dat seama ca mesajul lui trebuie sa ajunga la cat mai multa lume. Si in tot scrisul asta al lui am simtit sau mai degraba mi s-a adeverit ca e la baza un anarho-socialist sadea. Tot timpul in pozitie de contra cu sistemul si autoritatea. Din categoria celor care au impanzit Imperiul Tarist inainte ca acesta sa-si dea duhul.

Dar pana una alta lectura placuta. Uite asa mai puneti si voi mana pe o Biblie. Da nu cea legata frumos si tiparita pe foita din aia de-ti vine sa rulezi o tigara. E cea a proscrisilor si celor pe care de altfel fraierii nu isi doresc sa-i intalneasca vreodata-n fata.

George Verdeş

 

Cărţile lui Vasile Ernu sunt definite în fel şi chip: naraţiune non-ficţională, studiu antropologic, eseu (eseu înseamnă aproape orice) etc. Două aspecte sunt foarte rar sau aproape niciodată enunţate: caracterul filosofic al textelor lui şi caracterul lor literar. Mihai Iovănel apreciază, în Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (Editura MLR, 2017) că apariţia cărţii Născut în URSS a fost ”un moment remarcabil al resetării raportului dintre stânga şi dreapta” (p. 73), ceea ce cred că e corect, în plan ideologic. Totodată, cred că, prin dimensiunea ei existenţială, proza lui Vasile Ernu aparţine generaţiei 2000. Critica literară de la noi are, din păcate, un ochi prea puţin filosofic, astfel că producţiile literare ale filosofilor sunt, adesea, pur şi simplu ignorate, considerându-se că ele nu participă la schimbările de limbaj din literatură. La fel de importante ca schimbările de limbaj sunt însă schimbările de idei. Mizele filosofilor generaţiei 2000, care au adoptat discursul literar, sunt invizibile deocamdată criticilor literari. În cazul lui Ernu, discursul literar corespunde unor necesităţi de natură filosofică (nu sunt o schimbare de limbaj, ci o schimbare de poziţie), parte a raportării la câmpul filosofic şi la filosofia universitară. În acelaşi timp, s-a subliniat prea puţin caracterul filosofic al textelor lui Vasile Ernu. Acest fapt este de-a dreptul ciudat, căci Vasile Ernu este, în primul rând, filosof. E drept, filosofia sa nu are un caracter sistematic. Aş spune că are, dimpotrivă, un caracter democratic. În fapt, fiind construită pe o serie de distanţări, ironizări şi autoironizări, ea nu putea lua decât forma pe care a luat-o, fiind un hibrid de genuri. Ernu este însă filosof în cele mai elementare mişcări ale gândirii sale, punând la îndoială şi răsturnând lucrurile deja gândite. Vi se pare că bătaia e un lucru rău? Iată ce spune Ernu: „Bătaia e o formă de explorare a celuilalt” (Bandiţii, p. 86). Vi se pare că a bea alcool e un lucru rău? Ernu: ”… a bea este poate forma maximă a comunicării” (p. 146). Vi se pare că puşcăria este un lucru rău? Din nou: ”Viaţa adevărată începe odată cu puşcăria” (p. 150). Există o productivitate conceptuală (dar una de tip ironic), la Ernu, bine mascată sub poveşti dintre cele mai ciudate. Toate acestea arată predilecţia sa de a vedea lumea pe dos, ceea ce, după Hegel, este chiar dovada existenţei organului filosofic. Când toate ideologiile pe care Ernu le împărtăşeşte sau le combate vor deveni desuete, gândirea sa contestatară şi ironică va continua să fie vie.

Arthur Suciu / Vatra

 

Vasile Ernu scrie golănește și șarmant, la derută, ignoră rigorile genurilor, te farmecă și te confuzează, te enervează prin imprevizibil, dar te face să dai pagină după pagină. Lumea bandiților se întinde la marginea memoriilor și memoriei, pe frontiera dintre eseu, monolog, nostalgie și anecdotă. E plin de învățăminte fără să fie măcar o secundă didactic, este valabil și seducător pentru că nu are certitudini. Dar are chef.

Vlad Tăuşance

 

Dragi prieteni am bucuria sa va ofer o bucurie. Prietenește va ofer spre consum cartea. Ii mulțumesc lui Vasile iar voi o sa va multumiți singuri, citind’o. E vorba de lama aia subțire pe care călătorești in viața, din copilărie prin adolescenta si mai apoi prin ceea ce Adulții numesc maturitate. Aluneci in dreapta si te’ai dus, aluneci in stingă si nici urma nu mai ramine, aluneci pe loc si lama se infige’ntre picioare. Iar “in biserica diaconii beau laudanum.)” conf. A. V. Toritet.

Andrei Gheorghe

 

Construcţia narativă a lui Vasile Ernu, care nu este nici eseu, nici roman, dar nici reportaj sută la sută, ci ceva între acestea ori toate la un loc, începe şi se încheie simetric cu intrarea într-o curte. În prima parte, în anii copilăriei şi adolescenţei, când „timpul încă nu făcea nicio presiune asupra noastră”, viitorul scriitor ajunge să-l cunoască pe Profesor, cel care avea să-i ofere câteva lecţii importante, în completarea celor din familie, redate în volumul anterior, „Sectanţii”. Spre deosebire de educaţia centrată pe religie, Profesorul îl învaţă să-şi înfrunte temerile.

 Constantin Piştea / constantinpistea.ro

 

Făcînd un liceu la Chișinău, în anii 2000, singurul joc din oraș pentru generația mea de băieți era trăitul după regulile banditești ale altui Imperiu căzut. Majoritatea noastră n-avea nicio legătură cu lumea de pușcărie, dar imitam codul „blatnoi” ca un fel de lege morală nescrisă, prin care funcționa lumea noastră. Să știi cît și cînd să vorbești, să ții la ai tăi în orice context și să cunoști un cod specific de a argumenta. Purtam haine pregătite de „intervenții”, adică costum de sport cel mai adesea, iar unii dintre noi chiar inele poleite pe degetul mic. Un singur coleg din acea gașcă a făcut carieră pe bune în acea lume. Alții au ajuns oameni de afaceri, corporatiști ori muncitori. Totuși, mă fascinează și astăzi împărtășirea acelui tip de joc de-a bandiții, de machism și spirit de haită, din adolescența noastră.

De aceea, am așteptat cu mare interes cartea lui Vasile Ernu – Bandiții. Al doilea volum din Trilogia marginalilor. Ernu și-a făcut un brand din a recupera și traduce culturile și identitățile (ex)sovieticului pentru publicul român, mai degrabă suferind de clișee și preconcepții referitoare la această zonă. Zonă care la Vasile Ernu nu este delimitată clar, nici geografic, nici temporal. La fel ca în Sectanții, acesta explorează o lume mai degrabă mitică a Bugeacului natal, care se poate întinde și pînă la Chișinău, și pînă la Odessa. De aici, probabil, și lejeritatea cu care autorul desface lumea bandiților sovietici. Povestirile, deși par autobiografice, sunt construite universalist de Ernu. Capitolele sunt deschise de chei de interpretare cu citate mai ales din Biblie. Vasile Ernu este peste toate un povestitor excelent, pentru că utilizează mecanismele miturilor și a pildelor biblice, fiecare povestire încheindu-se rotund și avînd obligatoriu o morală, un tîlc. Atît datorită subiectului romanului, cît și a acestui mixaj stilistic de istorie socială și auto-ficțiune, romanul Bandiții este cu siguranță inovator.

Lectura cărții mi-a deschis apetitul pentru înțelegerea generației autorului față de bandiții sovietici, integrînd totuși destul de puțin perioada marilor jafuri de după căderea Imperiului și a felului în care într-un Chișinău al anilor 90-2000, fără reguli și cu un stat aproape inexistent, lumea ficțională a unor adolescenți erau bandiții.

Dinu Guţu / Art7fm.ro

 

Vasile Ernu e autorul unei trilogii (Mică trilogie a marginalilor) menite să ne scoată pe noi, cei preocupați de critică socială, cât și pe cei preocupați de critică literară, din amorțire. Venind de pe alte meleaguri și bucurându-se de o altă educație și formare decât cele ale majorității scriitorilor noștri, el aduce un suflu nou atât în filosofia, cât și în literatura română. Firește, îl putem bănui că joacă foarte mult cartea provocării încercând să vadă ce se petrece dacă întoarcem puțin cu susul în jos camera de luat vederi. Dar e mult mai mult decât atât. Ultima carte, Bandiții (prima Sectanţii), poate fi considerată un soi de filosofie aplicată, o poveste foarte atrăgătoare construită ca o contraparte literară la celebra A supraveghea și a pedepsi (M. Foucault). Dintre multele merite ale poveștii spuse de Vasile Ernu în Bandiții, cred că cel mai important este apropierea de zona marginalilor cu calm și înțelegere. Acest calm și înțelegere sunt menite să demitizeze această lume sordidă față de care noi, majoritarii, „fraierii” în termenii cărții, ne raportăm destul de pervers: pe de o parte îi detestăm și vrem să-i închidem într-o groapă cât mai adâncă a inconștientului nostru, pe de alta, ne lăsăm seduși de curajul lor. Întrebările pe care i le-am adresat lui Vasile Ernu nu încearcă o lectură corectă politic a Bandiților. Totuși, ca cititoare, mi-aș fi dorit să explorez prin intermediul cercetărilor lui Vasile Ernu și lumea hoațelor, nu doar a hoților. Interviul de mai jos e o expresie a acestei năzuințe.

Maria Cernat / Gazeta de Artă Politică

 

„Actualitatea şi realitatea nu sunt în centru, ci la periferie. Centrul este doar un loc al celor care trãiesc ceva ce a avut deja loc la periferie.” Am ales acest pasaj din noua carte a lui Vasile Ernu, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor, din motive evidente. Rezumã la fix motivaţia acestui demers. Şi explicã, implicit, situaţia: o privire inevitabil de la centru asupra a ceea ce periferia deja a consumat. Un exercițiu reuşit de istoricizare a unei pãrţi dintr-un spaţiu care, în sine, nu poate face aceasta. Tot aici ni se explicã şi mai exact: „Legendele şi parabolele sunt de fapt istoria oamenilor de la periferii…” Actualitatea marginii respinge ideea de reflecţie. Singurul sprijin fundamentat într-un anume trecut vine sub forma legendelor, istorii „din afara timpului”, acele „reţete” bune oricând şi atât de asemãnãtoare cu reflexele musculare. Bandiţii din acest volum sunt, de aceea, imagini reconstruite şi aşezare în logica istoricã a filosofiei „de centru”. Analiza lor comportamentalã, ierarhizarea lor – întregul eşafodaj taxonomic are aici în vedere publicul ţintã, receptorii care suntem noi, „fraierii”. E aici un efort de traducere, de explicare şi îmblânzire a unei tagme despre care prea puþin exegeți au simțit nevoia sã vorbeascã. Volumul lui Vasile Ernu vine, deci, pe acest gol uriaş, un gol pe care îl umple cu deosebitã empatie. O galerie de portrete excepțional realizare pune carne pe argumentaţia cãrţii, iar aici prozatorul Ernu iese la suprafaţã ca marele câştigãtor al pariului cu sine însuşi. Rezultã o carte care va face în mod sigur sã creascã mãcar un pic sâmburele de omenie din fiecare cititor.

Mircea Pricăjan / Familia

 

Dacă încă nu aţi citit cartea şi vă întrebaţi ce legătură e între sectanţi şi bandiţi, răspunsul e şi în titlul trilogiei: şi unii, şi ceilalţi sînt marginalii sistemului (sau erau, fiindcă acum adevăraţii bandiţi sînt la conducere, spune Profesorul, „cei cu adevărat periculoşi sînt în instituţiile statului, la TV, în structurile de putere, în parlament, prin universităţi”, zice scriitorul). Mai concret, „ce-i apropia însă pe bandiţi, pe hoţii în lege de sectanţii mei era poate un anumit cult aproape religios pentru o etică şi nişte reguli minime, deşi cele două lumi se băteau cap în cap. Unii voiau să salveze lumea, să fie exemplul luminos, să aducă viaţa, iar ceilalţi voiau s-o îngroape definitiv şi să semene frică şi moarte. Însă ambele grupuri ţineau cu tărie la etica şi regulile lor. Şi-i mai unea un lucru: refuzul aproape instinctual de a se supune Leviatanului”. „Bandiţii” de Vasile Ernu e o carte unică şi comparabilă doar cu „Sectanţii”. Urmează ultima parte a trilogiei, „Izgoi-Jidî”!

Mihail Vakulovski / Tiuk

 

Blatarii ignoră faptul că, odată vădite energiile distrugătoare, s-a produs rebeliunea şi că bătălia, pe termen lung, e ca şi pierdută. Membrii tagmei, spre deosebire de neexperimentatul Vasika, au retrogradat din copilărie la infantilism. Mila, iertarea şi dragostea nu există printre ei pentru că, în pruncie, nimeni nu i-a învăţat să le ceară. Situându-se, prin false abilităţi, deasupra tuturor, oamenii aserviţi fărădelegii se amăgesc crezând că au ales răul cel mai mărunt. La maturitate, Vasea deconspiră strategia pescuitului la care asistase: „Cerşetorii, aceşti «peşti sanitari», sunt cei care ţin în viaţă totul, pentru că ne curăţă nouă mizeria. Dar cine înţelege asta?“ (p. 288-289).

Întrebarea, aparent retorică, îşi găseşte răspunsul în persoana pregătită să asculte. Iar sectarul, botezat blatar, deţine această calitate. El tace, moştenind astfel, prin credinţă, nu prin jurământ, secretele clanului. Lui i s-a dat fără să se bănuiască vrednic, arătându-se fidel din voinţă liberă, întrucît şi-a însuşit îndemnul Profesorului: „niciodată, dar niciodată să nu te dai drept ceea ce nu eşti!“ (p. 71). Atras de valuri împotriva firii sale, Vasika nu va înfrunta furtuna pe o barcă şubredă, ci va fi ca leandrul, plantă de stepă, rezistent la arşiţă. Protagonistul înaintează neostenit de sete, melancolic şi împăcat că va trăi cu griji nerezolvate până la încheierea trilogiei.

George Neagoe / Apostrof

 Pentru mine lectura cărților lui Vasile Ernu este fascinantă și dintr-un alt punct de vedere. Născut și trăit fiind pe malul drept al Prutului cunosc foarte puțin și probabil foarte deformat istoria recentă și realitățile de astăzi ale Basarabiei. Cele două volume din trilogia marginalilor pe care le-am citit până acum sunt pentru mine o introducere într-un spatiu foarte diferit lingvistic, cultural, și ca mentalitate de modelul pe care îl aveam în minte despre aceste locuri. Unele dintre povestirile din carte și câteva dintre personaje mi-au amintit mai degrabă de ‘Povestirile din Odessa’ a lui Isaac Babel. Comparația pare intimidantă, dar cred că este meritată, căci Vasile Ernu este și un formidabil povestitor. Combinație de galerie de portrete, memorii, carte despre maturizare, eseu politic, studiu social și etnografic – ‘Bandiții’ este ceva din toate acestea și în plus scrierea unui prozator de talent.

Dan Romășcanu

 

Interviuri

Catalog prezentare cu toate capitolele. Desene: Lautrenţiu Midvichi

 

-
2 November, 2017 in: Blog, Cronici, Noutati, Presa   
2 comentarii

Comments

2 Responses to “MiniRecenzii – Bandiţii (după un an)”

  1. cantare electronice
    January 11th, 2018 @ 1:48 pm

    foarte interesant. mult succes in continuare

  2. Carpeteat
    January 28th, 2021 @ 5:09 pm

    Manuscript is a collective name for texts

Leave a Reply