Cînd sînt denigrat cum să procedez? Ca un „sectant” sau ca un „bandit”? Cititorilor mei.
Ieri un băiat din Primăverii a început să-mi povestească cît de mult a suferit el în comunism. Are casă într-o vilă comunistă de protocol. Tatăl lui a fost mare nomenclaturist. El a fost mare şef UTC şi a intrat în PCR pe la 25 de ani. Dacă nu ar fi căzut comunismul, sigur ar fi fost și azi în Comitetul Central. Azi e doar unul din stîlpii societăţii, un vajnic luptător anticomunist, şi mereu se plînge despre cum a suferit în comunism. Îl ascult cu mare atenţie. Are atîtea poveşti suferinde că scrie pe el: „Memorialul durerii”. Mă mir că e încă în viaţă. CV-ul însă arată impecabil: de la Volgă la Mercedes fără nici o pată. Dar îl înţeleg şi încerc să-l ajut. De fapt altceva vroiam să vă povestesc.
Cînd bunelul meu s-a întors din Siberia unde a ispăşit ani buni de surghiun, cum se „obişnuia”, atunci ştiţi ce a făcut? A strîns familia, s-a aşezat la masă, a tăiat mămăliga, s-a rugat şi i-a pus pe ai mei să cînte Psalmul numărul 1. Nu-l citez aici, că-l ştie orice prunc. Sper că nu l-aţi uitat. Pentru cine a uitat, amintesc că începe aşa: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori!”…
Tatăl meu, încă tînăr, a început să bombănească ceva împotriva regimului. Niciodată nu i-au plăcut comuniştii şi se considera un liberal. După ‘90 cînd a început să primească pensia în umbrele şi galoşi s-a lecuit şi de liberali. Atunci însă era supărat pe nedreptatea pe care o producea regimul comunist. Mai ales nedreptăţile pe care le producea „sectanţilor”: multe şi urîte. Era multă nedreptate şi ură adusă de regim împotriva lor în mod gratuit. Cel mai greu de suportat era ura pe care o întreţinea în rîndul oamenilor simpli împotriva lor. Nu se ştie de ce, mai toţi spuneau că „sectanţii beau sînge de copil”. Cu asta lupţi cel mai greu.
Bunelul meu l-a ascultat pe tata şi i-a zis un lucru aspru:
– În viaţă nu contează nedreptatea care ţi se face, ci felul în care îţi trăieşti nedreptatea care ţi se face. Poţi îndrepta lucrurile doar trăind corect şi demn nedreptatea care ţi se face. Asta e arma noastră. Dacă vom trăi drept asta se va întoarce împotriva lor. Cu cît nedreptatea e mai mare, cu atît trebuie să fim mai demni şi drepţi. Au căzut zidurile Ierihonului, vor cădea şi ăştia. Noi însă trebuie să rămînem în picioare.
Atît a spus şi asta a rămas crezul politic al familiei. El era mai religios: eu mi l-am făcut laic. Fie vorba între noi dacă am ajuns la destăinuri: stînga mea politică nu este decît Predica de pe munte spusă în registru laic. Dar e secretul nostru: nu mai spuneţi la nimeni.
Aşa că noi niciodată nu ne-am mai plîns de nedreptatea regimului care s-a abătut mult asupra familiei şi comunităţii noastre. Accentul a căzut doar pe asumarea şi trăirea corectă şi demnă a nedreptăţii. Ce să le faci alor mei: luau prea în serios Scripturile. În tinereţe asta mă înfuria. Mult mai tîrziu am înţeles că au avut mare dreptate şi ei au învins, de fapt.
Nedreptăţile au venit şi au plecat, dar ele au fost privite ca nişte încercări şi chiar binecuvîntări. Oamenii aceştia şi-au construit lumea lor în pofida tuturor nedreptăţilor şi obstacolelor făcute de un regim dur cu ei. Pînă la urmă Ierihonul avea să cadă, ei însă au rămas în picioare şi şi-au văzut de ale lor.
Tata a fost dat de cîteva ori afară de la serviciu pentru că, în postura lui de contabil şef, trebuia să fie membru PC. Nu a acceptat, iar nouă ne-a interzis să intrăm în UTC: nu depunem juirămînt nimănui, nu slujim la doi stăpîni. Aşa era regula. A acceptat posturi despre care puterea credea că-l vor umili. El şi le-a asumat cu demnitate. El interpreta totul altfel. Zicea:
– Aşa am mai mult timp pentru familie şi vom mînca mai puţin, dar mai sănătos.
Ai mei aveau mult umor chiar şi în momente de cumpănă. Cînd l-au ameninţat pe tata cu puşcăria bunelul a rîs şi a zis:
– N-ai tu Andruşa norocul ăsta. Să nu te temi niciodată de puşcărie pe nedrept, pentru că e o binecuvîntare pentru noi.
Nu ştiu de ce cuvîntul „puşcărie” îl făcea să zîmbească şi îi producea o stare de melancolie. Am povestit puţin despre asta în Sectanţii: teme-te nu de cei care-ţi iau, ci de cei care-ţi dau, nu de cei care te bagă în puşcărie, ci de cei care te scot de acolo. O înţelepciune cam paradoxală, iudeo-creştină.
După un an tatăl meu nu a mai ajuns la puşcărie, ci a fost avansat direct pentru că avea imaginea de om care ştie să calculeze toate cifrele posibile şi este incoruptibil: era omul de încredere totală. A acceptat cu o singură condiţie, ca în „Inimă de cîine”: să-mi daţi aşa o hîrtie încît nimeni niciodată să nu-mi mai amintească de Partid. Şi nu l-a mai atins nimeni. Dar despre asta nu se discută la noi. Era o normalitate.
La bătrîneţe, cînd încă eram foarte mic, bunelul mi-a povestit ceva foarte straniu. Nu-i prea plăceau pravoslavnicii căci el era un „sectant”, a avut de suferit şi de pe urma lor, dar avea o sensibilitate aparte pentru ei. Cred că-i simpatiza altfel, în felul lui.
Şi mi-a spus:
– Ştii care este cel mai bun pravoslavnic din sat? E şeful de Partid. Ei, comunistul ăla, pe care toată lumea-l înjură, este cel mai bun creştin pravoslavnic de prin meleagurile noastre. Uită-te, toate satele de pe malul Prutului nu au biserici. Au fost distruse după război de comunişti şi numai în satul nostru biserica a rămas în picoare. Ştii de ce? El a salvat-o. Şi ştii cum? Prin anii ‘50 cînd ăştia dărîmau toate bisericile în ziua în care a aflat că vin de la raion să dărîme şi biserica din sat el a chemat pe ascuns veteranii de război. De ce? Pentru că, după ’45, de vetereni nu se atingea nici Scaraoţchi, darămite comuniştii. Şi le-a zis aşa: mergeţi la intrarea în sat şi nu lăsaţi pe nimeni să intre. Staţi acolo o săptămînă, zi de zi, pe rînd, în grupuri. O să se plictisească şi o să lase în pace biserica. Le trece. Aşa au făcut şi biserica a rămas în picioare. Aşa se fac lucrurile şi niciodată să nu te grăbeşti să judeci oamenii. A judeca strîmb oamenii e un mare păcat.
După căderea comunismului, cînd bătrînul comunist a murit, popa nu a vrut să-l îngroape creştineşte pentru că a fost „cu Diavolul”. Istoria nu iartă faptele bune, ci le pedepseşte: cel care a salvat biserica nu a avut voie să intre în ea şi nu i s-a oferit nici măcar o înmormîntare creştinească.
Bunelul meu nu avea multă carte. Îmi citea Biblia. Citea cam prost, mai mult o povestea, căci o ştia pe de rost. Dar asta a fost toată politica şi lecţia de viaţa pe care am învăţat-o de la el. Simplu, demn şi eficient.
Cel mai mult mă plictiseau însă fragmentele alea de pagini întregi cu nume: cine pe cine l-a născut. Să citeşti ore întregi nume vechi din epoaca lui Adam şi Eva pînă la Patriarhi îţi trebuia nervi tari. Ah cum suna: „ Avraam a mai luat o nevastă, numită Chetura. Ea i-a născut pe Zimran, pe Iocşan, pe Medan, pe Madian, pe Işbac şi Şuah. Iocşan a născut pe Seba şi pe Dedan. Fiii lui Dedan au fost Aşurimii, letuşimii şi leumimii. Fiii lui Madian au fost: Efa, Efer, Enoh, Abida şi Eldaa. Toţi aceştia sunt fiii Cheturei. Avraam* a dat lui Isaac toate averile sale.” Şi acum îi ştiu pe de rost. Dar mă plictiseau.
– Aici e tot secretul Vasika, îmi spunea el explicîndu-mi şi în ce constă acel secret. O să vi-l spun şi vouă altădată.
De ce mi-am amintit de toate astea? Din cauza „prietenilor” de la ÎLD. Am auzit că iar mă împroaşcă cu noroi: insulte şi calomnii. Lună de lună. Au deja rubrică: ce a mai făcut xxxx (puneţi toate înjurăturile lumii) Ernu. Nici nu ştiu cum să reacţionez: cu milă sau cu furie? Sau compasiune? Cît de tristă poate fi viaţa unora care nu ştiu decît să urască.
Eu înţeleg şi tolerez multe. Înţeleg cînd la nervi dai un pumn şi-i spargi nasul unuia. Înţeleg că la nervi mai scapi cîte o înjurătură prin reţele. Dar să scrii texte pline de ură, insultă şi multă calomnie, să mergi pîna la a-i folosi familia şi copilul e prea mult. Aici intrăm deja în zona patologicului. O patologie a urii. Iar eu sînt din alt aluat: nu pot coborî la acest nivel. Ce-ar spune bunicul meu? În stilul său paradoxal iudaic ar fi spus: tu nici nu-ţi dai seama cît bine-ţi fac în răul lor. Probabil.
Cineva îmi sugera să procedez cu cei de la ILD ca un bandit. Adică ce face un bandit adevărat cînd este nedreptăţit sau se spun neadevăruri despre el? Am povestit în Bandiţii. Merge, după ce verifică şi dovedeşte minciuna, le crestează limba şi îi pune sare. Limba crestată este în lumea bandiţilor un stigmat al minciunii, al neadevărului care nu mai poate fi ascuns pentru că vei vorbi veşnic peltic.
Recunosc că şi pe mine, ca om trăit printre bandiţi, mă apucă uneori astfel de instincte de răzbunare. Mai ales cînd vezi aceste denigrări bolnăvicioase. Însă totuşi educaţia primită de la ai mei e mai puternică decît instinctul banditesc. Aşa că sîmbătă la sinagogă voi cînta pentru ei Psalmul numărul 1. De milă, de compasiune, de tristeţe.
După Sabat însă nu mai promit nimic 😉
Amin!
Aşa sună Psalmul 1 cîntat de buneii mei.
Comments
Leave a Reply