Generaţia mea la Tolontan
GENERAŢIA MEA – STIGMATUL UNEI SOCIETĂŢI RATATE
Scriitorul Vasile Ernu cu un text venit din Polul Nord al disperării ”decrețeilor”
TOLO/ sâmbătă, 12 noiembrie 2016,
De la un interviu al lui Vasile Ernu s-a urnit ideea acestui ciclu despre Generația 40 plus.
Îmi place atitudinea publică a lui Vasile Ernu, care nu are nevoie de autorizarea noastră ca să susțină ceea ce crede: România e o țară roasă de sărăcie și care, pînă nu va acorda o șansă corectă sărmanilor săi, nu va evolua.
Sărăcia nu e o alegere, sărăcia este o suferință de care te vindeci foarte greu.
Îmi place scriitorul Vasile Ernu.
Cartea sa, ”Sectanții”, prima din trilogia marginalilor, este amară, emoționantă și durabilă.
Va rezista peste mulți ani, așa cum a rezistat neamul lui de sectanți, în traversarea vremurilor și granițelor.
Nu s-au clintit.
Cel mai greu, vorba unuia dintre moșii lui, ”cel mai greu ne-a fost nu când ni s-a luat, ci când ni s-a dat”. E o metaforă a ceea ce ni s-a întâmplat tuturor.
Noua carte, ”Bandiții”, debutează cu acest text. Vasile Ernu a dorit să-l adauge aici, pe blog, seriei în care ”decrețeii” cugetă despre ei înșiși.
Nu împărtășesc pesimismul lui, dar mă bucur că pot apărea în acest loc, sâmbătă de sâmbătă, opinii atât de diverse.
De dreapta, de stânga, de ce ne-ar face asta pe unii buni și pe alții răi?
POEM SOCIAL: GENERAŢIA MEA – STIGMATUL UNEI SOCIETĂŢI RATATE
de Vasile Ernu
În ultima perioadă mă tot întâlnesc cu oameni din generaţia mea, cu care discut.
Sunt cei născuţi în anii ’70.
Este ultima generaţie de copii educaţi în comunism, dar care, în afară de educaţie, nu au avut alt avantaj de la regim. Căderea lui i-a prins în liceu sau la facultate.
Ei erau priviţi ca o generaţie a speranţei, erau optimişti şi energici. Erau convinşi că vor schimba lumea şi, mai ales, că vor transforma ţara din temelii. Am fost numiţi Generaţia Speranţei.
Acum, ajunşi spre 40‑45 de ani, în ochii lor citesc doar atât: disperare, depresie, cinism, ratare.
Ce s-a întâmplat?
Unde au dispărut optimismul şi speranţa?
Unde a dispărut strălucirea din priviri?
Ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani cu ei? Ce s-a întâmplat cu noi? În anii ’90 s-au aventurat în 1.001 afaceri, din care s-a ales praful.
Şi-au abandonat profesiile, crezând în tot soiul de mituri. Meseriile praf, familiile la limita depresiei sau a exploziei, în caz că le mai au. Energiile epuizate. Ochii trişti, spălaţi în pastile şi alcool. Joburi? NIET.
Cine a reuşit? Escrocii, băieţii fără scrupule, şarlatanii, bandiţii şi cei cu cheag bun, de familie asigurată.
Atât, nu foarte mulţi, dar foarte obraznici, moralişti şi gălăgioşi.
Şi foarte insensibili la castele inferioare. Restul, carne de tun. Majoritatea. Mai sunt şi excepţii, evident.
Dar toată această tragedie am trăit-o ca pe un mare chef de izbândă.
Până acum am citit istoria anilor 1990‑2000 într-o notă optimistă, victorioasă. Abia acum începem să recitim istoria noastră într-o cheie tragică şi realistă. Marele nostru chef a fost, de fapt, o înmormântare trăită ca un carnaval. Inconştient.
Dar nu disperaţi: se poate şi mai rău !
Mulţi îmi spun că vor să o ia de la capăt. Eu cred că nu se mai poate. Toate visurile s-au întors împotriva noastră şi s-au răzbunat cu vârf şi îndesat. Şi greul abia acum începe să vină: fără meserii, fără joburi, fără asigurări, fără pensii, fără familii stabile, doar cu ficaţii şi creierii praf. Adică fără viitor.
Să ne sinucidem în masă ? Să nu ne grăbim, că mai avem treabă.
Ce-i de făcut? Iată mesajul meu optimist! Cred că ar fi corect pentru generaţia noastră să ducem lucrurile până la capăt. În sus nu mai putem, dar în jos putem încă mult. Datoria generaţiei noastre e să facă rana cât mai vizibilă: până la fiere, până la os, purulentă şi sângerândă.
Cred că e de datoria noastră să devenim stigmatul unei societăţi ratate. Poate cei mai mici vor învăţa ceva din rănile şi tragedia noastră.
Pace, fraţi şi surori!
(fragment din cap. Mercurul roşu, mirajul unei generaţii ratate din ultimul volum: Bandiţii. Mică trilogie a marginalilor, ed. Polirom 2016)
Comments
Leave a Reply