Schisme, bunei, comunişti şi lichele
Felix Nicolau in Arca / 7-8-9 / 2016
Seriozitatea demersului întreprins de Vasile Ernu în Sectanţii (Polirom, 2015) este probată de introducerea unor Precizări cu rol de glosar chiar la începutul cărţii, urmate de o Cronologie (de la 1899, cu moartea lui Iosif Davidovici Rabinovici, până la revoluţiile anticomuniste).
Nu s-ar fi spus că scriitorul, prezentat ca filosof pe la diverse televiziuni, ar avea atâta doxă religioasă (deci nu doar ortodoxă). Amintindu-ne însă că este un om de stânga, erudiţia sectară, periferică devine explicabilă.
Mica trilogie a marginaliilor pluteşte, în maniera postmodernă, între istoria mică, privată, memoria afectivă şi documentul de arhivă. Abordarea intimistă, cu scopul de a oferi o lectură empatică, este fundamentată pe setul de amintiri şi memorii al unei familii. Unitară şi la firul ierbii, aşadar, această povestire a Basarabiei de început de secol 20.
Problematizarea se învârte în jurul condiţiei de subzistenţă a memoriei, destul de capricioasă, de altfel. Există déjà-vu-uri şi presentimente ce jalonează implacabil realitatea, însă nimic nu este incontestabil. Mult plăcându-i filosofia şi ambiţionându-se să dea o turnură mainstream, sobră, rândurilor sale, autorul îşi ia un respiro larg înainte de a depăna firul amintirilor. Există, totuşi, câţiva contraforţi ai memoriei volatile: ritualurile, familia, tradiţiile. Cu smerenie poate inconştient jucată „memorialistul” îşi diminuează suplimentar credibilitatea, întrucât el ar fi un fiu risipitor, un plecat de acasă care ce drept ar avea să istorisească vieţile celor rămaşi şi dârji? Or, tocmai aici e învârtecuşul: trebuie să fi trăit în spaţiul istorisit, dar să-l fi şi abandonat apoi pentru o perspectivă mai largă, mai pricepătoare.
Iureşul amintirilor este organizat simili-proustian, cu plecare în senzaţii şi abia ulterior intrându-se pe tărâmul cerebralităţii. Vârfurile degetelor parcă încă dor de la corzile mandolinei, muzica fiind ingredient principal într-o educaţie fundamental religioasă. Ca orice educaţie de acest tip, şi aceasta are un sens combativ, însă generos: „Noi eram copiii războiului, crescuţi şi educaţi ca nişte partizani lăsaţi în spatele frontului, conştienţi să suntem înconjuraţi de duşmani. Noi eram însă chemaţi nu să-i înfrângem pe duşmani, ci să îi salvăm”. Prozelitismul şi lupta se duc împotriva bisericii pravoslavnice, „religia majoritară, ai căror membri pentru noi erau nişte închinători la idoli şi parte a Leviatanului. Ei erau mai răi decât păgânii”.
Ca orice sectanţi respectabili, şi aceştia trăiesc stupar, inconfortabil şi în aşteptarea Apocalipsei. Ei sunt cei care „au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite”, sub o sumedenie de regimuri politice.
Biblic organizată, cartea debutează cu Geneza , anume „Culachi şi rascolnicii”, aceştia înfăţişaţi într-o fotografie cu bărbile lor ciufulite, sutanele întunecate, iar femeile bine îmbrobodite. Familia este organizată pe patriarhi, iar primul dintre ei ar fi coborât din Ardeal cu negoţuri. Întotdeauna figurile familiale ale trecutului vor fi înfăţişate impecabil, fără umorul coroziv al unor evrei când relatează despre propria spiţă: Culachi „era un bărbat înalt, frumos, cu nişte trăsături care sugerau mai degrabă o origine orientală decât una valahă”. Oploşit în micul port Ismail printre ciulinii colbuiţi, bărbatul călătoreşte mult într-o lume pestriţă, multiculturală. Cele mai bune negoţuri se fac cu bezpopovţî , „un soi de pravoslavnici fără popă” (bez în rusă însemnând „fără’, „lipsit de”). Ei sunt, de fapt, staroverii sau rascolnicii, cei care s-au împotrivit reformei făcute în secolul XVII de patriarhul Nikon al Rusiei. Încăpăţânarea lor s-a bazat pe bunt , „teribil sentiment rusesc” şi pe spiritul de conducător al protopopului Avakum.
Ceea ce îi aţâţă din nou pe bezpopovţî, după secole, contra stăpânirii este ideea autorităţilor de a pune la cale un recensământ al populaţiei. „Numărătoarea” şi „actul de identitate” sunt percepute ca mărci ale Antihristului. Clanul Kovaliov dă primul exemplu de evadare: „s-au îmbrăcat toţi în hainele de sărbătoare, au făcut slujba de înmormântare şi s-au îngropat de vii în mormântul săpat chiar de ei”. Această nebunie îl va incita pe viitorul patriarh Culachi să se intereseze de studiul Bibliei.
Un alt capitol este dedicat germanilor colonişti din Bugeac. E un bun prilej pentru o micromonografie a oraşului Ismail, zis Smil în Evul Mediu. Suntem pe meleaguri cu populaţie profund amestecată. Aici Culachi citeşte Biblia luteranilor germani din satele colonizate învecinate, aşa-zişii „colonişti varşovieni”. Fiecare comnitate pe care o vizitează burlacul Culachi, în căutare de nevastă, este descrisă minuţios, din toate unghiurile antropologice posibile. Sunt citate şi cărţi de specialitate care să dea greutate sporită jurnalului de familie. Culachi va fi botezat de Stundişti (de la germanul Stunde, „oră”).
Următoarea treaptă a iniţierii va avea loc la evreii mesianici oblăduiţi de devotatul patriarh Rabinovici. Culachi se îndepărtează cu 40 de kilometri de Ismail, până la Bolgrad, descris şi el în detaliu. Aici el se îndrăgosteşte de mezina cizmarului Moskovici. Tatăl Katrinei era format în învăţătura lui Rabinovici. Nu am spaţiu aici să reiau toate isprăvile lui Rabinocivi, dar musai să precizez că, precum în Vechiul Testament ori în basme, Culachi trebuie să-şi câştige mireasa cu trudă. Aici este vorba despre truda minţii în interpretările biblice pe care le va face cu viitoru-i socru. La ghiveciul lingvistic de până atunci, el adaugă şi idişul vorbit în casa Moskovicilor. „Acest cocktail lingvistic nu era compus doar dintr-un amestec de cuvinte din mai multe limbi, ci şi din sintaxe diferite, adesea modificate”.
Erudiţia şi complexitatea cărţii sunt demonstrate de celelalte capitole, botezate în spirit biblic şi arhitextual: Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul. În ele se vorbeşte despre ritualuri, despre sinoadele ţinute în colhozuri, despre „Bizanţul comunist rural”, despre legionari şi despre stalinism ca „ultima epocă de aur a creştinismului”. După cum se vede, talentul scriitoricesc ajută mult la construcţia antropologico-istorico-religioasă prin litote, paradoxuri şi emotivitate documentată. Căci autorul a bătut cu piciorul satele Bugeacului pentru a reconstrui istoria recentă a lipovenilor. Tonul lui este în general măsurat, nu prea cuprins de patima sectară, revendicativă, ceea ce face bine acestui volum-tratat. Ca ultim argument al întreprinderii acestei lecturi fluente, dar masive şi pretenţioase, ofer chiar o constatare a lui Vasile Ernu: „Lipovenii bătrâni au nişte bărbi mult mai frumoase decât cele ale hipsterilor noştri tineri. Şi sunt mult mai interesanţi”. Deh, una dintre puţinele judecăţi de valoare franc exprimate şi care nu ţinteşte politicul… Deci şarmante.
Comments
Leave a Reply