Ci, precum într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare,

Așa și noi, cei mulți, un trup sîntem în Hristos și fiecare sîntem mădulare unii altora; (Romani, 12, 4-5)

Vasile Ernu trece în mediile cultivate din România drept un excentric de stânga venit de peste hotarele răsăritene, precum, mutatis mutandis, un alt Constantin Dobrogeanu-Gherea al timpurilor noastre, să aducă vorba bună a socialismului (moderat?), corupînd în acest fel mințile unui tineret lunatic, occidentalizat și fără discernământ. Alții, mai aprigi cu criticile și suferind de patima conspiraților universale, îl văd slujbaș în comisariatul responsabil cu agitpropul al ideologului putinist Dughin. Oricum am răsuci lucrurile, ceva nu e în regulă cu Vasile Ernu, iar pentru establishmentul nostru de dreapta, literaturocentrist, circumspecția și teama îl însoțesc de aproape pe acest veșnic intrus basarabean ca două umbre alungite ale unui rău primordial. Când Vasile Ernu a publicatNăscut în U.R.S.S. în 2006 un premiu de debut și șansa unor traduceri internaționale ar fi trebuit să-l cumințească pe cel proaspat titrat. Lucrurile nu au stat defel și nicicând așa, iar pentru păcatul său capital, acela de a avea simpatii accentuate și vocale de stânga, Ernu apare drept o ciudățenie astăzi în mediile literare consacrate.

În primăvara anului 2015, Vasile Ernu publică Mica trilogie a marginalilor. Sectanții. Asemeni experiențelor de lectură din primele sale cărți, V. Ernu îmbină cu real talent de povestitor (dar, ne permitem să spunem, fără vreo stilistică proprie, fără slăbiciuni calofile) amintiri biografice, crâmpeie de folclor recent, istorie orală, înțelepciuni bătrânești și chiar ceva care aduce aminte de un reportaj despre condițiile social-economice ale unor orașe de provincie fascinant-mizere din publicistica de tinerețe a lui Geo Bogza. Yoknapatawpha lui Vasile Ernu este Bugeacul, teritoriul sacru al copilăriei sale de basarabean din sud, un spațiu invadat de un bahic soare mediteranean, de veri istovitoare, drumuri prăfoase, câmpii mănoase, miros de fum tomnatec și podgorii roditoare, apusuri liliachii, totul agrementînd satele pierdute din Bugeacul multietnic, înțesat de evrei, ruși, moldoveni, germani, ucraineni, lipoveni, găgăuzi etc.

Sectanții pornește la drum cu străbunicul autorului, Culachi, și viața sa de comerciant după așezarea, inițial temporară, dar, finalmente, decisivă, între sudul Basarabiei și Ucraina. Vasile Ernu procedează iscusit printr-o redare pe alocuri anistorică, ca într-un fictiv timp biblic, a peripețiilor negustorești ale străbunului său. Ceea ce predomină însă se concentrează pe marginalitatea, pestriță din punct de vedere etnic, a acestui colț vestic din Imperiul Rus. Bugeacul pare un tărâm de recluziune al neamurilor care au rupt-o cu stăpânirea sau cu „dregătorii”, cum îi place naratorului să tot repete, o altă țară a Canaanului pentru cei care s-au desprins, cu spaimă și cutremurare, de ordinea acestei lumi. Totuși, ochii Leviatanului sunt veșnic pironiți asupra oricărui supus, oricât de ascuns, al Țarului, iar mișculațiile și glagoria suprasaturate de vrajbă și discordie ale autorităților imperiale se strecoară insidios în campania publică de propaganda antisemită și pravoslavnica a epocii, purtată de un stat cu o birocrație brutală, dar ineficientă, în regiune.

Vasile Ernu nu ascunde nicidecum înapoierea economică și natura relativ izolată a locului, dar nici nu-i dă mare importanță: Bugeacul nu fusese încă străpuns la trecerea dintre secolul al XIX-lea și veacul al XX-lea de ordinea capitalistă și de raporturile sociale moderne binecunoscute. Suntem în miezul unui univers agrar, sătesc, în care familia extinsă este nu doar temelia societății, ci și cadrul de desfășurare a multor activități economice de bază. Analfabetismul, o secularizare mai degrabă apreciată ca un corp străin, pogromuri, secetă și ani cu foamete etc. marchează și subîntind, convenabil pentru stăpânire, comunitățile viețuind semipașnic, semiconflictual într-un echilibru general instabil. Străbunul Culachi, amintind prin gravitatea cu care este investit, aidoma celor mai mulți bărbați ai neamului, de un patriarh al Vechiului Testament, trăiește o vreme în satele coloniștilor germani, protestanți și proscriși de majoritatea pravoslavnică. Dialectica majoritate-minoritate apare drept o constantă ontologică la Vasile Ernu. Minoritățile religioase sunt comunități bine sudate, guvernate de reguli și ierarhii întemeiate în vechime, în care viața comunitară are întâietate față de majoritatea altora activități. Rugăciunea, cântecul, slujba, asimilarea Bibliei ca o carte scrisă direct pe inima enoriașului credincios, inflexibilitatea morală, puritatea credinței întăresc și sudează comunitatea pocăiților, a sectanților creștini, din care se trage și Vasile Ernu. Ceea ce țâșnește ca un cântec de slavă adus Dumnezeului iudeo-creștin în Sectanții este tocmai modul în care religia practicată riguros transformă societatea într-un univers organic autosuficient. Pentru Ernu, nu te afli niciodată singur și făra temei, aruncat în lume, înconjurat de legea, doar superficial apăsătoare, a comunității credincioase. Restricțiile sectare sunt cele pe care orice creștin le știe și prea puțini le practică ca modus vivendi: să nu furi, să nu minți, să nu trăiești în desfrâu, să nu juri strâmb și să nu ai alți Dumnezei în afara lui Iahve Elohim (participarea la război nu este totuși respinsă de sectanți). Ceea ce la pocăiți apare ca un atribut în plus ține de disprețul pentru puterea politică a statului modern, pentru incultura păgână a majorității pravoslavnice și pentru bogățiile stăpânilor lor nemijlociți. Pesemne că din această mefiență față de aparatul de stat țarist (și apoi sovietic) izvorăște antipatia socialistului Ernu pentru orice formă oficială de autoritate a celor puternici, fie ei întruchipați de capitaliști ori de politicieni sau forța polițienească. Cum să scapi din ghearele omnivorului Leviatan? Cum să-ți duci traiul în afara sa?

Dinspre latura maternă a familiei, naratorul coboară, prin străbunica sa Katrina Moskovici din Bolgrad, dintr-o familie de evrei mesianici, convertiți la o anumită interpretare a creștinismului ce înglobează tradiția Pentateuhului la 1900. Mixtura genetică dă naștere unei pasiuni religioase febricitând de evlavie: credința pare aproape fundamentalistă și ultraconservatoare la strămoșii socialistului de azi Vasile Ernu. Oare cântecul din fizgarmonia familiei să nu fie totuși același generații după? După anul 1917, blestemele istoriei se pogoară ca probe ale focului peste comunitatea pocăiților, a celor binecuvântați: puterea stalinistă îi va ponegri, aresta, chinui, dar, crede Vasile Ernu, îi și întărește deopotrivă, scoțând la iveală tăria credinței lor creștine. Legionarii, în schimb, cât timp Basarabia a zăcut sub pavăza României Mari, îi vor brutaliza blasfematoriu: murdărirea sacră a ritualului de îngropăciune și ura sădită în inima majorității ortodoxe îi vor încerca pustiitor pe sectanții din Bugeac (dar și pe evreii din zonă). Sub fiecare dregătorie, vulturul statului se va repezi să smulgă câte o fleică din sufletul viu al comunității îngrijite, adunate, necicatrizată de alcoolism, prostituție sau tâlhării ale fraților și surorilor creștini. O lume rea în mijlocul cărora luptă, ca la începuturile din catacombe, oștenii neabătuți ai Domnului. Foametea din 1945 și 1946 va lovi din nou comunitatea și va lasa alte amintiri sacralizate ale suferinței la care este sortită în veci spița decăzută a oamenilor. Sunt personaje episodice fermecătoare în Sectanții, călători prin lume sau încăpățânați magistrali, dar parcă nici unul nu se înfățișează atât de limpede ca întreaga comunitate, cu femeile sale ce țin totul în mișcare și cu bărbații meditând profetic în bărbile lor sure și dese.

Vasile Ernu nu uită să amintească două lucruri din registrul politic al bunului-simț, pe care unii și alții din anticomuniștii răspicați le eludează: când tatăl său, fost „pisar” în Armata Roșie în anii ’50, vizitează România după 1960 acesta constată uimit cât de puțin hăituită și chinuită fusese Biserica Ortodoxă față de cea rusă. România comunistă plutea parcă într-un Bizanț rural înveșmântat în salbe de mânăstiri și biserici presărate, în văzul lumii, peste tot cuprinsul țării. U.R.S.S. atinsese culmi ale secularizării antireligioase pe care românii comuni nici nu și le puteau măcar imagina sub regimul comunist, fie el dejist sau ceaușist. A doua chestiune spinoasă este jurământul de fidelitate până la moarte pe care îl depunea orice cetățean din comunism la intrarea în Partid. Rudele pocăite ale povestitorului au ratat cariere refuzînd un pact scelerat cu Leviatanul sau au suferit de pe urma sa. Oare intelectualii liberali din România de azi, foști membrii de partid și moraliști înfierbântați după disoluția acestuia, au uitat de gravitatea jurâmântului pe care l-au depus cândva? Oare ce înseamnă „până la moarte” pentru acești farisei? Cuvintele sunt doar pietre reci în gura lor.

În cele din urmă se ridică problema unei critici și a unei mirări. Vasile Ernu lasă impresia, prin exagerarea fabuloasă a calităților legendare ale unor membrii din familia sau comunitatea sa și a Bugeacului ca întreg, de trufie. Sunt prea multe autoglorificări găunoase, prea multă emfază neverosimilă și deloc patetică (dacă aceasta a fost intenția autorului) în întâmplările și personajele acestei cărți. De ce această vanitate și vană iubire de sine? Să fie urmarea compensatorie de a resimți dureros stigmatul social de sectant?

Mirarea, pe de altă parte, vine, în felul ei, firesc: deși Vasile Ernu amintește de-o răceală rebelă față de originile sale pocăite în vâltoarea adolescenței, vârsta matură, de pe acum nostalgică, melancolică într-un chip, totuși, neliric, ne pune în fața unui om de stânga cu vădite simpatii pentru tradiție și lumea materială precapitalistă în care s-a găsit Bugeacul său natal cel puțin până în 1991. În comparație cu jongleriile teologale și declarațiile de bune intenții pentru o tradiție occidentală livrescă, fără referent real, ale liberalilor conservatori din intelectualitatea românească, sectantul periferic Vasile Ernu este adevăratul conservator, iar ceilalți o gloată de fantoșe ridicole, de mimi ai unor ritualuri artificiale. A te opune dregătorilor și a nu te supune Puterii se găsește în vocația revoluționară a creștinismului încă de la începuturile sale. Drept pentru care, socialistul Vasile Ernu e mai curând un onest creștin conservator. Despre adversarii săi ideologici autohtoni, cu ale lor identități contradictorii și imbricate dizarmonic, putem doar să spunem că sunt „aramă sunătoare și chimval răsunător”.