Serguey Ehrlich / Suplimentul de cultura / Nr.492, 07-09-2015

Noua carte a lui Vasile Ernu nu se inscrie in tiparele literare traditionale. Aceasta este, fara indoiala, o lucrare de beletristica. Totusi autorul renunta sa recurga la trucurile obisnuite cu eroi si situatii inventate. „Nonfiction“ – pare sa fie o abordare mai buna. Autorii contemporani reusesc tot mai des sa demonstreze ca viata scoate in evidenta destine umane atat de complexe cu care nici o imaginatie scriitoriceasca nu poate sa concureze.

Inovatia lui Ernu consta in organizarea spatiului artistic al Sectantilor. Aceasta se realizeaza prin combinarea a doua genuri care se exclud – lirica si eposul.

Cartea incepe cu vestea mortii tatalui eroului principal, cumva identic cu autorul. El trebuie sa pronunte un discurs de pomenire. Toata povestirea ulterioara poate fi vazuta ca alcatuind notite la acest discurs. Pornind de la acest „punct de vedere liric“, istoria se invarte in cercuri de memorie despre tata. E un fel de mit al „eternei reintoarceri“ – „un perpetuum mobile“ al lucrarii.

A doua linie artistica a Sectantilor este „linia directa“ a eposului, istoria a patru generatii ale unei familii de „disidenti“ religiosi din sudul Basarabiei. In povestirea sa, Ernu imita stilul grav al Vechiului Testament, foloseste citate biblice in calitate de epitafuri, isi numeste cele cinci parti ale istoriei dupa numele celor cinci parti din Pentateuh. Forma vechi-testamentara se integreaza organic in actul povestirii, deoarece o tendinta a multor minoritati religioase, dezamagite de biserica oficiala, a fost reintoarcerea la crestinismul originar, la vremea cand inca nu se produsese ruptura cu iudeii.

O investigatie istorica in spiritul directiei „post-stiinta“

Sectantii nu e doar o carte de literatura artistica „nonfiction“. Aceasta este si o investigatie istorica in spiritul directiei „post-stiinta“. Ernu scuteste cititorul de „aparatul stiintific greoi“ si, cel mai important, de dificilul „limbaj stiintific“. In partea sa „stiintifica“, cartea aduna doua genuri care se exclud – „microistoria“ si „macroistoria“. Aceasta combinatie de metode istorice mi se pare justificata.

„Microistoria“ cautarilor spirituale a patru generatii ale unei familii se desfasoara in cadrul geografic restrans al Basarabiei. Ironia istoriei face ca acest spatiu geografic sa fi facut parte – intr-un interval de doar 100 ani (sfarsitul secolului al XIX-lea – sfarsitul secolului XX) din vreo patru (!) spatii politice diferite, iar daca tinem cont si de miscarile liniei de front din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial – ajungem la vreo sase! Autorul ilustreaza acest paradox cu ajutorul unui banc despre un evreu batran care, traind toata viata pe aceeasi strada, „a ajuns“ sa se nasca in Imperiul Rus, sa invete in Romania regala, sa munceasca in URSS si sa se pensioneze in Republica Moldova. Este imposibil sa intelegem schimbarile de destin ale celor pe care toate cele patru regimuri i-au numit „sectanti“, fara a atrage atentia la fundalul „macroistoric“. Includerea istoriei familiale in contextul politic rus, romanesc, sovietic sau chiar american urmareste destinul unei familii din care o parte s-a mutat, dupa 1940, in Romania, iar alta parte a emigrat, pe timpul „Epocii de Aur“ a lui Ceausescu, din Romania in SUA. Fluctuatia istoriei intre „povestea privata“ si „povestea publica“ nu mi se pare fortata.

Autorul foloseste surse multiple – experienta personala, istoriile de familie, conversatii cu batranii comunitatii, precum si documente (jurnale personale, scrisori, memoriii si altele) din arhivele de familie ale „sectantilor“. Aditional, autorul face referinta si la surse si literatura de specialitate deja publicata.

In acest fel, Ernu construieste o antropologie a „sectei“. Combinarea unor istorii „personale“ cu generalizari de cel mai inalt ordin reprezinta inca un procedeu original al autorului. Si in acest caz Ernu reuseste sa evite sincope logice la trecerea constanta de la general la particular si invers. El renunta sa examineze diferentele dogmatice intre multiplele „secte“ ale Basarabiei si purcede la analiza lucrurilor care-i unesc pe „sectanti“: grupuri de obicei mici, consolidarea in jurul credintei sincere si care-i fac diferiti de restul societatii si de institutiile ei (statul si societatea in primul rand).

Autorul arata ca linia de demarcatie principala intre majoritate (atee in timpul sovietic) si „disidentii religiosi“ era atitudinea fata de putere. Majoritatea crestinilor au acceptat teza „pragmaticului“ apostol Pavel care sustine ca „nu exista putere ce nu ar veni de la Dumnezeu“ ca o sacralizare a puterii pamantesti. Aceasta a condus la predominanta „monarhismului“ conformist si la pasivitate sociala generala. De puterea „de la Dumnezeu“ sunt legate toate sperantele majoritatii despre schimbarea propriului destin. Noi si acum vedem cazuri cand oamenii se consoleaza cu speranta ca va veni cineva „de sus“ pentru a le rezolva toate problemele.

„Sectantii“ nu au recunoscut acest „pact“ incheiat de „colaborationistul“ Pavel cu „imparatia Cezarului“. Pentru ei, „puterea de la Dumnezeu“  nu e un dar divin, ci o incercare trimisa de sus. Sensul vietii consta in a trece cu demnitate prin aceasta incercare, in a dovedi prin suferinte credinta adevarata. Aceasta viziune i-a pus in opozitie fata de „lumea mare a organizatiilor“. In locul unei ierarhii verticale, caracteristica majoritatii religiilor, „sectantii“ au dezvoltat forme democratice de guvernare si adoptare a deciziilor. Lipsa sperantelor in raport cu puterea „satanista“ a Cezarului a generat un fenomen de activism personal exemplar si o responsabilitate personala pentru soarta lumii.

Din aceasta perspectiva, faimoasa teza weberiana despre etica „protestanta“ trebuie corectata. Merita sa reflectam asupra fundamentelor eticii protestatare, a credinciosilor „sectanti“ in raport cu majoritatea. Fenomenul antreprenorilor rusi de succes din timpul Imperiului care veneau din randurile „credinciosilor de rit vechi“ si ale altor grupuri religioase ortodoxe disidente este foarte cunoscut. Ernu arata ca, chiar si in timpul Uniunii Sovietice, cand orice forma de antreprenoriat era privita drept crima, „sectantii“ reuseau sa atinga succese economice importante. In familiile lor, un atribut al luxului sovietic atat de graitor precum automobilul era norma. In acelasi timp, prosperitatea economica nu constituia un scop in sine. Din contra, ea era un rezultat colateral al autoidentificarii spirituale care era insotita de o distantare pronuntata de „imparatia Cezarului“.

Pentru ca a da juraminte „Satanei“ inseamna un pacat de moarte, intrarea in Partidul Comunist – si in consecinta cariera sovietica – era imposibila. In acelasi timp, legea despre lupta contra „parazitismului“ nu le oferea posibilitati de a evita slujba la stat. Multi „sectanti“ se angajau, ca o forma de compromis, pe posturi prost platite – maturatori, paznici, fochisti si altele care ofereau in schimb mult timp liber. Ei aratau, prin exemple practice, justetea maximei marxiste: „Timpul liber este bogatia societatii“.

Intai de toate, acestia invatau meseriile „deficitare“. Nu e nevoie de cercetari marketologice profunde pentru a intelege ca societatea sovietica a consumului nu asigura in multe domenii necesitatile cetatenilor. In conditiile „deficitului“ total, sfera de aplicare a initiativei private era foarte larga. In Moldova, „sectantii“ au creat companii agricole si industriale „subterane“. Comunitatea lui Vasile Ernu, de exemplu, s-a specializat in cusutul blanurilor si articolelor din piele. Prin intermediul unor retele de „frati intru credinta“, era controlat intregul proces, de la cumpararea materiei prime la realizarea productiei pe intreg teritoriul URSS. Multi „sectanti“ se specializau in constructia sau reparatia locuintelor particulare sau in brigazile care operau lucrari de constructie in unele gospodarii colective depopulate.

„Baza“ economica a creat conditii pentru realizarea slujirii spirituale. „Sectele“ se deosebeau prin solidaritate exemplara si ajutor reciproc. Au fost create mecanisme eficiente pentru „protectie sociala“ alternativa. Batranii singuratici si bolnavii, nu doar membrii comunitatii, dar si pur si simplu vecini, erau atasati, in caz de nevoie, unor familii concrete. Ernu isi aminteste ca mama sa avea o zi speciala a saptamanii in care vizita persoanele nevoiase batrane: le hranea, le lecuia, le facea curatenie. A fost de asemenea construit si un sistem educational paralel – studierea colectiva a Bibliei. La fel, comunitatea a improvizat si cateva „case de cultura“. Se adunau cand la un membru al comunitatii, cand la altul. Invatau sa cante la diverse instrumente muzicale, repetau cantece religioase. Ernu isi aminteste ca practic toate serile si mai ales zilele de odihna erau ocupate de anumite forme de activitate in grup. Comunitatile religioase erau de fapt organizatii autonome ce dispuneau, practic, de o infrastructura sociala deplina. Eficienta lor era sporita si de multiplele contacte „orizontale“ cu alte „secte“ de pe teritoriul URSS. Ernu considera ca diferentele dogmatice, in aceste contacte, treceau in planul doi fata de necesitatea de a se opune Leviatanului sovietic.

Existenta acestei lumi „paralele“ se desfasura in conditiile unei adversitati, atat din partea puterii, cat si din partea societatii. Represiunile din partea statului erau acceptate cu „intelegere“, ca o posibilitate reala de a dovedi propria credinta. Mult mai greu era de suportat respingerea din partea „poporului“. Ernu aduce marturii ale batranilor care spun ca represiunile staliniste erau mai usor de suportat decat regimul legionar de la sfarsitul anilor ’30. Stalin pur si simplu baga la puscarie. Legionarii, care propovaduiau reintoarcerea la adevaratele valori ortodoxe, asmuteau poporul impotriva „sectantilor“. Situatia lor era mai rea chiar decat cea a evreilor. Evreii erau „straini“ dupa natura. Iar cei care au abandonat dogmele crestine ortodoxe erau considerati a fi „tradatori“. Ura fata de „sectanti“ ajungea pana acolo incat acestora le era interzis sa-si ingroape mortii in cimitirele ortodoxe.

Un exemplu unic de „creatie populara“

Cartea Sectantii nu e doar o creatie artistica „nonfiction“ sau o cercetare post-stiintifica in domeniul istoriei si antropologiei. Aceasta este, intr-o mare masura, si publicistica, adica o incercare de a influenta situatia contemporana, inclusiv din Moldova. Autorul se opune trend-ului etnocrat care domina societatea moldoveneasca contemporana, unde existenta unor minoritati etnice e vazuta ca o „bariera“ pe drumul „corect“ spre Uniunea Europeana prin unirea cu Romania. Ernu arata ca polietnismul traditional al regiunii noastre faciliteaza aparitia unor fenomene culturale si spirituale originale. Mai ales ca subiectii acestor cautari nu sunt intelectualii universitari, ci oamenii simpli („truditorii“). Avem in fata un exemplu unic de „creatie populara“ – reflectii despre sensul vietii, extrase din experienta colaborarii dintre credinciosii de rit vechi, colonistii germani de rit protestant si „evreii mesianici“. Datorita acestor „trei surse“ stramosul lui Vasile Ernu – un negustor de cereale si vite, care s-a mutat din Transilvania in Izmail la sfarsitul secolului al XIX-lea – a inceput sa se gandeasca la viata vesnica. Juramantul spiritual a fost intarit de o uniune de sange – casatoria cu fiica unui evreu mesianic de profesie cizmar. Imaginati-va aceste polemici fierbinti despre talmacirea Bibilei intre cizmar si negustorul de animale. Ernu demonstreaza ca diversitatea etnica reprezinta bogatia noastra comuna, izvorul cautarilor spirituale reale si potentiale ale cetatenilor tarii noastre.

Ideea unei democratii „orizontale“ in forma de retea, bazata pe interactiunea unor comunitati autonome, capata o actualitate deosebita pentru societatea moldoveneasca unde puterea, prin toate partidele, si-a demonstrat caracterul sau „satanic“. Esecul democratiei reprezentative „verticale“ in Moldova trebuie regandit ca o necesitate de trecere la democratia directa a societatii informationale, la retele „orizontale“ de diferite feluri: economice, sociale, culturale. In procesul acestei reflectii, exemplul cartii lui Ernu – democratie directa+activism social si responsabilitate – poate fi destul de fertil pentru alegerea viitorului tarii.

Flaubert spunea: „Doamna Bovary sunt eu“. Cartea Sectantii  explica de asemenea fenomenul scriitorului roman Vasile Ernu. Constiinta nationala a romanilor se deosebeste prin persistenta unor tendinte traditionale „de dreapta“, de prezenta unor fobii etnice. Nu le-au evitat nici fondatorii – Eminescu si Alecsandri. Fascismul a devenit un fapt biografic rusinos al celor mai mari genii ale veacului trecut – Eliade si Cioran. Vasile Ernu se evidentiaza pe acest fundal prin asumarea unei pozitii de stanga care nu e deloc caracteristica establishment-ului romanesc contemporan, ce oscileaza intre un „darvinism“ neoliberal si un arhaism ortodox. Autorul este de asemenea si un internationalist convins. Intr-o tara deloc rusofila acesta nu se sfieste sa-si demonstreze background-ul rusesc. In spatele meu se afla marea cultura rusa – declara Vasile. Adica, acesta merge contra curentului intelectual dominant in Romania. Datorita Sectantilor ajungem sa intelegem ca urmasul unei minoritati care e gata sa-si apere cu pretul sangelui credinta nu poate sa fie altfel. Acest fapt il face interesant publicului. Intr-adevar, de ce sa mai citesti ceva cu care oricum esti de acord? Cu Ernu multa lume nu e de acord, polemizeaza si de aceea il citesc. Astept cu multa nerabdare aparitia urmatoarelor volume anuntate ale Micii trilogii a marginalilor – Banditii si IzgoiJidi.

Serguey Ehrlich este istoric, publicist, editor, directorul editurii Academiei Ruse din Sankt Petersburg „Nestor-Istoria“. Locuieste la Sankt Petersburg si Chisinau. Traducerea textului este semnata de Vitalie Sprinceana. Originalul il gasiti pe e-news