„Romanii au obosit sa rada si sa planga. Suntem in mare pericol“
Interviu de Razvan Chiruta / Suplimentul de Cultura / Nr.488, 19-06-2015
![PDF_SDC_488_low-res[1]-page-001](http://www.ernu.ro/wp-content/uploads/PDF_SDC_488_low-res1-page-001-248x300.jpg)
Vasile Ernu a surprins cu Sectantii, primul volum din trilogia sa despre marginali. Un intelectual de stanga, care militeaza pentru laicism si care este foarte critic cu biserica, a scris o carte despre comunitatile de pocaiti din sudul Republicii Moldova, cu citate din Biblie la fiecare inceput de capitol. Un roman de non-fictiune la persoana I, o poveste despre religie care se intinde pe un secol, dar si un studiu de antropologie si o istorie despre modul cum schimbarile politice de la Moscova sau Bucuresti pot afecta viata unor oameni care nu au plecat niciodata din satul lor.
Cum s-a copt ideea acestei trilogii? Cand ai decis ca vrei sa scrii o carte despre marginali?
De vreo cinci ani tot meditez la aceasta tema. Tot incerc sa inteleg cum se vede lumea, cum arata societatea, puterea din perspectiva celor marginali, a celor exclusi, a celor de la marginea societatii, a celor fara putere. Prin ochii lor lumea arata foarte diferit de lumea majoritarilor. Raportul majoritar-minoritar, centru-periferie nu tine de numar, cantitate, ci de putere. Este relatia dintre cei fara putere cu cei care au putere in toate formele: politica, economica, religioasa, culturala.
Initial am vrut sa fie doar o carte. Dar mi-am dat seama ca pot construi o trilogie. Asa ca am inceput cu un grup marginal religios, din stepa Bugeacului. Este istoria unei familii, a unei comunitati pe durata a 100 de ani, practic a intregului „secol scurt“, dar teribil care este secolul XX. Totul se intampla in Bugeac si partial in Transnistria si alte zone din Romania. Bugeacul e o zona care a cunoscut multe administratii, amestecata religios si etnic. Cum spune povestea devenita anecdota: o familie a reusit in patru generatii sa traiasca in patru tari diferite fara a parasi satul niciodata. Intamplator sunt din aceasta zona, cunosc locul bine si sunt apropiat de aceste secte pe care eu le studiez si le povestesc. Am lucrat aproape patru ani la aceasta carte. Sper ca Banditii sa fie scrisa mai rapid.
Ai afirmat intr-un interviu ca subiectul abordat in prima carte din trilogie, Sectantii, este unul riscant. Care crezi ca au fost riscurile?
Mai intai e un subiect delicat pentru ca vorbim de o comunitate stigmatizata pe un domeniu mereu lunecos si profund, cum este cel religios. Statul si biserica majoritara mereu au fost iritate de astfel de grupuri, pentru ca ele aduc cu sine un soi de „tulburare a linistii“ si a confortului grupului majoritar dominant. Ca sa povestesti toate aceste complicatii e nevoie de multe nuante, fineturi, care mereu iti pot scapa de sub control. E un subiect riscant pentru ca trebuie sa intri in multe zone intime si risti sa superi pe toti. Nu intamplator ne lipsesc astfel de subiecte in literatura si antropologia romaneasca.
Mai trebuie sa lupti si cu cliseele, stereotipurile, prejudecatile majoritarilor, culturii dominante. Majoritarii au mereu impresia ca stiu tot ce se ascunde sub acest cuvant incarcat negativ: sectant, pocait etc. Si eu incerc sa arat o lume total necunoscuta, dar care e sub privirile noastre. Trebuie sa sparg stereotipurile. Si nu e un lucru usor.
Riscul cel mai mare este insa cel legat de stil si tehnica aleasa: modul in care mi-am asumat eu sa spun povestea acestei comunitati. Cartea e scrisa la persoana intai. Trec totul cumva prin propria experienta, reflectie, framantare. Cititorul este pus in fata unei confuzii: sectantii sunt Ernu? Eu folosesc mult mixajul de genuri, pe care aici il numesc „klesmer militant“, apeland la nostalgie, pasiune, framantare, indoiala, reflectie. Toate acestea sunt specifice zonei religioase. Transform totul in povesti cu eroi chiar daca in spate sunt anumite constructii teoretice. Dar eu vreau ca cititorul sa vada o poveste. Insa cititorul ramane cu aceasta confuzie „egografica“: Ernu este sectant? In termenii bovarieni putem spune: „Madame Bovary c’est moi“. Recunosc ca-mi plac acest tip de joc subversiv si producerea unor mecanisme care mai degraba pun intrebari decat dau raspunsuri.
Dar despre ce este cartea mea? Cartea se termina cu o intrebare: oare ce au facut si in ce au crezut oamenii acestia de au fost atat de fericiti chiar si atunci cand erau trimisi in Gulag? Cred ca raspunsul se invarte in jurul temei salvarii. Ei au gasit un raspuns la intrebarea esentiala: cum ne salvam? Cartea mea este despre acest raspuns: care sunt conditiile salvarii. Salvarea insa pentru mine este un act eminamente politic. Salvarea este un act individual, dar care poate fi realizat doar in grup. Sa nu uitam asta.
Volumul s-a bucurat de o atentie destul de consistenta. Pana si presa cotidiana, care in general nu este prea interesata de cultura in Romania, a scris de aparitia volumului. Sectantii, marginalii, desi cauta sa se rupa de restul societatii, raman fascinanti pentru populatia majoritara. Cum vezi acest paradox?
La doar cateva zile de la aparitia cartii, m-au sunat cativa sociologi si antropologi romani cunoscuti sa-mi spuna ca am scris o carte extraordinara si ca e musai sa vin sa tin niste prelegeri la universitate. Pentru ei, din cate inteleg, volumul este un soi de antropologie scrisa ca un roman. Eu nu ma gandisem la asta. Dar m-am bucurat ca volumul poate fi citit si asa. Colegi de la filosofie mi-au zis ca e un soi de tratat de teologie politica scris ca un thriller. Nici la asta nu m-am gandit in mod special. Un amic de prin Arabia Saudita imi zice ca e foarte aproape de Panait Istrati. Asta deja ma face fericit pentru ca eu il ador pe Istrati. Am oameni care au citit-o deja de cateva ori. Am oameni care au plans. Eu recunosc ca am avut mari temeri cu aceasta carte. Am lucrat greu la ea. Dar acum ma minunez de aceste reactii foarte diverse si complementare.
Cum vad paradoxul de care ziceai? Noi, romanii, suntem un mediu conservator si destul de mimetic. Nu foarte curajos. Adica repetam aceleasi mantre si incercam doar variantele comode, putin riscante. Ca biserica din Laodiceea, cum spune Apocalipsa: nici rece, nici in clocot, ci caldicei. Eu mereu spun si sustin ca noi trebuie sa valorificam diferenta, sa devenim mai radicali si sa producem situatii de risc. De ce? Pentru ca doar asa putem produce o forma de viata noua, autentica si creatoare. Sectantii se inscriu in aceasta logica. Din „omul mic si fara insusiri“ pot face literatura doar Cehov si Musil. In realitate, suntem fascinati de oameni care risca, apucati, nebuni dupa ceva, aventurieri fara limite, diferiti.
Iata ce poate face o banala galeata de rosi
De fapt, care crezi ca sunt mecanismele interne prin care o persoana opteaza pentru un curent religios minoritar, o secta?
E una dintre cele mai delicate si dificile probleme. Cel mai greu de pus degetul. Cand si in ce conditii se produce acest declic? Care sunt cauzele? Eu urmaresc viata strabunicului Culachi (un erou), un tanar din Ardealul austro-ungar (anii 1880), care vine spre gurile Dunarii in Bugeac penru a face comert. Urmaresc modul in care el se intersecteaza cu rascolnicii rusi, faimosi prin spiritul lor protestatar, cu evreii mesianici, de o radicalitate exceptionala, cu protestantii colonisti germani de o corectitudine exemplara, si incerc sa inteleg unde a aparut aceasta scanteie. Cum, in ce conditii si de ce?
Stiu ca viata lui ar fi fost mult mai prospera, mai stabila, mai protejata si mai sigura daca ar fi mers umar la umar cu majoritarii. Dar alege ceva radical diferit care ii aduce numai probleme, necazuri si care il transforma intr-un soi de „tap ispasitor“ al societatii. Urmaresc tot acest parcurs al strabunicului Culachi si al altor patru generatii de sectanti care traiesc aici trecand prin tarism, Romania Mare, URSS, Republica Moldova si Ucraina. Mai avem si dubla confruntare teribila cu fascismul legionar si comunismul stalinist. In carte nu dezvalui, ci dau doar anumite directii fine de interpretare. Cred ca cititorul trebuie sa raspunda singur la aceasta intrebare.
Am vazut o abordare interesanta la un post local de televiziune, apropo de cartea ta: „sectanti vs. disidenti“. In ce masura pot fi considerati sectantii niste disidenti?
Sectantii nu sunt disidenti. Ar fi prea putin pentru ei. Am un erou care explica asta. Ei nu se raporteaza la Leviatan, la puterea de tot felul in mod politic, ci religios. Efectele insa sunt politice. Disidentii, despre care am tot scris si pe care ii respect, sunt un soi de dictionar, balama al celor doua puteri hegemonice ale vremii. Ei fac parte simultan din doua lumi. Din pacate, noi avem mai degraba o disidenta, mai ales cea de dupa anii ’60, inchipuita si inventata post ’89. Dar avem cazuri precum Goma, Cornea, Tudoran care merita tot respectful.
Sectantii sunt insa radicalii care nu prea merg la compromis. Ei stiu un lucru: daca puterea ne baga in Gulag atunci asta inseamna ca noi contam, ca se tem de noi, ca noi suntem cei corecti si alesi. Pedeapsa si suferinta erau un semn al calitatii. Ei aveau un cu totul alt tip de relatie cu puterea, iar actele lor de multe ori aveau un efect de o radicalitate politica greu de imaginat pentru intelectuali. De exemplu, ei nu doar ca nu acceptau nici o forma de colaborare cu puterea (nu acceptau sa intre in partid), dar nu acceptau nici ca ai lor copii sa devina membri UTC. Efectele erau dure pentru ca masinaria de stat se punea in functiune: persecutii, restrictii, limitarea accesului si a sanselor pentru dezvoltare. Arat multe situatii de viata care pun in conflict grupul cu puterea, dar si tehnici prin care ei reusesc sa rezolve situatii foarte complicate si chiar sa utilizeze resursele si sa controleze timpul. Asta e foarte complicat pentru ca resursele si timpul sunt controlate intotdeauna de putere. Ei au inteles ca trebuie sa scoata timpul si resursele de sub controlul puterii daca vor libertate. Ei chiar reusesc sa construiasca lumi si economii alternative. Despre aceste lucruri la noi nu se prea vorbeste, dar aici se afla unul dintre cele mai interesante fenomene din communism.
Gestul banal capata semnificatii foarte puternice, unele anticipate, altele nu, in aceasta lume a marginalilor pe care o descrii in carte. Cum rezisti intr-o lume in care banalul e periculos?
Ei sunt ca si evreii. Dumnezeul lor e la purtator, e mereu cu ei. Nu e undeva in templu, sambata sau duminica, de Paste si Craciun. El e mereu cu ei. Te duci la munca cu Dumnezeul tau, vii acasa tot cu el. Si atunci se schimba toata logica lucrurilor. Orice element devine in acest moment important. Un simplu gest, un banal detaliu poate rasturna lumea in care se afla ei.
Sa dau un exemplu: sinoadele in kolhoz (CAP). In anii ’50, din cauza ca nu puteau opri furtul de pe camp, comunistii decid sa faca o conventie cu taranii. Cand mergeti la lucru, puteti lua cu voi acasa o galeata din roada de pe camp. O conventie nescrisa, respectata si de tarani, si de putere. Dar aceasta decizie pune comunitatea despre care scriu in mare incurcatura. Noi ce facem? Dar ce spune Dumnezeul nostru despre asta? Si incep un amplu proces de cercetare a scripturilor si dezbateri mai ceva ca in perioada marilor sinoade. Cerceteaza, dezbat si decid: noi nu putem sa acceptam sa luam nimic din ce e obstesc pentru ca e furt. Iar aceasta decizie aparent banala, care pentru ei era salvare si viata, avea sa aiba un efect devastator asupra celorlalti. Incepe un conflict cu lumea externa. Puterea incepe sa se simta inconfortabil si chiar sa-i pedepseasca, iar populatia, de-a dreptul isterizata: adica voi vreti sa aratati ca sunteti mai buni si altfel? Iata ce poate face o banala galeata de rosii. Ia imginati-va ca azi am discuta la fel de serios despre credite, despre banci, despre saracie? Imaginati-va ca biserica majoritara ar cere enoriasilor lor sa nu mai faca imprumut sau sa nu mai returneze banii bancilor. Oau! Riscant, dar asta insemna a identifica si confrunta puterea hegemonica.
Relatia sectantilor cu statul roman este una destul de complicata
„Traim intr-o societate din Est, in care biserica a fost si are un rol fundamental, important in societate“, ai afirmat recent. E o declaratie care i-ar putea uimi pe cei care te cunosc ca o persoana de stanga, care militeaza mai mult pentru laicism si separarea bisericii de stat. (Cei de la Times New Roman sunt in ceata acum.)
Nu-mi fac probleme cu baietii de la TNR. Atata timp cat au umor totul e bine. Vad ca am devenit punct de referinta. Eu stau foarte bine cu umorul, ironia si autoironia. Sunt crescut totusi cu Ilf & Petrov, Zoscenko & Salom Alehem. Insa ar fi bine sa vina mai spre actualitate, caci comunismul e putrezit de ceva vreme, iar umorul ar trebui sa loveasca spre puterea hegemonica actuala: banci, corporatii, capital. Dar atat timp cat se rade e bine. Doar ca dupa calatoria mea recenta prin Romania, observ ca romanii au obosit sa mai rada si sa planga. Si mai ales sa spere. Suntem in mare pericol.
Revenind. Am vazut insa ca zona fundamentalista gen Romania Mare-ILD (n.r.: In linie dreapta) e confuzata rau. Pana acum urlau mereu, prin texte nesemnate, prin amenintari stupide: Ernu-comunist. Si acum brusc afla doua lucruri: Ernu are cel mai tare pedigree anticomunist, cat toata comisia Tismaneanu impreuna nu poate aduna. Si ca Ernu e sectant si manuieste cunostintele teologice si biblice ca l-ar invidia si Plesu. Da, in acest sens, m-am gandit si la „dusmanii mei“. Cum eu insa sunt baiat finut si mult prea inteligent pentru a raspunde la grobianismele lor, m-am gandit sa le fac un soi de tehnica-terapie: ariciul in ceata. Pe astfel de fundamentalisti trebuie uneori sa-i ametesti, sa-i bagi in ceata, ca sa vezi cum incepe sa le curga cliseele ruginite, cum se lovesc cap in cap, iar unele atacuri in loc sa loveasca in Ernu, lovesc de fapt in patronii lor „civilizati“. Vad cum mai nou dau citate din carte fara sa aiba habar unde e Ernu, unde e naratorul, unde sunt eroii. E comic. Devin ridicoli si asta e tehnica cea mai buna cu astfel de cazuri. De cazurile si mai grave se ocupa medicina, iar la acest capitol nu ma pricep. Cu toate ca uneori „critica ratiunii pure“ se ascunde intr-un pumn sau o palma.
Revenind la intrebarea legata de biserica. Eu sunt pasionat de paturile de jos, de oamenii simpli, de saraci. Eu nu vreau sa am casa in Primaverii, fundatie pe Calea Victoriei si catafalc scump. De asta eu merg cu clasa a 2-a, bat la picior tara si intru descult in universitate. Si nu o fac din bravada sau mai stiu eu ce teribilism, ci pentru ca nu-mi plac tendintele dominante, hegemonia, dogmatismul, formalismul si alte astfel de „isme“ care ne blocheaza si incetinesc gandirea si actiunea. Si cand mergi prin tara, dar e valabil pentru tot Estul pe care il cunosc, nu poti sa nu vezi rolul si functia bisericii. Ea este prezenta, ea este legata profund de societatile noastre. Am cativa prieteni preoti si aflu de la ei lucruri fascinante. De ce? Pentru ca ei sunt foarte bine legati de baza tarii. Establishment-ul nostru cultural este total inutil si a devenit doar o sugativa de fonduri. Vad ca mai nou se lupta intre ei pentru cine are papionul mai frumos, uitand ca balega de pe papuci inca nu s-a dus. Suntem totusi la a doua, a treia generatie de incaltati. Asta e o realitate care trebuie asumata si reflectata. Daca am utiliza macar 10% din energiile cheltuite pentru scandalurile interne pentru problemele importante, tara asta ar arata altfel.
Insa eu sunt critic fata de biserica pentru ca din punctul meu de vedere nu-si prea indeplineste si functia sa sociala, e prea aproape de toate formele de putere si isi abandoneaza deseori propriul popor. Sunt un om de stanga care este foarte atent la fenomenele religioase si stie cate ceva despre teologia eliberarii si rolul miscarilor de stanga din sanul bisericii catolice in spatiul sud-american. E o experienta care poate fi folosita in aceasta lupta pentru emancipare, progres social, egalitate, drepturi. Avem cazul Pungesti in care un preot a fost alaturi de comunitatea sa si nu de partea puterii, cum suntem obisnuiti. Si au invins.
Privind cartea dintr-o perspectiva romaneasca, constat ca Sectantiiprezinta o situatie cu totul diferita fata de ceea ce ne imaginam noi, de la Bucuresti sau de la Iasi, cu privire la Republica Moldova. Romanii si Romania au contat foarte putin in evolutia Bugeacului, zona in care se desfasoara volumul. De unde perceptia noastra eronata?
Cartea este si despre ignoranta, necunoastere, clisee. Imi povestea la Timisoara zilele acestea scriitorul Radu Pavel Gheo ca ei aveau un sectant in sat si toti asa-i ziceau, nimeni nu-i stia nici numele. Despre asta e vorba. Sunt oameni de langa noi pe care ii stigmatizam, le punem etichete fara a incerca sa-i cunoastem si sa-i intelegem. Eu incerc sa deschid cumva ochii cititorului, sa-i arat ca undeva langa noi, aici la marginea lumii si geografiei, unde aparent nimic nu se intampla, se afla de fapt adevarata noastra comoara. Pe care noi nu o vedem. S-ar putea ca amaratul de la coltul strazii, care intinde mana dupa un colt de paine sa fie salvatorul tau. Gandeste-te la asta, mediteaza.
In ce priveste relatia sectantilor cu statul roman este una destul de complicata. De-a lungul cartii, incerc sa arat si rolul administratiei romanesti din Basarabia, o problema foarte dureroasa. Si rolul bisericii majoritare si mai ales al perioadei cele mai violente: perioada legionara. Statul roman a lasat urme adanci, nu mai putin dureroase decat cele ale statului sovietic. Eu incerc sa nu dau verdicte, ci doar sa reflectez asupra acestor fenomene destul de complicate. Totul se bazeaza pe cercetari transpuse in povesti de viata.
Izgoi, categoria cea mai de jos
A treia carte din trilogie se va numi, din cate am inteles, Izgoi-jidi. Ce inseamna acest titlu si despre ce va fi cartea?
A doua parte a trilogiei va fi despre banditi, o patura sociala foarte complicata. Vom vorbi mult despre spatiu concentrational, furtul ca forma de munca, nesupunere, tehnici de rezistenta, tatuaje si jargon banditesc. A treia parte va fi despre Izgoi, categoria cea mai de jos, exclusa total din comunitatile urbane, si despre Jidi, adica despre o anumita categorie de evrei. Aici ma intereseaza cum se produc marginalii. Cum devin ei posibili. Dar totul povestit prin istorii si povesti de viata.
„Este incredibil cata lipsa de respect si intelegere este fata de propriul popor“
Ai promovat Sectantii intr-un turneu consistent prin tara. A existat un moment in care sa spui ca nu mai poti si sa vrei sa te intorci la Bucuresti?
Pai cand umbli vreo 30 de zile pe drumuri, vizitand zeci de localitati, cand ai saptamanal zeci de ore pe tren si masina, mii de kilometri si discutii cu sute de oameni de la mineri, la profesori, de la banditi la sectanti si de la prieteni la dusmani, te mai trezesti dimineata si zici: vreau acasa sa dorm si sa-l tin in brate pe Sasa, copilul meu de patru ani. El imi lipseste enorm in astfel de zile. Insa nu pot sa nu recunosc cat de fascinanta este aceasta redescoperire a unei altfel de Romanii. Eu personal as da un decret in care sa se prevada doua calatorii, una vara si una iarna, cu trenul la clasa a doua pe rutele Bucuresti-Timisoasa si Timisoara-Iasi. Pentru cine acest decret? Pentru autodeclarata noastra elita intelectuala si politica. Sa mearga alaturi de poporul pe care au pretentia ca-l reprezina. Sa-i vada, sa-i asculte, sa-i simta, sa-i inteleaga. Este incredibil cata lipsa de respect si intelegere este fata de propriul popor in randul intelectualilor si jurnalistilor inchipuiti de la noi.
Aceste calatorii sunt terapeutice. Si brusc intelegi ca aceasta tara se tine pe ei, ca ei platesc cel mai mare pret, ca ei sunt cei mai nedreptatiti si ca ei au o pricepere si intelegere a ceea ce se intampla mult peste media elitei noastre care si-a abandonat poporul in lupta pentru propriul interes si acumulare. Pace!
Comments
Leave a Reply