De ce e mai bună persecuția decît indiferența
Cristian Teodorescu pe VoxPublica & Catavencii
De-abia acum, cînd i-am citit cartea despre sectanți mi-am explicat cîteva dintre ciudățeniile lui Vasile Ernu, cel născut în URSS și convins om de stînga, pentru care Biblia, imaginați-vă, e un izvor de pilde pentru orientarea sa ideologică. Ernu, care se declară mai degrabă agnostic, face parte dintr-o familie de sectanți, evreii mesianici, cu o istorie care se întinde de-a lungul a patru generații.
Povestea familiei începe în Bugeac, unde bunelul autorului se așază vremelnic, își zice el, ca negustor venit din Transilvania, cu gînd să se rostuiască în altă parte. Culachi, patriarhul familiei, va rămîne toată viața în Bugeac, intrînd în secta întemeiată de Iosif Davidovici Rabinovici spre sfîrșitul secolului 19, fiindcă s-a îndrăgostit de fata unui cizmar evreu, căsătorit cu o creștină din partea locului. Cizmarul era sectant, adică îl recunoștea pe Isus ca Mesia, încît se stricase cu evreii din cauza asta, dar fiindcă respecta Sabatul ca evreii era privit chiorîș și de pravoslavnicii locali.
Astfel că din ideea ecumenică a întemeietorului sectei, Davidovici Rabinovici, de a face din evrei, creștini și din creștini, evrei, adepții săi s-au trezit numai cu ponoase: evreii îi țineau drept renegați, iar creștinii, drept evrei care umblau să-și facă prozeliți printre ortodocși. Și pe deasupra îi mai vînau și autoritățile țariste, care vedeau în secte inamicii ordinii statului.
Din acest motiv molocanii au emigrat în America, scapeții și streliții au ajuns în România, iar unii dintre evreii mesianici s-au răspîndit și ei în lumea largă. Și astea sînt doar cîteva dintre sectele din Rusia pravoslavnică, printre care se mai numărau raskolnici, bezpopovți, staroveri. Cei mai vînați de autorități au fost raskolnicii, ceea ce nu înseamnă că celorlalte secte le-a fost mai bine.
În primii ani după revoluție, sectanții au fost lăsați în pace de bolșevici, ba mai mult, unul dintre apropiații lui Lenin era de părere că, pentru a-și extinde autoritatea fără să recurgă la măsuri de forță, puterea sovietică trebuia să urmeze exemplul sectelor. Lenin n-a acceptat ideea, dar în timpul războiului civil n-a găsit de cuviință să introducă sectele în categoria adversarilor, mulțumindu-se să persecute religia oficială.
Pentru Stalin în schimb, sectele au intrat și ele în categoria inamicilor regimului, astfel că membrii lor au fost trimiși în Gulag, cînd n-au fost executați de poliția secretă. Relaxarea politică din timpul lui Hrușciov, cu reabilitări și repuneri în drepturi, nu numai că i-a ocolit pe sectanți, dar aceștia au continuat să fie tratați la fel de dur ca pe vremea lui Stalin. De ce? Fiindcă disidența lor era ireductibilă. Se țineau la margine, iar aceia dintre ei care acceptau să facă pactul cu Leviathanul, erau respinși de comunitatea lor. Asta s-a întîmplat și mai tîrziu, încît sectanții, cel puțin cei pe care-i cunoaște Vasile Ernu, se simt mai bine ca prigoniți în URSS-ul lui Stalin decît ca acceptați, fără probleme, în altă parte. Căci dacă stalinismul vrea să-i asimileze cu forța, capitalismul care nu-i pune în condiția de marginali, ajunge să-i asimileze fără efort și, de fapt, fără să-i pese de ei.
Încît pentru unii dintre ei, vîrsta de aur a sectei lor e perioada progoanei, cînd sînt supuși la mari încercări , care-i fac să se simtă puternici în credința lor de minoritari. Indiferența celor din jur față de ei, care nu-i mai face să se simtă altfel, e o încercare mult mai puternică și mai subtilă, căreia sectanții admit că nu știu cum să-i facă față. O carte impresionantă care face din Vasile Ernu unul dintre cei mai importanți romancieri pe care-i avem.
*Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor. Sectanții, Ed. Polirom, 2015
Comments
Leave a Reply