În sfârşit, l-am înţeles pe Vasile Ernu!
de Dumitru Crudu
Pe Vasile Ernu îl cunosc încă din anii 80 ai secolului trecut, când ambii eram de dreapta, anticomunişti şi antisovietici convinşi, frecventam aceleaşi cafenele, Moldova şi Fulguşor, eram îndrăgostiţi de aceeaşi fată, de Livia, mergeam la mitinguri şi demonstraţii şi nu ratam nicio şedinţă a cenaclului Mateevici. Gaşca din care făceam parte, pe care o mai întregea Gioni, Lilian Negură, Dzan şi mulţi alţii, se aduna în garaje, în curţi sau pe străzile Chişinăului, unde cântam la chitară cântece româneşti. Sau scandam poezii de Tuchilatu, Blaga, Stănescu, Muşina; Păunescu sau Doinaş. Aveam şi un cenaclu al nostru, Sol, unde discutam creaţiile noastre. Dar marca distinctivă a grupului nostru erau dispoziţiile noastre antisovietice. După care am plecat care şi pe unde. Ion la Riga, eu, la Tbilisi. Apoi în România.
Ne-am reîntâlnit peste ani. Foarte mulţi dintre noi schimbându-se radical. Inclusiv, Vasile. Foarte mult timp nu l-am înâţeles cum a putut deveni de stânga, când, în tinereţea noastră revoluţionară, am fost nişte antisovietici şi anticomunişti convinşi. Dar, într-o bună zi, am avut o iluminare, despre care am şi vorbit într-un interviu pe care mi l-a luat Anca Mănescu pentru SemneBune. Iată ce spuneam acolo:
„Povestea lui Anton este, pe undeva, povestea generaţiei mele, a celor care au trăit în două lumi diametal opuse; au copilărit şi şi-au consumat, vorba cuiva, „adolescenţa ca un drog” în comunism şi şi-au trăit avântul tinereţii şi nemulţumirile vieţii de adult în post-comunism, adică într-o altă lume. O lume pe care au visat-o, pe care şi-au dorit-o să vină, pentru care au ieşit în stradă şi au stat flămânzi zile în şir, pentru care au putut îndura cele mai inimaginabile lipsuri şi umilinţe, numai să vină, dar când a venit, au cunoscut o mare dezabuzare. Nu asta era lumea după care lor li s-a scurs ochii. Nu asta era lumea la care ei au visat. Ei, adică noi. Inclusiv eu. E ca şi cum ai aştepta un autobuz, dar în staţie ar apărea o căruţă. E ca şi cum ai deschide uşa unui castel, dar ai intra într-o cocioabă. Şocul discrepanţei, contradicţiei, nepotrivirii între lumea la care am visat şi cea care ne-a învăluit după 90 fu aşa de mare, încât unii dintre noi au rămas buimăciţi pentru foarte mult timp de acum încolo, iar alţii şi-au schimbat radical opţiunile, renunţând la valorile liberale în favoarea celor de stânga, revenind în braţele vechii lumi din care încercaseră cu disperare să se smulgă. Alţii, în schimb, şi acum mai stau cu un picior în lumea de azi şi cu altul în lumea de atunci, codindu-se pe ce drum să meargă. Şi nu e vorba, repet, despre odrasle de nomenclaturişti, care au gustat din dulceaţa bunăstării şi confortului comunist. Nu. Cei mai mulţi dintre colegii mei de generaţie se trag din oameni săraci şi sărmani, din oameni năpăstuiţi de kismet, vorba musulmanilor, fără de nostalgii după comunism, pentru că în comunism au cunoscut pe propria lor piele umilinţa. Aceşti colegi de-ai mei, ca şi mine de altminteri, s-au născut în nişte comune netrecute pe hartă, spre care nu rula niciun autobuz din lumea asta. Ca să ajungi din centrele raionale în acele sate, trebuia să parcurgi distanţe kilometrice. Mai norocos fu pictorul Ştefan Coman care mergea cu ruta până în satul vecin. Dar, într-o zi, s-a răsculat şi contra lui karma şi a pierdut cursa şi a mers pe jos, din Comrat şi până acasă, 35 de kilometri. A plecat din autogară la ora 13.00 şi a ajuns acasă un om kaput exact la miezul nopţii. Au fost câteva ierni extrem de geroase pe care le-am trăit îmbrăcat doar într-un fîş subţire de toamnă. Şi au fost alte ierni în care nu am avut bocanci în picioare. Iar la antrenamentele de la Clubul de Fotbal Speranţa din satul vecin nu numai că o întindeam pe jos, dar tot echipamentul sportiv îl căram într-o pungă de celofan, nici măcar într-o pungă de rafie, dar într-o pungă de celofan, care în mod sistematic rămânea fără torţi. Ca atare, asemenea oameni nu pot avea nostalgii după timpurile de altădată. Cu atât mai spectaculoasă este reconvertirea unor prieteni de-ai mei foarte buni, care au cunoscut şi ei pe propria piele custura unor experienţe similare, la valorile stângii. Am o singură explicaţie pentru asta: uriaşa dezamăgire şi marea scârbă pe care le-a provocat-o noua lume de după 90. Pentru că nu la această lume au visat ei. O lume condusă şi diriguită tot de foştii nomenclaturişti de cândva sau de fii lor. O lume în care numai ambalajul s-a schimbat, nu şi conţinutul. În care o dictatură s-a schimbat cu alta, în locul dictaturii ierarhice, piramidale, instaurându-se dictatura marginalităţii şi a marginii. În plus, am mai trăit o dezamăgire. Basarabenii în raport cu românii din ţară şi invers. După ce au urzit o grămadă de vise legate de Basarabia de-a lungul vieţii, după ce au fost la Chişinău, foarte mulţi români din ţară au revenit acasă cu un gust de cenuşă în gură. Au rămas şocaţi să audă atâta vorbă rusească în stradă. În magazine li se răspundea în ruseşte. Au găsit, după cum au şi scris unii dintre ei, o Basarabie rusificată. Dar nu asta fusese Basarabia pe care ei sperau s-o regăsească dincolo de Prut. La fel şi noi, basarabenii. În perioada sovietică, eram înnebuniţi după tot ce era românesc. Tot ce era românesc fiind un ideal pentru noi. Într-o iarnă, un român venise la Chişinău să-şi cumpere o căciulă cu urechi. O cuşmă, cum îi spunem noi. Dar cuşme nu se găseau nicăieri, nici la piaţă şi nici în magazine şi atunci mi-am scos eu cuşma din cap şi i-am dăruit-o, eu rămânând în continuare să înfrunt gerurile cu capul gol. Ce nu făceam de dragul unui român? A venit un român! A venit un român în vizită la Vitalie, un prieten de-al nostru, îmi spuse odată Gion. Era un văr de-al său, din Bacău. Am lăsat totul baltă şi am mers să văd… un român. O zi întreagă l-am urmat prin oraş şi i-am sorbit cuvintele din gură. Ceea ce spunea Ciprian mi se părea a fi fascinant. Orice spunea, doar de aceea că era român. Foarte mulţi dintre colegii noştri au luat-o rău în barbă după ce au mers în România. Din cauza discrepanţei dintre aşteptările noastre şi realitate. România din realitate fiind complet alta decât România din visele noastre. În România din realitate eram priviţi chiorâş şi eram taxaţi drept kaghebişti, doar de aceea că aveam accent sau că mai utilizam din când în când regionalisme.”
Abia după ce am meditat la toate aceste lucruri, l-am înţeles şi pe prietenul meu Vasile Ernu şi i-am dat dreptate. Nu la această lume am visat noi, în care doar ambalajul s-a schimbat, nu şi conţinutul. Ei bine, stângismul lui Vasile Ernu este o expresie a uriaşei dezamăgiri pe care am trăit-o de după destrămarea iluziei comuniste, vorba lui Mihai Şleahtiţchi, şi o formă a revoltei contra manipulării la care am fost supuşi în toţi aceşti ani.
Citindu-i cartea lui Vasile Ernu Sunt un om de stânga, care e o carte adrmirabilă, am mai priceput un lucru, că prietenul meu înţelege prin a fi de stânga a fi o conştiinţă critic faţă de toate derapajele lumii contemporane. A fi critic, a nu închide ochii, a sancţiona ceea ce nu merge, a te întoarce cu faţa spre problemele lumii contemporane, asta înseamnă în opinia lui Vasile Ernu a fi de stânga.
Deşi eu nu sunt de stânga, dar atitudinea sa îmi place. Îmi place foarte mult şi cartea sa, în care am auzit zbuciumul lumii de azi şi vocile celor mulţi.
În loc de încheiere, aş vrea să spun că volumul lui Vasile Ernu e ca un cazan în clocot.
Comments
Leave a Reply