Graniţa tot mai permeabilă dintre Est şi Vest
de Ana Chiriţoiu / in Romania Literara / nr.34 2012
Celor care-l citesc sau audiază pe Vasile Ernu le este cu siguranţă cunoscută butada acestuia, cum că românii trăiesc cu senzaţia că Bucureştiul e mai aproape pe hartă de Londra şi Paris decât de Moscova şi Istanbul. Aici e de găsit şi „agenda” celei mai recente cărţi semnate de Ernu, Intelighenţia rusă azi. Volumul reconstituie procesul de redescoperire a unui Est abandonat în 1990 şi regăsit, după cincisprezece ani, în continuă schimbare. Pentru a înţelege mai bine ce anume şi de ce s-a schimbat în fostul spaţiu de apartenenţă, Ernu procedează la dialog. Partenerii: personalităţi din zone culturale diverse, de la filosofie la urbanism şi de la literatură la gastronomie. Temele de discuţie: lumea de azi, de la idee la anecdotă. E bine de precizat de la bun început că demersul nu e motivat de vreun soi de filoslavism: Ernu urmăreşte, printre altele, cum rezonează mai la Est nişte teme atribuite tradiţional Vestului, ca şi când doar acesta ar avea monopol asupra doxei universale. Cele 20 de dialoguri cuprinse în acest volum, realizate în decurs de şapte ani, reuşesc să ilustreze faptul elementar că şi dincoace de Viena se produc idei, discursuri, paradigme. Pe scurt, Vasile Ernu şi Editura Cartier au riscat punând pe piaţă o carte care ar fi interesat mult mai multă lume dacă ar fi avut ca protagonişti oameni de cultură vestici, dar ştim deja că preocuparea lui Ernu nu este consensul, ci inoportunarea lui. Şi cam atât despre contextul cărţii – însuşi faptul că un comentariu al ei, şi am mai citit câteva, trebuie precedat de un soi de justificare e o dovadă în sensul celor de mai sus. De aceea, nu vreau să mai insist asupra calităţilor meta ale cărţii, pentru că ea are şi unele – cum să le zic – intrinseci.
Însă cartea nu e uşor de parcurs în lipsa „agendei” sale. Ernu recurge la ea nu doar în prefaţă, ci şi în majoritatea dialogurilor, punctând constant o linie de demarcaţie pe care îşi propune s-o relaxeze, dar pe care, reluând-o, nu face decât s-o repună în drepturi. O bună parte din reuşita cărţii stă, de fapt, chiar în explorarea acestei graniţe permeabile dintre Est şi Vest, iar mulţi dintre interlocutorii lui Ernu o folosesc ei înşişi drept cadru de referinţă, fie pentru că e unul comun cu publicul căruia i se adresează, fie pentru că e internalizat. În tot cazul, pentru cei interesaţi de tot felul de liminalităţi, aici se găseşte un focus major al volumului.
Un alt focus este cel din zona autoreferenţială: cultura rusă contemporană prin ea însăşi. Deşi nu-şi propune nicio clipă să nască mitologii, volumul poate dubla cu uşurinţă fascinaţia de bon ton pentru vechea Rusie a marilor scriitori cu un interes viu faţă de Rusia zilelor noastre, despre care cititorul mediu ştie infinit mai puţin decât despre cea apusă. De pildă, în dialogul cu editorul Mihail Kotomkin, Ernu întreabă ce-i lipseşte literaturii ruse; Kotomkin răspunde: „Literaturii ruse îi lipseşte mitogeneza. Cultura rusă şi istoria au fost mereu divizate de fantasme, care se explicau întotdeauna post factum. (…) Aceste fantasme explicitează veşnicul canibalism al statalităţii ruseşi – uriaşe resurse umane şi financiare din petrol şi păduri erau irosite mereu pe proiecte fantasmagorice. Aceste proiecte aveau un caracter literar şi, tocmai de aceea, literatura furniza cel mai adesea fantasme, care împingeau istoria de la spate. Actualmente, literatura a încetat să mai dea naştere la mituri, ea a devenit foarte servilă şi de aceea a fost atât de uşor să cumperi şi să comercializezi literatura protestatară a erei postsovietice.” În aceeaşi zonă a autoreferenţialităţii ruseşti se păstrează şi dialogul cu Irina Gluşcenko, autoarea unei cărţi despre gastronomia sovietică; nu cred că e nevoie să spun cât de interesantă e analiza ingerinţelor ideologice în cărţile de bucate.
Deşi autorul interviurilor rămâne cumva în umbră, ar mai fi ceva de spus despre calitatea de intervievator a lui Vasile Ernu – calitate pe care apariţiile sale româneşti de până acum n-au reuşit s-o reveleze, Ernu fiind mai degrabă intervievat decât intervievator. Pe lângă expertiza apreciabilă pe care o deţine asupra unor zone culturale foarte diverse, care-l ajută să pună întrebări pertinente şi să urmărească teme foarte variate în profunzime, Ernu deţine şi capacitatea de-a se adapta logicii interlocutorului, pe care, indiferent cine ar fi el, îl pune în lumină cu generozitate, chiar şi în cazurile – nu foarte frecvente, ce-i drept – când opiniile acestuia nu-i vin la socoteală. Şi apropo de subiectivitate: „înţelegerea Estului nostru ne poate ajuta să ne înţelegem şi pe noi mai bine”, spune Vasile Ernu în prefaţa volumului; dar aventura acestei înţelegeri nu se vrea a fi individuală, chiar dacă miza ei iniţială a fost una subiectivă. De aceea, ar fi fost poate mai nimerit ca interviurile să se succeadă în ordine cronologică, nu alfabetică, pentru a urmări, printre rânduri, în evoluţia întrebărilor şi a subiectelor, paşii întreprinşi de această subiectivitate în mişcare.
Comments
Leave a Reply