Un text despre “literatura basarabeană” de  Paul Cernat / Dilema Veche, Nr. 421 / 8-14 martie 2012

Nu sînt un bun cunoscător al literaturii basarabene (nici măcar al celei strict contemporane), prin urmare mă feresc să fac evaluări de ansamblu privind relieful şi fizionomia ei. Pur şi simplu, nu vreau să trişez. În calitate de cronicar al actualităţii literare, am avut, desigur, ocazia să citesc şi să scriu de-a lungul timpului despre destule cărţi ale autorilor de peste Prut, dar ele nu sînt nici pe departe suficiente pentru a da o imagine concludentă a literaturii din Basarabia de azi. Nu am fost niciodată un admirator al filonului literar tradiţionalist şi patriotic, încă dominant – statistic şi instituţional – în Republica Moldova. Am urmărit mai ales linia adversă/eretică, dar cîştigătoare în perspectivă a „sincronismului“ optzecist şi post-optzecist de la Contrafort şi de la alte reviste apropiate. Iar în materie de istorie mai veche a literaturii zonei, nu mă sfiesc să recunosc că stau prost, deşi am mai citit cîte ceva de ici, de colo (de la „proletcultistul“ Emilian Bîcov la idilicul Ion Druţă şi la complexul Serafim Saka). Aş avea în schimb cîte ceva de spus despre anumite aspecte ale integrării literaturii basarabene în cea română. Prin 1942 (într-un context politico-militar asupra căruia nu mai e nevoie să insist) apărea la Editura Casa Şcoalelor o antologie masivă a lui Petru V. Haneş – basarabean el însuşi – despre scriitorii basarabeni din cultura română. În prim-plan se aflau nume mai mult sau mai puţin sonore precum Alecu Donici, Constantin Stamati, Alecu Russo, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Constantin Stere. I-am putea adăuga şi pe Alexei Mateevici sau pe Zamfir Arbure. Dacă strîngem însă „laţul“ exigenţei canonice, numele devin, brusc, foarte puţine: Russo, Hasdeu, Stere. Iar dacă împingem mai către zilele noastre baza de selecţie, îl vom adăuga, neapărat, pe Paul Goma şi vom fi tentaţi să ne oprim. Unii îi consideră basarabeni pe toţi cei născuţi în familii de dincolo de Prut, indiferent de datele şi receptarea scrisului lor. Proza lui Stere şi cea a lui Goma sînt, e adevărat, profund impregnate de experienţa basarabeană. Dar putem spune acelaşi lucru despre Russo? De ce nu, atunci, şi despre nebasarabeanul Negruzzi, autor al unor proze foarte „basarabene“ precum O alergare de cai? Şi încă: îl consideră cineva scriitor basarabean pe Emil Brumaru (născut în Cimişlia)? Dar pe Leonid Dimov (originar din Izmail)? Exemplele pot continua oricît.

Există oare „două literaturi“ de limbă română (dacă o excludem, fireşte, pe cea din exil şi diaspora)? Înclin să afirm că da, dar numai pînă la un punct. Putem vorbi, în orice caz, despre literatura basarabeană ca despre o literatură de interferenţă între cultura română şi cea rusă – hibriditate interesantă în sine, de explorat şi de exploatat mai atent pe viitor. Pe de altă parte, în ultimele două decenii integrarea literară româno-basarabeană tinde să devină un fapt natural şi firesc. Putem măsura, desigur, decalajele de mentalitate literară între Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi ceilalţi şi „neomoderniştii“ sau neotradiţionaliştii de dincoace de Prut, dar este mult mai greu să vorbim despre decalaje în cazul unor scriitori precum Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Vitalie Ciobanu, Vasile Gîrneţ, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Nicolae Esinencu, Tamara Cărăuş, Gheorghe Erizanu, Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Irina Nechit, Ştefan Baştovoi, Iulian Fruntaşu, Liliana Corobca, Mitoş Micleuşanu, Dimitri Miticov ş.a. Istoricii literari din generaţii ceva mai vechi (Mihai Cimpoi, Eugen Lungu) au depus un efort semnificativ de recuperare a identităţii basarabene în cadrul mai larg al culturii române. Însă criticii de întîmpinare militantă ai „postmodernismului“ basarabean – de la Vitalie Ciobanu şi Nicolae Leahu la Mihail Vakulovski – sînt deja mult mai puţin preocupaţi de „specificul regional“ (oricum, aspiră cu tot dinadinsul să-i depăşească provincialismul). Cu toate acestea, o „diferenţă specifică“ (sau un „aer de familie“) există, şi ar fi un exerciţiu deopotrivă util şi instructiv să-i aproximăm locul geometric. În general, tinerii scriitori basarabeni sînt puternic marcaţi de presiunea experienţei sovietice (cu imperiul rus ca „tătuc“ abuziv), dar şi de frustrările resimţite în raport cu o Românie privită ca „mamă denaturată“, neglijentă şi arogantă: un triplu statut periferic, aşadar, agravat de o conştiinţă sporită a subdezvoltării şi a decalajelor: faţă de Occidentul european, faţă de Rusia şi faţă de România. Există, fără doar şi poate, o amprentă a „sufletului slav“, după cum există – de pe altă spirală a istoriei culturale – asemănări importante cu literatura românilor ardeleni de la 1900-1920. Ca şi în cazul acesteia din urmă, noua literatură basarabeană are un caracter realist, revoltat şi etic marcat, fără fantasmele artistocratizante regăţene. Întîlnirea cu postmodernismul – în varianta românească a optzecismului – s-a produs nu atît pe latura sofisticării manieriste şi a deriziunii parodice, cît pe aceea a experimentului angajat critic în real, în istorie, în societate. Înclinaţiei spre ludicul giumbuşlucar şi gratuit îi ia locul, aici, apetenţa pentru o atitudine de gravitate dramatică, înclinată spre cruzime şi sarcasm dezabuzat. Bref, la postmodernii de peste Prut, modelele literare ruse şi americane şi-au dat mîna, prin medierea literaturii române, într-o sinteză paradoxală. Sînt foarte puţini tinerii scriitori basarabeni „estetizanţi“ şi „evazionişti“. Unul dintre ei ar fi Andrei Ungureanu (împreună cu care am publicat eu însumi, acum cîţiva ani, o cărticică de ficţiune complet lipsită de orice „specific local“…) Pe unde o mai fi acum Andrei?

Lăsînd la o parte „podurile de flori“ ale primilor ani de după căderea regimului sovietic, au existat, din anii ’90 încoace, cîteva iniţiative mai speciale de integrare creatoare a scriitorilor basarabeni în România (personal, n-am auzit de integrări ale scriitorilor tineri de dincoace de Prut în literatura din Republica Moldova!). Una dintre cele mai productive a fost cea prin care grupul optzeciştilor „instituţionalizaţi“ de la Facultatea de Litere a Universităţii din Braşov (Al. Muşina, Andrei Bodiu & Co) a reuşit să atragă o bună parte din elita noii literaturi de peste Prut. Tot din fostul Kronstadt a pornit – ca disidenţă antioptzecistă – şi alianţa „fracturiştilor“ Marius Ianuş şi Dumitru Crudu (prelungită ulterior la Chişinău în efemera revistă Stare de urgenţă). Iar Clujul a avut şi el rolul său în formarea „critică“ a lui Vasile Ernu şi Alexandru Vakulovski. Ar fi de glosat şi pe marginea unor cazuri de poeţi douămiişti, basarabeni sau nu, reinventaţi în calitate de călugări ortodocşi („tarkovskianul“ Ştefan Baştovoi în primul rînd).

Mi-ar fi însă foarte greu să dau hic et nunc nume de personalităţi literare şi intelectuale basarabene din noul val care să poată fi comparate, ca relevanţă pentru cultura română, de, să zicem, Russo, Stere sau Goma. E prea devreme, sîntem prea aproape de fenomen, şi nu e limpede cine are şanse să se desprindă decisiv de pluton pentru a prinde lista canonică extinsă (Galaicu-Păun? Crudu? Baştovoi? fraţii Vakulovski? Vitalie Ciobanu? Vasile Gîrneţ? altcineva?). Îmi permit să avansez, totuşi, numele unui autor pe care-l consider cel mai valoros şi cel mai exportabil exponent al literaturii „moldo-române“ din ultimul deceniu: Vasile Ernu, intelectual critic de primă linie şi un foarte special scriitor de idei al erei globale. Indiferent cum te-ai poziţiona ideologic faţă de el, volume precum Născut în URSS sau Ultimii eretici ai Imperiului, duplex-ul „literar“ cu Bogdan-Alexandru Stănescu din Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, participarea la proiecte social-critice incomode („de stînga“ sau nu) precum Iluziile anticomunismului… sau Critic Atac îl recomandă ca pe un reper de neevitat. Şi îl plasează, mutatis mutandis, într-o tradiţie a intelectualilor – şi scriitorilor – revoltaţi, etici şi „eretici“ veniţi de peste Prut: Russo, Stere, Goma… Exagerez? Vom vedea. Iar viitorul ne va aduce, sînt convins, destule surprize.

Paul Cernat este critic literar. Cea mai recentă carte: Modernismul retro în romanul interbelic românesc, ART, 2009.