Vasile Ernu: “Singurii care mi-au fost apropiati din cultura romana au fost cronicarii si avangarda” – Noua Literatura, nr.13, februarie 2008
Interviu realizat de Ana Chiritoiu si Gruia Dragomir
Ana Chiriţoiu: Vasile, tocmai ţi-a apărut traducerea în rusă la Născut în URSS. Ţii mai mult la traducerea în rusă decît la una în engleză, de pildă?
Vasile Ernu: Sincer să fiu, nici nu m-am gîndit la o traducere în rusă cînd am scris cartea –din simplul motiv că am gîndit-o pentru un public nesovietic, care nu avea experienţa vieţii din spaţiul sovietic. De aici şi o anumită formă de retorică între acest „noi”şi „ei”, adică ei, cei care nu au această experienţă, de-asta şi multe explicaţii sau lămuiri pentru un om care nu cunoaşte informaţiile şi experienţa unui spaţiu sovietic. Mi-am dat seama după ce a fost tradusă cartea şi după ce a apărut acolo că tocmai această distanţă în timp a făcut ca şi ei să se raporteze la experienţa comunistă ca la un trecut cumva distant, uitat. Fireşte, a trebuit să modific cu ajutorul traducătorului, Oleg Panfil, o anumită formă de retorică, fiindcă nu puteam să spun „poate voi nu ştiţi cine e Buratino”, acolo toată lumea ştie cine este Buratino şi atunci trebuie să spun „vă mai aduceţi aminte de Buratino?” sau lucruri de felul ăsta, care ţin de o anumită temporalitate. Dar registrul cărţii s-a păstrat. Ceea ce se schimbă este o anumită tonalitate care ţine de limbă, fiindcă limba modifică un anumit gen de tonalitate, de muzicalitate, dar cred că se păstrează spiritul destul de bine. Oleg a reuşit foarte bine să păstreze această tandreţe, ironie, umor, acest amestec.
Gruia Dragomir: În Rusia există un curent de ostalgie?
Oleg Panfil: E o renaştere a scrierii noastre tinere, aş zice eu.
A.C.: În registru ostalgic?
O.P.: Nu, registrul lui Vasile este nou şi tocmai de-asta cred că traducerea se va bucura de succes. Pe fundalul care există în domeniul ăsta, Vasile are cîteva avantaje. Unul dintre ele vine din cultura voastră, română. Distanţa asta pe care a avut-o Vasile trăind aici şi pe care probabil că el nu o percepe, şi nici voi. Genul vostru de ironie, această ironie românească, e cea mai mare calitate a poveştilor voastre, care ar avea succes în toată lumea. E un lucru foarte specific, dar voi nu vă daţi seama. Genul ăsta de ironie uşoară, dar foarte liberă pe care o foloseşte Vasile, nouă, ruşilor, ne lipseşte. Al doilea ar fi felul în care este scrisă cartea, foarte light în comparaţie cu felul în care se scrie în Rusia despre problemele astea. Foarte light, dar foarte lucid. Iar luciditatea asta este un foarte mare avantaj, pentru că, fără să-ţi dai seama că de fapt acolo este filozofie, produce efectul filozofiei bune – cînd termini cartea ai un fel de bucurie că ai înţeles ceva, iar lucrul ăsta e valabil inclusiv pentru noi, care am trăit aceeaşi experienţă. E o recapitulare care ne dă o altă perspectivă asupra epocii comuniste.
G.D.: Oleg, tu mai cunoşti şi alţi autori români contemporani pe care ai vrea să îi traduci?
O.P.:: Vasile a avut o idee de a face o antologie de 13 autori tineri, dar încă nu au dat toţi textele.
V.E.: Da, acum le adunăm. Ideea mea a fost să facem o antologie de scriitori tineri, proză.
A.C.: Cu un specific anume?
V.E.: Da, am propus o anumită temă ca să aibă un clenci, iar tema a fost să facem nişte texte pornind de la ce are fiecare în cap despre Rusia. E foarte clar că noi avem o mulţime de poveşti, o mulţime de clişee. Şi e de înţeles. De exemplu, eu nu le simt pe toate, dar O.P.: le simte. E foarte interesant cum o să sune toată povestea asta în rusă. Primul pas e să intrăm în spaţiul cultural rusesc, din care lipsim complet.
A.C.: Şi tu, Oleg, în afară de traduceri, ce scrii?
O.P.: Scriu proză. Mi-a apărut şi mie cartea în Rusia cam în acelaşi timp cu a lui Vasile.
G.D.: Şi o să fie tradusă şi în română?
O.P.:: Nu ştiu. Am înţeles că literatura rusă nu se bucură de un prea mare succes şi atunci nu ştiu dacă îi va plăcea cuiva. Oricum e foarte greu de tradus, e bazată pe argou, pe înjurături.
A.C.: Despre ce e?
O.P.:: Critica m-a poziţionat ca pe ultimul beatnic din Balcani. Proză psiheldelică, dar şi balcanico-ţigănească. Un fel de On the Road, care nu e ficţiune, asta e foarte important, să nu fie ceva narativ sau jazz. E numai experienţă proprie.
În România, nu avem o tradiţie a gîndirii radicale, nu avem tradiţia discursului asumat şi care să îţi aducă prejudicii
G.D.: Cum a decurs lansarea voastră?
V.E.: A fost ok, au fost nume foarte importante. Editura a chemat autori care au participat la dezbatere. Pentru dezbatere ei au propus o temă pornind de la carte: condiţia post-sovietică, actualizarea experienţei sovietice. Au fost scriitori foarte apreciaţi, critici foarte buni şi un scriitor de top, dar scandalos, Prohanov. Ad Marginem ştie bine să facă rating, iar pentru mine e important să cunosc scriitori şi critici activi, să văd cum gîndesc, ce produc. În rest, a fost ca la noi. E un spaţiu deschis, lumea intră ascultă, pleacă, mai pun întrebări din sală… Genul ăsta de lansări sînt importante pentru că apari în diverse locuri şi că eşti în vizor…
A.C.: Şi s-au tras şi concluzii despre actualizarea experienţei sovietice?
V.E.: Da, în Rusia este o temă actuală. Se scriu multe studii, a devenit o temă foarte actuală pentru cercetare şi în zona occidentală. Sînt o mulţime de lucruri care interesează: de la analiza mentalităţilor şi a spaţiului cotidian, care este foarte bine-cotată acum, pînă la analiza instituţiilor statului şi a mecanismului economic din perioada sovietică. Există un interes sporit din cauză că sistemul sovietic (incluzîndu-l şi pe cel comunist periferic) este singurul model care a existat paralel cu cel neo-liberal şi aşa-numit democratic. Acest sistem închis a fost un sistem care s-a produs în afara regulilor jocului global, al marelui capital, şi a dovedit că este posibil ca un sistem politic să existe şi în afara regulilor liberale ale pieţii, fără de care azi nu ne mai imaginăm existenţa. Şi tot acest model este foarte interesant pentru că a durat totuşi 80 de ani, aproape un secol, şi s-a dezvoltat în paralel şi la fel de valabil ca altele, asta este foarte important. A existat un model care a mers împotriva cursului „victorios”. Comunismul a fost ca o rezervaţie care a funcţionat după alte reguli şi după alt model. Ei, uite că o altă societate s-a dezvoltat după un alt model, nu vorbim acum cît de bine sau cît de rău, dar, vrem-nu vrem, ăia trimiteau oameni în cosmos, produceau tancuri şi rachete şi cărţi şi literatură. A existat un model care a funcţionat altfel decît cel declarat „singurul sistem bun şi adevărat”. Nu s-a subordonat unor reguli pe care noi le numim reguli ale economiei de piaţă… Comunismul a fost una din cele mai îndrăzneţe idei şi a apărut din nevoia şi dorinţa de libertate, o libertate radicală. Din păcate, totul s-a terminat tragic. Tot acest construct şi toată această tragedie a produs enorm de mult material, arhive imense, o experienţă enormă pe care acum ar trebui să o analizăm, să o regîndim, şi să încercăm să ne dumirim care e semnificaţia acestei perioade.
A.C.: Cam pe curentul ăsta ai venit şi tu cu cartea, doar că atunci cînd a apărut au fost nişte reacţii cam vehemente…
V.E.: Da, la noi lucrurile sînt foarte simple. Discursul intelectualilor noştri e reglat cu mare atenţie aşa încît să nu supere discursul puterii, pe cînd tradiţia europeană este invers, intelighenţia este critică faţă de discursul puterii. La noi întotdeauna intelectualitatea se subordonează discursului puterii şi ăsta este un mare pericol. În comunism se subordona sau se sustrăgea puterii, ceea ce înseamnă tot subordonare, în ‘90 s-au subordonat unui alt discurs al puterii, acum au trecut sub un altul. Şi atunci, în momentul în care vii şi nu eşti la unison cu comisia care trebuie să codamne comunismul şi zici că e foarte important să vedem şi alte părţi ale acestei maşinării, mai ales că ţine de viaţa noastră, atunci normal că eşti anatemizat. Totul este alb şi negru.
G.D.: Şi în Rusia cum te aştepţi să fie primită cartea?
V.E.: Ei nu se tem de aşa ceva, ei au scriitori atît de radicali încît eu sînt interesant din alt punct de vedere. Pentru ei, eu nu sînt radical, ei au scriitori care dacă ar apărea la noi cred că ar fi ceva de neimaginat. Sînt mulţi scriitori anarhişti în gîndire, adică radicali-radicali, sînt mulţi scriitori foarte serioşi, foarte buni, dar care consideră că Stalin trebuie reabilitat în termenii cei mai serioşi. Şi tot felul de chestii de genul ăsta care pentru noi ar fi şocante, de exemplu să vezi acum la noi un scriitor gen Cărtărescu care să îl reabiliteze pe Ceauşescu, păi nu ar fi posibil în România aşa ceva. Şi e interesant că vezi o mulţime de scriitori radicali, cu idei care încearcă să rupă diverse limite, care o fac din convingere, nu de faţadă şi pun la bătaie tot pentru convingerile lor. E greu de înţeles acest lucru în România, ţara în care oportunismul e cea mai sigură cale de succes.
A.C.: Dar cum se face că în Rusia e posibil?
V.E.: Din cauză că noi, în România, nu avem o tradiţie a gîndirii radicale, a gîndirii critice, cu excepţia unor zone religioase, nu avem tradiţia discursului asumat care să îţi aducă prejudicii. Curajul nu e calitatea noastră de bază, iar intelghenţia noastră e străină de curajul gîndirii, căci asta ar presupune să renunţe la conservatorismul atît de comod. Pentru mine e foarte important să văd scriitori, intelectuali care îşi asumă discursul, dar un discurs prin care riscă totul. E una să scrii acum de bine despre Băsescu, pentru că nu ai decît de cîştigat, e bine să scrii de bine despre condamnarea comunismului, pentru că nu ai decît de cîştigat. Uh cîtă nevoie am fi avut de acest discurs anticomunist în anii 70, 80, dar atunci el presupunea un mare risc. Acum aş vrea să văd unul care riscă, la fel cum înainte dacă scriai împotriva sistemului comunist îţi riscai poziţia. De aceea mie mi se pare că cel mai perfid joc al intelectualităţii române este acela că îşi transformă discursul într-o marfă foarte convenabilă şi uşor vandabilă, fără a risca nimic.
S-ar putea ca fenomenele actuale de migraţie să producă mai multe efecte negative chiar decît anumite forme de represiune politică
A.C.: Adică tu, dacă ai fi avut altă vîrstă şi ai fi trăit mai mult sub comunism, ai fi scris împotriva sistemului? Doar din dorinţa de a crea o alternativă?
V.E.: Asta ţine de mai mulţi factori. E foarte greu să spun ce aş fi făcut eu dacă aş fi trăit în comunism. Mi-e greu să spun că aş fi fost un luptător împotriva sistemului bla bla bla. Teza mea e foarte simplă: diverse sisteme nu produc diverse forme de compromis, ci indiferent de sistem noi facem aceleaşi compromisuri. Fie că e vorba de comunism sau capitalism, pentru mine lucrurile nu se schimbă în esenţă, însă modul în care mă raportez la aceste sisteme contează enorm. Veridicitatea unui discurs şi validitatea lui se leagă mai mult de ce îşi asumă un scriitor şi în ce măsură acesta este un discurs care îşi riscă avantajele, poziţia etc. Atîta timp cît nu pui în joc nimic şi e doar o chestie de oportunitate şi de profit, nu avem despre ce discuta. Eu pot să produc discursuri care să aducă profit la nesfîrşit, e foarte simplu. În acest sens între intelectual şi bişniţar nu e nici o diferenţă. În momentul în care îmi risc, să zicem, şansa de a avea o rubrică la o revistă bună (adică bine plătită), şansa de a cîştiga banii pe care pot să-i cîştig, şansa de a creşte în carieră etc., atunci stăm de vorbă. Pot să vă spun că dacă scrii astăzi despre X, şansa ta de a face o carieră publică importantă este mult mai redusă decît dacă ai scrie pe un anumit calapod, astea sînt regulile şi sînt mult mai perverse decît în sistemul represiv comunist. Sistemul comunist represiv era un sistem brut – dur, dar brut – adică era foarte banal ca joc, de asta toată intelectualitatea sovietică după ‘60 a devenit liberală. Era foarte clar cine era duşmanul, te retrăgeai şi îţi vedeai de viaţa ta în privat cu prietenii. Mă rog era un compromis în care tu renunţai la o parte din libertate pentru o anumită stabilitate şi el te lăsa în pace pentru partea lui de interes. În sistemul actual lucrurile astea sînt mult mai sofisticate şi mai complicate. Şi controlul este mul mai puternic şi sofisticat, mai ales că este vorba despre unul legat de spaţiul financiar, economic şi acolo nu te joci cu limbajul, cu politicul, ci te joci cu cifrele, iar cu cifrele nu prea ai cum să te joci pentru că sînt chestii legate de comerţ, de business care controlează tot.
A.C.: După Născut în U.R.S.S. şi toate reacţiile pe care le-a stîrnit, au mai venit scriitori care au scris cam în acelaşi registru. Te simţi epigonizat?
V.E.: Să fim serioşi, nu cred că e cazul. S-a acumulat foarte multă experienţă, mai ales în zona asta în care lucrezi cu experienţă de factură subiectivă, în care nu faci cercetare de teren sau nu mergi pe arhive sau pe o cercetare academică. Aici este vorba de o acumulare subiectivă şi depinde de fiecare ce are de zis şi ce poate să zică. Romanii însă se plictisesc repede, scriu 4 cărţi şi zic „vai nu mai suport să aud de acest subiect”. Eu cred că acest subiect este unul imens şi unic şi ar fi mare păcat să nul valorificăm. Ce să le povestim occidentalilor, cum fumăm iarbă? Ei fumează de vreo cîteva sute de ani, noi doar de cîteva zeci de ani. E ridicol.
A.C.: Poate e vorba, cum ziceai, şi de asumare, pentru că tu ai venit pe un trend care era profund anticomunist la vremea respectivă, în care se declara mai ales cît de oprimaţi am fost şi cît de rău o duceam, după care am descoperit că nu era dracul chiar aşa de negru sau că a existat viaţă şi în comunism.
V.E.: Da, a fost iniţial o monopolizare a memorialisticii de acest gen, ceea ce e de înţeles. Însă deodată această „suferinţă concentraţională” s-a extins la toată lumea, toţi au suferit şi toată lumea a început să descopere „originile geto-dacice” ale suferinţei. Începem să nu mai deosebm victima de călău. Ei, mai sînt oameni care au scris altfel, de exemplu, Daniel Barbu a scris cu mult înaintea mea. Mă rog, el merge pe cercetare şi spune că toată chestia cu suferinţa în comunism este un mare mit. În Republica absentă, el deconstruieşte mitul siferinţei în comunism şi dovedeşte că lucrurile stau niţel altfel, statistic. Şi cînd pune statistica, în modul lui cinic, cap la cap, ne arată că de fapt cei care au suferit în mod direct în comunism sînt mult mai puţin decît cei care au avut avantaje. Evident că trebuie să definim şi ce înseamnă suferinţă şi ce înseamnă fericire, însă aceşti oameni, acum, dacă e să facem o analiză sociologică, şi deja se fac cercetări pe chestia asta, dacă îi întrebi ce evoluţie au avut din anii ‘50-‘60, o să vezi că pentru ei este o evoluţie pozitivă. Suferinţa de atunci este legată în mod direct de represiunea politică dură, de lagărele de concentrare etc. E totul perfect adevărat, s-a suferit imens, însă nu toată lumea a suferit şi nu toţi au fost victime. Şi acum faptul că noi le băgăm în cap toată povestea asta cu suferinţa în comunism şi cît au avut de suferit, care de fapt e o contraideologie la fel de perversă ca şi cea comunistă, e normal că oamenii încep să creadă că au suferit, dar relitatea statistică arată că situaţia nu a fost deloc aşa. Asta nu înseamnă că sistemul nu a fost represiv, de asta e foarte greu să te poziţionezi în România. Astăzi nu avem suferinţă? Oare de ce ni se sinucid copiii, fenomen unic în istoria noastră? Dar asta nu ne interesează. S-ar putea că fenomenele actuale de migraţie, datorită represiunii economice, să producă mai multe efecte negative în societate chiar decît anumite forme de represiune politică. Nu ştiu, doar mă întreb şi-mi pun problema. Dar pe noi prezentul nu ne prea interesează, căci nu e la fel de vandabil.
Ceauşescu este produsul perfect al politicii şi al culturii române
A.C.: Ai vorbit din punct de vedere politic şi sociologic, însă literatura din perioada aia arată altceva, că toţi au fost nişte victime.
V.E.: Victimele cui? Ale sistemului? Păi, sistemul nu e abstract. Sistemul este un produs, noi l-am produs, dar nimeni nu-şi asumă producerea sistemului. Pentru noi sistemul este o chestie de import, care a venit peste noi. Noi am fost băieţi cuminţi, au venit băieţii răi, ne-au pus la treabă şi sistemul deodată s-a dezvoltat aşa. Noi am fost băieţii buni, am suferit. Ei, mie mi se pare că treaba asta e o mare minciună. Da, a existat posibilitatea aducerii unui sistem străin, sînt de acord că a existat opresiune, ştim şi asta foarte bine, dar faptul că noi nu ne asumăm producerea şi definitivarea acestui sistem mie mi se pare incredibil. Adică, am fost ţara cu cel mai mare număr de membri de partid comunist pe cap de locuitor. Am fost ţara cu cea mai mare creştere de la un an la altul, de la ţara cu cel mai mic număr de membrii de partid la ţara cu cel mai mare număr de membrii de partid pe cap de locuitor, iar în 89 peste noapte s-a dizolvat cel mai puternic partid. Toţi au dispărut şi au devenit victime. Ceea ce e tragico-comic e următorul fapt: comunismul e condamnat nu însă şi membrii de partid. Straniu. De ce? Cum e posibil aşa ceva? Cine îşi asumă chestia asta? Nimeni. Treaba asta mi se pare că explică foarte multe. Mie mi se pare că Ceauşescu este produsul perfect al politicii şi al culturii române. Nu avem produs politico-cultural mai valabil decît Ceauşescu, fiindcă în perioada în care a venit la putere Ceauşescu, trupele sovietice erau plecate departe, deci deodată am devenit autonomi şi am produs ce? Cea mai urîtă maşinărie, aproape că nu cred că o mai putem compara cu alta. Trebuie să ne-o asumăm, pe Ceauşescu nu l-a produs nici Moscova, nici extratereştrii. Tu de ce rîzi?
O.P.:: Mi-am amintit un banc rusesc: un ofiţer, după un chef toată noaptea, se trezeşte dimineaţa şi servitorul îi curăţa hainele de vomă; ofiţerului i se face ruşine şi zice, „Trebuia să-l bat pe ăla care a vărsat pe mine aseară!” Şi servitorul zice, „Da, neapărat trebuia să-l bateţi, că vi s-a şi căcat în pantaloni!”
V.E.: Cam aşa e. Deci treburile astea trebuie asumate, pentru că dacă nu înţelegem ce s-a întîmplat cu noi reproducem la nesfîrşit acelaşi model, adică luptăm pentru NATO, UE, Băsescu, facem aceleaşi discursuri fără să ne intereseze faptul că sistemul sanitar e la pămînt, că natalitatea e dezastruoasă, că oamenii de la ţară aproape că mor de foame, că educaţia este dezastruoasă iar copii de la ţară, adică peste 50% din populaţia tînără, nu au nici o şansă să facă o facultate etc. etc. Noi trăim bine, de ce să te mai intereseze altceva… Şi oricum intelectulitatea română dispreţuieşte „vulgul”. Pe mine cel mai mult mă interesează acţiunea intelectuală. Intelectualitatea a avut întotdeauna un rol important în sistemele politice. Aşa cum în instalarea regimului legionar intelectualitatea a avut un cuvînt greu de spus. Nu putem spune că peste noapte am devenit victime, „totul ni s-a întîmplat”, bat-o vina de soartă. Asta arată că dictatura noastră nu a fost un exces de politic, ci o lipsă de implicare în politică. În momentul în care nu te implici sau te înregimentezi pe post de apalaudac, produci ceea ce produci. S-ar putea ca Ceauşescu să nu fie produs dintr-un exces de politic, ci tocmai din lipsa politicului. Ceauşescu a existat doar în mintea noastră, era o fabulaţie, era o invenţie, un discurs, el era o poezie, o odă, atît. Trebuia să avem doar curajul de a nu-l gîndi. Ne-a luat 10 secunde să ne dăm seama cît de puternic a fost şi el a dispărut. Acum bietul de el face reclame la telefoane mobile: Alo, alo!
În Rusia, literatura radicală e foarte bună
G.D.: Oleg, cum e viaţa de traducător în Rusia?
O.P.: Grea. În condiţile actuale ale pieţei e grea. Se plăteşte foarte prost, un pic mai prost ca la voi – mă refer la Moscova, fiindcă în Moldova nu se prea traduce. De exemplu, Doctor Faust a lui Goethe a fost tradus din rusă, nu din germană. E o problemă, pentru că, din motive economice, traducătorii sînt foarte prost plătiţi, majoritatea sînt studenţi de anul II. Sînt foarte puţine edituri care fac faţă în sensul ăsta, care îşi permit traducători foarte buni. S-au pierdut şi unele condiţii, de exemplu, limba română e cunoscută de foarte puţini. În perioada asta de tranziţie s-au schimbat foarte multe, dar printre altele s-a schimbat şi limba. Despre română nu ştiu foarte multe, dar limba rusă s-a schimbat total şi traducătorul de generaţie mai veche nu e în stare să traducă în aşa fel încît să fie „gustos” pentru cititorul contemporan, tînăr. După părerea mea, toate textele esenţiale trebuie traduse o dată la 15 ani, pentru că se schimbă foarte mult limba.
A.C.: Cum adică s-a schimbat foarte mult limba rusă? De ce?
O.P.:: Pentru că sintaxa s-a schimbat. Toate propoziţiile compuse se simplifică. S-a schimbat tot discursul. Eu am făcut şi studii filologice, deci pot să vorbesc despre asta. Foarte mult s-a schimbat limbajul. Nu numai la nivelul cuvintelor, ci structura şi sintaxa, modalităţiile de expresie s-au schimbat. E foarte clar acum că între o traducere din anii ‘70 şi una a aceluiaşi text de astăzi este o foarte mare diferenţă. Poezia ar trebui retradusă odată la 20 de ani. Vouă vă e greu probabil să înţelegeţi lucrul ăsta, pentru că limba română nu s-a schimbat, cred, foarte mult. Dar contextul se schimbă şi o dată cu el se schimbă şi limba.
G.D.: Dar ce se traduce mai mult în Rusia? Ce scriitori?
O.P.:: Americani, francezi, cam ca la voi. Acum chinezii şi japonezii au un succes mai mare, mai ales Murakami. Aşa cum s-a vîndut Murakami nu ştiu ce o să se mai vîndă în ultimii ani. A avut şi un traducător bun.
A.C.: Dar tu, Vasile, ţii legătura cu ce se scrie in Rusia, eşti la curent?
V.E.: Am venit cu vreo sută de cărţi. Evident că nu pot să fiu la fel de informat cum sînt cu literatura de aici, dar citesc presa, ştiu ce apare, ce iese, cumpăr cărţile cînd am ocazia sau fac rost de ele. În orice caz, acum e perioada în care ruşii zic că oricui nu-i este lene scrie, adică se scrie enorm de mult. Se publică foarte multe chestii care au succes dar care nu sînt interesante, de la tot felul de chicklit-uri, în stil glossy şi glamour. Asta e acum în vogă, tot felul de fete, băieţi, gagici, vip-uri care îşi povestesc viaţa lor de multimilionari şi cum toacă milioane într-o seară etc. Dar se scrie şi multă literatură bună, care e mai diversificată Sînt scriitorii clasici de după ‘90 care s-au afirmat şi scot cărţi constant, cum sînt Pelevin, Sorokin şi toată gaşca asta. Dar sînt şi mulţi mult mai tineri. Sînt o mulţime de edituri puternice care îşi permit să scoată literatură mai tînără, cărţile se traduc în afară binişor, mai ales în germană şi în franceză şi mai nou în engleză. Bine, la ruşi există tradiţia asta şi, avînd în spate o literatură care deja s-a impus de mult, e mai simplu să fii luat în serios. Mie mi se pare că s-a schimat foarte mult stilul lor de a scrie, adică după ‘90 s-a schimbat enorm de mult totul. Scriitori ca Makanin scriu în paradigma clasică, sînt interesanţi în stilul lor. Pe cînd ăştia de după ‘90 scriu total altfel.
A.C.: Dar tematic, despre ce se scrie? Ce e diferit de ce se scrie la noi?
O.P.:: De exemplu, în Rusia literatura radicală e foarte bună şi tradusă şi se şi publică multă. Există şi o editură, Contracultura, care este specializată pe acest gen de cărţi. S-au şi ars cărţi apărute la ei, au fost declarate ilegale şi scoase din magazine. O carte de Efesber, fost KGB-ist, îi prezenta pe ceceni, pe terorişi, ca şi cînd ar fi fost democraţi. O carte foarte controversată. Pe de altă parte, Pelevin …
V.E.: … care a avut un tiraj foarte mare, cam de 150.000, prima tranşă.
G.D.: Apropo de tiraje, tu ce tiraj o să ai?
V.E.: 3000. Eu am apărut într-o colecţie cu Groys, preferatul meu, lucru care mă face să mă simt mai bine …
A.C.: Şi mai ce publică editura asta? Am văzut că pe lîngă Groys mai publică şi Zizek …
V.E.: Publică mult, i-am spus eu doar pe cei pe care-i cunoaşte publicul la noi. Are şi cărţi de filozofie, critică etc. Scot literatură care a avut un impact important în anii 90 şi în general le place să se joace cu limitele, să creeze dispute şi chiar scandaluri. Ei l-au scos pe Sorokin, în perioada lui de început, ei i-au scos faimosul lui roman Grăsimea albastră, care a făcut mare vîlvă în anii ’97-98, cartea a fost arsă în Piaţa Roşie de către dreapta radicală. Deci, ei au scos chestii controversate, la limită. Sorokin nu era chiar aşa, era cunoscut, dar atunci a avut cele mai mari boom-uri ale lui. Era o carte foarte scriptică, foarte greu de citit, foarte greu de înţeles, trebuie să ai în permanenţă un dicţionar lîngă tine, dar îi combină foarte mult pe Hitler şi Stalin, Hitler i-o trage lui Stalin, iar cartea desfinţează toată literatura rusă, e o deconstrucţie permanentă. Deci ei scot cărţi de nişă, niţel mai elitiste, scot şi staruri precum Derrida, Deleuze etc.
A.C.: Filonul politic e mai puternic în literatura rusă?
O.P.: Da, se vorbeşte mai mult despre politică. Există o tradiţie în sensul ăsta, dar mai mult în poezie.
V.E.: Filonul anarhist a fost prezent tot timpul şi în proză, dar e şi o chestie de atitudine.
Mă revendic puternic din cultura şi din tradiţia rusă
A.C.: Şi tu te ghidezi în ce scrii după chestiile astea despre radicalismul din literatura rusă?
V.E.: Nu, pentru că nu pot să mă ghidez după paradigma şi cultura lor. Eu scriu în romană, nu în rusă, cu toate ca a doua carte va fi scrisa parţial in română, parţial în rusă. Evident că mă revendic puternic din cultura şi tradiţia rusă de o anumită factură şi asta o recunosc, o spun şi mi-o asum, sînt influenţat, sînt crescut în această tradiţie. Aici în România sînt o mulţime de scriitori care îmi sînt foarte dragi şi pe care îi citesc permanent, dar în acelaşi timp intelectual mi-e foarte greu să mă revendic din cultura română, din cauză că am descoperit-o foarte târziu. Singurii care mi-au fost cît de cît apropiaţi mie din cultura asta au fost cronicarii şi avangarda. Şi în continuare cred că cea mai bună literatură care a fost produsă în România pînă la avangardă sînt cronicarii. Eu cred că cronicarii au scris în acel moment o literatură valabilă timpului în care au trăit, ceea ce foarte rar s-a întîmplat în literatura română.
A.C.: Dar şi ei aveau în general un discurs supus puterii.
V.E.: Da, dar trăiau într-o altă paradigmă care funcţiona altfel. Ei veneau dintr-o cu totul altă cultură, era alt context, nici nu putea fi altfel atunci. Ruptura între putere şi discursul cultural se face mult mai tîrziu,. Atunci lucrurile nu erau atît de rupte, fragmentate, ei erau scriitori din anturajul puterii. Mie mi se pare Cantemir unul dintre cei mai buni scriitori români şi a fost poate cel mai universal scriitor roman. El pe vremea lui putea fi citit bine mersi şi la Petersburg, şi la Constantinopol. Păi, spune-mi tu un scriitor de astăzi român care să fie la fel. Noi am avut un regres foarte puternic după ei. Mă rog, sună foarte straniu ce spun acum, pentru că toată lumea se gîndeşte la ei ca la o chestie arhaică. Da, sînt arhaici, dar ei au fost contemporanii şi eroii vremurilor lor. Al doilea moment valabil al literaturii române este cel al avangardei, dar care, din păcate, nu este făcută chiar de români decît parţial, ci de scriitori evrei de limbă română. Din punctul meu de vedere, cel mai important fenomen literar de la noi în secolul 20 este avangarda.
A.C.: Ca să ne întoarcem totuşi în ziua de azi, cum te simţi printre scriitorii români?
V.E.: Eu îi înţeleg mai bine pe scriitorii tineri decît pe cei mai în vîrstă pentru că nu am nimic în comun cu optzeciştii, adică am prieteni foarte buni printre ei, poezia lor este foarte bună, dar proza mai puţin, o diger foarte greu. Oricum, mie mi se pare că româna produce poeţi incredibil de buni. Cu proza, însă, stăm mai prost, nu avem o tradiţie foarte puternică, nu am valorificat-o foarte mult, nu am reuşit să ne impunem afară, au existat foarte multe rupturi. Nu ştiu, ceva se întîmplă în domeniul ăsta, probabil nu avem nici răbdarea construcţiei. Sîntem un popor foarte nerăbdător, iar proza are nevoie de multă răbdare. Dar cu scriitorii tineri în sfîrşit a început să apară proza care a început să scape de simbolism, de excese de metafore, de stilizare excesivă, de manierism etc.
A.C.: La cine te referi, ne dai nişte nume?
V.E.: Păi, de la Florin Lăzărescu la Lucian Teodorovici, de la Dan Lungu la Vakulovski, sînt autori care scriu dezinvolt, scriu cu lejeritate, scriu într-un limbaj foarte autentic. Cred că lucrurile încep să se schimbe spre bine şi asta contează foarte mult mai ales pentru că începe să funcţioneze atît piaţa critică, cît şi piaţa de carte, adică produci ca să vinzi, ca să fii citit etc. Dar sînt mai mulţi. Citesc şi cei din cei mai în vîrstă… uf care sa fie… Norman Manea, Cimpoeşu, Aldulescu, Groşan… mă rog sînt mulţi… Şi clasicii care-s verificaţi şi în primul rînd cei doi Caragiale… Aproape că-i iubesc ca pe cei cîţiva scriitori ruşi preferaţi.
Următoarea mea carte vrea să fie mai incitantă din cauză că are teme care în România în general sînt tabuizate
G.D.: Despre ce o să fie a doua ta carte?
V.E.: E greu de spus ce va fi. Porneşte de la rubrica pe care am început-o în revista voastră. Baza e genul epistolar, dar astea sînt un fel de pretenţii de gen pentru că în interiorul lor sînt mai degrabă povestite idei, teorii.
A.C.: Este mai aproape de stilul eseistic?
V.E.: Da, dar frecventez mai mult încercarea de a face proză, adică povestesc, să zicem, idei, dar ca o aventură în care introduc personaje, aproape estetic. De exemplu, am un întreg text dedicat libertăţii, dar care nu este o teorie despre libertate, ci este vorba de un persoaj care bagă beţe în roate altor personaje care cred că sînt libere şi el încearcă să demonstreze prin diverse poveşti de viaţă că de fapt ele nu sînt libere. Pe mine mă interesează ca toate chestiile astea să fie citite foarte lejer, să fie ca o aventură, în spatele căreia se află o anumită teorie. De exemplu, ăsta care povesteşte despre libertate vrea să devină erou şi nu poate din cauză că el zice că nu e liber. Sau vrea să construiască o piramidă, pentru că din punctul lui de vedere cel care construieşte o piramidă este liber şi nu trebuie să dea raportul nimănui, iar în momentul cînd trebuie să facă o cerere la primărie el îşi dă seama că toată viaţa lui nu mai are nici un sens, că nu mai poate fi liber. Cum poţi să fii erou şi să faci o cerere la primărie? Din start toate limitele s-au blocat.
A.C.: Şi e o legătură între el şi restul sau sînt un fel de proze scurte?
V.E.: Cartea are o cheie. Cap şi coadă. Începe şi se termină într-o tentă foarte stranie. Eroii povestesc toată perioada de tranziţie, tot soiul de întîmplări, de aventuri şi cu multe, multe idei despre comunism, din cauză că perioada tranziţiei este legată puternic de tot ce înseamnă comunism, postcomunism. Personajul este un soi de avocatul diavolului care întotdeauna dă peste cap o situaţie, o poziţie, face demonstraţii care te şochează; scopul general al acestui gen de scriitură este ca să te pună pe gînduri. Cartea nu se ocupă de adevăruri, de demonstraţii. Singurul adevăr de care se ocupă cartea este acela de a îţi arată că adevărurile în care crezi sunt false sau cel puţin că ar trebui să îţi pui semne de întrebare. Există o subiectivitate în toate lucrurile şi este bine să te gîndeşti că ceea ce trăieşti s-ar putea să fie un mare fals. Cartea asta vrea să fie mai incitantă din cauză că are teme mai delicate care în România în general sînt tabuizate.
A.C.: Cum ar fi…?
V.E.: Cum ar fi că în sfîrşit trăim într-o lume bună, că trăim într-o lume liberă şi cartea spune că de fapt totul e o mare minciună, că trăim în aceeaşi poveste, că facem aceleaşi greşeli, ne confruntăm cu aceleaşi probleme etc. Deschide o mulţime de discuţii, de exemplu, Ceauşescu este arătat într-o cu totul altă lumină. Este chiar o încercare de „reabilitare” a lui, în sensul că este un personaj foarte neîndreptăţit. Nu poate să i se atribuie lui toate relele, asta e o mare greşeală, cum se poate să îi atribuim unui om atîtea lucruri? Stalin e privit într-o altă cheie. Pe mine nu mă intereseză să îl apăr pe Ceauşescu, pentru că n-are nevoie de apărarea mea, ci ceea ce vreau să spun este că ar fi mai bine să reflectăm niţel asupra unor idei şi lucruri pe care le facem cu atîta uşurinţă şi mai ales asupra raporturilor finale şi definitive prin care încercăm să răspundem la nişte probleme din istoria sau trecutul nostru.
Am în lucru şi cîteva cărţi pentru copii
A.C.: Ai zis că nu îţi plac comparaţiile dintre prima carte a doua carte, dar cum ai simţit tu succesul, pentru că ai avut un succes foarte mare cu Născut în U.R.S.S.? Te-a îmbătat succesul, te-a responsabilizat?
V.E.: Eu am vrut să mă fac lustrangiu, ce succes? Practic m-am ratat. În loc sa fac ghetele oamenilor şi să stau la poveşti cu ei, faci munci din astea…. În primul rînd, eu am scos cartea la o vîrstă în care nu mă mai îmbată succesul; dacă aveam succesul ăsta la 20 de ani era una, dar acum îl consider un succes întîrziat; la 35 de ani, sînt pregătit pentru genul ăsta de succes, care de fapt nu are nici o semnificaţie şi e iluzoriu. Pentru mine e vorba mai ales de responsabilizare şi de confirmare – pentru mine, nu în faţa publicului – că pot produce lucruri care contează şi au importanţă. Publicul e o chestie abstractă, nu-mi cunosc publicul atît de mult, cunosc anumiţi oameni, mă interesează părerile unor prieteni la care ţin şi atunci ei sînt un prim public. Evident că mă interesează ca ceea ce scriu să-mi placă.
A.C.: Dar eşti unul dintre primii scriitori care şi-au făcut un site al cărţii lor.
V.E.: Pentru că mă interesează ca ceea ce scriu să ajungă la public, dar nu pot vorbi în numele publicului. Receptarea depinde enorm şi de tonul pe care îl dă critica. La noi lucrurile sînt destul de legate – instituţia criticii încă are o putere foarte mare, cu toate că acum lucrurile s-au mai rupt, există şi presa cotidiană care dă tonul. Oricum, eu cred că asta va fi o carte cu greutate ceva mai mare, dar oricum vreau să închei ciclul ăsta cu poveştile legate de spaţiul comunist. Cred că a treia carte va fi de proză.
A.C.: Deci o să scrii şi ficţiune la un moment dat.
V.E.: Eu încerc, cel puţin. Cred că şi ceea ce fac acum e pe jumătate ficţiune. Şi am în lucru şi cîteva cărţi pentru copii – e un subiect care mă interesează, fiindcă e singurul gen pe care nu poţi să-l truchezi.
A.C.: Dar tu n-ai copii.
V.E.: N-am, dar îi cunosc. Mi se pare grav că în România se scrie foarte puţină literatură pentru copii. Asta spune foarte multe despre sănătatea literaturii noastre.
A.C.: După receptarea oficială de la prima carte, pe cine crezi că o să mai tulbure această a doua carte a ta?
V.E.: Cred că establishment-ul o să fie foarte tulburat, pentru că această carte vine exact împotriva acestui discurs conservator, dogmatic. Dar poate că nici n-o sa-l intereseze. Dar cine ştie, la noi nimic nu e sigur.
A.C.: Văd că ai un singur motto în cap: „Pune-i la pămînt!”
V.E.: Nu ei mă interesează. De fapt nu există „ei”, căci totul e mai nuanţat, nu există o intelectualitate in bloc, monolit. Eu ştiu că intelectualii din generaţia mai învîrstă nu mai pot să schimbe atîtea lucruri. Cunosc în generaţia lor oameni excepţionali. Avem de tot felul: ăştia sînt, cu ăştia defilăm. Pe mine mă interesează ca publicul mai larg să înţeleagă că mai sînt şi alte forme şi alt gen de a interoga cultura, politicul, ideologia – alt mod decît cel care ni se formulează. Şi mai e important să nu împărţim lumea în alb şi negru, care nu poate dialoga. Cînd nu eşti de acord cu unul dintre ei nu înseamnă că eşti neapărat de acord cu celălalt. Sînt o mulţime de nuanţe. Avantajul meu este că pot aduce acest element dintr-o cultură puţin diferită, cu un alt gen de abordare. E important ca în cultura română să pătrundă alte forme de diferenţă, care pun altfel de întrebări, care scriu altfel şi care produc altceva.
9 February, 2008 in: Cronici, Interviuri
Comments Off on Vasile Ernu: “Singurii care mi-au fost apropiati din cultura romana au fost cronicarii si avangarda” – Noua Literatura, nr.13, februarie 2008