URSS-ul si extraterestrii – Money Express, 15 mai 2007
de Oana Pulpa
Literatura romana a inceput sa se vanda in ultimii ani, desi romancierii straini raman campioni. Dar, cine stie, daca va vine chef de vreun text romanesc, avem doua propuneri: cei mai premiati scriitori ai anului, Vasile Ernu si Petru Cimpoesu.
Cartea lui Vasile Ernu, „Nascut in URSS“ (Polirom), incearca sa ne „imprieteneasca“ cu cetateanul sovietic si cu viata lui de zi cu zi. Cea a lui Petru Cimpoesu, „Christina Domestica si Vanatorii de suflete“ (Humanitas), ne propune o Romanie fabuloasa, in care convietuiesc de minune oamenii simpli, agentii secreti si extraterestrii.
1) COPILUL URSS-ULUI „Nu ma asteptam sa iau aceste premii“, spune Vasile Ernu, referindu-se la cele doua premii si o nominalizare din aceasta primavara. „Am crezut ca anumite idei incomode pe care le vehiculez in cartea mea nu corespund corectitudinii politice locale. Dar m-am inselat“, mai comenteaza el.
O radiografie a vietii cotidiene din URSS – asta incearca sa realizeze autorul care, prin intermediul memoriei afective, regaseste bancul sovietic – „cel mai bun banc din lume“ –, „pionierii-eroi“, obiceiurile, idealurile, entuziasmul.
S-a nascut si a trait pana in 1990 in tara care „nu te poate lasa indiferent“. Devenit produs al acestei tari si culturi sau homo sovieticus, cum ii place sa se autodefineasca, Vasile Ernu realizeaza un colaj perfect de amintiri pe care, spune el, le povesteste dintr-o dubla experienta: cea a cetateanului care a locuit in spatiul sovietic si cea livresca.
O face cu nostalgie, dar nu cu aceea hranita de o „utopie indreptata spre trecut“, ci cu una ce il caracterizeaza pe un homo sovieticus care lucreaza cu utopii indreptate spre viitor. Si, imbinand nostalgia cu ironia, reuseste cocktailul perfect pentru o contemplare detasata. Un cocktail pe care l-a amestecat bine de la distanta pentru ca nici un tren, avion sau alt mijloc de transport nu il mai poate duce „acolo“: pentru simplul motiv ca Uniunea Sovietica nu mai exista.
INTERDICTIA CREEAZA CEA MAI MARE DEPENDENTA.
Acest mecanism „sacru“, cum numeste autorul interdictia, era in mod paradoxal acceptat de catre cetateanul sovietic, motiv pentru care orice obiect interzis devenea pentru el un obiect intim, „obiect-erou“ sau „obiect-personalitate“. Doar luand in calcul acest aspect putem intelege de ce Vasile Ernu spune, in capitolul „Prezervativul sovietic“, ca nu o sa-i ierte niciodata pe capitalisti pentru faptul ca au distrus acest mecanism „sacru“. Ca despre sex nu se prea vorbea in URSS, ca din unele filme erau eliminate secventele considerate pornografie sau ca termenul de „prezervativ“ era rostit cu voce scazuta, toate astea nu-l impiedicau pe homo sovieticus sa-si traiasca viata sexuala. Dimpotriva, interdictia, constrangerea erau suficiente pentru a produce un erotism poate mai puternic decat cel pe care l-ar fi consumat in mod direct.
Asta sa fie oare si motivul pentru care personaje precum Buratino erau transformate de imaginarul colectiv in sex machina sau simpla dezgolire a unui brat de femeie – in film – declansa „un adevarat dezmat sexual“ in mintile cetatenilor? Se pare ca da, din moment ce autorul deplange intr-un fel perioada de final a URSSului, cand aparitia starurilor sovietice care afisau – in sfarsit – un act sexual „complet si variat“ avea sa atrofieze imaginatia sexuala si nicidecum sa o imbogateasca. Dincolo de aceasta „tabuizare“ a subiectelor „neortodoxe“, aflam ca de fapt sexul ocupa un loc destul de important in viata cetatenilor sovietici, ceea ce contrazice ideea ca Vladimir Ilici, a carui sotie nu era sotie, ci „tovarasa de drum si de viata“, ar fi fost pentru homo sovieticus un model demn de urmat.
OUALE FATALE SI INIMA DE CAINE.
Cartea lui Vasile Ernu reuseste sa binedispuna, desi contine multe pasaje care iti provoaca un gust amar. Asa e capitolul „stiinta sovietica intre ouale fatale si inima de caine“, in care este radiografiata familia de proiecte stiintifice utopice care a produs adevarate transplanturi de gandire si dorinta. Cu alte cuvinte, ouale fatale si inima de caine (aluzii la modificarile genetice practicate de personajele lui Mihail Bulgakov) erau o realitate pentru stiinta sovietica. Sovieticii au jucat asadar cartea perfecta: cu riscul de a produce oua fatale si inimi de caine au transformat natura si cultura intr-o forta subordonata politic si ideologic. Dar despre toate astea, autorul considera ca cel mai bine e sa nu stii nimic sau, daca stii, sa citesti totul invers, asemenea lui Sarik (cainele transformat in om din romanul „Inima de caine“ al lui Bulgakov).
Cu toate acestea, Uniunea Sovietica pare fascinanta in cartea lui Ernu, fara ca aceasta fascinatie sa iti lase „urme si rani adanci“, asa cum le-a lasat celor care au trait in ea. URSS-ul iti pare a fi mai mult decat o tara, „un proiect utopic al modernitatii“ in care eroii, personalitatile, personajele, cuvintele si lucrurile au o semnificatie aparte.
2) INSULA CONSPIRATIILOR Ce reuseste Petru Cimpoesu – nascut in Vaslui, de profesie inginer petrolist – cu romanul „Christina Domestica si Vanatorii de suflete“ este, in primul rand, sa provoace halucinatii si sa manipuleze prin fictiune. Si asta de la primele pagini ale cartii, pentru care a primit Premiul pentru Proza al revistei „Observator Cultural“ si pe cel al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Experimentul Armaggedon, Experimentul Atlandida, Ministerul Teritoriilor de peste Mari, Insula Roland din Pacificul de Sud – care ar fi devenit in anii ’60 ai secolului trecut proprietate a statului roman – sunt pentru Cimpoesu instrumente manipulatorii prin care isi construieste textul parodic. De fapt, intreaga actiune se desfasoara pe Insula Roland (una imaginara) pe care autorul o transforma intr-o Romanie la scara mica. Proprietate a miliardarului
Roland Hughes, insula va intra rapid in posesia romanului Roland Carlan (sa nu va mire coincidenta numelor), care reuseste sa obtina, printr-un siretlic, documentele de proprietate. Un an mai tarziu, in ’69, va fi rasplatit de catre Ceausescu cu medalia „Secera si Ciocanul“ pentru „merite deosebite in activitatea de aparare a cuceririlor revolutionare“. In Roland exista baze militare din care dispar soldati fara nici o explicatie, rolanzii fura uleiul de la transformatorul electric, de aici sunt exportati anual cateva mii de copii spre adoptii internationale, extraterestrii sunt comestibili, iar microfoanele se ascund in supozitoare.
Americanii si romanii conlucreaza linistiti la crearea metaomului, Fundatia Femeilor Trimise practica tratamente euritmice, agenti CIA, KGB sau cei ai Securitatii romanesti urmaresc acelasi scop: cucerirea lumii prin stapanirea informatiei.
Pentru a nu-si pierde cititorul in nebuloasa scriiturii, autorul ii creeaza totusi un reper stabil la care il raporteaza pe parcursul intregului roman: triunghiul familial Vic, Christina, Kiki. Sotul, ofiter in armata americana, Christina, „o provinciala pana-n maduva unghiilor“, si copilul Kiki sunt personajele care se afla peste tot si niciunde. Lucrurile se petrec oricum si fara ei, dar faptul ca devin accidental martori ai unor actiuni bizare, ca pe ici, pe colo ni se dau detalii cu privire la viata lor de familie fac ca romanul sa nu mai para atat de ambiguu.