Din fericire, rămîne cartea, care pune întreaga întreprindere „într-un orizont de sens“, cum ar spune Ernu. O carte de mici dimensiuni, dar extrem de plină; şi o lectură deopotrivă delectabilă şi provocatoare intelectual. Citind-o, cu tot cu „Prefaţa“ purtînd semnătura şi marca Radu Cosaşu, nu o mai poţi lăsa din mînă. Aştepţi, odată cu cel ce a lansat o întrebare, răspunsul celuilalt la ea – şi apreciezi, nu mai puţin, calitatea parantezelor, a digresiunilor. La Stănescu e de admirat, în primul rînd, arta dezvoltării unei teme, într-o tratare concentrică ce avansează prin foraj analitic şi deschideri comparatiste ori interdisciplinare. La Ernu, dimpotrivă, avem o adevărată artă a fugii de subiect şi de responsabilitatea „punctuală“ a comentării lui. Scriitor experimentat, obligat să răspundă întrebărilor unui critic avizat, Ernu va dezvolta remarcabile strategii ocolitoare.

Şi acum să vedem un fragment tipic pentru un Vasile Ernu aflat, pe culoarul postsovietic, în mare formă: „Apropo, Stalin a scris, într-una din şedinţele de partid, un bileţel pe care i l-a strecurat lui Anastas Mikoyan, specialistul în comerţ al PC. Ştii ce scria pe bileţel? Pun pariu pe ce vrei tu că nu ghiceşti. Informaţia e din surse sigure. Pe bileţel scria, negru pe alb, aşa cum îţi trimit eu pe Messenger cîte o invitaţie la ciorbă: «Dragă Anastas, împrumută-mi, te rog, 200 de ruble pînă la primul salariu». Semnat: «Koba». Cînd am citit chestia asta, m-am minunat şi am zis: pînă şi tătuca Stalin a înţeles care este soarta funcţionarului şi a suferit. Îţi dai seama ce chinuitor trebuie să fi fost pentru el să stea la fiecare şedinţă de partid şi să-i vadă faţa de armean a lui Mikoyan, el, georgian fiind, şi să se gîndească la împrumut. Apăsător. Problema mea însă nu e asta. Problema mea e alta: la ce naiba îi trebuiau lui Iosif Vissarionovici 200 de ruble?“ (pp. 85-86). Amicul Bazil, scriitor deja rutinat, are instinctul scenelor, replicilor, amănuntelor senzaţionale şi, aşa zicînd, multisemnificante. Faptul că tătucul popoarelor, omnipotentul Stalin, are nevoie de 200 de ruble este în sine nemaipomenit. Iar forma de împrumut în care îşi procură banii (el, Dumnezeul roşu al lagărului socialist) oferă suplimentare delicii sadomasochiste. Ernu va specula că lui Stalin îi trebuia această sumă pentru a-şi cumpăra nişte cărţi, într-o perioadă în care „citea destul de mult şi era interesat, poate excesiv de mult, de soarta literaturii“ (din nou, ironie gustoasă). Dar mai interesante şi mai provocatoare decît teoriile şi speculaţiile „ultimului eretic al Imperiului“ sînt aceste forme de expresie bine rulate şi structuri narativ-posesive în care el excelează.

Căci vivacitatea intelectuală a lui Vasile Ernu e în strînsă legătură cu capacitatea sa, neobişnuită, de a prelua şi asimila idei, cu tot cu transformarea lor în probleme. Cei doi amici îşi împrumută, iarăşi, datele propriului rol jucat. Cu atenţia concentrată peformele artistice şi jurînd pe Joyce, criticul va dezvolta un discurs literaturocentric, cu „epifania seculară“ a scriitorului şi „intruziuni ale sacrului textual în vulgaritatea zilnică“. Atent mereu la probleme, la regăsirea lor în chiar întîlnirea ideală dintre societate şi artă, dintre tensiunile unei epoci şi literatura ei, Ernu se va livra ca o interfaţă artistică şi scriitoricească. Îi reuşeşte, în toate scrisorile, un discurs mobil, superficial şi seducător despre lucrurile cu adevărat importante. Ca să rezum insolitul schimb epistolar de personalităţi: în timp ce îndîrjit-seriosul Bogdan-Alexandru Stănescu se scufundă în arta pură, relaxatul şi aproape fluşturaticul Vasile Ernu vorbeşte pe larg despre experienţa de Gulag a lui Şalamov…

Leave a Reply