Noul val de scriitori basarabeni
ADI LEICA / Impact
Recent apărut la Polirom, volumul „Ultimii eretici ai imperiului”, este o a doua editare a unei cărţi marca Vasile Ernu, apariţie care nu poate să nu deranjeze sau să irite conştiinţa socială cel puţin a cititorului român.
Parte din primul val de studenţi basarabeni dincoace de Prut, Ernu aduce o doză sănătoasă de socialism şi o critică necesară la adresa tarelor politicii şi societăţii dirijate de pe cheiurile Dâmboviţei.
Deşi scriitor român, origi-nea cultural sovietică este pregnantă pe tot parcursul cărţii. Şi vorbim despre acea Uniune Sovietică unde numărul de apariţii editoriale pe cap de locuitor era superior celui din România cufundată în ceauşism, acel teritoriu unde capătul ţării înseamnă Vladivostok, iar nu Carei (URSS-ul din care în anii ’80 ne puteam aproviziona cu lucruri imposibil de imaginat că lipseau din aceeaşi Românie: cărţi editate în româneşte la Chişinău, fructe exotice sau haine interzise de Securitate).
Iată că locul fundaş al ţării în orice asociere voluntară sau impusă de naţiuni are o istorie mai veche decât ne-ar conveni să ştim: condescendenţa a stârnit în rândul oficialilor sovietici excesul de zel cu care cetăţenii unui stat fost aliat al fasciştilor dădea peste cap statisticile de aderare la nou-înfiinţatele partide comuniste, cu un procentaj de ~ 700%, mult peste media oricărui alt stat din lagărul socialist.
Frenezia idolatră cu care intelec- tualitatea şi oficialităţile de talie medie aderă fanatic la cultura politică dominantă a vremii justifică astfel atât epocile fanariotă şi paşoptistă, cât şi generarea unui Ceauşescu – expozant al absurdului carpato-danubiano-pontic. Ca avanpost al civilizaţiei latino-occidentale în spaţiul slav tindem să externa-lizăm şi să delegăm responsabilităţi, culpe, efecte, propria memorie, însă aceasta până când, faţă în faţă cu un popor care îşi asumă istoria, suntem nevoiţi a recunoaşte că pe Ceauşescu l-am produs organic şi ne-a aparţinut. E una din lecţiile pe care ne-o dau intelectualii români abandonaţi de Ţară dincolo de Prut.
Altă dezamăgire de sine înşine e constatarea că pe de o parte intelectualitatea este se poate opune regimului, însă cade în capcana asumării şi comunicării în acelaşi limbaj cu regimul, iar pe de altă parte penitenţa este asumată castei pe care o constituie intelighenţia şi prin urmare îi e asociat un grad superior celei îndurate de victimele fără nume din rândurile ţără-nimii.
Nu prin exerciţii de imaginaţie, ci prin discurs socio-politic, ajungem să considerăm comunismul superior fascismului (tot socialism, dar păgân şi naţional) prin prezumţia de internaţionalism şi ritualuri creştine. Dacă în fascism alteritatea (etnică, socială) care nu satisface este extirpată, în comunism ne-aderentului i se dă o şansă la reeducare, chit că această „oportunitate” înseamnă gulag. Iar cum Siberia e soră cu rusul, lagăre de convertire prin muncă (iar nu de exterminare) precum Kolîma, aflată la zile bune de mers pe jos faţă de cea mai apropiată aşezare umană, dau prilejul firii umane de a se manifesta în grad ultim, exemplu fiind posibilitatea de evadare în 3, cifră sadică, al treilea îndeplinind cu necesitate funcţia de hrană pentru ceilalţi 2 „norocoşi” care în final pot scăpa cu viaţă.
Pe când în capitalism moneda este un produs necesar al economiei, în comunism aceasta devine un efect controlat strict de politic, fără legătură cu economicul, astfel „valuta” devine tentaţia diabolică prin excelenţă, inutilă totodată în afara ariei capitaliste.
Fie într-unul, fie în celălalt tip de regim, oamenii se demonstrează capabili de a urma şi a munci pentru un principiu, un crez abstract: idealul socialismului echitabil, sau al creditului şi dobânzii care preiau monopolul energiei vitale prin instituţia bancară.
Punctul în care cele 2 piramide se inversează este cel al opoziţiei individuale faţă de autoritate. Autoritatea supremă (preşedintele ales democratic) este perfect criticabilă într-o democraţie de tip capitalist, iar managerul este cel care preia locul de mic dictator inatacabil, pe când în totalitarismul comunist autoritatea supremă este intangibilă, hârjoneala fiind rezervată gradelor inferioare şi populaţiei.
Însă despre acestea şi despre încă mai multe şi mai literaturizate concepte, în eseul epistolar al talenta-tului Vasile.
Comments
Leave a Reply