Vasile Ernu

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea BR Anna Ahmatova

În viaţă există lucruri mult mai îngrozitoare decît moartea
Anna Ahmatova
blog

Nu va temeti, tovarasi, Lenin s-a privatizat!

  Ultimii Eretici ai Imperiului. capitolul XLI

 În care Vasiliy Andreevici observă că secta „intelectuală” produce doar viruşi care aduc moartea şi cum pentru a înţelege ce se întîmplă cu cei „vii”,  ar trebui să intrăm pe tărîmul „cadavrelor” şi în care aflăm istoria politică a „cadavrului nr. 1”, Vladimir Ilici Lenin, şi cum a devenit „Mausoleul lui Lenin” centru politic, muzeu, loc de pelerinaj şi operă de artă, şi, mai ales,  una din cele mai profitabile afaceri: deci nu vă temeţi tovarăşi, Lenin s-a privatizat!

 

Dragă A.I.,

 

Îţi mulţumesc pentru mesaj şi pentru gînduri. Există un teritoriu, o zonă, un spaţiu pe care nu aş permite nimănui să-l colonizeze. Nu vreau să las nimănui să-mi „politizeze”, să ia în „stăpînire”, propria mea intimitate şi lucrurile la care ţin cel mai mult. „Gulag-ul” meu intim nu vreau să-l împart cu nimeni, nici măcar cu oamenii dragi, nici măcar cu Dumnezeu. Cu aceştia din urmă aş accepta să negociez şi poate chiar să mă lupt pentru fiecare milimetru, pentru fiecare emoţie şi sentiment de ură sau de iubire, de nostalgie sau de disperare, pentru fiecare convingere sau îndoială. Cu ei accept să am un front deschis, însă cu nimeni altcineva, mai ales cu „hienele” puterii acestei lumi.

Atîta timp cît încă nu mi-au crescut aripi, vreau să fiu tratat ca o fiinţă umană, o fiinţă care are nevoie de linişte şi deplin control asupra ultimului bastion necucerite de „celălalt”, care este propria mea intimitate. Este ultima „cetate a soarelui” care mai poate fi apărată şi care în ultimele veacuri stă sub asediu. Sîntem pe cale să pierdem şi această ultimă bătălie. Senzaţia tot mai puternică pe care o am în ultima perioadă e că duşmanul a trecut demult linia frontului şi că noi de fapt am rămas uitaţi undeva în spatele lui. Că bătălia a avut loc de ceva timp, iar noua putere s-a instalat şi că pur şi simplu am uitat că ei, cei ce ne conduc azi, sînt de fapt cei care ne-au cucerit, vechii duşmani. Am uitat că noi sîntem robii lor şi acum mimăm fericirea. Am uitat că singurul nostru mod de a reacţiona, de a ne revolta în spatele frontului, e să devenim partizani. Dar cum bătălia se duce pe teritoriul intimităţii tale, e greu să fii partizanul propriei tale fiinţe: să nu ai încredere în nimic, să pui totul la îndoială, să lupţi în definitiv cu tine însuţi fiindcă nu mai ştii ce e adevărat şi fals în propria ta memorie, în propriile tale sentimente, în propria ta fiinţă.

Dar să trec peste această introducere melodramatică. Atîta timp cît nu mi-au crescut aripi, înseamnă că încă nimic nu e pierdut. Aripile te fac să fii altceva, iar acel altceva nu-ţi mai permite să fii uman. Am observat că aripile te încurcă să faci politică, ceea ce înseamnă că înaripatele chiar şi cînd sînt în stoluri sînt foarte însingurate. Deci nu e pe gustul meu: să fii în stol dar singur mi se pare îngrozitor.

Ceea ce e foarte interesant e faptul că noi sîntem o specie aparte. În această specie s-a dezvoltat o sectă, numită intelighenţia care nu ştie să creeze şi să producă decît două lucruri importante. Primul lucru sînt viruşii. Tot ce a produs ea de-a lungul istoriei nu e decît o lungă listă de viruşi. Istoria culturii nu este decît o istorie a virusului, o istorie a bolilor declanşate de aceştia. Orice am atinge, molipsim, orice gînd rostit de noi infectează, orice cuvînt scris devine o boală. Însă virusul în sine are nu doar o calitate negativă, aceea de a îmbolnăvi şi de a omorî ceva viu, ci şi una pozitivă. Virusul atacă nu numai partea bună, ci şi partea urîtă din oameni. Virusul omoară laolaltă totul.

Noi însă, această sectă de „şamani” ai omenirii, ştim să producem nu numai viruşi ci şi anticorpii pentru a lupta contra acestor viruşi cărora le dăm naştere. Aici lucrurile stau la fel: vindecăm şi lucrurile bune şi lucrurile rele, de-a valma. Noi ştim să producem aceste lucruri, dar cîteodată ne cam pierdem şi nu prea mai ştim să facem deosebirea între ele. Am început tot mai mult să confundăm virusul cu anticorpul şi niciodată nu ştim exact dacă ceea ce facem este o îmbolnăvire sau o vindecare. Menirea noastră este aceasta: ne naştem pentru a-i infecta, pentru a-i îmbolnăvi şi lecui pe ceilalţi, aducem şi moarte şi viaţă. Cînd renunţăm la această menire, ne transformăm în nişte banali „vraci” şi vindem nişte false servicii pe bani. Devenim nişte „ljeprooroki”, prooroci falşi care vindem iluzii de care nimeni nu are nevoie. Să nu uităm că proorocii falşi au fost puzderie, mult mai mulţi decît adevăraţii prooroci. Dar asta e o altă poveste.

Dar să trec pe tărîmul în care virusul şi anticorpul nu mai funcţionează: pe tărîmul celor morţi. Cu totul altfel stau lucrurile cînd avem de-a face cu un cadavru, acel corp uman mort. Rămînînd la tema aceasta, de care tot vorbim şi despre care mi-ai relatat în ultima scrisoare, o să-ţi zic o poveste foarte stranie pe care mi-a spus-o un amic specializat pe analiza socială, politică, şi antropologică a „Mausoleului lui Lenin” şi a „cadavrului nr.1”.

El este un soi de „mausoleolog”, ”cel care studiază cadavrele”. Studiind acest subiect, el a observat că raţiunea de a construi „Mausoleul tovarăşului nr.1”, precum şi rostul mumificării „cadavrului nr.1”, ţin de o anumită modernitate politică care paradoxal, se înscrie într-o lungă istorie, de la Egiptul antic şi pînă în zilele noastre. E o istorie a reflecţiei noastre asupra morţii şi vieţii, asupra „altor locuri şi spaţii”, asupra unor „heterotopii” cu care ne tot batem capul. În logica discuţiei noastre e important faptul că mumificarea „cadavrului nr.1” se înscrie într-o lungă tradiţie a reflecţiei umane asupra naturii şi sensului puterii. Modul în care a fost îmbălsămat şi expus, locul pe care l-a ocupat „Mausoleul lui Lenin” în piaţa centrală a capitalei modul în care a fost utilizat politic şi, mai ales, felul în care a fost el perceput de marea parte a populaţiei ne spun enorm de multe despre natura puterii şi mecanismele ei de funcţionare. Nu există un „cadavru” care să fi avut, cel puţin în modernitate, o funcţie atît de importantă. Sloganul comunist „Lenin este mai viu decît cei vii” conţine un adevăr greu de contestat.

În general, faţă de acest cadavru, mai ales după căderea comunismului, dar situaţia era valabilă şi înainte, lumea s-a împărţit în două tabere, „necrofilii” şi „necrofobii”, iar faţă de ideea de Mausoleu, în „mausoleofili” şi „mausoleofobi”. Toate polemicile şi obsesiile se învîrt în jurul acestui, în definitv, banal „cadavru”. Este poate singurul care a devenit obiect de dispută şi de studiu pentru domenii atît de variate, de la politică la sociologie, de la antropologie la artă, de la medicină la religie. Este un „obiect” care are simultan semnificaţii politice, religioase, ştiinţifice şi artistice. „Cadavrul lui Lenin” singur, fragil în faţa unei hoarde de specialişti din toate domeniile. Stau uneori şi mă întreb: cine sînt mai periculoşi, cei morţi sau cei vii?

Amicul meu a intrat în arhive şi a căutat „originile mumificării” „primului revoluţionar” şi a descoperit o mulţime de scrieri „apocrife” ce aparţin „vechii gărzi”, vechilor tovarăşi de idei. Se pare că tovarăşii de luptă ai lui Ilici erau foarte preocupaţi de moartea lui, încă cu mult timp înainte ca el să dea semne de slăbiciune. Problema cea mai mare pe care o ridică moartea lui Lenin era „corpul”: ce facem cu el după moarte? Au existat două direcţii foarte clare de rezolvare a problemei. Stalin, ca vechi seminarist şi bun cunoscător al tradiţiei Ortodoxe ruse era împotriva îmbălsămării lui Lenin. Troţki, un internaţionalist şi un bun cunoscător al poporului rus şi mai ales al apucăturilor acestuia era sceptic şi se temea de efectele pe care le va avea mumificarea cadavrului. Ambii erau conştienţi de riscurile şi efectele care puteau apărea în interpretarea acestui gest din partea unui popor foarte religios şi plin de superstiţii. Despre incinerare, nici nu putea fi vorba. Aparţinînd poporului rus, Lenin ar fi trebuit să fie îngropat, însă, ca întemeietorul unei „noi religii”, căci aşa era perceput de popor, trebuia să ofere un „alt exemplu”.

În Rusia veche, după moartea ţarului,  trupul lui era „îmbălsămat temporar” pentru a putea fi văzut de cît mai multă lume. Stalin şi Troţki ştiau acest lucru. În acelaşi timp, primiseră rapoarte din partea unor medici care garantau posibilitatea de a îmbălsăma corpul lui Ilici şi păstrarea lui într-o stare bună pe o perioadă cît mai lungă. Cei doi corifei ai noii ideologii, Stalin şi Troţki, dar mai ales Stalin, au fost de acord să utilizeze această metodă, pentru început, după care urma să se decidă o soluţie definitivă. Aşa s-a decis „îmbălsămarea cadavrului”. „Noul Ţar” a fost prezentat ca atare, în toată puterea lui simbolică.

Însă pentru a regla anumite probleme pe linie ideologică – „împărăţia comunistă a luminii” şi „omul nou” – nu puteau să arate încredere în „lumea de apoi”, ci în cea de aici. Decizia partidului a fost aceea de a „îmbălsăma definitiv corpul neînsufleţit a lui V.I.Lenin” şi de a-l depune într-un „templu” special construit, de unde Lenin să „îmbărbăteze clasa muncitoare”, să „vegheze” şi să „călăuzească” noua orînduire

Efectele pe care le-a avut „Mausoleul lui Lenin” şi „cadavrul nr.1” asupra populaţiei au fost extraordinare. Au devenit simultan loc de pelerinaj cu sens laic de amintire, rememorare, mărturie, dar undeva s-a păstrat ascuns şi un sens religios. „Piramida lui Lenin”, căci arhitectural are trimitere directă la acest piramide, păstrează în sine aura unui „templu de rit nou”. De asemenea, toată maşinăria de secretizare şi de control a informaţiei a dus la un întreg aparat propagandistic de produs „taine”. În Rusia există un fenomen foarte profund, care are rădăcini şi în misticismul ortodox, dar şi în modul de înţelegere a istoriei: orice secret devine taină, orice taină are o semnificaţie istorică în perspectiva unei „lumi de dincolo” de istorie.

Într-un timp foarte scurt, Mausoleul a devenit centrul şi simbolul puterii sovietice, reuşind în acelaşi timp să combine perfect imaginea piramidei cu cea a muzeului: puterea veşnică şi sacră este arhivată, raţionalizată ştiinţific, adusă în faţa poporului şi povestită atît ca operă de artă, cît şi ca istorie adevărată. Unii specialişti în artă contemporană, de exemplu, observă că „mumia Lenin” este îmbrăcată banal, ca orice muritor de rînd, nu are nimic spectaculos. În Mausoleu, Lenin arată „viu” ca şi noi, oamenii obişnuiţi. De aceea, zic ei, este un excelent exemplu de ready made, iar „Mausoleul Lenin” este una din cele mai importante instalaţii a artei moderne.

Prietenul meu care se ocupă de această temă de ceva ani, a observat un şir de reacţii în lanţ care explică foarte bine efectele pe care le-a avut acest ready made politic asupra populaţiei. De exemplu, în al doilea război mondial, cînd nemţii se apropiau de Moscova, Partidul a decis să-l „exileze” pe „tovarăsul nr.1”. Partidul considera că în caz că oraşul va fi cucerit, acest „cadavru sacru”, nu trebuia să cadă în mîna duşmanului fascist, şi totul s-a făcut în secret, fiindcă poporul trebuia să ştie că Lenin „e întotdeauna cu noi şi veghează”. După Marele război, la Moscova s-a constituit un obicei (despre care se spune că nu a fost impus): toate tinerele familii au început să depună flori la Mausoleu în ziua nunţii (în restul ţarii, se face la monumentul lui Lenin).

O mică paranteză:  îţi mai aduci aminte ce au făcut francezii şi englezii cînd au dat buzna în Egipt? Au mers la piramide, au luat mumiile şi le-au dus la ei. Practic au transferat nişte „corpuri” care aveau o funcţie sacră, într-un spaţiu muzeal, căci toate au fost expuse în muzee, unde au îndeplinit  deja o cu totul altă funcţie. Pe baza cărui fapt are loc acest transfer? Acest transfer a fost posibil numai fiindcă armata franceză şi engleză au fost mai puternice decît cea egipteană. Cine deţine puterea, are şi capacitatea de a transfera sensuri, interpretări, de a legitima noi funcţii ale unor oameni sau a unor corpuri.

Oare e întîmplător faptul că Lenin este păzit de ostaşi? l-am întrebat eu pe amicul specialist în „trupul nr.1”. În popor, zice el, sînt două interpretări. Lenin este păzit ori  să nu fugă, ori să nu fie răpit sau „atacat”. Folclorul sovietic şi postsovietic ni-l prezintă pe Lenin în ipostază cristică, cînd el învie ba se apucă să facă dreptate, ba nu recunoaşte lumea în care nimereşte şi critică regimul, ba pleacă în exil ca să se apuce de o nouă Revoluţie. Deci Lenin e păzit ca nu cumva sa iasă şi să şi să facă o nouă Revoluţie. Celălalt pericol este să fie furat şi îngropat, „căci numai aşa vom scăpa de comunism”, „cadavrul” este unul blestemat şi atîta timp cît e la vedere, comunismul şi „demonii lui” sînt prezenţi printre noi. Alţii ar vrea doar să se răzbune pentru răul pe care l-a provocat. Au existat mai multe cazuri celebre cînt vizitatori au încercat să profaneze „cadavrul”.

Eu cred că toate aceste obsesii pe care le stîrneşte „politica” acestui „cadavru”, acest „nosferatu” modern ne spun foarte multe în primul rînd despre „cei vii”. M-am gîndit mult cu ce tabără să ţin: cu cei care vor să păstreze Mausoleul sau cu cei care vor să-l desfiinţeze. Sincer să fiu, tind pentru păstrarea acestuia, însă pe cu totul alte motive decît cele ale „mausoleofililor”. Eu cred că locul şi funcţia „cadavrului nr.1” este cu totul alta decît adularea sau ura lui. Pentru mine este poate locul celei mai autentice reflecţii asupra a ceea ce s-a întîmplat în secolul XX. Pentru creştini faptul că „mormîntul este gol” reprezintă unul din temeiurile credinţei lor, dovedeşte că întemeietorul „noului imperiu” religios „este viu”. În cazul despre care vorbim, vedem la lumina zilei că „Lenin este mort”. „Cadavrul nr.1” al Revoluţiei arată că ideologia lui s-a „mumificat”, iar comunismul este mort. Muzeul este locul în care vezi cum se „mumifică” ideologia, un loc al „necrofiliei politice”. Mausoleul lui Lenin este locul perfect pentru a medita şi a înţelege ce înseamnă esenţa puterii, simptomul puterii, oricare ar fi această putere. „Trupul lui Lenin” este personificarea perfectă a puterii politice.

E foarte interesant ce s-a întîmplat cu echipa de medici îmbălsămători după căderea Imperiului. Această echipă, unica în felul ei, specializată numai în îmbălsămarea, mumificarea şi întreţinerea „trupului nr.1” al ţării, a rămas deodată cu un buget foarte mic. În degringolada şi haosul anilor ’90 Lenin nu mai era o prioritate pentru conducerea ţării, ba era chiar o corvoadă. Nimeni nu voia să ia o decizie în legătură cu acest subiect. Aşa că a fost lăsat uitării, cu toate că poziţia centrală pe care o ocupă Mausoleul, în inima Moscovei, în mijlocul Pieţei Roşii, lîngă Kremlin, deranja în permanenţă. Specialiştii noştri în mumificare s-au trezit că aveau o calificare de care nu avea nevoie nici o instituţie din lume. Ar fi putut fi foarte bine plătiţi şi căutaţi în Egiptul antic, însă în Rusia postsovietică capitalistă nu îi erau nimănui de folosinţă, iar capitaliştii occidentali se îngrozeau cînd le citeau CV-ul: specialişti în îmbălsămări şi mumificări de cadavre; ultimul loc de muncă: 20 de ani la Mausoleul Lenin; funcţie avută: responsabil cu întreţinerea unghiilor şi părului tov. Lenin (fiecare cu specialitatea lui).

Aşa au dus-o cîţiva ani buni: la limita subzistenţei. Ei bine, în a doua parte a anilor ’90, cînd mafiile moscovite, bandiţii oraşului au început să adune deja averi considerabile, lucrurile s-au schimbat brusc. Nu banii mafioţilor le-au dat speranţa medicilor noştri, ci luptele mortale dintre ei.  Săptămînal avea loc cîte o răfuială şi se auzea că iar una dintre „autorităţile” mafiei locale a fost ciuruită de gloanţe. Şi atunci „managerului” echipei de medici, i-a venit o idee salvatoare: de ce nu ar merge la unul din aceşti bandiţi şi să le propună serviciile. Cu puţină teamă, cu strîngere de inimă, a mers omul nostru la una din căpeteniile mafiei locale şi i-a propus serviciile sale. E păcat, le explica el bandiţilor, să moară unul din „autorităţi” şi să nu i se cinstească memoria. Bandiţii ruşi, cunoscuţi prin cruzimea şi metodele barbare cu care lucrează, au însă şi un suflet de o sensibilitate aparte. Pe cît de violenţi şi duri sînt, pe atît de sensibil reacţionează la cuvinte sfinte precum „mamă” sau „memoria tovarăşilor de bandă”. Aceste cuvinte i-au uns la inimă: cum să-i uiţi pe vajnicii fii ai Patriei. Cum au auzit propunerea, mai ales că venea din partea medicilor ce îngrijesc corpul „autorităţii nr.1” de la Kremlin, faţă de care aveau un respect aparte, căci este singurul care „a învîrtit” toată ţara, au şi comandat o îmbălsămare. Corpuri se găseau berechet. La fiecare cîteva zile apărea un cadavru nou. Medicii noştri au ajuns într-un foarte scurt timp plini de bani şi depăşiţi de comenzi. Aveau atîtea comenzi, încît nu mai puteau face faţă, căci vestea s-a dus repede şi toţi mafioţii comandau îmbălsămări. Ştirea s-a dus şi în ţară, aşa că medicii şi-au propus să extindă afacerea. Însă s-au lovit de o problemă dificilă, de nerezolvat: lipsa de cadre calificate. Şi atunci au înţeles vorba înţeleaptă a tovarăşului Stalin şi i-au dat dreptate: cadrele rezolvă totul. 

Bandiţii însă veneau, iar comanda lor suna simplu: „fă-l pe şefu’ nostru să fie ca viu, să fie aşa cum e Ilici”. În cîţiva ani, ţara s-a umplut de „Ilici”, modelul Lenin s-a multiplicat la nesfîrşit. Aşa se vede perfect modul în care are loc transferul sensului de la o ideologie la alta. „Cadavrul”, încărcat cu o semnificaţie pur politică, cu o ideologie foarte clară, este transferat în zona comercialului. Practic, „icoana” ideologică a comunismului nu face acum decît să funcţioneze ca motor al capitalului, ideologia împotriva căreia luptase toată viaţa. „Cadavrul nr.1” vinde azi, nu mai dă decrete. Cum spune noul slogan al promotorilor noii ideologii: „nu vă temeţi tovarăşi, Lenin s-a privatizat!”

 Mă opresc aici.

Al tău,

Vasiliy Andreevici

-
22 April, 2010
in: Blog   
Niciun comentariu

Comments

Leave a Reply