CE-AI MAI CITIT?, cu Vasile Ernu

TVR Iași

CE-AI MAI CITIT? 23 FEBRUARIE, ORA 19.00 Se împlinesc 3 ani de la invazia Rusiei în Ucraina. Războiul are chip și formă, are viață proprie și moarte pe toate fronturile. Tragedia continuă cu “negocierile de pace” dintre Putin și Trump, condiții umilitoare pentru victime, inacceptabile. Lumea liberă stă în apnee, instituțiile și structurile Europei păstrează tonul civilizat, dar perplex. De ce suntem aici? O privire înapoi, spre anii ’90, cu scriitorul Vasile Ernu. “Generația Canibală” (IAȘI, Polirom, 2024) privește înapoi, spre anii ’90, cu uimirea lui Angelus Novus, un timp aglomerat în evenimente și transformări uimitoare, pe care l-am trăit cu toții în goană și autofagie. Realizator, Oana Lazăr. Duminică, 23 februarie, ora 19.00

CULT | NEBUNII ANI ’90 SAU „GENERAȚIA CANIBALĂ”

Euronews România 11 Feb 2025

Despre anii ’90 și cum au modelat ei istoria actuală a societății românești, am stat de vorbă cu scriitorul Vasile Ernu. Am pornit discuția de la volumul său recent, „Generația canibală”, un titlu care continuă un parcurs literar și documentar al autorului, acela al „sălbaticilor copii Dingo”. „Generația canibală” este despre transformările sociale din România anilor ’90. Cuvântul „canibalism” face referire, de fapt, la violența din societate, la fragmentarea acesteia și, nu în ultimul rând, la felul în care toate acestea au marcat și modelat, ulterior, ceea ce suntem astăzi.

Scriitorul Vasile Ernu: „Valoarea cea mai mare a Iașului, evident, constă în oameni” / INTERVIU ZDI

De Andreea POPA / Ziarul de Iași / vineri, 21 februarie 2025,

„Culegem niște roade ale unor epoci care sunt o reacție la niște inegalități, la niște dezechilibre, la abandonul unei populații pe care nimeni nu a mai reprezentat-o, la excesele altor grupări politice care au fost înainte și au creat tot soiul de imagini false”, afirmă scriitorul Vasile Ernu despre ascensiunea discursului extremist și naționalist din România și Europa, într-un interviu pentru „Ziarul de Iași”.

Vasile Ernu a fost prezent la Iași pentru lansarea volumului Generația canibală, publicat la Editura Polirom, o carte care analizează transformările societății postcomuniste și modul în care generațiile de după 1989 au preluat puterea. În interviul acordat, autorul vorbește atât despre moștenirea anilor ’90, diferențele dintre generații și orașul Iași, cât și despre contextul politic actual din România și războiul ruso-ucrainean.

• „Generația canibală” este o carte care explorează transformările profunde ale societății postcomuniste, analizând modul în care generațiile au preluat puterea după 1989. Cine sunt acești „canibali” despre care vorbiți? Ce anume consumă și ce lasă în urmă?

„Generația” este luată ca o parte a celei mai active societăți, cei care aveau, să zicem așa, grosso modo, între 16 ani și 35 de ani – generația foarte vie, cea mai dinamică a societății – chiar dacă într-o epocă sunt mai multe generații, de exemplu, este cea a părinților noștri, spre 40 de ani, care au fost loviți altfel, sau cea a copiilor care au perceput altfel această epocă. Sunt anii ’90 și, cumva, am vrut să vorbesc despre cei care erau cei mai activi și ne reprezintă, din care făceam și eu parte.

„Canibală” este o metaforă foarte dură și puternică, dar care pentru mine este reprezentativă pentru ce s-a întâmplat în acea epocă. Adică a fost o epocă care a canibalizat trecutul, l-a consumat, l-a devorat și chiar l-a negat în totalitate, care e de înțeles pentru ura față de comunism și de tot ce s-a întâmplat înainte, dar n-a vrut să fie ca o epocă a continuității, ci ca o epocă de ruptură a discontinuității. Mai sunt câteva informații legate de felul în care ne-am comportat, felul în care am început să devenim canibali între noi și față de noi, prin acest nou accent foarte mare pe consum, pe individualism, pe puterea feroce, unul împotriva altuia, adică a unei societăți care nu mai avea aproape nimic cu ceea ce moștenise, cu ceea ce era vechi.

Vasile Ernu: „Ce am semănat în anii ’90, acum vom culege”

• Credeți că „generația canibală” este un fenomen specific spațiului postcomunist sau este o tendință globală?

Eu cred că astfel de epoci au existat în diverse alte zone. Nu cred că este specifică nouă. Eu consider că epoca anilor ’90 un soi de western, doar că westernul Estului, adică, așa cum vedem noi în filmele americane, când iei pușca și te duci tu singur, îți rezolvi toate problemele. Tu ești statul, tu ești legea, tu ești tot, pentru că ai puterea asupra vieții celuilalt. În occident s-au întâmplat lucrurile acestea, doar că diferența este că ce s-a întâmplat la ei în 200-300 de ani la noi s-a întâmplat în vreo 10 ani. Densitatea schimbărilor a fost foarte mare într-o perioadă prea scurtă de timp și asta a produs o epocă foarte intensă, aproape ca un drog. Asta este diferența între Est și Vest. Procesul acesta de canibalizare, de modernizare accelerată, de intrare într-o paradigmă occidentală s-a întâmplat, doar că la nivel foarte intens și foarte rapid, iar asta a lăsat traume destul de mari.

• Privind înapoi, considerați că această tranziție din anii ’90 putea fi gestionată altfel?

Asta e o întrebare la care e foarte greu de răspuns. Eu tind să cred acum, chiar și dacă ne uităm în cadrul întregului spațiu ex-comunist, că observăm cum tranzițiile au fost destul de diferite –unele au fost mai mari, unele mai violente, unele mai controlate, altele liberalizate total, cu tot soiul de economii de șoc. Deci însăși ideea că trebuie să-i facem pe oameni să treacă printr-un șoc e o chestie violentă.

Astăzi, cred că noi am fi putut trece tranziția mai lent, mai puțin violent și cu pierderi mai mici. Ceea ce spun eu în general și dau de înțeles în carte este că pierderile Estului în această epocă de tranziție au fost mult prea mari. Pe mine nu mă deranjează atât de mult sau nu mă interesează atât de mult pierderile la nivel de infrastructură, de instituții, de resurse, de fabrici, uzine și așa mai departe. Reprezintă o pierdere importantă, dar se pot ușor reface. Ceea ce mie mi se pare că am pierdut este la nivel de resurse umane, iar asta e foarte greu de refăcut, aproape imposibil.

Pe de o parte, e bine să învățăm din povestea asta, să sperăm că nu mai trecem prin această epocă ’90. Pe de altă parte, trebuie să înțelegem că ceea ce am pus la baza societății noastre în anii ’90, adică ce am semănat atunci, noi acum vom culege. De asta spun că ceea ce se întâmplă astăzi pe scena locală și globală este legat foarte mult și de anii ’90, de felul în care am construit noi lumea noastră și lumea globală în acei ani, pentru că atunci s-au construit bazele.

Scriitorul spune că cei care emigrează au mai puține șanse decât cei care rămân

• Mulți dintre tinerii din acea perioadă au plecat spre Occident cu speranțe mari. Cât de diferite au fost șansele celor care au rămas față de a celor care au plecat?

Cert este că pe termen mediu și lung, de obicei, se pare că cei care pleacă pierd mai mult decât cei care rămân. Aici nu e vorba doar despre poziții sociale, statut și așa mai departe, ci despre un anumit tip de confort cu sine însuți, cu societatea, cu viață și așa mai departe. Migrația e o chestiune complicată, dorită și de multe ori e o chestiune care nu se vede, e ascunsă. Cei care au rămas aici au trecut și ei prin multe forme de violență, dar au trecut construind aici, într-o societate care cumva e a lor.

Dacă ne uităm acum la populație, mai ales dacă vorbim despre generația mea, observăm o nemulțumire destul de mare. Chiar dacă au un nivel de trai bun sau au un nivel de poziții sociale, există totuși o nemulțumire foarte mare, pentru că eu cred că ei trăiesc un soi de nemulțumire a unui preț prea mare plătit. Ne e foarte greu să ne gândim la faptul că mai mult de jumătate dintre prietenii noștri sunt aruncați în toate colțurile lumii, că pe mulți i-am pierdut pe drum, că au fost multe tragedii, ne-am distrus sănătatea, familia și așa mai departe. Lucrurile astea se cuantifică și la un moment dat îți dai seama că e un preț cam mare pentru asta.

Cum poate să înțeleagă un tânăr viața din anii ’90? Trăind o săptămână fără bani

• Dacă i-ați putea explica unui tânăr român din 2025, din generația Z, de exemplu, ce a însemnat să trăiești în România anilor ’90, ce i-ați spune?

Eu încerc întotdeauna să le explic cum ar fi să trăiești o săptămână fără bani. Astăzi e greu, aproape de neimaginat ca un copil să poată trăi fără bani. Noi am trăit foarte mult timp fără bani, adică ne bazam pe alt tip de relații, de troc, de schimb, de pachet, de bișniță, de orice. Sau să trăiască într-un cămin în care nu curge apa. E foarte interesant să expui la astfel de situații copii care pur și simplu nu își imaginează că asta poate funcționa sau că poți trăi în astfel de condiții. Noi nu le vedeam ca mari tragedii, lucrurile astea le vedeam ca pe niște banalități care trebuie rezolvate. Astăzi, ar fi, probabil, niște tragedii pentru ei.

• Sunt șansele lor mai mari acum?

Șansele nu sunt date întotdeauna de nivelul de bunăstare pe care îl ai, fiindcă acesta este combinat cu un anumit tip de motivație și de infrastructura pusă la dispoziție. Da, putem spune că au mai multe șanse, pentru că au la dispoziție mult mai multe elemente. În același timp, observ că au mult mai puțină motivație, pentru că deja sunt o mulțime de lucruri pe care le au de la sine primite. În acest sens, da, lor le e mai ușor decât părinților lor, dar asta nu înseamnă că vor produce lucruri peste ce au produs părinții lor.

Vasile Ernu: „Nu cei foarte pregătiți ajung să conducă țara, ci niște oameni care ar trebui să ajungă cel mult un vânzător de chioșc”

• Generația care a crescut în anii ’90 este astăzi cea care domină viața publică, politică și economică. Credeți că această generație și-a asumat responsabilitatea pentru haosul acelei perioade sau a perpetuat un model distructiv?

Când vorbim despre structurile de vârf sau ale politicului și așa mai departe, este clar că e foarte important să fi păstrat instituțiile funcționale. E clar că noi am distrus sau am avariat foarte multe instituții importante ale statului, ale societății, am demantelat foarte multe elemente importante din societate, am lovit în stat și în instituțiile lui destul de mult, pentru că l-am urât. Noi am crezut foarte mult în această alternativă a pieței libere, a unui stat minimal. E la fel de drept că lumea politică a avut mecanisme de contra selecție. Acesta e un fenomen foarte interesant, pentru că de multe ori eu râd cu prietenii mei, fiindcă e foarte greu să ne transpunem acum în anii ’90, știind ce copii pregătiți eram în anii ’90.

Probabil am fost cea mai pregătită generație a României și ne gândim că, dintre noi, nu cei foarte pregătiți ajung să conducă țara, ci niște oameni foarte puțini pregătiți, adică oameni care ar trebui să ajungă cel mult un vânzător de chioșc. Iată că a fost o contra selecție pe diverse motive, diverse cauze și care s-a dovedit că a produs un anumit tip de clasă politică.

Astăzi suntem vinovați toți, nu doar clasa politică e vinovată, suntem vinovați mai mult, dar ei au o responsabilitate mai mare. Noi am produs o clasă socială, o pătură socială și un grup politic în care astăzi e cumva destul de jenant să ne regăsim. Nu ne regăsim în el, pentru că noi știm cât de bine am fost pregătiți, noi știm cine sunt acești oameni, dar asta este realitatea. Dacă nu reușim să punem oameni mai buni, mai pregătiți, e și problema noastră.

Cea mai mare valoare a Iașului: oamenii

• Între anii ’90 și ’96 ați locuit la Iași. Cum era Iașul anilor ’90 comparativ cu cel de astăzi? Ce s-a pierdut și ce s-a câștigat?

Sunt două Iașuri foarte diferite. Valoarea cea mai mare a Iașului, evident, constă în oameni. Eu întotdeauna consider că este orașul cu cea mai bună resursă umană pe care eu am întâlnit-o vreodată, datorită unei istorii a acestui oraș, instituțiilor, tradiției liceelor, școlilor și așa mai departe. Este printre primele cel puțin trei orașe ale țării.

Partea interesantă a acestui oraș este un anumit stil de târg molcom. De exemplu, în partea urbană, mie îmi place foarte mult la Iași, dar acum dispare din păcate, zona de mahalale cu grădini, case și curți, lucru care e un soi de rural urbanizat. Adică ai impresia că parcă ești la țară, dar nu ești la țară, ești la oraș.

Pentru mine a fost foarte important, de exemplu, ușurința cu care oamenii sunt dispuși să se deschidă sau să te ajute. Eu nu am mai întâlnit asta nicăieri atât de mult într-un oraș mare, fiindcă la țară e altceva. Oamenii aveau grijă de noi, ne dădeau de mâncare, ne ajutau. Orașul este interesant prin felul lui molcom de a fi.

Astăzi, este vizibil într-o creștere destul de dinamică. Cred că în acest moment este printre cele mai dinamice orașe ale României, probabil cu cea mai mare creștere din acest moment din România, pentru că a avut și un decalaj.

E greu să mă obișnuiesc cu aceste multe blocuri noi, multe centre comerciale imense. Acestea fac parte din dezvoltarea orașelor din ultimii 20-30 de ani. E un oraș într-o dezvoltare foarte puternică. Deja este alt oraș, cu toate că, în același timp, eu zic că aici încă mai este unul dintre puținele orașe în care oamenii mai au timp. Adică mai poți să stai să mai povestești pe îndelete, lucru care nu se mai întâmplă în alte orașe unde totul e în mare viteză. De exemplu, eu îmi petrec aproape toate sărbătorile de iarnă la Iași, pentru că ne simțim cel mai bine, pentru că oamenii sunt cei mai deschiși, iar asta spune ceva despre mine și relația cu acest oraș. Îl iubesc foarte mult!

• În carte aveți un capitol dedicat crâșmelor din Iași. Vorbiți despre contrastul dintre biserici și crâșme. Care era „ritualul” unei seri într-o crâșmă ieșeană a anilor ’90? Ce făcea din aceste locuri un spațiu unic?

Înainte, erau foarte puține și erau niște locuri care se închideau devreme. Au explodat în anii ’90. Au devenit foarte importante în viețile oamenilor, mai ales ale studenților. Chiar dacă erau puțini bani, foarte interesant era tocmai acest timp fără limite. Adică te duceai oricând, veneai oricând. Și ceea ce e foarte interesant e că nu trebuia să te duci cu bani. Eu nu știu de unde ne găseam noi bani să mai bem câte o bere, că noi tot timpul n-aveam, dar niciodată n-am avut sentimentul că nu o să găsim, că nu o să consumăm ceva.

Era acest aer de libertate, era un loc unde lumea se cunoștea. Acolo am cunoscut zeci și sute de oameni – studenți de pe la alte catedre și facultăți, studenți din toată regiunea. Mi-am făcut multe relații și am cunoscut mulți copii – din Suceava până la Constanța, de la Bacău până la Chișinău. Veneau studenți de peste tot. Te cunoșteai mai mult la crâșmă decât la facultate. Acolo învățai, citeai, discutai și povesteai. Astăzi, crâșmele au cu totul altă funcție, nu se mai întâmplă asta. Crâșme e un termen generic pentru locul în care se bea, adică ceea ce numim noi baruri.

Vasile Ernu: „Ce am trăit noi în anii ’90 la nivel regional, acum s-ar putea să trăim la nivel global”

• Având în vedere contextul politic actual din România, inclusiv alegerile prezidențiale și ascensiunea discursurilor extremiste, ce spun aceste lucruri despre direcția în care se îndreaptă România?

Din păcate, dacă ar fi doar România să îndrepte într-o direcție, ar fi simplu, pentru că s-ar găsi niște țări mai mari să ne pună la punct. Dar am impresia că tot globul a luat-o într-o direcție. Din păcate, eu îi ironizez puțin și spun că acum s-ar putea să începem să trăim o epocă ’90, dar la nivel global. Adică ce am trăit noi în anii ’90 la nivel regional, acum s-ar putea să trăim la nivel global, pentru că e vorba despre dizolvarea unor instituții, despre un anumit tip de isterie mistico-comercială. Există un accent pe o instabilitate foarte mare. Nu se prevestește nimic foarte bun. Eu cred că vom trece prin niște fluctuații destul de mari, dar sper să nu fie foarte violente. Aceasta este singura mea speranță.

Dorința de extremism și naționalism vine din probleme nerezolvate în timp. „Un Georgescu și un Trump nu apar de nicăieri”

• Așa cum ați spus, observăm o creștere a discursului extremist și naționalist, atât în România, cât și în Europa. De unde vine această tendință și cât de periculoasă este?

Ea vine din niște niște nemulțumiri, din niște probleme nerezolvate în timp. E clar că s-au făcut multe greșeli. Adică, practic, ceea ce spuneam mai devreme, că noi culegem acum niște roade ale unor epoci, pentru că ele sunt o reacție la ceva, la niște inegalități, la niște dezechilibre, la abandonul unei populații pe care nimeni nu a mai reprezentat-o, la excesele altor grupări politice care au fost înainte și au creat tot soiul de imagini false. Toate lucrurile acestea au contribuit, pentru că un Georgescu și un Trump nu apar de nicăieri. Până și un Putin nu apare de nicăieri. Sunt niște cauze, iar acum vedem efectele acestor lucruri. E clar că am lăsat multe probleme nerezolvate și acum ele dau roade.

• Societatea pare tot mai atrasă de mesajele populiste și extremiste. Intelectualii, scriitorii și jurnaliștii ar trebui să le contracareze, pentru a ajuta la salvarea democrației?

E de datoria noastră, ca scriitori și jurnaliști, să pledăm pentru aceste valori umaniste și împotriva oricărui oricărei forme de extremism. Însă, dincolo de munca noastră de a explica, de a scrie și de a ne pronunța, cred că cheia problemelor se află în zona politicului și mai ales a politicului care decide zona economicului. Acolo sunt cheile principale. Deci, practic, noi, ceea ce ar trebui să facem mai mult, dincolo de discurs și text, este să facem presiune pe politic în care să se ia niște decizii și să facă niște politici care să amelioreze viața oamenilor, să stopeze tot soiul de furii, fobii și așa mai departe. Oamenii au nevoie de niște răspunsuri și aici se poate lucra mult mai eficient pe zona asta.

• Credeți că există forțe democratice capabile să reînvie speranța în politică sau vom asista la o lungă perioadă de stagnare și conflict?

Am avut o perioadă parte de un anumit tip de prosperitate și un anumit tip de libertate, care eu cred că nu ne-a displăcut. Adică am făcut multe prostii, dar avem și lucruri pe care merită să le ținem. Nu cred că am vrea foarte mult să intrăm într-o zonă de autoritarism, după ce ne-am bucurat de o libertate destul de decentă mulți ani de zile.

Vasile Ernu despre războiul ruso-uncrianean: „Eu cred că e de datoria noastră să ne solidarizăm cu victimele și să condamnăm agresorul”

• Aveți o legătură personală cu spațiul ex-sovietic, sunteți născut în Odesa, iar războiul din Ucraina este un subiect esențial în contextul actual. Cum ați trăit, din punct de vedere personal, momentul în care războiul a ajuns atât de aproape de locurile copilăriei?

Am scris foarte mult atunci, în perioada aia. Chiar cartea se termină cumva cu această poveste, că eu consideram că va exista o revanșă și revanșa a venit sub formă de război. Recunosc că eu nu am crezut până în ultima clipă că va exista acest război și eu cred în continuare că el putea fi ocolit, prevenit. Pentru mine, a fost o tragedie. Zona aceea din Ucraina mi-e foarte apropiată, am copilărit acolo, am umblat pe acolo. E ca și cum s-ar duce războiul în grădina bunicilor și între doi colegi de bancă.

În același timp, am avut o poziție foarte clară. Eu cred că e de datoria noastră să ne solidarizăm cu victimele, iar victima în cazul dat este Ucraina, și să condamnăm agresorul, care în cazul dat este Rusia. Niciodată n-am avut un dubiu asupra acestor lucruri. Putem discuta, evident, despre cauze și așa mai departe. Însă, în primul rând, trebuie să condamnăm agresorul și să ne solidarizăm cu victima. Acesta este un lucru important și mai ales pentru mine, ca intelectual, ca scriitor, care cunosc ambele părți destul de bine.

• România a adoptat o poziție fermă în sprijinul Ucrainei, dar există și voci care contestă acest ajutor. Este România într-un real pericol?

Noi suntem într-o structură politică, comunitatea europeană și NATO. Asta ține de o decizie a statului, a cetățenilor români. Ne-am asumat asta, trebuie să mergem pe această cale, chiar dacă, din când în când, trebuie să mai punem în discuție anumite lucruri, dar cred că e bine ce am făcut în acest sens. Nu cred că suntem mai puțin în pericol decât celelalte state, adică fiind parte a acestor structuri, noi cumva avem niște reguli de joc comune. În acest moment, eu tind să cred sau sper foarte mult că se va pune capăt acestui război prin diplomație, evident, fără a sacrifica Ucraina. Eu sper foarte mult la o pace echitabilă. Cred că un război e ultimul lucru pe care l-am dori în zona noastră

„Războiul este probabil cea mai mare tragedie care se poate întâmpla unei populații”

• Cunoașteți foarte bine ambele tabere. Ce credeți că ar trebui să înțeleagă românii în urma acestui conflict aflat chiar la granițele țării?

Ceea ce e foarte important să înțelegem acum este că o mulțime de chestiuni pe care credem că le-am depășit nu sunt depășite definitiv. O mulțime de valori, o bunăstare, o libertate pe care am câștigat-o, nu sunt câștigate definitiv și oricând pot fi pierdute. E foarte important să înțelegem că multe lucruri bune câștigate le putem pierde foarte ușor și trebuie să ținem la ele. Așa cum nu cred că trebuie să credem că nimic nu e ireversibil. De multe ori sunt reversibile, ba chiar în mai rău. Și de asta eu zic că e foarte important în această lecție să înțelegem că trebuie să știm să facem un anumit tip de compromisuri de politică care să nu ducă în niciun caz la un conflict militar, pentru că războiul este probabil cea mai mare tragedie care se poate întâmpla unei populații. Și mai ales, să învățăm că ceea ce avem trebuie să prețuim foarte mult și să ținem la el.

Despre Vasile Ernu

Vasile Ernu s-a născut în Odesa, URSS, în 1971, este un scriitor, eseist și comentator politic roman. A fost redactor fondator al revistei „Philosophy & Stuff” și a colaborat cu publicații precum „România liberă”, „HotNews”, „Adevărul”, C„riticAtac” și „Libertatea”. A debutat cu volumul Născut în URSS (2006), o lucrare apreciată, premiată și reeditată de mai multe ori. A publicat cărți precum Ultimii eretici ai Imperiului, Sectanții, Bandiții sau Jurnal la sfârșitul lumii. De asemenea, a coordonat volume colective pe teme politice și sociale, fiind unul dintre fondatorii platformei CriticAtac.

Bogdan Crețu despre volumul “Generația canibală”, de Vasile Ernu, Editura Polirom, 2024

23 Februarie 2025, 16:07

Vasile Ernu “încearcă să lucreze ca un antropolog, încearcă să restituie cît mai mult din fenomenul pe care și l-a ales drept țintă: anii ’90.”, spune criticul Bogdan Crețu.

Acultați aici Radio România Cultural

Suntem vii și trebuie să ne bucurăm sau istoria unui ornitorinc

Foto: Șerban Mestecăneanu

Cineva aseară mi-a scris: Ernu este un Ornitorinc – m-a pus pe gânduri. Vedeți la final de ce. Nu pot să neg.
Nu mă așteptam să văd atât de multă lume și atât de diversă. Îmi spune amicul că erau la un moment dat spre 200.
M-a surprins faptul că nu cunoșteam mai bine de jumătate. Din cei cărora le-am dat autografe cred că nu știam 70%. M-am bucurat să cunosc oameni noi: din generații diferite, din zone diferite.
Unii au venit cu copii mici înainte de lansare doar să ia cartea și să mă salute. Alții au fost aduși de copiii deja maturi: când ai 50+ te aduc copii de 20+ la chef la Ernu. Alții s-au pierdut pe drum – m-au sunat să-mi zică că au amețeli – mamiciko, sănătate. Semne. Unii nu au mai încăput.
– Să faci într-un loc mai mare.
– Nu am haine de operă – noi cei cu boarfe de secănd.
Glumesc: îmi place aglomerația la evenimente, când oamenii dau coate ca să intre, când contextul îi impune să negocieze spațiul, locul – așa se cunosc, așa află că sunt oameni: să cedeze, să negocieze, să interacționeze.
Scuze: sunt din 90 – felia de pâine trebuie împărțită ca să nu murim. Azi eu, mâine tu – de mai mult nu e nevoie.
De ce nu faci lunar? Înțeleg – oamenii au nevoie de viață în real: au obosit de on-line. Devine insuportabilă.
M-am simțit bine doar uitându-mă la cât de bine se simt oamenii împreună.
Erau peste 10 grupuri diferite – pe unele le știam parțial: am vorbit mereu în fugă. Asta-mi pare rău.
S-a râs mult – s-a râs mult. S-a țopăit. Și chiar mi-au cântat la 00.00: am văzut azi pe video – nu pun că compromit jumătate de București haha. Copii educați – ne-a iertat și poliția de amendă, sper.
Îmi pare rău că mulți prieteni nu au putut ajunge din diverse motive. Eu înțeleg perfect: la rândul meu pierd ocazii unice. Face parte din viață. Mă bucur că au venit oameni de care habar nu aveam – un nou început.
Mulțumesc – în ordinea oamenilor care nu se văd: bucătarul Umesh venit din alte zări. Celor de la bar – Iorgu, Bianca și Iulia + Ana – știu ce însemnă această muncă: am trecut pe acolo. Mulțumesc – fără voi nu ar fi ieșit nimic: Londo rezistă.
Adi – știe, a dus greul. Septi DJ mersi. Ai mei din preajmă și prietenii – ei știu: la greu alături.
Ah, invitații: Iulia, Oana, Bogdan – de nădejde și la bine și greu. Mulțumesc. Truewines – nu vă uit….
Toți cei care au venit – mulți, cu dragoste promit să mai facem: dacă viața ne va mai da o șansă.
Și am primit așa un comentariu – nu-l îmbunătățesc: nu știu cine e omul dar sună cumva:
”Vasile Ernu este, cred, cel mai straniu personaj pe care l-am întâlnit în viața mea. E ca ornitorincul. Nu există în RM/Basarabia/Bugeac acest tip de om. Nu există în România așa ceva. Ai vrea să-l compari cu Panait Istrati, dar e mult mai calculat și mai neangajat. Da, este scriitor. Nu altceva. Povestește, sincopat, dar într-un mod în care se regăsește fiecare măcar parțial. Într-o lume care nu poate îmbătrâni din varii motive, Vasile e un model de aventură responsabilă, de junețe cu bătrânețe, de artă social-distractivă, de entertainment serios.”
Ce să zic: nu cred că am întâlnit în viața mea ceva mai serios decât astfel de întâlniri de mese, chefuri de o relaxare serioasă până la lacrimi de rîs. E despre viață și moarte – despre noi.
Am plecat în noapte – să dorm ca să mă trezesc lingă cei dragi. Ceea ce vă doresc și vouă.
Mulțumesc pentru urări! Să fim buni și anul acesta.

Cineva aseară mi-a scris: Ernu este un Ornitorinc – m-a pus pe gânduri. Vedeți la final de ce. Nu pot să neg.
Nu mă așteptam să văd atât de multă lume și atât de diversă. Îmi spune amicul că erau la un moment dat spre 200.
M-a surprins faptul că nu cunoșteam mai bine de jumătate. Din cei cărora le-am dat autografe cred că nu știam 70%. M-am bucurat să cunosc oameni noi: din generații diferite, din zone diferite.
Unii au venit cu copii mici înainte de lansare doar să ia cartea și să mă salute. Alții au fost aduși de copiii deja maturi: când ai 50+ te aduc copii de 20+ la chef la Ernu. Alții s-au pierdut pe drum – m-au sunat să-mi zică că au amețeli – mamiciko, sănătate. Semne. Unii nu au mai încăput.
– Să faci într-un loc mai mare.
– Nu am haine de operă – noi cei cu boarfe de secănd.
Glumesc: îmi place aglomerația la evenimente, când oamenii dau coate ca să intre, când contextul îi impune să negocieze spațiul, locul – așa se cunosc, așa află că sunt oameni: să cedeze, să negocieze, să interacționeze.
Scuze: sunt din 90 – felia de pâine trebuie împărțită ca să nu murim. Azi eu, mâine tu – de mai mult nu e nevoie.
De ce nu faci lunar? Înțeleg – oamenii au nevoie de viață în real: au obosit de on-line. Devine insuportabilă.
M-am simțit bine doar uitându-mă la cât de bine se simt oamenii împreună.
Erau peste 10 grupuri diferite – pe unele le știam parțial: am vorbit mereu în fugă. Asta-mi pare rău.
S-a râs mult – s-a râs mult. S-a țopăit. Și chiar mi-au cântat la 00.00: am văzut azi pe video – nu pun că compromit jumătate de București haha. Copii educați – ne-a iertat și poliția de amendă, sper.
Îmi pare rău că mulți prieteni nu au putut ajunge din diverse motive. Eu înțeleg perfect: la rândul meu pierd ocazii unice. Face parte din viață. Mă bucur că au venit oameni de care habar nu aveam – un nou început.
Mulțumesc – în ordinea oamenilor care nu se văd: bucătarul Umesh venit din alte zări. Celor de la bar – Iorgu, Bianca și Iulia + Ana – știu ce însemnă această muncă: am trecut pe acolo. Mulțumesc – fără voi nu ar fi ieșit nimic: Londo rezistă.
Adi – știe, a dus greul. Septi DJ mersi. Ai mei din preajmă și prietenii – ei știu: la greu alături.
Ah, invitații: Iulia, Oana, Bogdan – de nădejde și la bine și greu. Mulțumesc. Truewines – nu vă uit….
Toți cei care au venit – mulți, cu dragoste promit să mai facem: dacă viața ne va mai da o șansă.
Și am primit așa un comentariu – nu-l îmbunătățesc: nu știu cine e omul dar sună cumva:
”Vasile Ernu este, cred, cel mai straniu personaj pe care l-am întâlnit în viața mea. E ca ornitorincul. Nu există în RM/Basarabia/Bugeac acest tip de om. Nu există în România așa ceva. Ai vrea să-l compari cu Panait Istrati, dar e mult mai calculat și mai neangajat. Da, este scriitor. Nu altceva. Povestește, sincopat, dar într-un mod în care se regăsește fiecare măcar parțial. Într-o lume care nu poate îmbătrâni din varii motive, Vasile e un model de aventură responsabilă, de junețe cu bătrânețe, de artă social-distractivă, de entertainment serios.”
Ce să zic: nu cred că am întâlnit în viața mea ceva mai serios decât astfel de întâlniri de mese, chefuri de o relaxare serioasă până la lacrimi de rîs. E despre viață și moarte – despre noi.
Am plecat în noapte – să dorm ca să mă trezesc lingă cei dragi. Ceea ce vă doresc și vouă.
Mulțumesc pentru urări! Să fim buni și anul acesta.

La RFI cu Mihaela Dedeoglu – despre Generația canibală

Interviu cu Vasile Ernu: „Sunt educat să gândesc ca un copil de imperiu, să valorific tragedia și să nu am nici cel mai mic complex față de nimeni”

Florin Poenaru discută cu Vasile Ernu despre noua sa carte – Generația canibală. Cartea maturității. – sursa CriticAtac

Felicitări, Vasile, pentru noul tău volum, Generația canibală (Polirom 2024). Când l-am citit mintea mea nu se putea abține să nu facă mereu paralele cu Liberă, cartea lui Lea Ypi (Pandora M, 2024), în ciuda diferențelor destul de mari. Dacă Ypi scrie în engleză într-un stil menit să placă unui public occidental încă fascinat de exotismul postcomunist (Albania, față de spațiul estic și cel ex-Yugoslav încă mai degajă o astfel de mistică în prezent), textul tău, în manieră caracteristică, e un melanj de genuri și stiluri, undeva la granița dintre memoir, travelog și o lungă postare pe facebook. Atât în Sălbaticii copii Dingo cât și în continuarea sa, Generația canibală, dai voce unei experiențe generaționale, practic retrăirea tranziției dintr-o perspectivă subiectivă, dar nu neapărat autobiografică, o tranziție ce nu e doar temporală și politică, ci și, sau poate mai ales, geografică și culturală. Cele două volume reprezintă și o formă de sinteză a volumelor tale anterioare, o sinteză ce se realizează în epoca rețelelor sociale și a formelor de rememorare făcute posibile de acestea. Din acest punct de vedere mi se pare foarte ofertant teoretic demersul tău pentru că pune întrebarea cheie: ce și cum ne mai amintim din anii 80-90, ultimii ani analogici, din mijlocul fragmentării digitale prezente, în care uitarea e precondiția fundamentală ca ceva nou să apară. Ai avut în vedere în mod explicit această dimensiune a păstrării memoriei? Legat de acest aspect eram curios pentru cine ai scris, totuși cartea? O reamintire-bilanț pentru colegii tăi de generație sau o poveste din preistorie pentru cei mai tineri?

Mulțumesc. Interesantă paralela cu Lea Ypi, pe care o apreciez și cu care chiar începusem să facem un interviu care însă nu s-a materializat. Cu toată aprecierea mea, dar fără falsă modestie, cred că volumul meu are o miză ceva mai mare și e stratificat ceva mai complex. Dar nu asta e tema: întrebarea este cumva ce am făcut? Sau ce am vrut să fac?

Cele două cărți, care construiesc un diptic, sunt o arheologie personală, subiectivă, cu ambiție ”generațională” dar care nu e atât un demers despre memorie cât e o muncă de reflecție și înțelegere. Adică demersul meu care apelează la memorie, la povești trăite, găsite sau documentate, au ca scop mai degrabă construirea unui mozaic social care să ne ajute să înțelegem o epocă. Pentru mine nu atât generația este importantă cât epoca. Generația e parte a epocii.

Demersul meu – și asta e aproape programatic – este despre cum povestim o epocă: cum o încadrăm în timp, care sunt caracteristicile ei, mirosul ei, muzica ei, imaginile ei, practicile ei. E acel mozaic bizantin din biserici sau cel sovietic de pe clădiri compuse din multe cioburi: de aproape nu vezi nimic decât pietre, cioburi colorate dar de la distanță se văd culori, figuri – până vezi întregul.

Ce definește o epocă? Care e acel Zeitgeist – spirit al timpului, care sunt elementele cheie care produc o epocă. Anii 80, de care se ocupă Sălbaticii copii dingo și anii 90 – care e tema Generației canibale –  sunt foarte diferiți chiar dacă au continuități și discontinuități. Cum curge timpul, cum se schimbă anumite ierarhii, valori, structuri. Culmea e că pe mine materia epocii mă interesează tot mai mult. Deseori spun că istoria materiei unei epoci e mai importantă decât istoria ideilor ei – e mai rezistentă și afectează mai profund istoria umană. Nimeni nu-și mai amintește propaganda vremii – dar toți din generația mea știu bine o mulțime de gusturi, practici, obiecte. Toată infrastructura acelor ani e mintea noastră acum. Ea ne-a formatat mai mult decât propaganda care nu mai avea niciun sens.  De asta dau exemple dure cu trenul care schimbă roțile la vamă – acolo Imperiul la vamă schimbă întâi infrastructură și după aceea mintea, ca în filmul Transformers.

Adică, aceste  cărți pentru mine, sunt un fel de a lucra pentru a înțelege – un demers de reflecție dar făcut cu aceste instrumente: memorie, relații, obiecte, istorii.

În același timp îmi dau seama de un imens avantaj pe care l-am avut. Sunt un produs al unui Imperiu – probabil cel mai mare și complex imperiu modern. Doi – experiența colosală cumulată a comunismului – un regim radical diferit de ”restul lumii” – asta e foarte important. Eu sunt cred printre primii care face această muncă  asumat în România: valorificarea pozitivă a experienței comuniste. Spun clar: da, venim din iad, dacă vreți, o experiența tragică, dar experiența noastră e unică, e colosală. Valoarea noastră este dată de unicitatea și complexitatea acestei experiențe colosale la nivel istoric. Eu sunt educat să gândesc ca un copil de imperiu, să valorific tragedia și să nu am nici cel mai mic complex față de nimeni – ba chiar am unul de superioritate, așa m-au educat. Eu capitalist pot deveni în 5 minute – ei comunist nu pot deveni: nu au cum, le lipsește experiența și înțelegerea. Această diferență e un imens avantaj. Suntem cumva ultimii antici iar tragediile păstrează cel mai bine esența umană.

Revin. La mine se mai adaugă stratul basarabean – periferie de imperiu – și cel religios de experiență prin familie: marginal – în imperiu. Acum vin cu experiența sovietică într-o Românie care are total altă experiență. Călătoresc din Chișinău în Iași, Cluj, Timișoara, multiple straturi, multiple experiențe, multiple geografii și diverse grupuri sociale. În carte sunt enorm de importante aceste poziții din care privești societatea, lumea, oamenii, schimbările.

Am avut cele mai diverse  și uneori proaste poziții din care am privit schimbările și asta e un imens privilegiu. Acum când am lucrat îmi dau seama câte poziții unice – geografice, sociale, politice –  de a privi lucrurile am avut. Asta e crucial pentru munca mea.

Pentru că e un subiect enorm despre care sper să mai avem ocazia să vorbim și în alte contexte, vreau să ne explici rapid cum tematizezi noțiunea de generație (succesiune de generații, luptă între generații etc.), care e prezentă în toate cărțile tale de până acum, fiind centrală, desigur, în ultimele două. De ce e util să operăm cu acest concept?

Cum spuneam, pentru mine tema ”epoca” – perioadă istorică – este mai importantă decât generația.  Termenul de generație la mine este mai degrabă legat de grupul cel mai activ, dinamic, reprezentativ pentru acea epocă.

Generația produce o epocă sau epoca produce o generație? Cumva, primordial la mine este epoca – mi se pare că ea predetermină comportamentul unei generații cu toate că de la un punct încolo e o simbioză. La fel de adevărat e că într-o epocă pot fi mai multe generații. Așa și este – conviețuiesc mai multe generații. Dar ele sunt tot legate de o definire și încadrare în timp și care este definit de un anumit comportament comun în care se regăsesc.

De exemplu pentru anii 80  – epoca 80 – am încercat să dau răspunsul: unde încep și unde se termină ei. În Sălbaticii copii dingo am încercat să arăt, de exemplu, diferența între epoca 70 și 80: frații mei fiind activi cumva în anii 70. Epoca 80 pentru mine este o epocă tare scurtă. Pentru mine anii 80 se termină undeva prin 87.

Anii 90 – epoca 90 de care mă ocup în Generația canibală e altceva: când încep și când se termină? Am pus ca punct de începere a epocii 90 anul 89. Dar mi-am dat seama recent, după ce am terminat cartea, că la mine și în tot estul comunist – cu excepția României și Albaniei – epoca 90 începe prin 86-87 odată cu perestroika. Eu când am venit în România în 90 eram deja sătul de 90 – aveam 4 ani la activ. Doar că aici 90 a fost ca o explozie destul de violentă și  isterică, întârziată. Am pus însă convențional – 89, Revoluția.

Când se termină ei? E o poveste la care e mult de discutat – am un capitol în carte. Am făcut chiar un chestionar și am trimis la cam 40 de prieteni: oameni foarte bine educați, cu experiențe diverse. Am primit răspunsuri halucinante. Întrebarea: anul în care se terminat epoca 90 și de ce?

Ceea ce este sigur, epoca 90 duce după 2000 încă câțiva ani buni. Eu am tranșat cumva subiectiv povestea și am legat-o de plecarea mea de la Cluj la București care coincide cu căderea lui Funar la Cluj, venirea lui Băsescu ca președinte, NATO, apropierea de UE, apariția multinaționalelor etc. Pentru mine e clar că după 2004 deja părăsesc epoca 90 – se termină. Începe cu totul altceva.

Dar întrebarea cheie rămâne: ce este definitoriu pentru epoca 90? Libertatea? Speranța? Deschiderea? Entuziasmul? Democrația? Asta e grila oficială a răspunsului, cum era înainte linia Partidului.

Poate la fel de important dacă nu mult mai important au fost: dezindustrializarea, privatizarea, dispariția unui anumit tip de muncă, felul de a înțelege noul tip de muncă, distrugerea ascensoarelor sociale, dislocarea totală a populației, disponibilizarea, inflația, apariția mărfurilor ca element de schimb social și valoare supremă, apariția banilor cu funcție politică nu doar economică, apariția liberă a religiosului și etnicului ca element politic dominant – cu funcție nu doar politică ci și economică – monetizarea relațiilor, accelerarea timpului etc etc. 

Recunosc că una dintre mizele cărții mele e să schimb grila de interpretare. Accentul pe aceste elemente mie mi se pare mult mai important fără a nega libertatea, speranța, entuziasmul epocii.

Eu încerc să adun aceste multe elemente care cred că sunt cel puțin la fel de reprezentative – dacă nu chiar mai reprezentative – decât grila oficială cu libertatea și democrația. Dacă rămânem la grila oficială de interpretare producem o imagine falsă a epocii nu prin neadevăr ci prin omisiune. Cel mai eficient se minte  folosind adevărul parțial ca răspuns integral, total și definitiv la o situație complexă. Eu nu sunt mulțumit cu oficiosul.

În această grilă introduc povestea cu generația – care cumva este partea cea mai dinamică a societății: cei cuprinși între 15 și 30+. O las mult mai laxă, nu e fixă. Mereu atenționez că au existat și alții – alte generații afectate: cum au fost părinții noștri de 40+ dintre care mulți aveau ciclul închis al vieții active și care au fost de fapt cel mai dur loviți. Mie îmi este greu să vorbesc despre ei: îmi lipsește înțelegerea lor directă – o știu indirect.  Așa cum acord un rol sporit rolului femeilor în tranziție – un fenomen-cheie pentru mine.

În celebrul și controversatul său eseu Cu toții suntem canibali, Claude Levi Strauss a scris că în ciuda diversității sale extraordinare, canibalismul presupune introducerea intenționată în corpul uman a unor părți din alt corp uman, o practică ce este absolut universală, prezentă, într-o formă sau alta, în toate societățile umane din toate timpurile. Cine mănâncă pe cine în Generația canibală? Care sunt corpurile mâncate și care sunt corpurile care mănâncă? Tot Strauss delimita mai multe forme (sau cauze) ale canibalismului: 1) pentru nevoie calorică, în timpuri de foamete; 2) ca pedeapsă politică (adversarii trebuie învățați o lecție); 3) ca funcție magică (asimilarea puterilor sau sufletului celui decedat); 4) ca parte a unui ritual de trecere sau inițiere; 5) ca formă terapeutică (transfuziile, transplantul). În cartea ta, pe măsură ce ne depărtăm de începutul anilor 90 și venim spre sfârșitul lor, pare că trecem prin cele 5 forme de canibalism. Cine numără oasele la final?

Acum îmi dau seama că nu m-am gândit o clipă la acest text chiar dacă aveam în cap sintagma de la început cu canibalii și am citit una alta să mă asigur că intuiția mea e corectă.

Povestea cu canibalizarea are rădăcini mai vechi – încă de pe la prima mea carte, prin 2006. Eu am sezisat o atitudine foarte stranie față de trecut, față de vechiul regim. Acea negare totală – în privat oamenii aveau povești plăcute chiar, dar în public o negare totală. La intelectuali se vedea tare mult: negau orice legătură cu vechiul regim – ei fiind un produs al acelui regim: voiau să-și îngroape ”mortul”. În același timp trăiau din cadavrul lui.

La păturile sociale de la bază – muncitori și țărani – asta nu se vede: ei trăiesc regimurile ca pe ceva dat. Culmea că ei au fost mai dur loviți dar nu s-au plâns, ci au mers mai departe: li s-a desființat uzina și CAP-ul– locul de muncă – au mers mai departe. La intelectuali – cu cât au fost mai sus și au avut posturi mai bune cu atât mai dur au reacționat prin negație. Au canibalizat acest trecut: s-au hrănit din acest cadavru. Cadavrul a devenit moneda de schimb, foarte profitabilă care le-a legitimat existența, le-a adus profit și a devenit bâtă ideologică și politică, folosind-o în slujba noii puteri. Ba chiar aș spune că ei au făcut din ”comunism” – adică anticomunism un soi de ”mausoleu a lui Lenin” – au îmbălsămat acest cadavru pentru că era o marfă utilă economic și politic. De asta spun că cel mai bine s-a conservat comunismul în mediul anticomunist, până recent. Adică a devenit o meserie: comerț cu cadavrul comunist.  În mediile muncitorești și țărănești comunismul a dispărut în primii ani pentru că ei nu aveau ”cadavru” – noile relații de muncă și producție îi proiectaseră deja în capitalismul acela sălbatic despre care citiseră în cărțile de propagandă. Ca la carte s-a reprodus.

Acesta e primul strat. Economic lucrurile au mers la fel: toată industria, tot ce s-a produs înainte –  tot ”fierul vechi ceaușist” cum au numit primii reformatori vechea industrie –  a stat la baza capitalizării. Sunt de acord că naționalizarea a fost violentă în anii 50 – dar transferul proprietății publice înspre proprietate privată oare nu a fost la fel de ilegitim și violent? Oare nu a afectat grupuri sociale mult mai mari și poate mult mai violent?  Sau să zicem la fel – cu siguranță a afectat pături mult mai largi. Eu constat acest tip de canibalizare –  am fost martorul unei violențe structurale fără precedent istoric: tot estul a fost aruncat în aer în acest proces colosal de transferuri de proprietăți, de dezindustrializare, de dislocare. Istoria nu a mai cunoscut așa ceva. Procesul e atât de mare că noi încă nu suntem capabili să analizăm – suntem prea aproape, trauma e prea mare, interesele și mai mari. Numai ilegalitatea privatizărilor pusă în discuție dinamitează toată legitimitatea noii lumi.

Astea sunt la nivel macro: social, economic, politic. Dar există ceva direct care a schimbat viața  noastră. Eu mereu lucrez cu cele două perspective: marile structuri sociale, politice, economice la scară istorică și viața cotidiană și privată a oamenilor. Pentru mine oamenii sunt cei mai importanți.

Pe mine, pe noi,  nu ne sperie sărăcia – noi eram săraci dar nu știam asta bine: era o altfel de sărăcie. Aveam o sărăcie stabilă și sigură. Ceea ce se întâmplă  la nivel macro afectează viața noastră radical.

În 90 se  întâmplă câteva elemente cheie. Primul – inflația: toate acumulările dispar. Inflația este ceva nou pentru noi – în comunism ea nu exista. Doi: pierderea masivă a locurilor de muncă – locul de unde să-ți poți câștiga pâinea pentru familie. Este elementul cheie al vieții unui om. Oferta altui loc de muncă nu exista – supapa migrației vine târziu. Rezervele s-au evaporat iar loc de muncă nu mai ai: elementul cheie – garanția, siguranța, securitatea vieții dispar. Oamenii trebuiau să se descurce într-un context radical nou. Statul și instituțiile devin nesigure, instabile – securitate minimă socială și economică. Pentru om asta este cea mai mare violență și umilință: să nu poată să-și hrănească familia.

Pentru ca umilința să fie perfectă apare oferta și nevoia de consum și statut social de cu totul alt ordin: demența mărfurilor – care înainte lipseau – și statutul care este dat nu de cine ești ci de ceea ce ai. Era ca o noua demență, ca în filmele americane cu zombie.

Are loc practic o dislocare totală, nu doar materială, întrucât și creierul și sufletul sunt dislocate. Intrăm într-un malaxor de canibalizare totală nu doar socială și economică ci și relațională: tot ce era valabil în vechea lume, gata – a murit. Dansam pe morminte fericiți fără să înțelegem că ne mâncăm între noi: Zombieland.

Adică a fost multă umilință, a fost multă suferință, a fost multă frustrare adunată – totul însă frumos ambalat și nu aveai voie să pierzi, să fii înfrânt. Pentru asta trebuia să fii pregătit să-ți halești și părinții și copiii. Cu veselie – ceea ce s-a și întâmplat la scară largă.

Acum roadele se văd. Eu am spus încă de mai bine de zece ani că anii 90 se vor revanșa – nu știam cum. Acum am intrat în epoca revanșei epocii 90. Doar că acum epoca 90 este globală și vine peste noi – nu știm ce va aduce. Dar cum știm ce am semănat cam trebuie să știm ce vom culege.

Așadar, după cum zici – sunt mai multe forme de canibalizare. Inclusiv autocanibalizare.

Unele dintre cele mai percutante pagini din carte sunt cele despre efectele devastatoare ale ”disponibilizărilor”, eufemismul din zorii tranziției pentru intrarea în șomaj cu efectele sociale nocive generate de acesta. Oamenii se sinucid sau beau până se sinucid – întregi segmente sociale trec prin aceste traume ale dislocării aduse de anii 90. Caritasul, Occidentul apar ca iluzii de scăpare din acest infern. Cum poate fi narată, readusă în prim plan această experiență colectivă a anilor aceia în care s-a murit pe capete din cauza crizei economice aproape ca în timpul unui război?

Așa cum arătam mai sus: miza schimbării grilei de interpretare a anilor 90 este importantă pentru mine. Mă nemulțumește foarte mult această grilă triumfalistă: lumea rea a murit, am învins monstrul și am intrat în cea mai bună dintre lumile posibile. Mai nou văd că se publică doar date statistice să ne arate ce bine o ducem – doar că fiecare trebuie să mergem cu psihoterapeutul la purtător. O ducem atât de bine că până și copiii noștri merg la terapeut din grădiniță.

Să fie clar: sunt fanul Revoluției din 89 – cred că acel regim nu mai avea nimic uman, era inuman și trebuia terminat cu el. Nu mai avea nici o rațiune și nici o legitimitate de a continua. Era terminat: istoric, social, economic, politic, cultural. Atenție: noi esticii l-am făcut pe model european – noi l-am distrus. Trebuie consemnat asta istoric: cu demnitate, asumat.

Dar felul în care am făcut trecerea e tare discutabil: mie mi se pare că am plătit un preț prea mare. Aici e mult de discutat. E bine să analizăm, să înțelegem ce s-a întâmplat cu noi și cum. A fost  ”Stalingradul nostru”  – în vremuri de pace estul a pierdut cât în toate războaiele posibile și imposibile. A pierdut la nivel de capital, de infrastructură – dar cel mai mult la nivel de oameni – resursele umane: imens, colosal – tind să cred că pentru totdeauna. O parte a murit, o parte s-a alcoolizat, o parte a emigrat și a fost perfuzia de sânge proaspăt pentru ”afară”, o parte a devenit bandiți, o parte s-a deprofesionalizat și tot așa. Dizolvare masivă zeci de ani: socială, economică, politică. Uman a fost o catastrofă. Despre care nu se prea scrie, nu se prea analizează – nu se învăță în școli.

Cum povestești toate acestea? Ai prea multe straturi, prea multe direcții: cum le prinzi? Pentru mine a fost tare greu, ce aleg, ce păstrez? Sărăcie, disponibilizare, inflație, comerț în loc de producție, umilință, schimbarea formelor de producție, schimbarea formelor de proprietate, schimbarea ideii de muncă și de bani, monetizarea relațiilor, tipurile de consum, banii ca factor politic central? Mai ai diverse pături sociale, ai sat și oraș, ai RSSM devenită Republica Moldova și România, ai dizolvarea URSS. Sentimentul e că în una din zilele 90 era cam cât un an din anii 80. Atât de intenși erau: niciodată nu s-au întâmplat în timp de pace atât de multe lucruri esențiale într-o perioadă atât de scurtă – fiecare zi era ca un război total.

Am vorbit despre descoperirea occidentului, care a fascinat imens – însă în ultima perioadă am intrat în faza dezvrăjirii: acum  balanța o ia nepermis în direcția opusă. Ne-am urât prea mult pe noi înșine fără să ne analizăm corect și i-am iubit și adorat prea mult pe ceilalți fără să analizăm corect. În ambele situații era bine să fim echilibrați. Nu e bine să ne iubim sau urâm excesiv ci să ne analizăm și înțelegem corect, la justa valoare – cu bunele și relele noastre. La fel și cu occidentalii – o justă analiză și evaluare: avem ce învăța dar nu trebuie să fim umiliți. Plus că în joc sunt interese politice și economice diverse: capitalismul e alt tip de animal, care nu prea iubește animalele domestice – le sfâșie și lasă și nota de plată.

Cum îmi spunea un coleg de clasă care vinde în piață la Cahul: Vasea, dar ceea ce scriau cărțile comuniste de propagandă despre  capitalism – chiar s-a întâmplat, nu mințeau. Așa e. Spunea și Boris Groys într-un interviu: critica comunismului adusă de capitalism e perfect adevărată așa cum critica capitalismului făcută de comuniști e perfect adevărată. Ambele părți  au dreptate. Trebuie să ne maturizăm și să privim critic dacă vrem o societate mai echilibrată. Și da, democrația și capitalismul sunt lumi separate, nu identice. Acum mai ales asta se vede de pe lună.

Da, a fost greu să mă opresc: și așa am mai lăsat pe afară 400 de pagini. Mi-am dat seama că nu mă pot opri. Voi mai scrie cred o carte de povestiri scurte. Ar fi păcat să se piardă. Pentru un scriitor și cercetător anii 90 sunt fabuloși – o mină de aur.

Printre personajele principale non-umane din carte se numără câteva obiecte-cult sau mărfuri-fetiș ale vremii: bagajul, videoul, TEC-ul, sticla de vodcă, trenul, blugii, hainele second-hand (de la ajutoare), berea, petul de cola cu vin, etc. Cum ai caracteriza relația cu obiectele în perioada de atunci și ce s-a schimbat pe fondul exploziei mărfurilor?

Relațiile cu obiectele și mărfurile la mine e veche pentru că regimul comunist cumva ne-a produs o istorie aparte: în minte eram deja consumiști căci făceam parte din modernitatea tehnică dar nu dispuneam de obiecte. Consumeriști fără consum: obiectele erau pentru noi fetișuri – membri de familie. Cum ironizam în cartea mea de debut – Născut în URSS: noi puteam produce cozi la nesfârșit – dar nu aveam suficientă marfă. Ei bine, au venit capitaliștii și au arătat că pot să ne bată: nu putem produce atâtea cozi câtă marfă pot produce ei. Am capitulat  – ne-au învins. Istoria asta a mărfurilor ar trebuia povestită într-o carte separată. A propos: cuvântul tovarăș și marfă în rusă au rădăcină comună.

Apariția mărfurilor și pieței e un element cheie în procesul de schimbare. Și e cumva și mai ușor de înțeles. Pentru scriitor și felul cum funcționează  textul pentru cititor e importantă și această parte melancolică, emotivă, nostalgică.

Pe mine însă mă interesează mult ideile. Cum obiectele devin brusc  centrale în viața noastră – cum ele devin parte a statutului social, cum dobândesc o funcție politică. Cum banii devin din instrumente de schimb în comunism – în instrumente care au putere politică. În comunism banii nu au avut niciodată putere politică: cu bani în comunism maxim ce puteai  cumpăra erau mărfuri. În capitalism cu bani cumperi tot: inclusiv pe Dumnezeu, ca să nu mai zic de posturi politice. Banii devin elementul cheie politic – în comunism statutul, puterea, este dată de altceva. În vechea lume precomunistă la fel. De aici și mutațiile și apariția monștrilor politici: un amestec de bandiți cu foști nomenclaturiști. Asta se vede în Rusia mai bine – la noi, țară rurală, puțin arhaică – ne salvează de acest tip de violență. Altă temă sensibilă și deloc studiată.

Revenind la întrebare. E interesant cum îmi dau seama că primele simboluri ale prosperității erau culoarea și gustul dulce. Sucul dulce și colorat era primul indiciu că ești prosper chiar dacă erai ultimul amărât. Erau primele semne ale lumii noi. De asta povestesc cu sucul TEC – dau și imnul sucului care e esența ideii de capitalism primitiv: adică cel real.

Beam suc TEC și tot cartierul asculta DJ Boroş. Iată primul imn al capitalismului românesc

Hei, hei, dacă vrei

Un pahar de suc să bei,

Vino azi în lumea lui,

Lumea dozatorului!

Hei, hei, nu uita,

Căci aici e viaţa ta !

Că e bine sau e rău,

Ăsta‑i dozatorul tău!

Hei, hei, stai aşa!

Asta e şi ţara ta,

Ţară plină de comori

Şi cu mii de dozatori.

Unde noi avem o lege :

Dozatorul este rege!

Cei săraci şi cei bogaţi

Toţi aici vor fi aflaţi.

Sunt la fel, dar sunt la fel

Fiindcă toţi avem un ţel

Cel sărac e mult mai bun

Un pahar el bea acum

Şi se face mai bogat

La inimă şi e‑mpăcat

Cel bogat se crede tare

El bea două‑trei pahare

Şi cu banii vrea iubire

Dar asta nu e fericire!

E interesant cum noi credeam că de fapt ”capitalismul bun” va veni repede – acum e ”unul rău”. În general credeam că totul se va schimba imediat: totul e să umplem magazinele cu mărfuri și vom deveni ca occidentalii. Eram de o naivitate de speriat.

Pe urmă ni s-a spus – de la reclame la toată  media, discursul intelectual la fel: mentalitatea e problema. Totul e perfect  – noi de fapt suntem defecți. O să intrăm într-un proces de reeducare și vom fi reparați. Asta de fapt e o violență și umilință ascunsă care nu are cum să nu dea roade în timp. De asta eu voi vorbi și de revanșa. Noi toți creșteam cu gândul că ne vom răzbuna: Inglourious Basterds vom deveni într-o zi.

E interesant la fel cum aflăm că suntem săraci – și mai ales cum aflăm ideea de bogăție în noua paradigmă. Sărăcia de rit vechi era mai ușor de dus pentru că eram egali în sărăcie: acum apare inegalitatea în sărăcie – și inechitatea și inegalitatea în bogăție. Care devine insuportabilă. Egalitatea în sărăcie e mai ușor de dus decât inechitatea și inegalitatea în bogăție. Explodează totul și apare o cu totul altă ierarhie și relaționare socială, politică și economică, de o violență fără precedent.

Ne trezim cumva în literatura occidentală de secol 19 – unde e totul despre bani și violență socială și economică. Doar că totul foarte concentrat, accelerat dar spus ca o poveste de succes cu zâmbetul pe buze. Ne canibalizăm voios cu un zâmbet fericit.

În lumea pe care o descrii se bea foarte mult, toată lumea bea, din diverse motive și în diverse contexte. Au fost anii 90 o mahmureală permanentă, cum pare că sugerezi? O altă instituție importantă pe care o descrii atent în carte este cea a bairamurilor, care trebuiau să țină la infinit, la fel ca non-stopurile, cealaltă instituție crucială a vremii. Bairamurile erau practic justificarea libertății – în sensul postcomunist pe care îl descrie și Ypi – și a aspirațiilor revoluționare: nu s-a murit la revoluție pentru ca mai apoi o formă de autoritate să vină și să oprească petrecerea. Este ceea ce îmi amintesc și eu, vag, din epocă. Puteau exista interdicții, mai ales pentru cei mai tineri, până când venea vorba de distracție. Atunci se suspendau prohibițiile. De unde vine predominanța acestei instituții? E reală această percepție că se chefuia și se bea mult în epocă, sau vedem asta așa dinspre ziua de azi?

Da, una din obsesiile mele e să găsesc tehnicile de supraviețuire și instituțiile cheie ale epocii. De exemplu am multe povești cu bagajul, pachetul – cu mâncarea. Adică spun că din punct de vedere economic al capitalismului noi trebuia să murim cel târziu în 94. Viața noastră nu se poate justifică din perspectivă capitalistă. E o minune că am supraviețuit.

De ce nu am murit? Ei bine apar alte instituții care îndeplinesc funcții și rezolvă o mulțime de situații: pachetele, trocul, bișnița, familia, viața socială pe bază de schimb. Banii încă nu au rolul nou, actual – nici nu-i aveam. Trocul, schimbul etc îi înlocuia: pachetul de acasă e esențial ca tehnică de supraviețuire. Îi dedic un capitol. Încerc să arăt cum trăia un student ca mine care nu a avut niciodată bani. Așa cum nu înțelegeam ideea de acumulare – tot ce făceam din bișniță îi consumam în aceeași zi.

Azi e foarte greu de explicat viața în afara câmpului financiar și monetizat al relațiilor. Cum e să trăiești ca student un an fără bani? Întreabă-ți studenții – cheamă salvarea să te interneze la spitalul de boli mintale. E ceva ce nu pot gândi – că de trăit nu se mai poate așa. În doar 30 de ani lumea s-a schimbat din temelii în însăși esența ei: nu mai putem gândi nimic în afara câmpului economic, financiar. Înainte câmpul economic era unul din zecile de elemente – egal. Acum el e totul. Economia nu e decât o formă de teologie laicizată: nimic mai mult. Banca spune foarte clar: nu te poți mântui, salva, intra în Rai dacă nu-ți plătești rata. Și gata. Dar e o altă poveste.

Bun, revenim. Băutura nu era ceva nou – comunismul s-a construit pe bază de alcool. Alcoolul e forma de deconectare în cadrul sistemului industrial modern. Pentru că are nevoie de timp, socializare și revenire lentă. Timpul arhaic și industrial permite asta. Acum trecem la timpul postindustrial – musai pe prafuri tari: deconectare și conectare rapide.

Se schimbă însă ceva cu alcoolul în 90: în comunism se bea pentru a uita, a nu vedea, a adormi, a te deconecta. În noua lume se bea patru a fi treaz, pentru a fi conectat  – a fi în inima acțiunii. Alcoolul precum drogurile noi. Acum se bea nu pentru a ne deconecta ci pentru a ne conecta – la consum, la viață, la chef. Era carnaval total: alcoolul trebuia să intensifice starea. Epoca 90 cred că e epoca în care ai sentimentul că nu s-a dormit. Era o stare de mahmureală continuă, fie semi-trezie.

Se intră din epoca în care centrali sunt ”oamenii maturi” în epoca în care ”cei tineri” vor domina. Aici apare și conflictul radical generațional: maturii, vârstnicii care erau elementul cheie în vechea lume acum devin element de frână socială, din cauza lor întârzia capitalismul salvator. Asta era percepția. Tinerii însă sunt cei care devin simbolul noii epoci: flexibilitate, valori, deschiși la tot – dispuși la orice sacrificiu. Carnea de tun perfectă. Bătrânii lucrează la stat – tinerii pe piața liberă, bătrânii cu ”carte de muncă”, tinerii ”pe contract” sau la mica înțelegere: aici e și una dintre rădăcinile urii anti-stat.

Mottoul cărții e un cântec al epocii:

Aş fi putut bea marea

Aş fi putut deveni altul

Veşnic tânăr şi veşnic beat

Aş fi putut deveni fluviu

Cu apa sa neagră

Veşnic tânăr şi veşnic beat

Tânăr mereu, beat constant, dar treaz pentru că trebuia să fii conectat, să consumi, să fii activ. Partea proastă e că se bea numai prostii. Cred că acel alcool prost a omorât jumătate din tinerii de atunci.

Mai dau un exemplu: instituția Non-Stop-ului, o altă instituție culturală socială și economică esențială pentru epoca 90. Am publicat textul separat și a devenit viral. Ideea de libertate însemna de fapt Non stopul de la colțul blocului: erau peste tot. Să poți să te duci la 3 noaptea să bei o vodcă sau o cafea, să cumperi o țigară la fir – era ideea de libertate și consum totale. Nu am murit degeaba la Revoluție, ci ca să avem dreptul să murim de alcool de contrabandă de proastă calitate la sticle de plastic, botezat Motorola.

Cartea se vrea și o arhivă de sunet a vremii – ca să invocăm aici cercetările Arhivei de Sunet pe subiect – aflându-se în aceeași logică de producție multimedia a volumelor anterioare (primele aveau câte un CD la final). Mai pertinente mi se par însă paginile despre de ce manelele au trecut foarte greu Prutul și de ce artiștii din Republica Moldova nu doar că au avut succes enorm în Romania (și internațional), dar au produs practic o nouă paradigmă (spoiler alert: datorită școlii sovietice). Capitolul despre umor este după mine cel mai bun din carte și ar trebui rapid introdus în circuit internațional ca să înțeleagă toată lumea originile umorului de tip Seinfeld (altfel, împărtășesc complet, rezervele pe care le ai față de umorul de tip Academia Cațavencu din anii 90, dar mai puțin cele despre Divertis). Cu toate acestea mi se pare că partea de pop-culture e cumva subreprezentată în volum (sigur, e scena memorabilă cu Twin Peaks la nuntă la Botoșani) în condițiile în care consumul cultural explodează atunci. Atunci au apărut primele virale, cu mult înainte internetului. Moartea lui Bobby din Dallas sau a comisarului Catani erau relatate pe primele pagini ale ziarelor. Cum te raportezi la această zonă de cultură populară din anii 90?

Acum că zici mai că aș mai scrie o carte numai pe astea. E o epocă cu atât de multe elemente încât e imposibil să acoperi tot. Anii 90, cum îmi place mie să glumesc, au nevoie nu de un scriitor ci de o armată de scriitori și câteva instituții de cercetare.

Pentru mine au fost importante capitolele cu relația manele – pop-ul muzical basarabean: au mize mult mai mari decât înțelegerea noastră de diferențe regionale. La fel e și cu umorul: eu  vreau să arăt că toate acestea fac parte dintr-un ”sistem-lume”. Eu sunt universalist – vreau să văd cum ne plasăm noi în câmpul cultural global și care sunt cauzele apariției unor fenomene.

Arăt că muzica pop moldovenească are anumite rădăcini diferite de cea românească chiar dacă ea este făcută în română. Iată cum o muzică românească făcută în altă genealogie culturală, în altă infrastructură și istorie are rezultate diferite. De ce maneaua nu poate trece Prutul? Care este secretul – apa, pământul, humusul sau e ceva mult mai profund. Mâncarea e la același capitol – am introdus separat povești cu asta.

La fel e cu umorul – aici lucrurile sunt mult mai profunde. Pentru că umorul este ceva care se construiește în sute de ani, se schimbă greu și e ceva esențial în construcția identitar- culturală. Umorul e ceva al naibii de intim și fin acordat. Eu arăt cum se face că umorul românesc de dincolo de Prut e mai aproape de cel de New York decât de cel de la București. Cum e posibil? Eu arăt ce conflicte imense produce interpretarea diferită a umorului: produce lupte culturale reale – noi ne băteam. Pentru o glumă din Academia Cațavencu în camera unor basarabeni luai bătaie fizic, pe bune. Ei nu înțelegeau aceste glume: le citeau în cheie  tragică. De ce? Eu încerc să arăt aceste cauze care produc feluri de construcții interpretative radical diferite în cadrul aceleiași etnii, limbi.

Cu pop-ul da: am ales să păstrez câteva. Scena cu nunta de la Botoșani care s-a oprit ca să se uite nuntașii la Twin Peaks face ravagii. E emblematică – e o scenă de film. Nu vreau să mă scuz – aș fi putut scrie mai mult pe subiect, dar recunosc că pe mine pop-ul românesc nu m-a ținut aproape. Eu eram pe cel rusesc. Poate și de aici o distanță. Am încercat să pun în acest cocktail 90 de toate –  evident că proporțiile nu sunt egale. Din unele ingrediente am scăpat mai mult – din altele mai puțin. Sper să nu doară capul a doua zi, doar mahmureala e marcă de 90.

În lumile sociale prin care circuli pe ruta Chișinău-Timișoara-Iași-Cluj-București apar personaje și instituții care vor deveni fundamentale pentru conturarea unei culturi critice alternative în spațiul românesc. Originea acestei culturi critice a fost chiar confruntarea critică cu realitățile și narațiunile dominante ale tranziției. Cum analizezi acum, cu avantajul distanței temporale, evoluția acestor oameni? Ați ajuns unde credeați că o să ajungeți? Dacă nu, unde au fost accidentele de parcurs?

Cultura critică a apărut târziu aș zice. Tot conceptul de critică era îndreptat nu spre actualitate ci spre trecut: critica  românească însemna Jos comunismul și Jos Iliescu. Aveai voie doar la astea – de fapt era singura critică conștientizată: critică = anticomunism.  Parțial justificat prin lipsa de perestroika sau a unei epoci intermediare. Dar ideea de a critica altceva decât comunismul sau PSD – guvernarea? Era de neconceput. Așa cum nu existau alternative: democrația = capitalism: punct. La asta se adăuga fascinația și mimetismul occidental – fără nicio minimă reținere. Era ceva profund religios: pentru noi capitalismul și democrația au fost concepte religioase, nu politice. Un soi de religie laică, să nu speriem pe cei de pe Calea Victoriei. Până la un punct, repet, de înțeles. Doar că asta s-a extins prea mult. Mult prea mult. Plus are loc  re-cuplarea cu interbelicul si idealizarea acestuia: viitorul nostru era un soi de interbelic reșapat și retehnologizat.  Așa că Georgescu actual acolo-și are rădăcina + rugăciunea din Piața Universității. Ea a fost ascultată.

La mine povestea asta a venit abia după mutarea la Cluj (96) – odată cu întâlnirea găștii de la filosofie cu care am făcut Philosophy& Stuff. Acum spun în premieră – eu am ocolit tema asta. De ce? Cred că merită o carte separată. Voi scrie povestea asta într-o carte mai mică. O cred de asemenea foarte importantă. De aceea în carte gașca Philosophy& Stuff apare printre altele – parte a unui puzzle mare.  Ar fi dezechilibrat povestea mare. Nici Idea nu apare și nici Tranzit nu apare ca grup critic ci ca o istorie printre altele. Am încercat să nu fac epoca 90 strict după croiul meu, din acest motiv mă documentez mult.

Genealogia gândirii critice vreau să fie o carte separată: nu voi lăsa pe seama altora să ne scrie istoria. Glumesc, dar nu mult.

Dar că să nu ignor întrebarea spun că la baza exploziei acestui tip de gândire – și eu cred că noi am fost primul grup universitar de stânga din România post 90 asumat –  a stat pe de o parte genealogia noastră, realitatea din care veneam, dublată de lecturi, intersecții universitare externe, profesori etc.: școala franceză, CEU, G.M.Tamaș, C. Karnoouh, studii în universitățile occidentale + realitatea dură din teren și totala nemulțumire față de grila ”religios teologică” Păltiniș-GDS-Societate civilă.  Au existat un cumul de coincidențe care a făcut ceva ce rar se întâmplă. Claude Karnoouh spunea despre noi – grupul Philosophy& Stuff – că am fost cel mai inteligent grup întâlnit de el vreodată în mediul universitar global. Și avea ceva experiență. Acum privind în urmă cu experiența de azi: știu că asta e adevărat. Gașca aceea putea ”arunca în aer” orice centru universitar de top din lume la cât de buni erau. Doar că nu era loc pentru ei în România. Sper în doi ani să am cartea despre acest grup. Eu am fost privilegiat să nimeresc acolo când ei fermentau și să devin partea activă și mai ales să fac posibilă materializarea revistei. Eram puțin mai mare și mai pragmatic: a fost o nebunie – câțiva ani de vis. Voi fi și cronicarul grupului, sper.

Un tip de analiză față de care am mari rezerve, dar care mă fascinează în același timp, este ”analiza regională” sau ”etajera regiunilor”, cum frumos a numit-o Peter Demeny în recenzia cărții tale. Aici ești expert, atât când e vorba de diferențele dintre regiunile din România, cât și în ceea ce privește cele două țări surori, ca să nu ratăm ocazia folosirii unui clișeu. Astfel de observații sar aproape din fiecare pagină. Ele pot fi abordate în fel și chip, dar sigur nu lasă pe nici un cititor indiferent și sunt convins că există oameni complet enervați de ele. Crezi că s-au mai estompat trăsăturile și diferențele remarcate în anii 90, și în ce sens? Ca să dau un exemplu să fie clar la ce mă refer. Zici la un moment dat în cartea ta că toți oamenii din Constanța pe care i-ai cunoscut ți-au apărut mereu ca fiind foarte urbani comparativ cu orașe din alte regiuni și avansezi câteva ipoteze pentru o posibilă explicație. Doar că astăzi Constanța în sine nu mai este un loc urban. A suferit un proces de-orășenizare fără comparație cu celelalte orașe similare din România. Un astfel de spațiu nu are cum să mai producă oameni urbani ca cei pe care îi cunoșteai acum trei decenii.

Da, ai dreptate – accept rezervele tale. Și e normal să fie așa. Dar asta vine pe ce povesteam mai sus cu manelele, popul moldovenesc, genealogia umorului și conflictul bășcăliei etc. Eu explic mereu și mereu că aceste diferențe, practici, forme de organizare țin nu de esențialisme, ”mentalități”, ”psihologii ale poporului” ci de cauzalități sociale, economice, organizaționale. Eu, de exemplu, până și la observații legate de caractere regionale cum ar fiu suspiciunea – caut să găsesc cauzalități ce țin de organizarea instituțiilor care au dus la asta. În acest sens eu sunt veterotestamentar, adică marxist sau mai degrabă pe linia  Braudel și Wallerstein. La mine totul e legat de cauze sociale, economice, infrastructurale, administrative. 

Da, ce zici cu orașul Constanța e la fel ce zic cu Chișinăul. Se urbanizează enorm în comunism și are loc o ruralizare în 90: de la felul de a construi, la felul de a face instituții urbane politice pe model naș și fin: o ruralizare totală. De ce apar 10 perechi de nași în epoca 90 în Basarabia? Tradițional era o pereche, pe model religios? Păi pentru că devin plase sociale de siguranță: instituțiile dispar, plasele și ascensoarele sociale dispar. Îți iei 10 nași: unu îți rezolva un împrumut, altul plecarea la Italia, altul are grijă cu mâncarea, altul cu școala etc. Și tot așa. Asta e o revenire la arhaic, la rural într-o formulă modernă.

Eu de ce nu întârzii niciodată la întîlnire? Nu că sunt mai bun ci  pentru că vin dintr-o ”sectă” care de 200 de ani totul dar absolut totul se începe la ora fix – plus minus 3 secunde. De mic erai pedepsit penru întârziere. Asta produce comportamente exacte. Nu pentru că sunt mai bun – nu pot altfel.

Așa că eu umblând mult observ – și încerc să caut explicații. Unele îmi ies, altele nu. Înțeleg ce zici despre Constanța: sunt convins că așa e. Dar du-te la Sibiu și vezi un oraș de sute de ani, cu veche tradiție urbană,  devenit un sat românesc – poate cel mai rural oraș românesc. De ce? Așa cum părea Cluj în 90 – mai rural decât Iași. De ce? Foarte ușort de explicat – scrie în carte.

Așa cum văd tot soiul de istorii vechi devenite mituri dar care istoria și realitatea demult e alta: vezi cazul scandalului meu de la Timișoara care se crede cel mai multicultural oraș dar care demult nu mai are această realitate. Elita orașului se complace într-o falsă imagine de sine. Timișoara de azi nu mai e Timișoara de acum 100 de ani și nici măcar cea din anii 70. Ba chiar e pe dos: multiculturală cu morții și cam rasistă cu cei vii, chiar dacă are o moștenire multiculturală, multietnică. Arăt povestea asta: știu, deranjează. Chișinăul la fel – Dobrogea la fel. Și noi cam știm care sunt cauzele acestor schimbări. Mie îmi place să arunc aceste teme sensibile și pe alocuri deranjante. Ia încercă să zici că Vaslui are o populație mai urbană decât Sibiu? Să vezi ce scandal provoci: dar dacă am argumente?  Eu știu Piața Secu din Vaslui – așa ceva puține orașe au în România. E plăcut să crezi despre tine că ești aristocrat și când colo ești doar un copil de țăran: e mai bine să trăiești în minciună sau să-ți asumi demn ceea ce ești? Oricum nici țărani nu mai avem în tementul clasic: gata, s-a terminat și povestea lor.

Sau exemplu pe care-l dau cu ”copiii medievali” și de ce satele de câmpie par mai urbane decât cele de munte? CAP și colectivizarea virsus zone necolectivizate: tipul de muncă și organizare a schimbat tot. Povestesc și asta.

România este o țară fascinantă pentru că are aceste schimbări multiple, moșteniri complicate, influențe a trei imeprii etc.  – nu te plictisești deloc. Din păcate nu prea este cercetată serios.

Deși cartea este una în mod vădit autobiografică, tu apari și în unele fotografii ce însoțesc volumul, totuși aflăm foarte puține despre tine, cu excepția câtorva detalii atent curatoriate. Dacă te-ar întreba Eugenia Vodă ”cine era Vasile Ernu în anii 90”, ce i-ai răspunde?

Consider că aici nu am încercat să fiu prea concentrat pe mine: focusul pe mine e cumva cel de martor. Povestașul. Omul care spune, povestește și reflectează. Cred că în 90 eram un tip pe care-l bătea  vântul în toate direcțiile: eram plecat de mic de acasă, nu aveam o structură și scop. Nici ai mei nu făcuseră planuri cu mine: voiau doar să nu fac prostii mari. Lipsa de scop și structura erau riscante dar și ofertante. Era perioada în care te pierdeai ușor.

Cred că m-au salvat două calități: curiozitatea care mă ducea peste tot – am umblat foarte mult, în medii atât de diverse că și pe mine mă surprind azi uneori că știu oameni atât de diverși. Efectiv de la ciobani la profesori universitari și de la cerșetori la milionari și președinți de state. Unii apropiați. Și doi: știu să găsesc ușor oameni de bună calitate intelectuală și umană. Mulți din acești oameni m-au salvat și mental, și intelectual, și fizic, și financiar. Altfel trebuia să fi fost mort în 94. Am fost un om norocos: cu puțină inteligență și bunătate. Prostiile, pe care le-am făcut sunt mai degrabă din neglijență – dar mi le asum.

În final, spune-ne la ce lucrezi acum? Copiii dingo și Generația canibală vor deveni o trilogie prin apariția unui nou volum? Cum te raportezi la faptul că ”anii 90” a devenit o cottage industry culturală? Pare că nu mai era nimic de stors din lămâia comunismului și a venit rândul anilor 90. Ce reacții ai primit la cartea ta până acum, în acest context?

Nu, e destul diptic, e un proiect din două cărți. Am muncit cam mult la ele. Cinci ani și multă trudă pe lângă. Canibalii a fost cea mai grea – anii 90 sunt tare traumatici pentru noi, Observ că mulți nu vor să-și amintească multe de atunci. Mai traumatici decât anii 80 se pare.

Acum  am o carte care sper să iasă până la final de an – Mama se pregătește să moară: e un soi de carte de doliu despre moarte, cimitire, ritualuri de moarte. Am o carte în lucru despre relație Copii și părinți – un Turgheniev pe depresie și copii post depresie a secolului XXI. E o temă care mă interesează și e al naibii de ofertantă.

Cum am proiectul meu de aproape 10 ani în care în fiecare an schimb orașul, locul  de trai și stau 1-2 luni altundeva e timpul de o carte – chiar o trilogie. Anul trecut am stat la Reșița, anul acesta la Darabani, zona Botoșani. O Românie văzută din tren, una făcută cu stopul, alta la picior. Vedem ce iese: România este ofertantă pentru scris și cercetare. Eu nu am crize de idei, ci de timp – oricum lucrez organizat.

Mulțumesc frumos și succes în continuare!  

Vasile Ernu: totul e bine când se termină prost

Ciprian HANDRU

Interviu

Nr. 193 / 103 (serie nouă) / aprilie 2024

În avangarda paginii de autor – ernu.ro – descoperim un citat din Anna Ahmatova: “În viață există lucruri mult mai îngrozitoare decât moartea”.

În volumul Izgoniții, discutând despre memoria omului simplu și sărac, plasați “uitarea” în categoria lucrurilor mai îngrozitoare decât moartea. Ce alte lucruri ați mai pune în această clasă?

Anna Ahmatova e una dintre scriitoarele mele preferate nu doar prin scris, ci și prin atitudinea de viață. Un fel de a fi curajoasă și demnă în situații⁠-⁠limită, cu o înțelegere profundă a tragismului. Moartea nu trebuie să ne sperie mai mult decât anumit tip de compromis în care ne pierdem umanitatea.

Iar uitarea este o temă dragă mie pentru că eu cred că lupta cu uitarea este una dintre menirile muncii cu textul: literatura face această muncă. Memoria este ceva esențial pentru umanitate și ea trebuie mereu întreținută: de asta facem curățenie în cimitire – pentru a nu uita.

Ce alți autori se află în admirația dumneavoastră permanentă?

Am o pleiadă clasică care au fost mereu cu mine și unii care vin și pleacă. Dar Gogol și Babel, Tolstoi și Dostoievski, Ahmatova și Mandelștam. Bulgakov mult timp mi⁠-⁠a fost preferat: în adolescență l⁠-⁠am învățat pe de rost. Acum citesc Franzen cu pasiune. Citesc Pelevin atent. Dintre români, am fost apropiat de linia Panait Istrati – Marin Preda. Dar am crescut cu literatura rusă.

Sunteți unul dintre cei mai apreciați comentatori sociali și politici, recunoscut pentru abordarea directă, fermă, cu argumente solide și pertinente. În postura de homo sovieticus, cum vă raportați la conflictul actual dintre Rusia și Ucraina?

Îl citesc în cheie tragică pentru că are loc în interiorul unei “familii extinse”. Adică e aceeași poveste din Garda albă a lui Bulgakov sau în Armata de cavalerie a lui Isaac Babel.

Dar politic am o atitudine simplă și clară: în război te solidarizezi cu victima, care este Ucraina, și condamni agresorul – care este Rusia. Dincolo de cauzalități și analize, acesta e gestul uman și de scriitor pe care⁠-⁠l pot face. Dar personal o trăiesc ca pe o mare tragedie pentru că se duce în intimitatea mea, în copilăria mea, între copiii, foști colegi de clasă, deveniți maturi, cu care am crescut și care acum se măcelăresc.

În volumul de debut, Născut în URSS (2006), afirmați următoarele: “Capitalismul ăsta ne⁠-⁠a stricat de tot. Ne⁠-⁠a distrus una dintre cele mai mari plăceri, plăcerea de a avea lucruri obținute cu greu.” Notație căreia i⁠-⁠am găsit câteva corespondente într⁠-⁠o carte citită recent, Realism capitalist de Mark Fisher.

Care sunt limitele capitalismului? E mai ușor de imaginat sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului? Și, e într⁠-⁠adevăr imposibilă imaginarea unei alternative coerente la capitalism așa cum notează autorul englez?

Da, s⁠-⁠a întâmplat să fi fost printre primii critici post⁠-⁠comuniști ai capitalismului estic într⁠-⁠o formulă soft, pentru că eram în anii 2006. Adică lucram cu ironia, cu subversiunile, cu deconstrucția. Mereu am fost adeptul criticii actualității, indiferent de regimul în care trăiești: lupți cu ce probleme te confrunți, nu cu fantome ale trecutului. Iar critica actualității, capitalismului nu presupune o legitimare a abuzurilor din trecut, ci din contră. La noi asta e o mare problemă: dacă e să critici abuzurile actualului regim, te întreabă dacă vrei în trecut. Nu, firește. Abuzurile din trecut au avut loc pentru că nu s⁠-⁠a luptat cu ele. Abuzurile de acum au loc pentru că sunt tolerate. Vrem doar să trăim într⁠-⁠o lume ceva mai umană, mai dreaptă și mai echitabilă. De aceea, trebuie să luptăm, să criticăm, să încercăm să schimbăm câte ceva.

Actualul regim are însă o capacitate imensă de a transforma până și critica sa într⁠-⁠o marfă sau formă de divertisment. Și așa e: a fost atât de bine băgat în noi, încât sfârșitul lumii este mult mai aproape decât sfârșitul capitalismului. Noi până și raiul și iadul le vedem ca extensii ale capitalismului, iar pe Dumnezeu ca pe un bancher care dă credite. Ca să ironizez puțin.

Că tot am amintit de sfârșit… Ați publicat două volume intitulate simbolic Jurnal la sfârșitul lumii (vol. I și II), acoperind perioadele 2014⁠-⁠2018 și 2018⁠-⁠2021, în care înregistrați un spectacol intim, social și politic, deopotrivă. Ce raporturi se (mai) pot stabili între trecut, prezent și viitor, în măsura în care se tot discută despre sfârșitul unui anumit tip de cultură și de literatură? În acest context, cum vor arăta arta și societatea viitorului? Vor apărea noi conflicte ideologice?

Sunt un mare fan al genului Jurnal. Sună straniu din gura unui scriitor, dar s⁠-⁠ar putea ca Jurnalul să aibă viața cea mai lungă, mai ales că astăzi cărțile au o viață tare scurtă. Jurnalul meu e un fel de a reflecta și de a gândi actualitatea dintr⁠-⁠o perspectivă istorică și tematică mai largă. Îl țin cu mare plăcere: e gimnastica mea mentală.

Eu nu cred în sfârșitul istoriei, culturii și altele în sensul dat în anii ‘90 Fukuyama. De când e lumea și omenirea se moare, mor culturi și civilizații și se nasc alte forme. Istoria este un cimitir al popoarelor, imperiilor, culturilor, religiilor – deci nimic nu se oprește: se schimbă, se transformă. La acest capitol, eu sunt liniștit. Mai ales că ceea ce numim noi cultură e legat de un anumit tip de reacție la problemele noastre. Atât timp cât avem probleme, tragedii și conflicte, vom avea cultura. Iar suferința și tragedia nu par a ne părăsi: deci vom avea viitor. Eu sunt cititor în cheie tragică, puțin slavă; atâta vreme cât avem tragedie, atât timp cât totul se termină prost, înseamnă că avem viitor. Totul e bine când se termină prost. Dacă eroul moare la final, avem viitor.

Am identificat în scrierile dumneavoastră o recurență pe tematica marginalilor, în sens restrâns, și a granițelor, în sens general. Ați scris o trilogie a marginalilor inedită în literatura română: Sectanții (2015), Bandiții (2016) și Izgoniții (2019), dar și o carte abracadabrantă, Sălbaticii copii dingo (2021), despre moartea unei generații și nașterea alteia, despre ultimii copii sovietici care caută refugiul în ficțiune. Raportându⁠-⁠ne la literatură, cum s⁠-⁠a schimbat imaginea marginalului în timp? Care sunt cele mai frecvente stereotipuri din perspectiva relațiilor centru-(semi)periferie? Dacă centrul nu se mai susține, se susține marginalul?

Da, am fost pasionat de aceste subiecte mult timp, dovadă că am și scris destul. Ideea era cumva să văd lumea, istoria, problemele nu prin ochii majoritarilor, ai celor ce dețin puterea, ai victorioșilor, ci ai marginalelor fără putere, ai celor înfrânți. Folosesc metafora cu povestea vânătorului și povestea vânatului. Dacă ei ar povesti același eveniment, altfel se vede dinspre cel ce trage cu pușcă și altfel dinspre cel vânat în care se trage cu pușca. Aparent același eveniment: dar de pe poziții radical diferite și cu sens opus. De asta, istoria trebuie privită atent: cine o povestește: învinsul sau învingătorul?

foto: Șerban Mestecăneanu

În ultima epocă, asistăm la o mare transformare: eroul actualității nu mai este cel puternic – eroul în sensul clasic grec –, ci victima. E o schimbare fundamentală de paradigmă: victima devine centrală în discursul cultural, politic global. Aceasta este o temă care acum mă interesează – acum toți dorim să fim victime, marginali etc. – etica formativă azi nu mai este etica victoriosului, ci etica învinsului: ne reglementăm tot mai mult viața, comportamentul, codurile culturale pe victimă și victimizare. E un lucru bun că ne sporim atenția pe victimă, dar când asta devine formă normativă, începem să avem destule probleme. De ce? Victima e pasivă, nu e activă, și e limitată în acțiune. Ce va ieși din asta vom vedea, dar cred că fiecare formă dominantă vine cu problemele ei.

În definitiv, marginal nu ține de număr, ci de poziția de putere. Adică, marginal e cel fără putere: în momentul în care victima devine parte a puterii, nu mai este victimă, chiar dacă poate transpune coduri comportamentale pe baza propriilor tragedii. Asta e deja politică – căci e luptă pentru putere în câmpul cultural, social, politic. Cândva voi scrie pe acest subiect. Acum am de terminat altele: Generația canibală care apare la toamnă și Mama se pregătește să moară la începutul lui 2025.

foto: Șerban Mestecăneanu

Sunteți de mulți ani în România: mai resimțiți amprenta marginalului? Când și cum s⁠-⁠a produs bucureștenizarea dvs.?

Partea asta depinde cum o gestionezi: atât timp cât nu am intrat în structuri de putere, partide, joburi instituționale de prestigiu și putere, atunci par a fi marginal. Am fost un om liber profesional – aproape deloc angajat pe un post concret. Nu e deloc ușor să fii freelancer la 50 de ani –, ba chiar e o sursă sigură de depresie. În același timp, public la Polirom – editură cu prestigiu maxim, țin editoriale la Libertatea – cea mai citită din țară, sunt tradus, premiat etc. Nu vreau să o fac pe victima, nu sunt. Sunt conștient de poziția aceasta.

Dar aici am ajuns printr⁠-⁠o muncă foarte grea – am venit în România în ‘90 cu un rând de haine, fără să am pe nimeni și să știu pe nimeni. Am stat în Iași, în Cluj făcând cele două universități și după în București, care este orașul meu de suflet acum. Eu ador orașele mari, și e cel mai urban și cosmopolit din tot ce avem.

A apărut, în ultimii ani, o nouă generație de scriitori de peste Prut, cu experiențe diferite de generația dumneavoastră. De pildă, îmi vine în minte romanul Dezrădăcinare, care este confesiunea Sașei Vlas – o tânără moldoveancă, plecată la studii în Cluj și care se află într⁠-⁠o continuă elucidare de sine; ea (ne) pune pe “tavă” eul în relație cu literatura, cu societatea, cu traumele, cu feminismul etc. Întrevedem, iată, o nouă sensibilitate. Prin ce trăsături caracterizați acest nou tip de manifestare?

Am scris despre cartea Sașei Zare. Anul trecut, au fost două debuturi (publicate în 2022) în proză excepționale, ambele din Basarabia: Sașa Zare – Dezrădăcinare și Alexandru Popescu – Montana.

Societatea s⁠-⁠a schimbat mult, apare o generație cu o cu totul altă experiență, alte traume, alte emoții. Temele sunt foarte diverse și diferite. Avem migrația, munca, precaritatea, tehnologia. Traumele nu mai sunt percepute colectiv, ci mai mult individual sau în grup restrâns; medierea tehnologică, depresia socială etc. Problema exploziilor identitare cu cauzalități tare complicate etc. Și toate acestea se regăsesc în noua literatură, firește. Eu tot spun de ceva timp că asistăm la nașterea unei noi sensibilități: deja generația mea are dificultăți în a o înțelege, e nevoie de un efort. E nevoie de multă muncă comună. Cumva, Sălbaticii copii dingo e scrisă și din nevoia unei punți comune spre această generație care le aparține copiilor noștri. Și mă bucur că apar cărți bune din Basarabia.

Romanul Născut în URSS (2006), pe cât de simplu scris, pe atât de complex, tratează istoria mare prin intermediul unei povești subiective. Cum vă raportați astăzi la literatura de tip biografic? Ce credeți despre modelele narative de azi? Încotro merge scrisul literar? La ce lucrați acum?

Acum lucrez la un eseu despre noua literatură românească: ce e nou în noua literatură românească. Eu mă uit la ea nu dinspre estetică, ci dinspre social cumva – adică o abordare mai sociologică. Sunt câteva lucruri care se schimbă cu o viteză mare. Dacă aș numi câteva lucruri care se schimbă radical: literatura feminină (nu doar feministă, ci cea scrisă de femei) începe să aibă un rol mai important chiar decât cea făcută de bărbați – e o noutate schimbarea de raport; spargerea ierarhiilor și centrului – nu mai există centru și ierarhie, ci grupuscule autonome: nu mai e nevoie de un critic important, revistă mare, editură mare sau USR să legitimeze autori, s⁠-⁠a terminat cu asta și avem un soi de democratizare literară totală; s⁠-⁠a spart conceptul de traume colective unificatorii, cum era trauma comunismului, de exemplu: acum avem, ca la hipermarket, o gamă largă de traume individuale sau triburi mici; apare noua sensibilitate, care e legată mult de practicile sociale precare ale noii societății, plus tehnologie și multă depresie sau emotivitate, care are o altă bază ideologică și socială; apare o nouă etică care schimbă radical tipul de literatură și influențează noua sensibilitate – etica victimei: victima este noul erou, dar nu la nivel de erou de carte, ci sistemic pentru că e etica dominantă: acum visul nostru nu e să fim eroi, ci victime; agendele tematice se modifică radical prin natura societății, prin capitalismul acesta foarte agresiv: de la precaritate la ecologie, de la consum la depresie etc. În secolul XIX, literatura avea o temă centrală – banii. În secolul XXI, are tema centrală rezultatul banilor – depresia, victima și transformarea lor în marfă. Suferința e clar o boală care trebuie tratată la cabinetul scump al vraciului terapeut și cu prafuri farma deloc ieftine. Cam aici suntem.

Ce constantă estetică există în scrisul dvs.?

Încerc să simplific scrisul fără excesul de metafore și cuvinte frumoase inutile. Îmi plac formulările sintetice, simple, directe și clare, dar sunt obsedat de idei și context, pe care încerc să le mai îmblânzesc prin poveste.

Faceți, vă rog, o propunere de personaj de ficțiune (literatură, film, teatru fotografie etc.) pentru Premiile Ficțiunea/2023?

Woland, eroul rău al lui Bulgakov din Maestrul și Margareta, vine la București sau Iisus are a doua venire la Caracal. Teme foarte ofertante la o scară cu miză mare. Trebuie puțin curaj să vedem ce se întâmplă… Cum ar arăta varieteul lui Woland la București?

O destinație de vacanță la care visați?

Uzbekistan.

Ciprian HANDRU

Exeget, cu studii aprofundate în literatură romană (Facultatea de Litere și masterul în studii literare românești), la Universitatea Babeș–Bolyai, Cluj⁠-⁠Napoca, Ciprian Handru și⁠-⁠a început pregătirea în critică literară, prin studii dedicate lui Adrian Marino. Apoi și⁠-⁠a ales ca domeniu academic de cercetare proza românească actuală, în prezent fiind doctorand al Universității din București, unde pregătește o teză sub îndrumarea profesorului univ. dr. Ion Bogdan Lefter. A publicat mai multe articole și exegeze dedicate prozei actuale, unele premiate, dar și proză. Este redactor la revista Ficțiunea, unde ține o rubrică de carte: Lecturi contemporane. O listă inegală.

„INTRARE LIBERĂ”: DESPRE LITERATURĂ ȘI RĂZBOI, ÎN CONTEXTUL FESTIVALULUI DE LITERATURĂ DE LA ODESA | VIDEO

 

La „Intrare liberă”, scriitorii Paula Erizanu, Radu Vancu, Ernest Wichner și Vasile Ernu au discutat cu Mirela Nagât despre literatură în contextul războiului, pe fondul Festivalului Internațional de Literatură de la Odesa, care anul acesta a avut loc la București.

INTRARE LIBERĂ

„Intrare liberă” este un magazin cultural zilnic, în care sunt aduse în prim-planul dezbaterii publice teme culturale definitorii pentru …

• Importanți scriitori europeni, considerați voci civice marcante, au participat, la București, la Festivalul Internațional de Literatură de la Odesa, organizat, pentru al doilea an, în afara Ucrainei, din cauza invaziei Rusiei în țara vecină. Aici, programul complet al festivalului, desfășurat între 22 și 25 februarie, iar aici, înregistrarea discuțiilor de la festival.

În 22 februarie, la „Intrare liberă”, moderatoarea Mirela Nagâț i-a avut ca invitați pe Paula Erizanu, Radu Vancu, Ernest Wichner, scriitor de limbă germană originar din România, membru fondator al Grupului de Acţiune Banat, şi Vasile Ernu, scriitor născut la Odesa. Temele de discuție: literatură în contextul războiului și al regimurilor autocratice, modul în care literatura prezintă realitatea istorică și solidaritatea scriitorilor cu victimele războaielor şi dictaturilor.

Urmăriți mai jos dialogul:

VASILE ERNU: „NOI NE TEMEM ENORM DE SĂRĂCIE”

ELENA-CRISTIANA ION— 4 FEBRUARIE 2024 / Cuzanet

Niciodată nu mi-am pus problema că aș putea avea prea multe întrebări, încît să nu știu pe care să le aleg în detrimentul celorlalte. Scriitorul Vasile Ernu mi-a demonstrat contrariul și m-a purtat întîi pe meleagurile copilăriei în URSS, apoi printre realitățile greu de acceptat ale marilor orașe, prin neputința postcomunistă și prin nostalgiile unor vremuri mai voioase, în care îți permiteai să speri la mai bine.

Ați numit copilăria „raiul vîrstei”. Puteți descrie copilăria în URSS ca pe o perioadă fericită de sine stătătoare sau, mai degrabă, ghidată de naivitatea specifică vîrstei?

Copilăria este percepută, mai ales odată cu vîrsta, ca o perioadă, să zicem, a unui „rai”, pentru că ține de felul în care este organizată societatea. În copilărie, toată lumea te protejează, nu ai responsabilități, ți se iartă totul, ți se oferă totul. La maturitate începi să pierzi din toate aceste avantaje. Vin responsabilități, nimeni nu te mai protejează, trebuie să îi protejezi tu pe alții, nicio greșeală nu ți se mai iartă, iar lucrurile devin din ce în ce mai complicate. Spre exemplu, se zice că de un copil are grijă tot satul, dar nu toate copilăriile sînt fericite. Sînt perioade complicate, în care pot apărea crize economice sau sociale, dar, dincolo de orice, chiar și cînd avem de-a face cu o criză, tot copiii sînt cei mai protejați. În memoria noastră se păstrează amintirea foarte plăcută a acestor chestiuni ce țin de protecție și de apropierea celor mai în vîrstă, care sînt constant alături de tine. În mintea mea asta va rămîne ca „epoca de aur” a vieții.

Dacă ne uităm la toată literatura, chiar dacă au trăit în crize sau războaie, majoritatea scriitorilor au amintiri foarte plăcute. Cînd zici că ai trăit o copilărie frumoasă, nu te referi neapărat nici la regimul în care ai trăit, nici la crizele pe care le-a traversat societatea, ci strict la perioada respectivă. Memoria este selectivă. Cu cît ne distanțăm de copilărie, ea devine tot mai romantică și mai plăcută. 

Știm că perioadele tranzitorii sînt, de multe ori, dificile. Cum vă raportați față de hăul dintre maturitate și adolescență?

Generația mea a prins copilăria anilor ’70. Anii ’70 au fost niște ani stabili. Evident, nu aveam atît de multe mărfuri, dar copilul nu are nevoie de prea multe. Noi credem că avem nevoie, dar omului, în general, îi trebuie foarte puține. De fapt, ceea ce creează o anumită consistență socială este stabilitatea. Copilului nu îi place schimbarea. Părinții să îi fie mereu alături, să știe că dimineața se duce la grădiniță sau la școală și apoi lucrurile să se întîmple pe același calapod. Mai ales că educația este o chestiune destul de conservatoare. Trebuie să aibă locuri de joacă, să aibă prietenii alături de el, să nu se mute în fiecare an îl alt oraș, părinții să nu plece, deoarece se pot crea traume care durează ani de zile. Copilul are nevoie să fie iubit, să fie părinții lîngă el, să aibă timp de el și să fie în atenția lor. Atît vrea un copil – atenție și iubire. Restul, obiecte, jucării, mărfuri sînt total nesemnificative.

Evident, cînd apar crize de tipul „nu avem ce mînca” este o problemă. Copilul nu trebuie să simtă lipsurile astea fundamentale. În sensul ăsta, noi în anii ’70, dincolo de regim (regimul comunist, n.r.), am trăit o perioadă destul de stabilă. Părinții veneau la 16:00 acasă, ceea ce e greu de înțeles astăzi, iar joburile erau și ele foarte stabile.

Crizele noastre au apărut în adolescență. A fost o perioadă în care am simțit această trecere din felul în care am inceput să ne maturizăm, să relaționam cu părinții și cu regimul. Au fost niște vremuri interesante pentru noi, fiindcă am prins și descompunerea regimului comunist, și dizolvarea Uniunii Sovietice. Ceea ce s-a întîmplat după anii ‘80 a fost complicat, noi o luam razna, statul a luat-o razna și eram într-o explozie de liberate, de emoții, de anarhism. După care a venit maturitatea și lucrurile au devenit iar complicate, însă în anii ’90 deja eram mutat în România.

Care este portretul adolescentului Vasile Ernu?

Am fost un copil, să zicem, destul de cuminte. Eram pasionat de lectură. Am fost dintotdeauna un tip foarte curios, îmi plăcea să studiez și să problematizez. Îmi plăcea foarte mult să călătoresc și călătoresc enorm în continuare.

Am schimbat în perioada respectivă multe școli, deși nu eram un copil prea conflictual, și vreo trei orașe. În ultimii ani de liceu am schimbat vreo patru-cinci școli, dar acum, privind în spate, a fost o experiență foarte importantă. Am observat comunități diferite. Copiii muncitorilor trăiau foarte diferit față de cei ai clasei de mijloc, formată din profesori, medici, intelectuali și așa mai departe, care aveau vieți foarte opuse ca stilistică și ca mod de abordare. În schimb, eram foarte activ la capitolul lecturi și asta m-a ajutat mult, mai ales că sfîrșitul anilor ’80 a fost o perioadă dezorganizată, au apărut protestele și mișcările de stradă. După ’90 s-a declanșat haosul total, ceea ce a însemnat ca și următoarea epocă să se afle tot sub această marcă a haosului irațional și a unor explozii de emoții, cînd societatea s-a dizolvat.

Am venit în România și, între ’90 și ’96 am stat la Iași, apoi am stat 10 ani la Cluj, iar pe urmă m-am mutat la București. Am stat în cam toate regiunile și sînt familiar cu Moldova, Ardealul și partea de sud a țării. 

Erați foarte activ la capitolul lecturi. Ce autor v-a rămas în memorie de atunci?

Am avut cîțiva autori pe care i-am citit destul de mult, dar cred că printre cei mai importanți dintre cei pe care i-am descoperit în adolescență se numără Bulgakov. Atunci am citit foarte mult Bulgakov, care venise după o perioadă de cenzură. A fost interzis în anii ’60, ’70 și ‘’80, iar la finalul anilor ’80 a fost repus în circuit. Noi l-am redescoperit și proza lui scurtă a fost cumva o revelație, mai ales romanul Maestrul și Margareta, pe care l-am citit de nenumărate ori și îl știam aproape pe de rost. 

„Imaginea mea despre România era o imagine luată din cărți”

Nu v-ați putea imagina un Chișinău în care să se vorbească doar limba română, după cum ați declarat într-un interviu. Cum vă definiți identitatea basarabeană în raport cu România?

În ’90 lucrurile erau mai radicale și veneau după o lungă perioadă de necunoaștere. Hotarele au fost închise și, de exemplu, în imaginea mea, a fost dificil. Veneam după o perioadă care se numea renaștere națională, în sensul în care ne defineam ca oameni care vorbesc limba română, sîntem români și sîntem frați. Una era discursul și alta era realitatea. Eram destul de romantici.

Eu aveam 19 ani cînd am intrat prima dată în România și am făcut parte din prima generație de studenți. Cît despre români, în sensul practic al cuvîntului, eu nu mai văzusem astfel de oameni. Să nu uităm că am fost rupți de această regiune de la 1812, iar toată modernitatea am trăit-o în Imperiul Țarist. În perioada interbelică am stat împreună foarte puțin, adică doar vreo 22 de ani. Restul am fost doar sub Imperiul Țarist sau doar sub Uniunea Sovietică. Eram formați altfel, aveam altă experiență, alt tip de practici sociale, economice, culinare. Am fost influențați enorm de mult. Mulți dintre noi vorbeam simultan două limbi, eram formatați și pe rusă, și pe română. Lucrurile astea lasă urme, nu ai cum să nu ai un anumit tip de influență, mai ales că vorbim de cîteva generații bune. Bunicii noștri aveau acte țariste, nu aveau acte românești.

Imaginea mea despre România era o imagine luată din cărți. Eu citeam foarte mult și începusem să citesc și literatură română, iar în capul meu era o anumită imagine. Cînd am venit aici, am descoperit o cu totul altă imagine. România era o țară care ieșea dintr-o perioadă autoritară, dură și violentă; ni se părea că este o țară mai săracă decît noi. Sună ca un paradox astăzi, dar ni se părea că venim dintr-o regiune mai prosperă. Din punct de vedere material, noi stăteam ceva mai bine. Nu foarte bine, dar aveam un anumit tip de stabilitate și nu trecusem prin demența ceaușistă.

Mi-a fost foarte greu să mă adaptez. Ceva în capul meu nu se lega cu ce știam eu despre români și cum sînt ei. Realitatea era mult mai dură. Oamenii aveau alte ocupații, alte preocupări, alte obsesii, trebuiau să își rezolve relele postcomuniste și asta a făcut-o o perioadă complicată din punct de vedere relațional. Foarte mulți ne percepeau diferit. Multe discuții se încheiau cu „voi, românii, nu ne înțelegeți” sau „voi sînteți ruși”. Chestii dintr-astea banale, care acum par comice. Deseori ni se reproșa că sîntem altfel și cumva tot vrem să ne identificăm ca români. Vedeam că aceste experiențe ne diferențiază. Acum, cu timpul, am lăsat lucrurile mai moale. Istoric vorbind, sîntem același popor, avem aceeași identitate etnică, lingvistică, dar experiența istorică atît de diferită ne-a diversificat. Asta nu înseamnă că nu sîntem români sau că nu vorbim limba română, dar avem și aceasta experiență de imperiu, de Rusia, care a lăsat niște urme care nu trebuie să ne sperie.

Transilvania are experiența Imperiului Habsburgic, care a lăsat alte urme, așa cum și partea de sud are niște tradiții balcanice, cu influențe ale Imperiului Otoman. Astea sînt realități istorice și trebuie să ne bucurăm de această diversitate.

Noi (moldovenii, n.r.) avem o sensibilitate un pic diferită și un tip de deschidere specific estului. Sîntem sufletiști, ne place să chefuim, avem un alt mod de a percepe timpul, nu sîntem atît de pragmatici. Face parte din experiența socială. Cînd ne ducem în Ardeal, acolo ne speriem: „Ce-i, frate, cum trăiesc oamenii ăștia? Imposibil așa ceva!”. Cu mesele alea ale lor de etichetă, noi murim acolo. Eu nu pot să trăiesc în Ardeal, mă deprimă. Asta nu înseamnă că nu apreciez stilul pe care îl au, chestiile astea țin de culturi comunitare și culturi istorice pe care trebuie să ni le asumăm.

Acum mi se pare că a devenit totul mai echilibrat. S-a schimbat și percepția față de noi. La început ba se speriau, ba nu ne înțelegeau, ba exista o relație puțin tensionată. Lucrurile s-au mai calmat, ba chiar există și un anumit romantism. De exemplu, muzica basarabeană a cucerit aici. Există o întreagă generație de copii care sînt apreciați în România, la fel și scriitorii, cei care fac muzică, medicii. Căsătoriile mixte sînt o treabă foarte importantă. Am observat că a crescut cota. Dacă în anii ’90 eram considerați bandiți, alcoolici și violenți, iar fetele noastre aveau o imagine destul de discutabilă, acum, din contră, mi se pare că imaginea s-a îmbunătățit: „Bă, da’ ăștia sînt foarte faini, e ușor de lucrat cu ei, fetele lor sînt gospodine.” Cu noi e foarte ușor de trăit. Acum nu mai faci chef fără basarabeni, tre’ să-i chemi, că sînt plăcuți la chef, na!

„Educatorul generației voastre nu sînt nici părinții, nici bunicii, ci telefonul”

Ați menționat, la un moment dat, că alienarea s-a stabilit în rîndul tinerilor încă din generația dumneavoastră. Astăzi pare că ne lovim de un abandon existențial fără precedent din ce în ce mai devreme. Care sînt similitudinile? 

M-a pasionat și mă pasionează foarte mult chestia asta, de aceea am și încercat să scriu o carte despre adolescență. Am ajuns la vîrsta la care avem copii din generația voastră. Chiar dacă eu am fost mai leneș și l-am făcut tîrziu, majoritatea prietenilor mei au copii adolescenți sau chiar înspre facultate.

Eu țin foarte mult legătura cu cei tineri. De multe ori se miră: „Aoleu, dar sînteți de-o vîrstă cu părinții mei!”. Dacă ai o atitudine prin care reușești să te apropii de ei, te percep ca fiind mult mai tînăr, chiar dacă te trădează vîrsta. Tinerețea ține mai mult de o stare de spirit, nu de vîrsta biologică efectivă.

Am observat că ceva se întîmplă în toată povestea asta și că nu prea mai înțelegem ce se întîmplă cu cei tineri. Am crezut că dacă ne povestim adolescența noastră îi va ajuta să ne înțeleagă pe noi și pe noi să îi înțelegem pe ei.

S-au schimbat foarte multe pentru că s-a schimbat societatea. S-a schimbat stilul de muncă, s-a schimbat felul de consum, s-a schimbat felul în care ne petrecem timpul. Cel mai tare cred că s-a schimbat tehnologia ca stilistică și ca mod de consum. Înainte tehnologia era foarte „fiziologică”, foarte analogică, iar acum este foarte digitală și totul se petrece în această fugă într-un soi de virtual. Generația voastră este diferită printr-un anumit tip de sensibilitate. Există un nou tip de emoție care s-a construit în jurul vostru. Sînteți mult mai interiorizați, mult mai greu de citit. Noi eram mai „tribali”, în sensul de grupuri mari, acum pare că totul s-a spart în grupuri foarte mici. Pare un fel de depresie, tristețe, abandon, iar asta ține mai ales de relația cu părinții. Generația părinților voștri a fost o generație care a vrut foarte mult să recupereze.

După căderea comunismului, ce am spus? „Ce facem acuma? Tre’ să facem bani, să ne facem casă, să ne întemeiem o viață mai prosperă.” Noi ne temem enorm de sărăcie. Pe voi nu vă mai pasionează chestia asta, dar pe părinții voștri îi pasionează foarte tare. Spunem: „Noi pentru voi facem.”, „Toată ziua stau la lucru pentru tine!”, dar greșim la capitolul ăsta. „N-am avut timp să stau cu tine anul ăsta, dar ți-am cumpărat un telefon nou.”. Oferim aceste recompense materiale și credem că așa am rezolvat. N-aveți nevoie de chestia asta și poate că vă inducem că aveți nevoie, dar ele lasă niște goluri imense. Ca o constatare, mi se pare că generația voastră are un foarte puternic sentiment de abandon de către cei mari. Plus că vine și vîrsta la care, prin natura lucrurilor, te desparți de părinți. Începi să le închizi ușa și nu mai ai nevoie de ei, ba chiar te enervează, pentru că se bagă în viața ta. „Ai lipsit 15 ani și fix acum, la adolescență, te-a apucat grija pentru viața mea?”, iar asta creează un anumit tip de reacție.

Educatorul generației voastre nu sînt nici părinții, nici bunicii, ci telefonul. Asta schimbă foarte mult din datele problemei. E legat și de consum, pentru că voi aveți acces la un consum destul de mare față de generația noastră și chestia asta este ca un drog. De aici apar o mulțime de probleme, este un anumit nonsens care vă agasează, pentru că nici noi nu am reușit să construim ceva care să vă dea o direcție.

Pe mine mă uimește cumva, pentru că îmi amintesc de generația mea ca fiind foarte optimistă și foarte vioaie. Voi nu vă mai bucurați de viață. Asta nu înseamnă că o urîți, dar sînteți mai indiferenți, mai detașați. Poate e mai bine, habar n-am. Sînteți mai pragmatici, dar pragmatismul, de la o vîrstă, pe mine mă sperie. Adolescența nu ar trebui să fie pragmatică. Din punctul meu de vedere, pragmatismul e o chestiune destul de seacă și neinteresantă. Trebuie să existe o perioadă în care visezi și în care faci lucrurile chiar și împotriva intereselor tale. Sînt importante aceste ruperi și acest romantism, pentru că ele sînt cele care îți dau speranță. Speranțele și visele sînt utile pentru construcția umană, dar, cînd tu devii pragmatic de la 13 ani, e scam cumva.

Ne aflăm într-un context în care este firesc să adoptăm un răspuns de tipul „luptă sau fugi”. Care sînt temerile, fricile generației actuale?

Cred că ne confruntăm cu o anumită precaritate, în sensul în care dispar anumite tipuri de munci și apar altele, foarte fragmentare și foarte instabile. Mă sperie ideea că tinerii ajung să schimbe joburi atît de des. Poate părea o viață destul de veselă la început, dar, cu timpul, asta creează o mulțime de probleme. Creează instabilitate și deprofesionalizează foarte mult, pentru că faci multe joburi bucățele pe bucățele. Afectează stilul de viață, iar asta înseamnă că pentru tine devine din ce în ce mai greu să îți construiești o relație, un loc stabil. Intri foarte rapid într-o anumită dependență și într-un șir de depresii, pentru că tipul ăsta de muncă este foarte complicat și foarte epuizant. Nu te gîndești la familie. „Care familie? Eu nu am aia, nu am aia, nu pot să mă concentrez la asta, la o relație stabilă, vedem peste vreo 10 ani.” Dar tu, în 10 ani, ești terminat. Ca stil de viață, lucrurile astea sînt foarte riscante. Au ajuns aici prin mitul flexibilității muncii, care suna foarte bine acum vreo 10 ani. Acum, odată cu vîrsta, îți dai seama ca asta este ceea ce se cheamă în terminologia noastră un „bullshit job”.

Ideea de opt ore de muncă a dispărut aproape complet, toată lumea muncește cîte 13-14 ore. Pandemia a împins lumea spre munca de la domiciliu, ceea ce e un mare risc, din cauza faptului că ne schimbă spațiul privat în spațiu de producție. Înainte, veneai acasă, te deconectai de job, pentru că plecai de la birou, iar acasă era spațiul tău intim. Aveai familie, n-aveai familie, prieteni sau copii, era locul unde găteai, unde discutai, unde te uitai la un film, unde citeai o carte. Acum nu, biroul tău e acasă și tot timpul ești conectat la ideea de muncă. Dacă ne uităm la cei care lucrează de acasă – că avem toți genul ăsta de prieteni – la un moment dat umblă cu laptopul la baie, la bucătărie, cu copilul. Copilul zice: „Mami, hai să ne jucăm!” și ea îi răspunde: „Stai, că am de trimis mail, am deadline, nu pot.” Din punctul meu de vedere, trebuie să facem o distincție foarte clară între timpul de lucru și timpul de odihnă, între spațiul privat și spațiul de producție. Dacă nu distingem lucrurile astea, pur și simplu ne facem viața un iad. Mai grav, afectăm enorm viața celor din jurul nostru, a partenerilor de viață, iar dacă avem și copii, îi distrugem.

„România a devenit tot mai monoetnică”

Am remarcat că textul dumnevoastră despre mitul multiculturalității din Timișoara, deși nu a îndemnat la conflict, a stîrnit un val de reacții pe rețelele de socializare. Cum vă raportați față de acestea?

Am stat vara asta în Timișoara, pentru că am avut mai multe burse și proiecte, dintre care o bursă de scriitor, adică de creație, și o bursă de cercetare a infrastructurii și a felului în care această infrastructură devine o parte a culturii și influențează cultura orașului. Am lucrat pe piețele de vechituri din acele bazaruri de haine, care la ei sînt foarte dezvoltate.

Îmi este destul de cunoscut orașul, iar ceea ce încercam să arăt este că e destul de riscant ca Timișoara să trăiască într-o imagine falsă despre sine. Are destul de multe constructe dintr-astea, care au fost valabile cîndva, cu o istorie destul de interesantă și complicată, dar orașul s-a schimbat enorm în ultimii 50-60 de ani. Faptul că noi nu ținem cont de aceste schimbări mi se pare o problemă. Cînd vorbim despre orașul actual, trebuie să ținem cont de ce tip de societate avem, ce tip de organizare socială, ce tip de stratificări sociale, ce fel de comunități există, pentru a putea crea politici și mecanisme reale pentru o populație reală. Nu poți să spui că la noi în oraș este multiculturalism, că există comunități germane, maghiare, evreiești. Oameni buni, așa ceva nu mai există de mult, de vreo 60 de ani! S-a distrus chestia asta, pentru că s-a schimbat populația. E plăcut să trăiești într-un mit cum că este o societate multiculturală și în realitate să avem dovada că este un oraș care se manifestă cu destul de multă violență. Comunitățile reale, etnice, precum comunitatea romă, sînt violent atacate și scoase din circuit.

Am un foarte mare respect față de oraș și față de cetățenii acestuia, dar datoria mea este să arăt acolo unde sînt probleme, mai ales că am ochiul format. Corpul social trebuie îngrijit și el. Nu e plăcut să realizezi că ai trăit într-o poveste falsă.

Iașul are și el multe probleme, de București nici nu mai zic. În zona de Banat ei au și un orgoliu exacerbat, nu le-ar strica puțină modestie moldovenească. De-aia zic că ar trebui să mai facem schimburi de populație, bănățenii să stea puțin prin Vaslui și vasluienii prin Banat, să se mai schimbe relațiile. Aștia sînt prea modești, ăilalți prea orgolioși și au ce învață unii de la alții.

 Considerați că  ar mai putea exista o „capitală a diversității” în țara noastră?

Cînd a avut loc Unirea, România era mult mai diversă din punct de vedere etnic. În perioada interbelică și mai ales în perioada comunistă, tendința a fost aceea de unificare națională. Comunitatea evreiască a plecat, iar comunitatea germană s-a retras și ea aproape total. Înseamnă că Sibiul nu mai are nicio legătură cu sașii dinainte, în afara moștenirii culturale și a clădirilor care au rămas. În rest, acolo nu mai există așa ceva, așa cum și Timișoara și-a pierdut toată comunitatea evreiască și aproape toată comunitatea germană. Mai există o mică comunitate maghiară și o comunitate sîrbă, mică și ea. În schimb, apar alte comunități, cea romă este foarte puternică, italienii, care au început să își facă business-uri și așa mai departe.

România a devenit mult mai monoetnică. Comunitatea maghiară din Transilvania a scăzut foarte mult. Clujul, care le-a aparținut cumva prin identitate și construct, acum are o minoritate sub 20% de maghiari. Nu mai zic de sudul României, cum este Dobrogea, foarte pestriț etnic și foarte interesant, care a devenit și el tot mai monoetnic. Românii au început să domine peste tot, turci, lipoveni și tătari tot mai puțini. Mulți dintre ei au început să nu mai vorbească limba lor, ci să vorbească doar în română. Trebuie să ținem cont de chestiunea asta și să îi protejăm pe cei mai mici, să îi ajutăm să își păstreze identitatea. Există această identitate românească care a cucerit tot și asta este. Țara ne aparține, ce facem cu ea este altă poveste. Cum o gospodărim vedem deja din realitățile curente. 

„Acolo unde există comunitate, găsești și cultură bună”

Una dintre plăcerile dumnevoastră este să călătoriți. Ați cutreierat orașe precum Clujul și, cel mai recent, Timișoara, o adevărată capitală culturală. Cu toate acestea, anii studenției i-ați petrecut la Iași. Ce lipsește din peisajul orașului?

Din punctul meu de vedere, Iașul este, indiscutabil, orașul numărul 2 al României, chiar dacă este în concurență directă cu Clujul. Hai să zicem că sînt aceste trei orașe reprezentative ale țării, printre care și Bucureștiul, care este capitala și, ca mărime, iese puțin din circuit, fiind cel mai mare și mai puternic.

Iașul nu are nevoie să fie capitală europeană, asta e o chestiune de joc și de proiect. Evident, e important să cîștige un asemenea proiect, pentru că e vorba de banii care vin și așa mai apare un cinema, o școală, o sală de spectacole, dar sînt chestiuni mai degrabă financiare. Eu nu cred că Timișoara se va schimba foarte mult după acest titlu. Timișoara va reveni la ce a fost și ce este în continuare. Dacă ea are putere, poate să devină un centru important, dar, în orice caz, din mai multe cauze, nu va bate niciodată Iașul la capitolul cultural.

În acest moment, din punctul de vedere al resursei umane, Iașul este pe primul loc după București. De ce se întîmplă asta e o chestiune istorică, care ține de infrastructură, de tradiție, de liceele pe care le are, de universitate. De asemenea, este regiunea care are cea mai multă populație și, evident, contează și asta. Organizarea socială este un pic mai diferită, nu este atît de individualistă, ci puțin mai comunitară. Cultura este o chestiune comunitară, iar acolo unde există comunitate, găsești și cultură bună. Unde se merge pe „fiecare-i pentru el”, acolo e moarte curată; se poate găsi carne mai bună, dar niciodată cultură mai bună.

Dacă economia funcționează după criterii de cumulare, cultura funcționează după fix opusul, adică după criterii de dăruire, de a da în afara ta lucruri pe care nu poți pune preț.

Universitatea din Iași are cîteva mici probleme. Ar trebui să își regîndească strategiile și să înțeleagă că Iașul este plasat pe flancul estic și că poate atrage toată populația din zona Ucrainei și Republicii Moldova, pentru că este parte a comunității europene. Poate deveni unul dintre cele mai importante campusuri, mai ales că războiul a schimbat multe. Oamenii din zona de est încearcă acum să se cupleze la spațiul ăsta european, care e mult mai ofertant și economic, și ca stabilitate a vieții.

Mai mult, Iașul ar putea deveni un soi de locomotivă pentru Chișinău și ar putea fi astfel cea mai importantă zonă urbană din regiune. Zona de Iași și zona Moldovei ar putea deveni, în următoarea perioadă, cea mai importantă zonă din România ca formă de dezvoltare după București, dar clar mai important decît flancul vestic, cum este Timișoara, ba chiar mai important decît zona Clujului. Astea trebuie gîndite, fiindcă e nevoie și de o infrastructură destul de mare. Aeroportul trebuie să își facă două piste, trebuie să își facă un aeroport comercial mai puternic și trebuie o autostradă care să unească centrele Iași-București-Chișinău.

Observ cît de tare se dezvoltă și urbanistic, dar aici am multe rețineri. Chiar am fost în toamnă și am cîteva critici. Mie nu îmi place mall-ul, atît de lăudat în Iași, acel Palas Mall de lîngă Palatul Culturii. Mi se pare că a devenit foarte riscant, deoarece cucerește centrul. Centrul Iașului, care tradițional era pe axa Copou, unea mitropolia, teatrul și apoi ducea la Palat, acum este acaparat de acest mall. Lumea deja identifică Iașul cu mall-ul, lucru care este de neacceptat, fiindcă este un element pur comercial, n-are nicio treabă cu orașul în sine. Trebuie analizată foarte bine situația, pentru că schimbă croiul și dinamica orașului, care afectează viața socială. Poate să-l aglomereze enorm de mult, poate să-l facă un iad urban sau poate să-l dinamizeze.

Sper că sînt suficienți oameni inteligenți și pricepuți, pentru că trebuie să existe și un anumit tip de presiune. Mi se pare că Iașul este un pic prea cuminte la capitolul rezistență a populației. Adică este o populație prea blîndă cu administrația și cu aceste proiecte. Populația trebuie să reacționeze.

În același timp, mi se pare că, în acest moment, în Iași, totuși, se trăiește mult mai confortabil decît în Cluj. Cluj a devenit foarte agresiv, foarte scump și foarte violent, în sensul ăsta urban. Timișoara este foarte confortabilă la acest capitol.

În acest moment, dacă aș avea de ales între două orașe ale confortului, cred că Iași e printre primele. Există încă o mișcare destul de lejeră. Oamenii încă nu sînt atît de stresați. Observ și școlile, sînt încă bunicele. Se mănîncă bine. Sînt cafenele. Este viață de noapte. Timișoara nu are viață de noapte, asta m-a mirat. Nu-mi plac orașele fără viață de noapte, dar asta e o tradiție de dincolo de munți. Dincolo de munți, oamenii se culcă de la ora 9:00. În partea asta de munți, este oleacă altfel. Moldovenii sînt mai agitați, nu le place să stea, uită să iasă din beci. Asta face parte din viața noastră. Nu trebuie să ne temem de lucrul ăsta.

„S-ar putea să plătiți nu atît problemele voastre, cît problemele părinților voștri”

Mediul politic pare să nu fie de interes pentru tineri, deși, inevitabil, acesta îi va afecta mai devreme sau mai tîrziu. Putem spera la un soi de „conștiință socio-politică” în rîndul acestora?

Mi se pare că generația asta este destul de depolitizată, în sensul în care politicul e văzut destul de tehnic – piste de biciclete, eco foarte abstract, un anumit tip de confort de viață, care este bine să fie dorit, evident. E puțin straniu, e o generație mult mai pragmatică. Sînt mult mai sensibili decît noi la, de exemplu, partea asta de anumite de toxicități, la un tip de violență, la anumite agresivități verbale, relaționale, care pentru noi nu sînt atît de dificile. Mă gîndesc că noi am fost crescuți într-o cultură mult mai violentă.  

În același timp, mi se pare că sînt destul de detașați, dar nu e vina lor atît de mult, cît e vina noastră, a felului în care noi i-am protejat. Am făcut un exces de protecție în ceea ce îi privește. Departe de aceste elemente, felul în care noi am construit această societate, felul în care arată țara noastră, felul în care arată nu doar țara noastră, ci și întreaga regiune și întregul angrenaj european, face ca ei să fie puțin mai detașați și cumva este vina noastră dacă ei nu o să fie implicați în aceste procese. Probabil vor veni și peste ei destul de multe probleme, pentru că fiecare generație va plăti cumva, cu toate că de multe ori s-ar putea să plătiți nu atît problemele voastre, cît problemele părinților voștri, adică greșelile noastre. Noi sperăm că voi o să fiți ceva mai inteligenți și o să faceți lucrurile mai bine, cu o societate ceva mai echilibrată, cu toate că, la cum arată lucrurile, nu vreau să bag mîna în foc. Veniți într-o lume deloc stabilă, destul de cinică și destul de perversă. Asta este, o să vă descurcați voi, că sînteți deștepți!

Traversăm o perioadă dificilă, cu multe suișuri și coborîșuri. Ne deconectăm de prezent și romantizăm din plin trecutul. Cum ajungem, ca popor, să ne îmbrățișăm trecutul, să-l vedem și să-l acceptăm cu toate relele sale?

Nu va fi simplu, tocmai pentru că tindem să romantizăm trecutul. Dacă vorbim de bunicii noștri, ei au prins interbelicul, au fost anii ’60-’70, care arată acum destul de interesant,  mai ales cînd ne uităm la imagini și vedem cum se distrau sau cum trăiau părinții noștri sau bunicii voștri.  În același timp, fiind într-un regim destul de complicat și mai autoritar, a existat o dezvoltare socială economică destul de complexă. Urcînd spre anii ’60-’70, iar asta o putem vedea din arhive, educația, școala, sportul, filmul, cultura, arată destul de atractiv. Anii ’80 arată catastrofal,  pentru că a fost perioada ceaușistă, iar pe urmă vine perioada anilor ’90, care este un haos total și nimeni nu mai înțelege ce se întîmplă.

Toate aceste trecuturi vin peste noi cu toate problemele sociale pe care nu le-am rezolvat la timp. Multe ni se trag din acele epoci, sînt ca niște boli cronice. Cred că trebuie să existe un fel de împăcare; să acceptăm lucrurile. Atît au făcut părinții noștri, trebuie să-i înțelegem și pe ei. Evident, trebuie să condamnăm unele lucruri: „De ce ați acceptat atît de mult? De ce n-ați luat măsuri?”. Nu sîntem nici în cea mai proastă situație, dar nici în cea mai bună. Nu trebuie să privim cu ură la noi, dar nici să credem că sîntem buricul pămîntului. Avem și părți bune, și părți slabe, trebuie să ne înțelegem și să ne evaluăm corect. Sper să cădem la un fel de împăcare socială, dar fără a accepta mari compromisuri.

„Sălbaticii copii dingo” au crescut/crezut în imperiul sovietic, l-au privit prăbușindu-se, după care nu au mai crezut în nimic. Cum tratăm rana cîinelui dingo, fără ca acesta, resălbăticit, să ne atace?

Noi am fost o generație care s-a resălbăticit în anii ‘90. Am devenit destul de cinici, fiindcă am crezut că vom acumula foarte mult și vom schimba lumea. Realitatea arată că am pierdut pe foarte multe planuri. Am cîștigat pe chestii personale, private, dar ca societate am pierdut, pentru că am destructurat o comunitate destul de complexă și n-am pus de multe ori nimic în loc. În același timp, vin copiii noștri, care au alte cerințe de la viață, vor să aibă mai mult timp pentru ei, vor să aibă un anumit de confort cu un preț nu atît de mare.

Noi am plătit un preț prea mare pentru confortul care îl avem, de multe ori am ne-am epuizat viața fără să ne dăm seama că, de fapt, pierdem în loc să cîștigăm. Astfel, cred în acest tip de a ajunge la o înțelepciune și să înțelegem unde greșim față de cei tineri. Noi încercăm acum să vă impunem o mulțime de lucruri și deseori vă facem reproșuri că nu sînteți așa, nu sînteți așa, nu sînteți așa. Nu înțelegem că aceste reproșuri sînt, de fapt, problemele noastre nerezolvate, că noi v-am creat o mulțime de probleme și, în loc să ne asumăm problemele noastre, dăm vina pe voi. E foarte greu să accepți că ești înfrînt.

Ne place să ne jucăm, să ne credem victorioși, să zicem că noi am cîștigat, dar trebuie să fim demni și să spunem că sînt lucruri pe care le-am făcut prost, că e bine să nu călcați pe aceste urme, să nu faceți acele greșeli pe care le-am făcut noi, adică să încercați să aveți mai mult timp cu voi înșivă, cu prietenii voștri, cu copiii voștri. E important să ai o viață materială stabilă, trebuie să țineți la ea, dar nu trebuie să vă înlocuiască viața propriu-zisă.

Scurtă biografie

Vasile Ernu (n. 1971, la Odesa, azi Ucraina, în fosta URSS) este scriitor român și eseist. Este absolvent al Facultății de Filosofie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 1996) și al masterului de filosofie (Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, 1997). A fost redactor-fondator al revistei „Philosophy&Stuff” și redactor asociat al revistei „Ideea. artă+societate”. A activat în cadrul Fundației „Idea” și Fundației „Tranzit”, Editura „Idea” și Editura „Polirom”. În ultimii ani, a ținut rubrici de opinie în „România Liberă”, „Adevărul”, „Timpul”, „HotNews”, „Libertatea”, precum și rubrici permanente în revistele culturale „Noua Literatură”, „Suplimentul de Cultură„ și „Observator Cultural”. Vasile Ernu este unul dintre fondatorii și coordonatorii platformei „Critic Atac”.

***

Surse fotografii: www.ernu.ro; www.facebook.com

keep looking »

Bine ati venit!

Pe www.ernu.ro, Vasile Ernu va prezinta cartile sale. Puteti vizita blogul si citi recenziile operelor sale in presa.

Posturi si articole

• Oana Paler – Generația canibală – Vasile Ernu
• CE-AI MAI CITIT?, cu Vasile Ernu
• CULT | NEBUNII ANI ’90 SAU „GENERAȚIA CANIBALĂ”
• Scriitorul Vasile Ernu: „Valoarea cea mai mare a Iașului, evident, constă în oameni” / INTERVIU ZDI
• Bogdan Crețu despre volumul “Generația canibală”, de Vasile Ernu, Editura Polirom, 2024
• Cartea celei mai libere epoci din istorie – Generația canibală, de Vasile Ernu
• Victor Cobuz – Revista Cultura – Best of 2024
• Îți sare muștarul sau maioneza? – despre cartea lui Vasile Ernu
• Suntem vii și trebuie să ne bucurăm sau istoria unui ornitorinc
• La RFI cu Mihaela Dedeoglu – despre Generația canibală

Cautare